Interviu cu Lucian Boia. Comunistii au castigat partida chiar daca comunismul a pierdut-o

Lucian Popescu

“Va rog sa-mi ingaduiti cu tot respectul ca in aceste clipe de adanca responsabilitate si in numele Sinodului permanent, al clerului si credinciosilor sa ne indreptam un gand de aleasa cinstire si pretuire catre doamna Elena Ceausescu, om de stiinta de renume mondial…,” 

spunea patriarhul Teoctist la intrevederea pe care a avut-o cu Ceausescu in 1986. 

Pasajul face parte dintr-o stenograma publicata pentru prima oara de istoricul Lucian Boia in volumul “Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)” – Humanitas 2016

Un alt document, publicat tot in premiera, relateaza o discutie a lui Ceausescu in 1977, discutie care incepe cu o fraza infioratoare: 
“Sa stiti ca daca demolam tot Bucurestiul, va fi frumos”.

Noua carte a lui Lucian Boia, “Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)” va produce, si ea, la fel ca mai toate cartile din ultimii ani ale reputatului istoric, destule controverse. Teme precum colaborarea B.O.R. cu regimul comunist, industrializarea, modernizarea, pasivitatea populatiei, perioada post-comunista vor starni reactii, probabil si cateva comentarii indignate. Si e firesc poate sa fie asa din moment ce multi oameni inca aproba mostenirea comunista in societatea romaneasca.

Lucian Boia povesteste, in aceasta carte, comunismul romanesc din doua perspective: particularitatile “stranii” ale comunismului romanesc, adica deosebirile fata de alte regimuri comuniste si, doi, repercusiunile si mostenirile comunismului in lumea prezentului. Centrul de greutate al cartii este felul in care a trait societatea romaneasca comunismul, cum i s-a adaptat si cum, din pacate, intr-o masura, si l-a insusit. Nu este o carte despre doctrine si idei, ci o relatare despre viata romanilor  in comunism.

“Comunismul a pierdut partida. Comunistii insa au castigat-o.” este una dintre frazele cheie ale acestui volum.

Lucian Popescu:
Spuneți despre această carte că este o interpretare a comunismului românesc – nu o descriere. V-ați fixat anul 2016 ca un punct de reper pentru a vedea comunismul așa cum apare el în lumea de azi?

Lucian Boia: 
Eu mă ocup de mult de comunism. Am scris o carte la începutul anilor ‘90, “Mitologia științifică a comunismului”, o interpretare generală a fenomenului comunist, nu numai românesc. Și apoi am abordat comunismul în România, țară de frontieră a Europei, sunt capitole întregi destul de consistente despre perioada comunistă din România și în alte lucrări. Aproape în toate lucrările privitoare la România, într-un fel sau altul, sub un unghi saul altul, am privit și comunismul, așa că nu e ceva nou în cariera mea, ca să spun așa, interesul pentru comunism. De ce o interpretare? Păi, e firesc, dacă nu interpretezi în istorie, ce faci? Sigur, descrii fenomenul, cum l-am descris și eu. Cartea asta e și o povestire. Am povestit comunismul așa cum îl văd eu, așa cum mi s-a părut interesant să fie relatat, dar, în același timp, la fiecare pas, am încercat să și interpretez, în felul meu. Interpretarea e chestiunea cea mai complicată în istorie. Faptele le restabilim într-un fel sau altul, cu o aproximație mai mare sau mai mica, dar când ajungi la interpretare, aici lucrurile sunt foarte complicate. De ce? Istoria a mers într-un anume fel, fenomenele sau înlănțuit într-un anume fel și nu altminteri. Asta am încercat, să interpretez în felul meu.


Lucian Popescu:
Faptul că volumul apare în 2016 cartea, când există o anumită maturitate a studiilor despre comunism are vreo semnificatie? Cartea are de-a face cu ceea ce trăim astăzi și cu moștenirea comunismului….

Lucian Boia: 
Dacă vreți, sigur că are de-a face, dar nu trebuie căutate motive așa, ascunse sau obscure, sau conspiraționiste, de ce apare cartea in 2016. Apare pur și simplu pentru că acum am gândit-o eu, fără să am vreun motiv bine definit. Pur și simplu acum i-a venit rândul să fie scrisă. Altminteri sigur că e conectată la realitatea românească de astăzi, cum să nu fie? România de astăzi se trage din România comunistă. Am scris într-un loc, ne tragem din comunism mult mai mult decât din daci și din romani și mai mult decât din perioada interbelică pe care o tot invocăm…


Lucian Popescu:
Spuneti in carte, “Marca pe care a lăsat-o comunismul e mai adânc întipărită decât istoria anterioară.”

Lucian Boia: 
Evident, comunismul a distrus enorm și a construit enorm. România lăsată de comunism este o altă Românie, oricum am privi-o, și economic și social, și cultural și mental, este altă Românie decât România de dinainte de comunism. Comunismul a făcut enorm. Si l-am moștenit, construim pe fundamentul lăsat de comunism – sau pe ruinele rămase în urma comunismului.


Lucian Popescu:
Comunismul a apărut având o bază de cultură politică precară a oamenilor, și, în același timp a transmis un anumit primitivism, astfel că societetea după ‘89 era tot o societate primitivă și din punct de vedere politic, nealiniată valorilor europene…

Lucian Boia: 
Sigur, comunismul ne-a insularizat, pe noi ca și pe celelalte țări comuniste, dar România în și mai mare măsură. România a ajuns la un moment dat să fie izolată, nu complet, nu etanș, fiindcă asta nu se poate, dar oricum izolată în și mai mare măsură de circulația universală a ideilor, în toate privințele. A ajuns să fie mai izolată decât celelalte țări comuniste.


Lucian Popescu:
De ce credeți că a existat o atat de mare pasivitate a populației de-a lungul anilor de comunism?

Lucian Boia: 
Eu încerc să răspund și chiar îmi pun întrebarea asta, mi-o pun singur, nu trebuie să mi-o pună altcineva, e o întrebare la care nu e ușor de răspuns și niciodată n-o să ai un raspuns complet. De ce lucrurile se petrec într-un anume fel. Se petrec din foarte, foarte multe motive care se împletesc


Lucian Popescu:
Ați enumerat câțiva factori în carte…

Lucian Boia: 
Un prim factor ar fi o întreagă tradiție istorică, o tradiție de supunere în fața istoriei, exprimată și de cronicar, bietul om este sub vremi. Românii au cunoscut o mulțime de năvăliri, de stăpâniri străine și s-au învățat să plece capul, așteptând să treacă valul sau să treacă furtuna. Este o manieră de a îndura istoria mai curând decât de a o combate, de a încerca să i te împotrive;ti, de a încerca să ieși dintr-o anume situație. E o anume filosofie care-și are fundamentul ei și semnificația ei în istorie. Apoi, să nu uităm că societatea românească a fost scindată dinainte de comunism, și asta a usurat implantarea comunismului. Să nu idealizăm perioada interbelică, sigur, este remarcabilă în multe privințe, în alte privințe e mai puțin reușită decât ne-a plăcut s-o imaginăm. Populația era, în bună măsură, săracă, neștiutoare de carte, cam jumătate sau mai mult de jumătate din populația României se află într-o situație precară și din punct de vedere material, și din punct de vedere cultural. Or comunismul a mizat tocmai pe jumătatea asta de populație, căreia i-a dat sentimentul că e luată în considerare, că e pusă în frunte. Vechea elită a fost dezmembrată, anihilată. În anii comunismului, mai ales în prima perioadă, dar de fapt cam tot timpul, a existat o mobilitate socială ascendentă extraordinară. S-au ridicat categorii întregi din straturile de jos – să le spun așa, nu cu dispreț, ci ținând seama de starea lor materială și culturală – s-au ridicat și au luat locul altora. Masele de țărani care au trecut la oraș și au devenit muncitori industriali, au avut sentimental unei promovări, de pildă. Așa se explică faptul că nu a existat în România o rezistență anticomunistă care să cuprindă cea mai mare parte a societății și care să fie într-adevăr eficientă. Nu toată România – cum poate ne-am imaginat, dar ne-am imaginat greșit – nu toată România era pătrunsă de gânduri anticomuniste. Dimpotrivă. România a fost scindată și înainte de comunism, iar comunismul a mizat pe această scindare socială și culturală.


Lucian Popescu:
Nu vi se pare că prea ușor un partid făcut dintr-o mie de oameni a devenit un partid de 400 000, în câțiva ani.

Lucian Boia: 
A, nu , chiar mai mult, la sfârșitul lui 1947, începutul lui ’48 cred că sunt deja vreo 800 000 de membrii de partid, iar până la urmă, spre sfârșitul epocii Ceaușescu, puțin înainte de prăbușirea comunismului, se ajunsese la aproape 4 milioane de membri de partid. Bine, nu înseamnă că toți erau comuniști autentici și că ar fi crezut cu ștrășnicie în adevărurile comunismului. Era și mult oportunism și adaptarea la o anumită situație.


Lucian Popescu:
O temă cred că destul de importantă din carte este continuitatea regimului comunist, continuitatea unor ideologii și a unor idei și a unor instituții în societatea românească de tranziție. Și continuitatea oamenilor, a cadrelor…

Lucian Boia: 
Nu știu cât a supraviețuit comunismul, dar comuniștii cu siguranță că au supraviețuit și cu ceva din ideologia și apucăturile epocii comuniste.


Lucian Popescu:
Teoriile naționaliste comuniste au succes până în ziua de astăzi …

Lucian Boia: 
Naționalismul nu l-a inventat comunismul. Aici a fost un paradox interesant și destul de complicat. Comunismul în prima lui variantă n-a fost deloc naționalist, a fost chiar internaționalist și chiar antinațional, adică a încercat să facă tabula rasa din cultura tradițională românească, să schimbe complet interpretările istoriei. Comunismul românesc a devenit național și apoi naționalist și apoi tot mai naționalist de la un moment dat. Când s-a detașat atât cât s-a detașat de Uniunea Sovietică, de Pactul de la Varșovia, și s-a combinat cu o atitudine naționalistă. Comunismul a recuperat naționalismul anterior care nu era caracteristic gândirii comuniste. Ideologia marxistă, marxist-leninistă nu este una naționalistă, dimpotrivă, e universalistă, internaționalistă.


Lucian Popescu:
Asta e o particularitate, o stranietate…

Lucian Boia: 
Da, da, sunt multe particularități în comunismul românesc, de aceea am și intitulat cartea Strania istorie a comunismului românesc. Uite o țară unde nu există decât 1000 de comuniști în 1944 și care se comunizează nu numai la suprafață, dar în profunzime, asta s-a văzut după 1989, cât de greu a ieșit societatea românească din comunism. Cei mai mulți români se obișnuiseră cu comunismul. Iată un comunism românesc antinațional în ultima fază, care devine nu doar național, ci naționalist de-a dreptul și naționalist într-un grad foarte înalt. Nu mai spun comunismul dinastic care nu-și are echivalent în Europa printre statele comuniste europene. Poate fi comparat doar cu regimul din Coreea de Nord. Cu anumită originalitate chiar în raport cu Coreea de Nord. Acolo e tatăl și fiul, la noi au fost soțul și soția, fiul în așteptare să urmeze la tron.


Lucian Popescu:
Când am citit cartea dvs mi-am amintit de un episod, puțină lume îl mai ține minte, din 2002. Eu zic că e un episod semnificativ. A fost atunci un scandal când în Camera Deputaților a fost expus la loc de cinste portretul lui Alexandru Drăghici, fost președinte al Marii Adunări Naționale. Și președintele Camerei Deputaților de atunci și partidele – PSD, PRM – au apărat existența acelui portret în Camera Deputaților. Sunt unii care spun ca Raportul Final făcut de comisia prezidențială a fost cumva inutil. Totuși după Raportul final așa ceva n-ar mai putea să se întâmple, adică să fie declarată o continuitate între Marea Adunare Națională și actualul Parlament, să mai fie asumată public o astfel de continuitate.

Lucian Boia: 
Cu siguranță, Raportul final și-a avut rostul lui și nu-i neg câtuși de puțin importanța. Problema e cât de eficient a fost în toate privințele. Ne-am fi așteptat să aibă unele consecințe, inclusiv în plan juridic, pe care nu prea le-a avut.


Lucian Popescu:
Cel putin la nivel simbolic cred că a avut efect, portretul lui Drăghici nu cred că ar mai putea să-l mai repună cineva în Camera Deputaților. S-a creat o discontinuitate…

Lucian Boia: 
Cu acest raport s-a făcut un pas semnificativ în despărțirea de comunism.


Lucian Popescu:
Un capitol care, cred, va stârni ceva discuții este cel despre biserică și felul cum…

Lucian Boia: 
Intotdeauna indiferent ce zicem despre biserică se stârnesc discuții…


Lucian Popescu:
A colaborat BOR cu regimul comunist? A existat o complicitate a BOR cu regimul comunist?

Lucian Boia: 
A existat, sigur, nu în totalitate. Bisericile au pierdut în urma instaurării comunismului, toate bisericile au pierdut, inclusiv biserica ortodoxă, regimul comunist fiind un regim ateu, li s-au desființat școlile, li s-au confiscate proprietățile, și ortocșilor, și catolicilor, la toate cultele au existat împotriviri față de regimul comunist, e clar că sunt odouă viziuni complet diferite asupra lumii, două idelogii diferite. Nu vreau să exagerez și să spun că a existat o colaborare perfectă între Biserica ortodoxă și regimul comunist, dar în anumite zone o cooperare a existat, nici nu se discută. E un capitol în carte care îndrăznesc să spun că e destul de convingător, cel puțin așa zic care l-am scris.


Lucian Popescu:
Avem și un document, o probă de absurd, discuția dintre Patriarhul Teoctist…

Lucian Boia: 
Da, primirea Patriarhului Teoctist, imediat după alegerea sa în fruntea Bisericii ortodoxe


Lucian Popescu:
Aveți o exclamatie in carte: Ce dovadă de servilism!

Lucian Boia: 
De slugărnicie, spun. Gândiți-vă, întâlnirea asta e datată în 1986, momentul de vârf în dărâmarea bisericilor, iar Patriarhul și ceilalți ierarhi prezenți, mai mulți mitropoliți, îi ridică laude neîncetate lui Ceaușescu. Bineînțeles, nimeni nu are un cuvânt de spus despre dărâmarea bisericilor, sau despre suferințele oamenilor și nu e vorba doar de biserici. În 1986 România era cufundată în frig, în întuneric, oamenii abia mai reușeau să găsească de mâncare. Biserica a avut o atitudine pasivă, și până la urmă de acceptare, și chiar de colaborare cu regimul comunist. Ajunge s-o comparăm cu acțiunea bisericii în Polonia și cu asta am spus tot. Nu înseamnă că e vorba de întreaga biserică, sunt preoți care s-au opus de la început și până la sfârșit. Eu ma refer la Bierica Ortodoxă ca instituție și la ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane. Este clar că bisericile în genere au avut și partea lor de colaborare cu regimul comunist, și poate că nici nu se putea altfel. Dar Biserica Ortodoxă în mod deosebit. Iar regimul comunist a ținut la colaborarea cu Biserica Ortodoxă, fiindcă este biserica net majoritară, biserică net românească independentă, spre deosebire de biserica catolică care depinde de Vatican. Avea acele calități care determinau și regimul comunist să privească cu interes… A existat o zonă în care interesele au fost comune. Interesul deosebit pe care conducerea partidului o avea pentru organizarea vieții religioase românești în Europa occidentală și în lume în general, în Statele Unite. Sunt parohii aflate sub jurisdicția Patriarhiei române și controlate direct sau indirect de regimul comunist din România.


Lucian Popescu:
M-am uitat pe siteul Patriarhiei să văd dacă au vreo poziție despre comunism. Și au un fel de istoric al Bisericii ortodoxe române și perioada ‘44-’89 nici nu e rostit cuvântul…

Lucian Boia: 
A, da nu există nimic?


Lucian Popescu:
În schimb am găsit o frază, “între faptele mai de seamă din viața bisericească trebuie să mai reținem revenirea la ortodoxie a majorității covârșitoare a clerului și credincioșilor uniți în anul 1848 precum și prima canonizare a unor sfinți…”

Lucian Boia: 
Ar trebui întrebați și Greco-catolicii ce părere au despre o asemenea afirmație, a fost un abuz teribil al regimului comunist, și prețul pe care biserica ortodoxă l-a primit pentru genul de colaborare cu regimul comunist. A fost un câștig evident pentru biserica ortodoxă, dar prin lovirea, prin nedreptățirea celorlalți.


Lucian Popescu:
Comuniștii cu câștigat partida, spuneti…

Lucian Boia: 
Elita românească, actuala elită romănească, spun elită ca termen tehnic, cei care se află la vârf, în plan politic, economic, intelectual, elita românească, sau clasa conducătoare românească, provin din comunism. Sunt creația comunismului, nu 100%, dar destul de aproape de 100%. Comunismul nu mai există, s-a dus, dar oamenii ridicați de comunism, descendenții lor și toate rețelele care s-au creat și care îi cuprind pe acești oameni au supraviețuit comunismului.


Lucian Popescu:
Mai mult decat o reîntoarere la perioada interbelică e deci mai profitabil să încercăm o reconstrucție, o formula nouă?

Lucian Boia: 
Asta nici nu se discută. În primul rând că n-avem cum să ne întoarcem la perioada interbelică, în istorie nu te întorici îndărăt. Istoria merge înainte, mai bine, mai rău, dar merge înainte, cum să ne ntoarcem la perioada interbelică? Era altă Românie. Și nici nu merită să te întorci. A fost o Românie care și-a avut partea ei de strălucire, generația intelectuală a anilor ’30, monarhia în multe privințe, o Românie care arăta bine, pe de-o parte, și care nu arăta chiar atât de bine, avem și Mișcarea legionară și toate excesele la care s-a ajuns, vezi sărăcia multor români, neștiința de carte. În fond, e un exemplu pe care îl dau din când în când, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu – cine i-a produs? I-a produs România interbelică și pe ei, nu doar pe Mircea Eliade și pe Emil Cioran, sunt în aceeași măsură un produs al României interbelice. Nici nu se discută, nu te poți întoarce înapoi în istorie și nici nu are rost să ne întoarcem. Istoria a mers înainte. Sunt mulți cei ce regretă comunismul. Mă amuză văzându-i cât de tare regretă comunismul și le spun – am scris și în carte într-un loc – nu vă temeți și nici nu va făceți iluzii, nu se mai întoarce regimul comunist. Poți să bocești cât vrei pe mormântul lui, poți să bocești reîntoarcerea frumoaselor vremuri de altădată, ce-a fost în istorie nu se mai întoarce – dar acum vorbind serios, modelul nostru de astăzi este totuși modelul occidental. Spre Occident trebuie să privim, eu nu spun că Occidentul e o societate ideală, nu există societate ideală. Dar dintre toate societățile este și încă rămâne cea mai bună, cea mai corect, și mai drept, și mai eficient organizată. N-are rost să privim spre perioada interbelică – unii privesc spre daci, spre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, sunt și obsedați din ăștia ai istoriei. Noi trebuie să privim spre viitor, iar în ce privește prezentul, modelul este totuși modelul democrației occidentale este singurul model viabil. Oricâte critici s-ar putea aduce și acestui model. (a consemnat Lucian Popescu)

Sudul Flancului Estic al NATO (România), mai puţin apărat decât Nordul (Polonia)?

Valentin Naumescu

Pe măsură ce ne apropiem de Summitul NATO de la Varşovia, programat pe 8-9 iulie, tabloul decizional începe să se profileze, chiar dacă în linii destul de vagi, deocamdată. Polonia şi cele trei state baltice vor beneficia de câte un batalion rotaţional de 800-1000 militari fiecare, la care vor contribui Statele Unite, Marea Britanie, posibil Germania şi, foarte probabil, la cererea Washingtonului, Canada. Fiind la distanţe mici una de cealaltă, aceste unităţi vor forma practic o forţă compactă de reacţie de circa 4000 de militari, pregătită să apere poziţiile de la Marea Baltică. Este ceea ce se numeşte „apărarea avansată întărită” (vorba vine), în cadrul forţei de reacţie rapidă a Alianţei, menită să respingă un eventual atac în regiune. Chiar şi cu 4000 de militari în zonă, prezenţa NATO rămâne foarte redusă, în comparaţie cu potenţialul ofensiv al armatei ruse. Rămâne valabilă observaţia dezamăgitoare că, la 12-17 ani de la aderarea fostelor state comuniste, resursele militare de apărare din Europa Centrală şi de Est reprezintă mai puţin de 5% din totalul forţei NATO staţionate în Europa, în condiţiile în care ameninţarea unei agresiuni asupra Europei de Vest a scăzut astăzi aproape de zero şi singura raţiune de a fi a Alianţei Nord-Atlantice a rămas securizarea ţărilor de la frontiera răsăriteană.

Scutul antirachetă de la Deveselu

Scutul antirachetă de la Deveselu, recent operaţionalizat, va fi „botezat” oficial ca aparţinând sistemului de apărare integrat al NATO, nemaifiind (pe hârtie, căci în realitate…) o capabilitate militară pur americană în Estul Europei. Nu este clar, în schimb, dacă şi cum se va forma mult discutata flotă a NATO la Marea Neagră, „proiectul României” pentru acest summit, la care ar urma să participe statele riverane Turcia, România şi Bulgaria (evident, cu ajutorul decisiv al Statelor Unite), proiect susţinut declarativ în repetate rânduri de foarte activul ambasador american la Bucureşti. Cu alte cuvinte, nu se ştie în acest moment în ce va consta apărarea militară propriu-zisă a teritoriului României, pe uscat, în aer şi pe apă, şi de la ce distanţă de teritoriul nostru naţional (sute, mii de kilometri?) se presupune că ar trebui să se mobilizeze această forţă de apărare, în caz de necesitate, pentru a ajunge aici în timp util.

Ceea ce se ştie este că discuţiile politico-diplomatice şi militare se derulează cu intensitate maximă, la toate nivelurile care contează, şi vor continua până la consumarea evenimentului, şi de asemenea că statele membre ale Alianţei aflate pe Flancul Estic fac ultimele eforturi pentru a convinge marile puteri occidentale de importanţa geostrategică a propriului teritoriu. Să ne înţelegem, aici nu e vorba de excepţionalitatea geopolitică a vreunei ţări în comparaţie cu celelalte, căci toate sunt situate strategic, grupate fiind la Marea Baltică sau la Marea Neagră. Doar Ungaria şi Slovacia, aflate oarecum între grupul nordic şi grupul sudic al Flancului Estic, par să nu intre pentru moment în aceste calcule. Ceea ce face aşadar diferenţa este influenţa politică a capitalelor respective pe lângă marile puteri, capacitatea de a întreţine un curent favorabil adoptării unor decizii şi alocării de resurse îndreptate spre ele, împreună cu alte considerente, inclusiv economice, care definesc cota de interes pentru o anumită regiune. Greutatea politică a Poloniei şi imensa ei încărcătură istorică în legătură cu marile evenimente din Europa Centrală şi de Est îi vor da, cel mai probabil, întâietatea la acest summit, pe care are şi avantajul psihologic de a îl găzdui.

„Flexibilitatea” mandatului României de reprezentare la Summitul NATO nu are darul să ne liniştească, dimpotrivă, sugerează că nimic cert nu s-a obţinut până acum, că discuţiile continuă până în ultima zi iar Bucureştiul nu ştie exact ce va obţine. Într-o declaraţie relativ recentă, preşedintele Iohannis şi-a exprimat speranţa că nu vor apărea disproporţii între securizarea Nordului şi a Sudului Flancului Estic, ceea ce înseamnă, de fapt, că îngrijorarea este reală. Ştim că nu e uşor, problema centrală este asigurarea resurselor, iar Statele Unite, principalul contributor, se află în plină campanie prezidenţială, cu un candidat (cel republican) care contestă cheltuielile americane „prea mari” în cadrul NATO, pentru asigurarea securităţii Europei, într-un context în care acest lucru, crede Trump, nu ar mai corespunde priorităţilor şi intereselor primordiale ale Americii. Trump are ce are cu China, nu cu Rusia, deci o dezangajare financiară din NATO i s-ar părea un lucru firesc. Până pe 8 noiembrie, administraţia americană va menaja oarecum şi percepţiile electoratului care îl susţine pe Donald Trump sau este indecis, pentru a nu împovăra candidatura lui Hillary Clinton cu angajamente suplimentare.

Faptul că accentul la acest summit va cădea pe consolidarea planurilor de apărare ale aliaţilor estici, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu mai este un secret pentru nimeni. Da, dar care Est va fi mai bine apărat, care va conta mai mult în calculele strategice, cel de Nord sau cel de Sud? Perfecta egalitate va fi imposibil de realizat, atât pe hârtie, cât şi în realitatea de pe teren. Resursele sunt limitate, aliaţii europeni continentali alocând în mod tradiţional puţin pentru apărare, iar puterile atlantice de limbă engleză (SUA, Marea Britanie, Canada) asigurând în continuare forţa militară principală a Occidentului şi având primul cuvânt în ecuaţia decizională a Alianţei euro-atlantice. Lobby-ul politic în marile capitale şi eficienţa argumentelor strategice ale ţărilor beneficiare ale securităţii colective sunt aşadar decisive în această perioadă.

Din punct de vedere al strategiei de negociere, se pare că „nordicii” Flancului Estic au fost până acum mai pragmatici. Au cerut trupe, tancuri şi escadrile de avioane. Noi am greşit oarecum tactic, exultând după operaţionalizarea scutului, care rămâne în esenţă un câştig simbolic, o panglică tăiată, care înseamnă mult, e adevărat, pe harta geopolitică a Europei, un steguleţ cu 50 de stele implantat în proximitatea frontierelor occidentale ale Rusiei. Dar scutul în sine nu ne apără de un eventual atac terestru, aerian (avioane) sau naval, adică într-o confruntare convenţională directă, în care inferioritatea militară a României şi chiar a Alianţei în zonă, faţă de Rusia, nu poate fi pusă la îndoială.

Imediat după mediatizarea posibilităţii ca Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia să primească, fiecare, câte un batalion NATO, secretarul general al Alianţei a anunţat că şi România pune la dispoziţie o bază cu o capacitate de aproximativ 5000 de militari şi că detaliile vor fi stabilite mai târziu. Se caută soluţii pentru o „brigadă multinaţională”, sub conducerea României, care să acopere regiunea de sud-est, România şi Bulgaria. În traducere liberă, o unitate goală avem şi noi de oferit, doar un batalion ar trebui să se mai găsească. Cine să-l aducă şi să-l finanţeze însă, la standardele NATO? Poate „sora mai mare”, Franţa? Slabe speranţe. Parisul abia dacă îşi mai poate susţine misiunile externe actuale, cu rezultate neclare în Siria şi Mali, şi cu probabilitatea unei intervenţii franco-britanice costisitoare în Libia. Mai mult, tocmai am văzut că 80 de membri ai forţelor franceze de securitate de la Euro 2016 erau simpatizanţi ISIS şi musulmani radicalizaţi. Mersi, mais non! Britanicii n-au fost niciodată interesaţi de sud-estul Europei, cu excepţia Greciei. Poate Germania să-şi asume mai mult decât contribuţii economice la nivelul Uniunii Europene, depăşindu-şi bariera impusă după al doilea război mondial? Pot oare Statele Unite să mai facă un efort să disloce trupe şi aici? Aceasta ar putea fi, în cele din urmă, cheia echilibrării militare Nord-Sud a Flancului Estic.

Pentru a fi realişti şi oneşti în această „competiţie” amicală Nord-Sud pentru redistribuirea resurselor militare pe Flancul Estic, trebuie să admitem că există în acest moment mai multe argumente geopolitice, militare şi istorice care ar indica un interes tradiţional şi o ameninţare mai mare din partea Rusiei în Nordul Europei decât în Sud. Printre acestea, aş menţiona frontiera extinsă a Rusiei cu ţări care aparţin organizărilor occidentale, respectiv cu Norvegia (membru al NATO), Finlanda (membru al UE), Estonia şi Letonia (membre ale NATO şi UE), exclava Kaliningrad, un „ghimpe” al Rusiei între Polonia şi Lituania, care nu este nimic altceva decât o imensă cazemată, sentimentul istoric de insecuritate al Poloniei faţă de Rusia, pretenţia Moscovei de interese legitime asupra fostului spaţiu sovietic, minorităţile ruse semnificative din ţările baltice, lipsa unui tratat de pace cu Finlanda pe chestiunea Kareliei şi statutul insulelor Aland, animozităţi istorice şi culturale imense faţă de Rusia în bazinul Mării Baltice, chiar mai intense decât cele (şi ele, reale) din zona Mării Negre.

Întrebaţi orice lider politic, analist sau strateg din Europa de Vest, unde vede necesitatea ca NATO să desfăşoare mai multe forţe, în Nordul sau în Sudul Flancului Estic, şi va arăta fără ezitare spre Polonia şi ţările baltice. Într-acolo bate curentul european. Singura speranţă realistă de sprijin politic pentru România, la Summitul de la Varşovia, rămân Statele Unite.

Este esenţial pentru România ca Rusia să nu ne perceapă, după Summitul din iulie, ca veriga slabă a Flancului Estic, sărită din schema de apărare credibilă a Alianţei. Pentru că atunci scutul antirachetă de la Deveselu, care are de a face cu balanţa de putere SUA-Rusia în Europa Centrală şi de Est, chiar poate deveni o ţintă. Sperăm să nu se facă greşeala enormă ca o ţară care a acceptat bucuroasă să găzduiască baterii de interceptori (care deranjează atât de mult Rusia) să fie lăsată acum fără trupe şi armament convenţional de apărare.

Europa cu două viteze: Un buget al zonei euro prinde tot mai mult contur. Ce trebuie să facă România?

Siegfried Muresan

Proiectul unui buget al zonei euro, la care lucrăm în prezent în Parlamentul European, va putea ajuta România să implementeze reformele de care are nevoie pentru a continua integrarea europeană, înainte și după aderarea la zona euro.

Statele membre ale Uniunii Europene (UE) care au întârziat implementarea reformelor înainte de criza economică și financiară declanșată în anul 2008 au fost mai puternic afectate decât celelalte țări și se confruntă și în prezent cu consecințele crizei. Pentru a răspunde acestor efecte Uniunea Europeană a stabilit mai multe instrumente, unul dintre cele mai importante fiind Mecanismul European de Stabilitate (European Stability Mechanism – ESM), un fond permanent de salvare a oricărui stat aflat în dificultăți economice.


Cu toate acestea, consider că noi ar trebui să ne concentrăm acum și asupra prevenirii altor viitoare crize, nu doar să ne ocupăm de gestionarea efectelor crizelor după ce acestea au fost declanșate. Continuarea integrării economice și a convergenței statelor membre ale UE, inclusiv a României, este extrem de importantă pentru economia țării noastre, având în vedere că Uniunea Europeană este destinația a 75% din exporturile României, este sursă pentru 75% din importurile noastre, iar 85% din investițiile în România provin din alte state membre ale Uniunii.

Obiectul unui buget al zonei euro: creșterea competitivității UE

Un instrument concret pe care îl înființăm acum pentru a consolida în continuare Uniunea Economică și Monetară (Economic and Monetary Union – EMU) este un buget destinat zonei euro. Ce reprezintă acest buget? Care sunt obiectivele sale? De ce este benefic pentru România?


În calitate de raportor din partea Grupului Partidului Popular European (PPE) în Comisia pentru afaceri economice și monetare din Parlamentul European*, cred cu tărie că obiectivul unei capacități bugetare ar trebui să fie îmbunătățirea generală a competitivității Uniunii Europene. Dacă economiile noastre sunt puternice, competitive și bunurile noastre sunt solicitate pe piața mondială, vom fi mai rezistenți în viitor în fața crizelor, iar românii nu vor mai fi la fel de puternic afectați de efectele unei crize economice și financiare.


Acest obiectiv poate fi atins prin finanțarea acelor reforme care să ducă la mai multe investiții, la proiecte profitabile și la creșterea productivității. Astfel, încurajăm convergența către nivelul celor mai competitive țări din cadrul Uniunii Monetare.


Pentru România, un buget al zonei euro ar fi o șansă pentru continuarea integrării în Europa. România ar beneficia de consolidarea economiei, care ar deveni mai competitivă și mai rezistentă în fața viitoarelor crize, și, totodată, mai aproape de o viitoare aderare la zona euro.

Statelor non-euro trebuie să le fie permisă participarea la Capacitatea bugetară a zonei euro

Rolul capacității bugetare trebuie să fie îmbunătățirea generală a competitivității și a capacității economice a Uniunii Economice și Monetare, dar și a statelor care vor să adere la zona euro, cum este și cazul României. Capacitatea bugetară trebuie să fie deschisă față de toate statele membre ale Uniunii Europene. Țările care au obligația prin Tratatele de aderare să intre în zona euro și care fac eforturi în această direcție trebuie să primească drepturi complete de participare: să contribuie și să beneficieze financiar și, totodată, să facă parte din guvernanța zonei euro. Cum lipsa de competitivitate a economiei noastre, în special în sectorul public, este cel mai mare obstacol în procesul de aderare la zona euro, este absolut necesar ca România să participe la guvernanța zonei euro înainte de aderarea la moneda unică. Adoptarea euro de către țara noastră acum ar fi prea devreme și ar avea consecințe negative asupra economiei naționale. Pentru ca economia noastră să beneficieze de adoptarea monedei unice, trebuie să devină suficient de puternică încât să facă faţă competiției din zona euro.


Experiențele anterioare au arătat că instrumentele care nu au fost create special pentru statele din afara zonei euro, precum Pactul Fiscal sau Pactul Euro+, în care România s-a înscris, au fost benefice pentru țara noastră. Datorită Pactului Fiscal deficitele sunt astăzi limitate și politicienilor de la nivel național nu le este permis să folosească bugetul public în mod iresponsabil și populist, ceea ce reprezintă astăzi garanția unei stabilității a economiei naționale. Pactul Fiscal limitează nivelul de deficit în fiecare an și reprezintă o protecție solidă împotriva politicienilor populiști care vor să cheltuiască banul public fără a ține cont de consecințele cheltuielilor excesive asupra economiei.


O mai mare integrare a zonei euro, la care să participe și statele care nu au aderat însă la zona euro, dar își doresc să o facă, ar putea crea o Europă cu două viteze în domeniul economic. O Europă cu două viteze care, însă, există deja datorită monedei unice. Vestea bună pentru România este că, de această dată, avem opțiunea să ne alăturăm încă de la început și să beneficiem de avantajele acestui nou pas de integrare europeană. Depinde de noi dacă vom fim înăuntru sau vom rămâne pe dinafară.

Cum va funcționa Capacitatea bugetară în practică

În primul rând, vom evalua instrumentele deja existente pentru îmbunătățirea situației economice în Europa, cum ar fi Semestrul European sau Recomandările specifice de țară. Aceste Recomandări specifice de țară, care nu sunt altceva decât reformele pe care toate statele membre ar trebui să le implementeze pentru a-și îmbunătăți performanțele economice și care vizează domenii precum finanțele publice, pensiile, impozitele, piața muncii și sistemul de stabilire a salariilor, necesită o mai mare atenție din partea autorităților centrale. Așa cum știm, rata de implementare a acestor recomandări de către statele membre, inclusiv de către România, trebuie îmbunătățită. Capacitatea bugetară poate contribui la implementarea recomandărilor de țară prin acordarea de stimulente financiare astfel încât statele membre să implementeze reformele, în special, în vremuri economice bune.


Politica monetară a Băncii Centrale Europene (BCE) joacă un rol important în păstrarea stabilității prețurilor și în sprijinirea eforturilor statelor membre de a gestiona consecințele crizei economice, precum rate scăzute ale inflației, cerere internă redusă și stagnare a investițiilor. În completarea efectelor politicii monetare, BCE a cerut statelor membre să implementeze reformele necesare pentru îmbunătățirea elasticității și competitivității Capacității bugetare. Politica monetară a BCE nu poate fi decât un sprijin pe termen scurt.


În plus, Mecanismul European de Stabilitate funcționează deja ca un instrument de criză, de aceea, capacitatea bugetară trebuie să se concentreze pe îmbunătățirea măsurilor de prevenire a unei noi crize mai mult decât pe măsurile de gestionare a acesteia. Filosofia acestor stimulente financiare este să încurajeze reformele necesare și nu să ofere granturi financiare țărilor care au ajuns în dificultate din cauza întârzierii reformelor. Vrem să stimulăm comportamentul economic sănătos și nu să plătim consecințele politicilor greșite. Este nevoie de evaluări sistematice, regulate și independente prin care să ne asigurăm că toate cheltuielile produc efectele dorite. Obținerea rezultatelor necesare este mai importantă decât simpla cheltuire a alocărilor financiare disponibile.


Discuția despre guvernanță este, de asemenea, esențială. În primul rând, trebuie să luăm în calcul efectele asupra economiei reale, mai ales pe termen scurt, de a genera investiții și noi locuri de muncă. Trebuie să oferim cetățenilor europeni și întreprinderilor un plan care poate fi realizat acum, înainte ca orice schimbări ale Tratatului să intre în discuție. Totodată, o modificare în viitor a Tratatului ar trebui să includă Capacitatea bugetară a zonei euro, care să devină un instrument la nivelul întregii Uniuni Europene.

Și câteva exemple de reforme

Capacitatea bugetară poate sprijini o serie de reforme în domenii precum sistemul de pensii, piața muncii și administrația publică. În cazul în care, în urma reformării sistemului de pensii, oamenii trebuie să lucreze mai mult, capacitatea bugetară poate sprijini persoanele vârstnice prin măsuri care promovează învățarea de-a lungul vieții sau îmbătrânirea activă. În plus, odată cu creșterea speranței de viață, măsurile sociale care încurajează persoanele vârstnice să fie active și să dobândească noi competențe pot fi stimulate și finanțate prin Capacitatea bugetară. În cazul în care, în urma reformării pieței muncii, unele persoane găsesc un loc de muncă nou și altele devin temporar șomere, acestea din urmă pot fi sprijinite de Uniunea Europeană cu finanțarea cursurilor de formare profesională, mobilitate și asistență în vederea găsirii unui nou loc de muncă.


Asistența financiară pentru efectele reformării pieței muncii este un element-cheie pentru economiile mai puțin competitive. Spre exemplu, formarea persoanelor care, în urma  reformei pe piața muncii au fost concediate din sectorul public și au nevoie de recalificare, sprijinirea reformării administrației publice ș.a. Dacă reformele în domeniul administrației publice necesită investiții în digitalizare sau e-guvernare, care generează costuri, atunci aceste costuri pot fi suportate de Capacitatea bugetară, prin urmare, statele membre sunt stimulate să implementeze aceste reforme.


Ideile pe care le susțin în cadrul discuțiilor din Parlamentul European privind cadrul de reglementare pentru bugetul zonei euro sunt, în general, acceptate în cadrul grupurilor politice din Parlament: acest instrument nu va substitui bugetul existent și va fi complementar acestuia prin finanțarea acelor politici care nu sunt promovate în prezent. Fondurile structurale și de coeziune existente nu vor fi afectate de bugetul zonei euro. România beneficiază considerabil de pe urma politicilor Uniunii Europene, țării noastre fiindu-i alocate din bugetul european aproximativ 40 de miliarde de euro în perioada 2014 – 2020. Mă voi asigura că interesele României sunt protejate în cadrul discuțiilor din Parlamentul European și că țara noastră va participa și în viitor la structura de guvernanță a unui buget al zonei euro. România trebuie să joace un rol decisiv și să fie în prima linie a viitorilor pași de integrare europeană.


Siegfried Mureșan este deputat european din anul 2014, vicepreședinte al Comisiei pentru bugete din Parlamentul European și membru supleant în Comisia pentru afaceri economice și monetare. În prezent, în calitate de raportor din partea Partidului Popular European, lucrează la raportul privind Capacitatea bugetară a zonei euro.

„Noi vrem ca regiunea Mării Negre cât şi Europa să fie zone stabile “

Locotenent-comandor ing. Cosmin OCHEŞEL

Interviu cu Mac Thornberry, preşedintele Comitetului pentru Servicii Armate al Camerei Reprezentanţilor din SUA.

Cosmin Ocheşel:
- Aplicarea deciziilor luate la Summitul NATO pentru regiunea Mării Negre a dus la creşterea numărului de exerciţii în comun desfăşurate de navele româneşti şi americane. Cum apreciaţi acest lucru?

Mac Thornberry:
- Eu cred că este un lucru bun. În acest fel vom executa mai multe exerciţii militare comune terestre, aeriene cât şi navale.
Uitându-ne puţin în urmă putem observa că mai toate statele nu au participat la suficiente exerciţii din anii 90 până acum, dar în prezent, experienţa unui conflict în regiune ne-a reamintit tuturor din alianţă că trebuie să desfăşuram exerciţii mai complexe să ne revizuim capabilităţile, să facem ceea ce este necesar să îmbunătăţim infrastructura, aceste lucruri trebuie făcute acum.

Mac Thornberry

Cosmin Ocheşel:
- Forţele Navale ale SUA participă la Operaţia ATLANTIC RESOLVE, extinsă şi în Marea Neagră. Ce anume presupune această operaţie maritimă? Consideraţi posibilă, pe viitor, creşterea numărului de nave americane în bazinul Mării Negre?

Mac Thornberry:
- De mulţi ani există un tratat care reglementează durata prezenţei navelor din marinele militare ale altor state în Marea Neagră şi noi suntem foarte atenţi să nu încălcăm acest tratat, iar Turcia are rolul de a monitoriza accesul în Marea Neagră aşa că noi vom continua să respectăm tratatul. Păstarea unor forţe americane în Marea Neagră va continua pe timpul derulării unor exerciţii comune cu forţele navale române sau ale altor state şi cu siguranţă dorim să folosim acest lucru, în mod special odată cu agresiunea Rusiei din Crimeea şi a acţiunilor din Marea Neagră care povoacă îngrijorări în cea mai mare parte a lumii. Aşadar se va acorda o atenţie mãrită atât din partea SUA, cât şi a NATO, dar şi a altor state.

Cosmin Ocheşel:
- Care consideraţi că sunt pericolele şi provocările pentru zona Mării Negre pentru următoarea perioadă?

Mac Thornberry:
- Cu siguranţă există temeri la viitoarele mişcări ale Rusiei, dacă vor vrea să interzică accesul Ucrainei la Marea Neagră, să ia o anumită atitudine referitoare la Moldova, nu avem de unde să ştim. Poate vor aduce mai multe facilităţi militare în Crimeea ceea ce ar crea un pericol pentru întreaga regiune. De aceea, zic că vor creşte temerile multor state asupra a ceea ce se întâmplă în Marea Neagră şi tot mai multă atenţie se va concentra asupra acestei zone şi din partea NATO. Noi vrem ca regiunea Mării Negre, cât şi Europa să fie zone stabile, în pace, dar de asemenea, un loc unde toată lumea să respecte graniţele naţionale, cât şi deciziile luate de guvernele fiecărui stat. Acesta este unul din motivele pentru care mişcările Rusiei aduc o ameninţare nu numai pentru Ucraina şi pentru această zonã, dar şi pentru ţãrile din întreaga lume.

Cosmin Ocheşel:
- Militarii americani şi cei români se antrenează în comun şi acţionează în teatre de operaţii, sub flamura NATO sau a coaliţiei. Cum apreciaţi nivelul de instruire al militarilor români?

Mac Thornberry:
- Militarii români sunt parteneri de nãdejde pentru noi în Afganistan. Unul dintre membrii delegaţiei pe care o conduc a fost infanterist marin care a luptat în Afganistan alături de militari români. Am auzit numai lucruri frumoase de la el referitoare la pregătirea militarilor români pe parcursul acestei vizite. Acesta e un bun moment pentru a exprima conducătorilor militari români aprecierea pentru instruirea soldaţilor români. Ceea ce este important este că am putut crea o istorie împreună şi această pregătire pe care o facem în comun ne ajută să fim mai bine pregătiţi să executăm exerciţii comune sau să luptăm împreună. Cred că această colaborare între statele noastre, ca membri ai NATO, devine mai puternică. 

Cosmin Ocheşel:
- Ce rol şi ce responsabilităţi are comitetul pe care îl conduceţi în domeniul militar?

Mac Thornberry:
- Rolul Comitetului pe care îl conduc este de a viza Departamentul Apărării al SUA. Parte din datoria noastrã este să autorizăm câţi bani vor fi cheltuiţi pentru scopurile noastre militare şi a regulilor ce conduc acţiunile militare. Congresul, respectând Constituţia, este responsabil să plătească pentru acţiunile militare, dar preşedintele ţării este comandantul şi şeful care decide ce acţiuni militare se vor desfăşura. Aşadar avem o responsbilitate foarte mare şi tratăm munca noastră foarte serios. Noi mergem în diverse ţãri, cum este şi România, vedem facilităţile militare, vorbim cu partenerii noştri şi îi ajutăm să fie mai bine pregătiţi pentru a şti ce decizii trebuie luate în prezent şi în anii care vor urma.

Cosmin Ocheşel:
- Domnule preşedinte, aţi afirmat că cea mai importantă îndatorire a guvenului federal american este de a proteja ţara dumneavoastră. Importanţa protejãrii aliaţilor este aceeaşi în sensul asigurării stabilităţii şi securităţii în regiunea Mării Negre?

Mac Thornberry:
- Da, prima îndatorire a guvernului federal în Statele Unite, cât şi în majoritatea ţărilor este de a asigura securitatea naţionalã.
De la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial avem această organizare a NATO consimţind să lucrăm împreună pentru a ajuta să asigurăm securitatea naţională a tuturor statelor membre.
Este foarte important pentru noi. Aşa cum am menţionat, poate toţi aliaţii am neglijat puţin aspectul unei ameninţări venite din est. Acum suntem foarte atenţi. Preşedintele Putin a observat acest lucru, iar acum securitatea în aceastã zonă nu trebuie neglijată. În momentul de faţă facem paşi pentru a întări alianţa Nord-Atlantică atât ca infrastructurã, ca nivel de instruire şi antrenare, cât şi ca relaţii între ţări din cadrul NATO, aşa cum sunt Statele Unite şi România.

Cosmin Ocheşel:
- În acest an se împlinesc 155 de ani de la înfiinţarea Marinei Române moderne. Ce mesaj aţi dori să transmiteţi marinarilor militari?

Mac Thornberry:
- O aniversare fericită. Vrem să exprimăm încă o dată mulţumiri pentru contribuţia pe care o au Forţele Navale Române în cadrul NATO, pentru asigurarea securităţii, acesta fiind un deziderat comun. Suntem nerăbdători să continuăm să lucrăm împreună pentru o regiune a securităţii şi stabilităţii aşa cum vorbeam, precum şi pentru respectarea graniţelor fiecãrui stat.

Alexander Rubel: România nu prea există în conștiința germanilor deoarece despre ea se știe foarte puțin

Doina SÎRBU

Cu toate că germanii nu cunoșteau prea multe despre România, prof. univ. dr. Alexander Rubel a venit în Iași încă din 2001 în calitate de director al Goethe -Zentrum, Centrul Cultural German, și locuiește aici de mai mult de 14 ani. A învățat limba română după ureche și din mers, fiindcă în anii ’90 găseai puțini români care să să se descurce în engleză, cu atît mai puțin în germană. Actualul director al Centrului Cultual German a ocupat și funcția de lector al Serviciului German de Schimb Academic (DAAD) la Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC), iar începînd cu anul 2011 acesta deține postul de director al Institutului de Arheologie al Academiei Române, Filiala Iaşi, fiind, în acelaşi timp, profesor asociat la UAIC.

Doina Sîrbu:
Cum ați trăit momentul căderii Zidului Berlinului?

Alexander Rubel:
Eram prea tînăr ca să înțeleg tot ce a fost acolo, aveam 18-19 ani. Mă uitam la televizor și nu înțe­le­geam ce se întîmplă. Eram a­casă, lucram în serviciu civil, pen­tru că la noi s-a putut face asta cînd aveam armata obligatorie, să aleg între ar­mată și serviciu ci­vil. M-am întors de la muncă și m-am uitat la știri și am văzut ce se întîmplă. Generația mea a fost obiș­nuită cu faptul că sînt două țări și toată lumea din generația mea nu și-a făcut gînduri despre ce se în­tîmplă acolo și ce va fi în viitor. Era locul sovietic, linia care separa Estul de Vest și era o linie de demar­ca­țiune între ce­le două sisteme, era stabil și ni­meni nu s-a gîndit că se va schimba în curînd. Atunci nu am avut maturitatea să gîndesc ana­litic sau să-mi dau sea­ma ce înseamnă asta pentru Euro­pa și pentru țara mea.

Doina Sîrbu:
Conform unui sondaj realizat de cotidianul „Bild” unii germani consideră și acum că ar fi mai bine ca Zidul Berlinului să existe. Se simte în rîndul germanilor dorința de a se întoarce în perioada de după demolarea zidului?

Alexander Rubel:
Ziarul „Bild” este, dacă vreți așa, un fel de Click! al germanilor, este ziarul cu mult roșu, litere mari și scandaluri. Este un tabloid. Astfel că depinde pe cine au întrebat. Pro­babil nu au întrebat pe cei din rîndul profesorilor universitari, ci doar în rîndul cititorilor tipici ai zia­ru­lui. Într-adevăr, există încă o rup­tură între Germania de Est și Ger­mania de Vest astfel încît mulți din­tre cei din Est, mai ales cei care sînt cel puțin de-o seamă cu mine sau mai în vîrstă, care au trăit o parte im­por­tantă a vieții lor în RDG, se simt violați și puși de o parte. Viața lor este pusă sub îndoială generală. Pro­babil că au dus o viață normală, nu au avut conflicte cu sistemul, nu toți erau anticomuniști. Ei percep Vestul ca un sistem colonial, ca­re a negat toate reușitele vieții lor. Ves­tul are conceptul că „uite, noi pom­păm bani pentru prosperarea foș­ti­lor comuniști care sînt leneși și ca­re încă nu au învățat să mun­cească cum o facem noi”. Stereo­ti­pu­rile a­cestea de la începutul ani­lor ’90 s-au erodat și, după părerea mea, nu cred că în Vest se găsește o majoritate care să spună așa ceva.



Există încă o ruptură între Germania de Est și Germania de Vest încît mulți din Est, mai ales cei care sînt minimum de-o seamă cu mine sau mai în vîrstă, care au trăit o parte importantă a vieții lor în RDG, se simt violați și puși de o parte. Viața lor este pusă sub îndoială generală.



Doina Sîrbu:
Aproape două treimi dintre ber­linezi încă văd diferența între par­tea de Est și cea de Vest a capitalei reunificate. De asemenea, conform unui raport guvernamental, decala­jele economice dintre Estul și Ves­tul Germaniei continuă să fie re­sim­țite. Ce ați observat dumnea­voastră în rîndul concetățenilor?

Alexander Rubel:
Sînt diferențe mari în privința dezvoltării regionale. Sînt niște zone în Germania de Est care sînt absolut golite de oameni, nu există nicio formă de industrie și nu va exista niciodată pentru că au rămas doar bătrîni. Toți care au un pic de spirit de mobilitate au plecat de acolo. Este o diferență economică, salariile în Germania de Est sînt un pic mai mici, cum ar fi în Moldova și București, de exemplu.

ROMÂNIA NU ARE O MARE VIZIBILITATE ÎN GERMANIA, 

DOAR UNILATERAL SAU PENTRU CEI CARE 

SE INTERESEAZĂ CU ADEVĂRAT

Doina Sîrbu:
Cum credeți dumneavostră că este văzută România peste hotare?

Alexander Rubel:
Eu locuiesc în România de 14 ani și nu știu în ce măsură pot răspunde la această întrebare, dar aș spune că în contextul german, imaginea României este determinată de imigranții care ajung aici în ultimul timp. Puțini știu că majoritatea imigranților care vin sînt absolvenți ai facultăților din România sau Germania, oameni care sînt ingineri, muzicanți, apropo sînt foarte mulți muzicanți români în orchestrele germane. Majoritatea probabil îi vede pe cei care sînt mai vizibili pe străzi, pentru unii nici nu sînt ușor de identificat, ca cei din sud-estul Europei care au al­tă ținută, poartă baticuri și chestii de genul ăsta. Dar, în general, Ro­mâ­nia ca atare, ca țară, nu prea exis­tă în conștiința germanilor deoa­re­ce despre ea se știe foarte puțin. Au fost difuzate niște reportaje despre Carpați și despre peisajul Ardealu­lui, dar tot nu prea se știu multe lucruri. O mică schimbare a situa­ți­ei s-a produs în momentul în ca­re Klaus Iohannis a devenit pre­șe­din­te, pentru că atunci s-au difu­zat niște știri despre România. Dar foarte interesant este că odată ce Iohannis a fost acum în Germania, în vizită la Berlin, pentru a discuta cu Merkel, nu a fost nicio știre în toată țara. Asta este realitatea. Ro­mâ­nia nu are o mare vizibilitate în Germania, doar unilateral sau pen­tru cei care se interesează cu ade­v­ă­rat, cei care citesc presa de calitate cum e „Frankfurter Allgemeine” ca­re are niște noțiuni și știe ce se în­tîmplă în acest moment cu DNA-ul și așa mai departe. Asta este o minoritate, majoritatea sînt cititori ai revistei de stil Click! și nu au cu­noștință despre România. În mass-media obiș­nuită din Germania nu prea apare nimic despre aceasta.

Doina Sîrbu:
Credeți că această vizibilitate redusă a făcut ca România să nu adere încă la Spațiul Schengen?

Alexander Rubel:
Nu cred că Schengen-ul are o legătură cu faptul că puțini germani cunosc ceva despre România. Cred că politicienii au probabil o altă agendă. În ultimul timp nu sînt foarte apropiat de discuția dată. Din cîte știu eu problema este Bulgaria. Nu poate fi lăsată România să intre dacă Bulgaria nu este încă gata din cauza granițelor comune. Așa am înțeles eu. Probabil ar fi o variantă ca aeroporturile să fi dat drumul la intrare în Schengen și nu la granițele terestre.

Doina Sîrbu:
Ați menționat că sînteți de 14 ani în România. Cum ați simțit diferențele culturale, atît în plan profesional, cît și personal?

Alexander Rubel:
De-a lungul celor 14 ani s-au schimbat foarte multe, asta e clar, dar dacă nu ar fi o diferență, ar fi o pierdere a propriei identități. În pri­vința mentalităților sînt și acolo diferențe, dar trebuie să fim atenți să nu intrăm în stereotipuri, cum ar fi că nemții sînt punctuali. După cum ați observat nu e adevărat. Dar într-adevăr conceptul de timp este altul, organizarea muncii probabil este alta. Sînt anumite diferențe ca­re pot fi explicate prin mentalitate, stil sau diferențe culturale. Repet, nu aș spune că o cultură sau o men­talitate ca cea germană sau ro­mâ­nă este mai bună sau mai rea decît celelalte. Sînt doar anumite diferen­țe de abordare. De exemplu, în Germania la un moment dat, cînd e ceva de făcut sau de rezolvat se spune nu se poate, punct și nu se poate. În România lucrurile merg uneori foarte ciudat și dificil, nici pînă în ultimul moment nu se ia o decizie, dar atunci se poate rezolva chiar și ceva ce înainte a fost clasificat că nu se poate rezolva. Asta este o diferență a spiritului de im­provizație. Modul de a organiza lu­crurile, uneori, oferă în România un rezultat care în Germania nu ar fi fost posibil.

Doina Sîrbu:
Vorbiți foarte bine limba română. Cît de complicat este pentru un vorbitor de limbi germanice să o învețe?

Alexander Rubel:
Este o întrebare foarte complicată avînd în vedere că limba română este o limbă romanică care, probabil, trebuie să aibă același grad de dificultate ca italiana sau franceza pentru cel care provine dintr-o țară germanofonă sau de o limbă germanică. Eu nu pot să fac o comparație pentru că am învățat franceză și latină la școală și este un alt lucru să înveți o limbă decît cum am învățat eu româna mai mult după urechi și din mers. Apropo, cînd am venit în Iași mai era un tip din Germania care era dintr-o altă generație și nu am comunicat decît profesional. Adică nu am avut prea multă distracție, în ghilimele, să mă pierd în engleză sau în germană avînd în vedere că am fost cumva forțat de la început să vorbesc și să înțeleg românește. Acum 14 ani nici în magazine, nici în rîndul tinerilor, nu prea am găsit oameni care să știe cel puțin engleza. Astfel, am fost aruncat în bazin să înot de la început. Din cauza aceasta spun cît de complicat este, dar eu aș spune că gradul de dificultate ar fi probabil același ca și în cazul altor limbi europene indiferent dacă sînt romanice sau slave.

ÎN GERMANIA, UNIVERSITATEA E CONCENTRATĂ 

PE LIBERTATEA STUDENTULUI CARE POATE 

SĂ-ȘI ALEAGĂ CE VREA EL SĂ FACĂ

Doina Sîrbu:
Care este în viziunea dumneavoastră rolul universităților în Iași?

Alexander Rubel:
Dacă vă uitați la cifrele care în ultimii ani totuși s-au schimbat, din păcate nu mai sînt atîția stu­denți ca pe vremuri. Practic, în ur­mă cu cinci ani au fost minimum 70.000 de studenți în Iași. Nu știu sigur cîți sînt în acest moment, dar doar prin faptul matematic al cifrelor cred că se aduce un impact senzațional pentru un oraș care este cotat cu maximum 300.000 de locuitori în acest moment. Este și un factor eco­nomic, studenții merg prin baruri, factor cultural, studenții merg la evenimentele noastre de exemplu, la concerte, seri de film și așa mai de­parte. Prin faptul că Iașul este un centru universitar, orașul devine mai vizibil decît la prima vedere. Scă­de­rea numărului de studenți es­te un fapt valabil și pentru alte univer­si­tăți din Iași, dar la Uni­ver­sitatea „A­lexandru Ioan Cuza”, anual, sînt niște rapoarte în care sînt anunțate cifrele, statistic vor­bind. O expli­ca­ție posibilă ar fi că acum în facultate intră cei care s-au născut după Revoluție, iar după Revoluție ve­deți în statistică o scădere a na­ta­lității. Astfel încît rezervorul po­ten­țialilor studenți este deja redus. Pe de altă parte, încă este criză. Să mergi la facultate, mai ales dacă nu ești din oraș, dacă ești de la țară, înseamnă niște costuri pe care pro­babil unele familii nu și le pot asu­ma. Și mai mult, la BAC au apărut camerele video. Nu am cifre în cazul acesta, dar probabil dinamica s-a schimbat în promovarea exa­menului după introducerea came­re­lor video, cu care nu mai poți să aranjezi lucrurile cum o făceai îna­inte.

Doina Sîrbu:
Cum resimțiți diferențele între sistemul de învățămînt din România și Germania?

Alexander Rubel:
Este complet altfel. Lăsînd la o parte faptul că și Germania a trecut de cîțiva ani la sistemul Bolo­gna, totuși diferența cea mai mare între cele două sisteme este că în Ger­ma­nia universitatea e concentrată pe libertatea studentului care poa­te să-și aleagă ce vrea el să facă, în comparație cu România unde studentul este ca la școală, primește ora­rul, trebuie să se ducă la toate ches­tiile acestea obligatoriu. Nu are cum să spună nu îmi place epoca asta sau nu îmi place materia aceasta, mă duc la o altă disciplină și la un alt profesor. Acesta este un lucru lesne de făcut și de înțeles în Ger­ma­nia unde ai o ofertă uriașă de cursuri care sînt din diferite module cu care trebuie să acoperi anumite solicitări. Poți să alegi la literatură germană, dacă doreai să îl studiezi pe Goethe sau pe Thomas Mann, poți alege perioade diferite. Doar trebuie să ai o dovadă că ai făcut literatura, dar ce curs de lite­ra­tură alegi, este pe placul tău în calitate de student, în ciuda faptului că sistemul Bologna a mai re­dus în Germania din libertatea asta de a alege orice lucru pe care voiai să-l faci. Pe de altă parte, sistemul acesta are un dezavantaj, pentru că mulți studenți nu sînt capabili să-și organizeze timpul. Acum, cu sistemul Bologna, studenții sînt ghidați sau chiar ciufuliți dacă nu aduc la timp lucrările sau dovezile că au fost la cursurile respective, dar uneori nu ești obligat să termini cursurile în perioada respectivă. Faptul că tu poți alege să te duci la cursul x sau la profesorul y îți dă libertate, dar și responsabilitate. Unii sînt distrați de viața studențească, probabil au și niște probleme cu examenele, nu au curajul uneori să se prezinte. Ei sînt în pericol să se piardă în sistemul liberal.

Doina Sîrbu:
Studenții din România vi se par altfel decît cei din Germania?

Alexander Rubel:
Nu mai sînt tînăr, nu pot să spun din proprie experiență. Un lucru pe care l-am sesizat la stu­den­ții români în comparație cu cei germani este că primii sînt mai pu­țini autonomi și îndrăzneți. Aven­tu­ra de a pleca în străinătate, un lucru care la noi face parte din curriculum, deci rar cînd sînt studenți care nu au avut un stagiu în stră­i­nă­tate cu Erasmus sau prin alte pro­iecte. În România am observat că mulți sînt fricoși în sensul ăsta. În Germania mobilitatea este și mai mare în rîndul studenților, mobilitatea că tu nu merge la universitate pentru că întîmplător te-ai năs­cut în zonă, ci alegi universitatea cu grijă și după anumite criterii. Deci sînt mai puțin îndrăzneți, în gene­ral, și mai puțin autonomi și mulți stau cu părinții, lucru care în Ger­mania este mai puțin răspîndit. Stu­denții încearcă să aibă cît mai mul­tă libertate, să se mute în cămin sau în apartamente pe care le în­chiriază împreună cu alții.

ESTE PĂCAT PENTRU IAȘI 

CĂ BIJUTERIA DE CLĂDIRE PE CARE NOI 

AM RENOVAT-O STĂ ACUM NEFOLOSITĂ

Doina Sîrbu:
Cum a apărut Centrul Cultural German din Iași?

Alexander Rubel:
Cînd am venit la conducerea Centrului Cultural German acesta exista de aproximativ zece ani, 1994. A fost o inițiativă care s-a născut imediat după Revoluție. Niște germanofili în tradiția lui Maiorescu și a lui Asachi s-au întrebat de ce doar Institutul Francez a încercat imediat după anii ’90 să-și găsească un nucleu aici și au abordat autori­tă­țile germane în privința înființării unui Centru Cultural German. A fost o inițiativă locală a intelectua­li­lor ieșeni în frunte cu Andrei Cor­bea-Hoișie, actualul director al Edi­turii Universității și șeful Ca­te­drei de Germanistică. Nu a fost ușor. Centrul nu a fost clădit într-o noapte. A durat pînă au fost convinse și ofi­cialitățile germane unde Amba­sa­da a jucat un rol esențial. Am­ba­sa­da, împreună cu conducerea Mi­nis­terului de Afaceri Externe a reu­șit să forțeze Institutul Goethe să se implice, astfel încît acesta a fost unul dintre nașii Centrului Cultural German. De 21 de ani, centrul a devenit un brand al Iașului.

 Interesul Germaniei pentru România a crescut după ce a fost ales Iohannis președinte, însă nu suficient încît să fie acoperită pe larg, de posturile TV nemțești, vizita lui oficială la Berlin.

Doina Sîrbu:
Care au fost dificultățile prin care a trecut CCG de cînd sînteți la conducerea instituției?

Alexander Rubel:
Eu am avut norocul că mo­men­tul cu cele mai mari greutăți nu m-a privit pentru că nu mai eram di­rector. Am avut un prim mandat între 2001 – 2003 și sînt din nou di­rector din 2009. Deci în faza de cri­ză am suferit lateral, cu inima, nu am fost direct implicat. Era vorba de pierderea clădirii unde Centrul Cultural German a funcționat și pe­ripețiile pînă cînd s-a găsit un se­diu nou. O perioadă de tranziție, cu o clădire în Copou, pe care ne-a dat-o Universitatea „Cuza”, actua­lul corp I, dar atunci nerenovat. Pî­nă cînd s-a instalat aici, prin amabilitatea Universității Tehnice, au fost niște clipe foarte stresante pen­tru conducerea de atunci avînd în vedere că situația era mai puțin plă­cută cu atît mai mult că în clădirea veche s-au investit foarte mulți bani. Nu pot să critic justiția, dar ceva nu era în regulă. Păcat pentru Iași că bijuteria de clădire pe care noi am renovat-o stă acum nefolosită.

Doina Sîrbu:
Spuneați, în calitate de director al CCG din Iași, că acest centru „este o iniţiativă culturală română, o iniţiativă care a spus că trebuie să avem un centru cultural german pentru că Iaşul merită această legătură”.

Alexander Rubel:
Exact atunci asta a fost por­ni­rea celor care l-au înființat în ’94.

Doina Sîrbu:
După atît timp cît v-ați aflat pe teritoriul României, cum percepeți legătură dintre două culturi europene diferite?

Alexander Rubel:
Simt mai mult un fel de sens unic. Deci în Germania, după cum v-am spus la început, nu se știu prea multe lucruri despre Româ­nia. Institutul Cultural Român din Berlin este o instituție foarte me­ri­tuoasă. Am avut prilejul să fiu aco­lo de două – trei ori, un loc interesant, dar publicul, după cum am observat eu, era format doar din români sau nemții care aveau deja o bună cu­noș­tință despre România pentru că ori sînt căsătoriți cu ro­mânce, ori au alte legături profesionale sau personale. Deci cultura română este o cultură de nișă care, după părerea mea, nu este promo­va­tă. Probabil sînt alții care spun că nu este ade­vă­rat, dar consider că nu este pro­mo­vată după cum trebuie, este cu­noscută doar în cercuri restrînse. Cei care au avut ac­ces sau au cu­noștințe de cultură română sau care sînt cumva personal implicați sînt entuziasmați. Vă dau un exem­plu, un profesor universitar nu a avut nicio legătură cu România, dar fiica lui a ales că facă un stagiu de practică într-o organizație carita­bi­lă organizat prin biserica luterană în Sighi­șoa­ra. Ea a venit în acest oraș, iar părinții au vizitat-o și au rămas absolut uimiți de tradițiile din Ardeal. Și-au creat prin intermediul sașilor o rețea de cunoș­tin­țe care l-a făcut pe profesor să fie oaspete la Universitatea din Sibiu și a ținut cursuri la teologie despre istoria în perioada nașterii lui Ii­sus, istoria biblică. Astfel, dacă nemții sînt aduși aici prin contacte perso­nale au zis „băi, ce interesant este. Îmi place și vreau să revin”. Pri­mul pas este cel care este mai greu și din cauza aceasta am zis sens unic, iar invers e mult mai ușor. Cultura germană este cunoscută și apreciată și nu numai cultura, dar și imaginea Germaniei, reușitele în economie, industria auto, de exem­plu. Este mult mai ușor, limba ger­mană este o limbă tot mai căutată pentru că oferă tot mai multe po­si­bilități tinerilor din străinătate, printre care și celor din România, astfel încît legătura dintre cele două țări este mult mai dezvoltată în direcția aia de care am zis eu cu sens unic. Adică românii sînt in­te­resați să cunoască cultura ger­ma­nă, iar invers e mai greu și necesită stimulare și experiență personală.

Doina Sîrbu:
Iașul dorește să devină în 2021 capitală culturală. Credeți că va reuși? Ce ar trebuie să schimbe pentru ca acest oraș să devină o capitală culturală?

Alexander Rubel:
La acest capitol îmi rezerv dreptul să nu răspund din politețe. Pot spune doar că nu cred că va reuși.

Unul dintre interviurile luate d-lui George Potra

Ştefania Stan

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1956–1962). În anul 1959, George Potra a fost exmatriculat din toate facultăţile din România din raţiuni politice.


A făcut studii postuniversitare de ştiinţe politice (1980) şi de ziaristică (1987). Referent relaţii în Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Politică de Sinteză, Oficiul de Studii şi Documentare (1964–1967), devine apoi director adjunct al Secretariatului Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO (1967–1969). Comentator de politică externă, şef de secţie la săptămânalul de politică externă „Lumea“ (1969–1973), în perioada 1979–1989 a fost redactor şef al Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate.

George Potra este coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. Între 1992–1994, a ocupat funcţia de redactor şef adjunct al cotidianului „Meridian“ (secţiile ştiinţă, literatură, artă), apoi redactor şef al Editurii Enciclopedice (1994–1997), director relaţii publice al Societăţii Profox (1997–1999), consilier ştiinţific pe lângă Direcţia Arhivelor Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (2001), membru al Comisiei Naţionale pentru Publicarea Documentelor Diplomatice (2002), consilier personal al primului-ministru al Guvernului României (2002). Din anul 2002 este director executiv al Fundaţiei Europene Titulescu, iar din 2003 şi director ştiinţific al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din România. A publicat, singur sau în colaborare, circa 50 de volume: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, traduceri ale unor lucrări de antropologie, istorie politico-diplomatică, ale unor volume dedicate războiului rece, serviciilor secrete, traduceri din literatura engleză, americană, franceză şi rusă (André Fontaine, Milton Friedman, Jeffrey T. Richelson, Mihail Bulgakov, Roy Medvedev, Lev Bezîmenski, Konstantin Simonov, Elena Rjevskaia, Maurice Taïeb, Daniel Pauchet, Ivor Porter, John Le Carré, Keith Hitchins, George Brown Tindall, David E. Shi).

Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu. A fost distins cu Premiul naţional de jurnalistică (1980), Premiul „Ion Ghica” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric“ (1998) pentru lucrarea „Constantin Vişoianu, Misiunile mele”; „Appreciation Award”, acordat de Doina Romanian American Society of Las Vegas, SUA (2002); Premiul „I. C. Filitti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (2006) pentru lucrarea „Pro şi contra Titulescu”; Diploma de excelenţă a Fundaţiei Europene Titulescu (2006); Diploma Honoris Causa oferită de Lega culturale per l’unità dei romeni nel mondo, Roma (2006); Premiul „Take Ionescu” pentru lucrarea „Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente”, vol. II (1920–1947), apărută în 2007.

George G. Potra se află înscris în „Enciclopedia personalităţilor din România”, „Enciclopedia biografică a femeilor şi bărbaţilor contemporani cu carieră de succes din România”, „Hübners Who is Who”, 2007.


Reporter:
 – Domnule profesor, dacă ar trebui să ţinem cont de toate afirmaţiile, de toate negaţiile, de toate vorbele înţelepte legate de rolul şi rostul destinului, dar şi de cel al pasiunii, lumea s-ar împărţi în două. N-ar fi prea simplu?

George G. Potra:
 – Cu siguranţă că ar fi simplu. Nu pot să cred în predestinare. Cred că o pasiune apare cu timpul, se cultivă, este rodul, dacă vreţi, al unei întâmplări şi apoi al unei stăruinţe. S-ar putea spune că e unul şi acelaşi lucru? Cred că nu. Dar sunt de acord cu dumneavoastră că există o legătură între ceea ce cu un termen generic numim destin şi ceea ce ajungem să credem că devine la sfârşitul unei vieţi, sau aproape de sfârşitul ei, o pasiune.

Reporter:
 – Ţinând cont de preocupările dumneavoastră, se impune să ne folosim de o diplomaţie în mişcare. Faptul că v-aţi apropiat de opera, de activitatea, de ce nu, de viaţa marelui diplomat Nicolae Titulescu, ţine de mâna destinului sau este un reper al pasiunii dumneavoastră?

George G. Potra:
 – Cred că este mâna destinului şi datorez această întâlnire fericită cu Nicolae Titulescu unui om pe care mă simt dator să-l evoc. Este eminentul diplomat Mircea Maliţa, membru al Academiei, care m-a chemat în 1964, în Ministerul Afacerilor Externe, la Oficiul de Studii şi Documentare, unde aveam să mă ocup, un număr de ani, de elaborarea unui prim volum de documente diplomatice, dedicat lui Nicolae Titulescu. Întâlnirea aceasta poate fi luată ca o întâmplare. Puţin câte puţin s-a transformat în pasiune. Din 1964 a devenit chiar principala mea preocupare, riscând să fie apreciată de către unii drept o patimă.

Reporter:
 – Atunci aţi început cercetările asupra cauzelor şi factorilor care au concurat la înlăturarea lui Nicolae Titulescu din viaţa politică a României. Ce aţi aflat dumneavoastră şi ce nu ştim noi, şi care ar fi concluzia la care aţi ajuns?

George G. Potra:
 – La o întrebare atât de dificilă, răspunsul este cu atât mai dificil chiar după peste 40 de ani de cercetare, pentru că nu dispunem de tot ceea ce există în arhive – în multe nu putem pătrunde –, de date legate de anumite perioade. Fondul de documente Titulescu din Statele Unite a devenit disponibil abia în anul 2007.

Reporter:
 – De ce?

George G. Potra:
 – Pentru că aceştia au fost termenii de conservare pe care i-a apreciat, pe care i-a impus conducerea fundaţiei unde se află aceste documente. Dar să revenim la întrebare. Se ştie astăzi că Titulescu este înlăturat în 1936, după 20 de ani de activitate în serviciul naţiunii, în serviciul poporului român, datorită unei complexe intrigi în plan intern cât şi unei conspiraţii în plan extern din partea regimurilor totalitare, din partea grupărilor extremiste. Astăzi am reuşit, nu doar eu ci mulţi alţii, o sumă de exegeze privind factorii concurenţi la această decizie ignobilă care a făcut ca din perimetrul vieţii româneşti să dispară un promotor, să dispară un creator de politică externă, să dispară un vizionar. Sigur că percepţia sa, la nivelul anilor ’30, despre Europa, ca viziune, este contemporană, dar ca realitate, dat fiind concretul momentului istoric, este destul de departe de ceea ce gândim noi, fructificăm noi, întreprindem ca demers în plan naţional şi internaţional.

Reporter:
 – Expoziţia Nicolae Titulescu din 2002 a fost prezentată şi românilor din America. Ştiu că aţi apelat şi la ei să caute prin documentele vremii, în ideea că se vor găsi însemnări despre Titulescu.

George G. Potra:
 – Întregul an 2002, decretat anul Titulescu, a însemnat pentru noi nu numai manifestările din SUA, ci şi manifestările organizate în peste 30 de state ale lumii, şi cred că cea mai prestigioasă manifestare a început în Aula Academiei Române. Şi a continuat, chiar dacă nu e vorba de o succesiune perfectă din punct de vedere cronologic, cu manifestări importante la Geneva, la Palatul Naţiunilor Unite, la Paris, Londra, Roma, Moscova, în multe alte capitale. Manifestările din Statele Unite, ocazionate de anul Titulescu s-au înscris într-un ciclu firesc, în primul rând fiindcă Nicolae Titulescu este primul diplomat de marcă român care, la sfârşitul anilor ’20, a avut contacte de mare relevanţă cu preşedintele Statelor Unite şi cu ceilalţi membri ai Casei Albe, ceea ce înseamnă foarte mult pentru definirea deschiderii, încă de la acea dată, a României faţă de ţările extraeuropene. Prin vizita lui Nicolae Titulescu în America, putem descifra că România percepea democraţia americană.

Pentru a completa imaginea marelui diplomat Nicolae Titulescu, vă propun să reproducem un fragment din celebra lui cuvântare „Idealul creator”:
„Cred că nu greşesc dacă spun că am ajuns la una din acele răspântii în care se plămădesc religiile noi sau se plămădesc cataclismele istoriei. Văd toate greutăţile de care sunt înconjurat, le pipăi, le număr, le cântăresc şi totuşi sunt optimist. Care să fie cauza acestui optimism? Unii au zis: secretul artei dumitale, o necesitate a vrajei prin cuvânt. Acei care ar putea să creadă aşa ceva nu ştiu şi nu vor şti niciodată ce aport de sensibilitate deosebită aduce fiecare din noi, în dosul acestei haíne uniforme care ne îmbracă gândirea şi care se cheamă cuvântul. Acei care ar putea crede aşa ceva nu ştiu dacă cuvintele au aşa de mare vrajă şi că poartă în ele bucăţi din sufletul acelora care le-au rostit, bucăţi din sufletul pe care oratorul şi-1 rupe, şi-1 împrăştie ca să ajungă măcar numai pentru o clipă la deliciul suprem care se cheamă comunitatea desăvârşită cu ceilalţi. Şi atunci cauza acestui optimism nu poate să rămână decât aceea pe care mi-o servesc zilnic criticii mei, iluzia optică provocată de firea mea idealistă. Ei bine, primesc explicaţiuni. Dar atunci binecuvântată era. Salutare, iluzie care, îngăduindu-mi să întrezăresc strălucirea zilei de mâine, nu mă lasă să fiu doborât de micimile zilei de azi, de toate micimile zilei de azi, căci nu e una care să-mi scape din vedere. Şi, departe de a mă lepăda de ea ca de un păcat, o revendic dimpotrivă ca o bogăţie, această minunată iluziune. Departe de a o păstra pentru mine, eu vreau s-o împărtăşesc tuturor. Da, idealul creator e talismanul care transfigurează realitatea şi-ţi dă puterea ca să birui. Idealul creator e izvorul la care, dacă te adăpi, eşti ferit şi de descurajare şi de umilitoare insatisfacţii.
Idealul creator este sigur sinonim cu intuiţia cea mare care azi, în lumea bântuită atâta vreme de fiorii reci ai morţii, îţi îngăduie să încerci în fine fiorii dătători de viaţă ai presimţirii sacre şi ai renaşterilor nesfârşite”.

Reporter:
 – Domnule profesor George G. Potra, se spune şi spunea şi Titulescu: „Fiecare cu misiunea sa”. În acest context, îmi permit să vă întreb care ar fi rolul şi rostul acestei fundaţii europene care poartă numele marelui diplomat. Care sunt obiectivele acestei fundaţii?

George G. Potra:
 – Fundaţia fiinţează din anul 1991 prin actul constitutiv şi prin statutul ei. Fundaţiei i s-a încredinţat sarcina de a evoca, de a restitui opera lui Nicolae Titulescu pentru contemporanii noştri. Aceasta înseamnă în primul rând efortul de editare a vastei opere a lui Titulescu: a operei de drept civil, de drept internaţional, a operei sale politico-diplomatice. După aprecierile noastre, care pot fi amendate oricând, considerăm că este vorba de circa 17 000 de pagini manuscrise. Continuarea acestui demers rămâne sarcina noastră principală. Cea de-a doua linie directoare a fundaţiei şi a noastră implicit este prezentarea unei exegeze asupra operei marelui diplomat, necesară atât pentru specialişti cât şi pentru publicul cititor. Suntem obligaţi (istoria ne obligă) să-1 readucem pe Nicolae Titulescu nu doar la nivelul ţării, ci şi în plan european, deşi în anii ’30 Nicolae Titulescu a fost vioara întâi a Societăţii Naţiunilor. A fost considerat diplomatul Europei, ministrul Europei. Noile generaţii au uitat din păcate de marile figuri politice şi culturale, ceea ce ne obligă să-1 readucem în actualitate, şi o facem cu bucurie pentru că observăm receptivitate şi interes. Găsesc în ideile pe care Nicolae Titulescu le-a cultivat în anii ’20–’30 repere morale, politice, de justiţie. Găsesc chiar motivaţii pentru alte demersuri, dar şi pentru a le continua pe cele vechi, pentru a imagina altele noi în privinţa construcţiei europene. S-a spus despre Titulescu că este un precursor al Europei Unite de azi, că este primul care s-a pronunţat pentru renunţarea la această despărţire artificială între Europa de Est şi cea de Vest. Este unul dintre cei care s-au pronunţat pentru spiritualizarea frontierelor care au despărţit Europa timp de 50 de ani, în urma războiului rece.


Reporter:
 – Dincolo de această pasiune, de studiul permanent dedicat operei, activităţii şi vieţii lui Nicolae Titulescu, ce altceva vă mai pasionează?

George G. Potra:
 – Poate vă dezamăgesc, în general pasiunea mea este cititul, pasiunea mea este scrisul. Nu mă lipsesc de o muzică bună, nu mă lipsesc de un spectacol bun de teatru, dar din păcate, odată cu trecerea timpului, când simţi că se apropie scadenţa, îţi apreciezi timpul cu mai multă parcimonie şi constaţi în fiecare zi cu tristeţe că ştii mai puţin decât ai fi vrut.

Reporter:
 – Vă propun să ne oprim la anul 1969, când lucraţi la „Lumea”. O perioadă, fie ea de o clipă, se constituie într-o amintire.

George G. Potra:
 – Pentru mine, înseamnă o lume. Erau oameni extraordinari, era începutul de epocă al unei reviste, era o deschidere cum nu se realizase până atunci, era un exerciţiu intelectual şi jurnalistic extraordinar. Pe cine să amintesc mai întâi? Să îi amintesc pe cei ce veneau din perioada interbelică? Mă gândesc la Mircea Grigorescu. Să-i amintesc pe cei ce au participat la naşterea acestei reviste? Pe George Ivaşcu, Ion Cârje. Să amintesc eminenţi colegi? Florica Şoimaru, Felicia Antip, Sergiu Verona, Cristian Popişteanu. Ar fi nedrept să consideraţi că numele evocate reprezintă toată galeria de publicişti de marcă pe care istoria diplomaţiei româneşti îi va reţine. Ei au creat un eveniment din revista „Lumea”. Puţini au uitat sau vor uita febra cu care au aşteptat apariţia revistei „Lumea”. Era o revistă care se căuta, care se urmărea, care se împrumuta de la unul al altul. A fost una dintre cele mai fericite perioade ale existenţei mele. O perioadă în care am circulat foarte mult, eu, care până atunci nu fusesem nici până la Silistra. Conducătorii revistei mi-au încredinţat conducerea unor compartimente importante, trimiţându-mă în patru continente, făcând din mine – scuzată fie-mi lipsa de modestie – primul corespondent al României la NATO, în anul 1971.

Reporter:
 – Ce a însemnat pentru dumneavoastră această deplasare, acest reper?

George G. Potra:
 – A fost un şoc pentru mine, dar şi pentru autorităţile poliţieneşti ale vremii, care nu reuşeau să înţeleagă de ce trebuie ca cineva de la „Lumea” să meargă corespondent, temporar, bineînţeles, să urmărească desfăşurarea lucrărilor în „epicentrul răului”, cum era considerat NATO la acea dată.

Reporter:
 – După 1966, anul debutului dvs., aţi colaborat la numeroase publicaţii din ţară şi străinătate însumând peste 500 de studii, articole, comentarii etc.

George G. Potra:
 – Timp de peste 40 ani am colaborat la aproape 90 de publicaţii din ţară şi străinătate. Multe dintre articolele mele au apărut în limbile chineză, engleză, franceză, hindi, maghiară, rusă, spaniolă, greacă etc. Dintre publicaţiile la care am colaborat în toţi aceşti aş dori să reamintesc doar câteva: „Secolul XX”, „Lumea”, „România Literară”, „Manuscriptum”, „Anale de Istorie”, „România Liberă”, „Elöre”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Flacăra”, „Academica”, „Balcanica”, „Meridian”, „Revista Română de Studii Internaţionale”, „Romanian Books”, „Fair Idea”, „New York Magazine”, „Adevărul Literar şi Artistic”, „Magazin Istoric”, „Dosarele Istoriei”, „Historia”, „Amarusia” (Atena), „Revista Română de Drept Internaţional”, „Caietele Nicolae Titulescu” etc. Aş vrea să adaug că în activitatea mea ştiinţifică, am fost preocupat, în principal, de probleme de istorie modernă şi contemporană, de istoria diplomaţiei şi politicii externe româneşti, de drept internaţional şi relaţii internaţionale, publicând, personal sau în colaborare, studii, lucrări monografice, ediţii de documente.
În cadrul Ministerului Afacerilor Externe, am fost membru al colectivului de studii care a contribuit la identificarea, selectarea, traducerea, adnotarea şi editarea documentelor diplomatice privind pe Nicolae Titulescu şi am colaborat la elaborarea şi lansarea proiectului „Reprezentanţe diplomatice ale României” (vol. I–III).
În 1990 am elaborat proiectul (tematica şi sumarul) celor 16 volume de documente politico-diplomatice consacrate lui Nicolae Titulescu, aprobat de ministrul de Externe al României, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu, realizând şi publicând în anii 1994–1996 primele trei volume.
În perioada 2001–2004, am contribuit la organizarea şi desfăşurarea Cursurilor de vară Nicolae Titulescu pentru tinerii diplomaţi, ajunse la a XIV-a ediţie.

Reporter:
 – Ca redactor şef al Editurii Enciclopedice, aţi iniţiat „Biblioteca de istorie contemporană a României”…

George G. Potra:
 – Asigurând în mai puţin de doi ani publicarea a zece volume cu autori din generaţii şi opţiuni politice diferite, introducând în circuit teme, probleme şi persoane puse la index în perioada anterioară. Am contribuit, de asemenea, ca specialist, la realizarea „Dicţionarului Enciclopedic”, vol. II, literele D–G, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 şi vol. V, literele O–Q, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

Reporter:
 – Anul 1990 v-a găsit la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate, redactor şef. Foarte puţini ştiu că prin aceste reviste se crea o imagine pozitivă a României.

George G. Potra:
 – La începutul anului 1990, mi-am declinat calitatea de redactor şef şi veţi înţelege foarte bine că în noul context istoric, politic, am considerat o datorie morală, nu dintr-o vinovăţie, să renunţ la calitatea pe care am avut-o. Erau 18 reviste dedicate străinătăţii, în care, nu de puţine ori, s-au făcut compromisuri. Important este că am putut să transmitem străinătăţii un mesaj cultural. Mă voi mândri mereu cu „Revista română”, o revistă înfiinţată de George Călinescu. În aceste reviste scrise în engleză, franceză, germană şi rusă, i-am adus pe Eminescu şi pe Caragiale mai aproape de cititorii străini. Şi nu numai pe ei.

Reporter:
 – Trebuie să recunoaştem că prin aceste publicaţii deschideaţi ferestre spre lume.

George G. Potra:
 – Unele au însemnat acte de curaj. Pot să vă dau un exemplu în acest sens: să aduci în număr triplu publicistica lui Eminescu, iar numărul era prefaţat, aşa cum se obişnuia în toată presa vremii, de mesajul lui Nicolae Ceauşescu adresat cu ocazia centenarului lui Mihai Eminescu.

Reporter:
 – Domnule Potra, cred că este momentul să ne oprim şi la anii studenţiei.

George G. Potra:
 – Îi apreciez cel mai mult, la nivelul propriei mele biografii, pe profesorii care au fost cei mai exigenţi. Am avut parte şi de multe nedreptăţi pe care nu vreau să le evoc, dar voi reaminti că au fost oameni de mare calitate într-o epocă de mare tristeţe, în care foarte mulţi studenţi din Facultatea de Istorie au fost daţi afară. A fost acel reflex târziu al evenimentelor din Ungaria, din anul 1956, trăit la noi abia prin 1958– 1959, când în urma unor adunări infame la celebrul 303, mulţi colegi ai mei, şi nu-l voi aminti decât pe colegul şi prietenul meu, academicianul Răzvan Theodorescu, au fost daţi afară din facultăţile din România. Printre ei m-am numărat şi eu. Nu ştiam pentru cât timp, când vom putea reveni. Unii au pierdut un an, alţii au pierdut doi. A fost să fie şi am revenit, şi poate că asta ne-a ambiţionat mai mult decât pe alţii, făcându-ne să ne gândim cu mai multă acuitate la nevoia de a trata sub semnul dreptăţii orice judecată. Vreau să amintesc că eu, acuzat pe nedrept de antisemitism, datorită unei glume cu Iţic şi cu Şloim, de care sunt pline astăzi antologiile, inclusiv cele scoase de comunitatea ebraică, am găsit un om de mare calitate la Facultatea de Istorie din Bucureşti: pe istoricul, eruditul profesor universitar, evreu de origine, Mauriţiu Candel, singurul om de suflet pe care l-am întâlnit printre atâţia români autentici.

Reporter:
 – Pe frontispiciul Universităţii din Uppsala scrie următorul lucru: „A gândi liber e frumos, a gândi drept e şi mai bine ”...

George G. Potra:
 – Drept înseamnă a spune înainte de toate adevărul. A ţi-l spune ţie şi a-l spune celorlalţi.

Reporter:
 – Pentru mine, domnule profesor Potra, familia este cea mai grea lecţie de viaţă, cea mai complicată dar şi cea mai frumoasă. Pentru dumneavoastră cum este?

George G. Potra:
 – Pentru mine, familia reprezintă un univers care îmi propune să reconstitui un model de viaţă, dar este foarte greu, fiind atât de complex şi atât de frumos. Pentru noi toţi, părinţii reprezintă un asemenea univers. Pentru mine, şi mă voi referi poate pe nedrept numai la tatăl meu, el va rămâne mereu un model, fiind primul membru al familiei care a ajuns la şcoală. Tatăl meu a trăit primul război mondial cu părintele în prizonierat, aproape nouă ani în Rusia acelor vremuri. A rămas orfan de mic, n-a putut face şcoală la timp, dar a recuperat totul în timp record: liceul, facultatea, doctoratul. Tatăl meu a fost distins doi ani la rând cu titlul de laureat al Academiei Române, obţinând în acelaşi timp publicarea lucrărilor sale la Fundaţiile Regale Române, conduse la acea vreme de academicianul de mai târziu Alexandru Rosetti. Tatăl meu m-a învăţat rigoarea muncii, de aceea am rămas cu această nebunie: nu îmi place să stau. Mă gândesc mereu la o întrebare pe care savantul Nicolae Iorga o punea studenţilor săi la sfârşitul cursurilor: „Şi voi ce citiţi la sfârşitul zilei? Citiţi măcar o sută de pagini, după ce aţi terminat activitatea?”

Reporter:
 – Copiii dumneavoastră vă împărtăşesc preocupările?

George G. Potra:
 – Doar într-un anumit fel: prin respectul pe care îl manifestă pentru ceea ce am făcut eu şi bunicul lor, dar fiecare are alte preocupări. Fiul meu a ales ştiinţele exacte, fata s-a stabilit în Statele Unite. Amândoi ştiu că nu se poate face o carieră decât prin muncă cinstită şi prin relaţii de respect faţă de semeni.

Reporter:
 – Să ne întoarcem la moştenirea spirituală pe care v-a lăsat-o tatăl dumneavoastră. Ce amintire vă este mai aproape din tot ceea ce v-a lăsat părintele dumneavoastră despre Bucureşti?

George G. Potra:
 – Sunt născut în Bucureşti, dar am dreptul să mă revendic ca transilvănean şi fac din asta o chestiune de prestigiu. Tatăl meu a devenit bucureştean prin adopţie şi şi-a închinat peste 60 de ani de viaţă istoriei oraşului Bucureşti, fiind considerat de istoriografia română unul dintre părinţii fondatori ai istoriei oraşului Bucureşti. Voi spune cu regret că, deşi a scris peste 15 000 de pagini dedicate acestui oraş, nu s-a găsit nici o ulicioară de trei metri lungime care să-i poarte numele, în condiţiile în care există strada Urcuşului, strada Coborâşului, strada Arcului, strada Puţului ş.a.m.d. Tata m-a învăţat să descopăr Bucureştiul. Am văzut cum se scoteau statuile lui Carol I din faţa Palatului (o statuie superbă a lui Mestrovici), a lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, a lui Take Ionescu de pe actualul bulevard Magheru, care se afla în faţa magazinului Leonida. Am fost martor de asemenea când se punea la cale dărâmarea Arcului de Triumf, care, după restaurare, a rămas mutilat, căci înscrisurile datorate lui Nicolae Iorga de pe părţile laterale nu au mai fost puse la locul lor.

Reporter:
 – Sigur, aţi păstrat în memoria afectivă un Bucureşti romantic, un Bucureşti al oamenilor simpli...

George G. Potra:
 – Tata a iubit Bucureştiul, a reţinut în paginile sale figuri de oameni mari, locurile sale importante, dar i-a reţinut şi pe oamenii simpli, a adus în prim-plan mahalaua românească. A scris despre Cilibi Moise, despre armeni, despre Manuc, a scris despre ţigani. El este primul autor al unei monografii dedicate ţiganilor din România, tipărită înainte de război, la Fundaţia Regele Carol.

Reporter:
 – Să revenim la pasiunea dumneavoastră de o viaţă: Nicolae Titulescu. Ce gândea oare Titulescu atunci când lansa, cu peste şase decenii în urmă, următoarele întrebări: „Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi prezenţi în ziua când opera va fi terminată? Ce importanţă are că noi vom fi soldaţi necunoscuţi? Vom fi aceia care au crezut într-o clipă, când ar fi putut să-şi piardă credinţa şi acesta este singurul merit care are preţ?” Este aceasta o lecţie de modestie? Poate fi o lecţie de patriotism? O lecţie de dragoste de ţară?

Goerge G. Potra:
 – Am să vă răspund continuând tot cu un citat din Titulescu, datat 1934: „Cei ce mor pentru o idee sunt eroi în al căror testament este un singur cuvânt: continuaţi”. Cred că acesta este mesajul pe care l-a lăsat Nicolae Titulescu. El ştia că este un moştenitor, fiindcă venea dintr-o familie de oameni politici, fiind conştient că îi continuă pe Kogălniceanu, pe Take Ionescu. Avea nevoie să creadă că ideile sale îşi vor găsi desfăşurarea în timp, la nivelul altor generaţii, prin oameni care să devină „prizonieri” ai aceleiaşi aspiraţii de a afirma poporul român pe plan european, de a-1 aduce la nivelul drepturilor sale istorice. Nicolae Titulescu a fost un vizionar, pentru că el ştia cum se va termina cel de-al doilea război mondial.

Reporter:
 – Volumul „Pro şi contra Titulescu”, ediţie îngrijită de dumneavoastră, cuprinde o serie de documente absolut necesare pentru cunoaşterea personalităţii aceluia care a fost Nicolae Titulescu.

George G. Potra:
 – Acest volum se înscrie într-o serie de apariţii sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. „Pro şi Contra Titulescu” cuprinde opiniile a 284 de personalităţi contemporane lui Nicolae Titulescu, colaboratori apropiaţi dar şi adversari. Prin aceste mărturii se conturează mai bine epoca, cu adversităţile ei şi se înţelege de ce Titulescu a fost scos de pe scena politică a României. Se observă dramatismul, dar şi întreaga forţă care i-a fost necesară pentru a se putea confrunta cu o realitate care a adus în prim-plan laşităţi, mecanisme meschine, forţe extreme, atât din ţară cât şi din străinătate.

Reporter:
 – Domnule profesor Potra, vă pun o ultimă întrebare: existăm doar pentru că existăm sau pentru a căuta adevărul?

George G. Potra:
 – Dacă ne înţelegem rostul pe pământ, nu ne putem mulţumi cu o existenţă larvară. Pentru a da un sens vieţii noastre, trebuie să căutăm adevărul. Legat de opera lui Titulescu, adevărul înseamnă pentru mine restituirea dreptului la medalie pe care îl are istoria naţională.