Octombrie roșu: Ulianov devine Lenin

Marius Stan

“Bolșevismul, doctrina revoluționară a partidului care a preluat puterea pe 24-25 octombrie 1917, și-a datorat existența lui Vladimir Ilici Ulianov, care și-a luat numele de Lenin.” Așa își începe Leonard Schapiro lucrarea clasică intitulată “The Russian Revolutions of 1917: The Origins of Modern Communism” (New York: Basic Books, 1984). 


Această frază este la fel de succintă și revelatoare precum primele propoziții ale lui Leszek Kołakowski din “Principalele curente ale marxismului” (le reiau aici, în traducere proprie, din ediția apărută la Norton, NY, în 2005): “Karl Marx a fost un filosof german. Aceasta nu pare o afirmație în mod anume lămuritoare, și totuși nu este într-atât de tare un loc comun, cum ar putea părea la prima vedere. Jules Michelet, ne aducem aminte, obișnuia să-și înceapă prelegerile de istorie britanică prin următoarele cuvinte: ‘Domnilor, Anglia este o insulă’. Sunt lucruri complet diferite dacă știm pur și simplu că Marea Britanie este o insulă, sau dacă îi interpretăm istoria în lumina acestui fapt, care capătă astfel o semnificație în sine.” Cu alte cuvinte, faptul că Lenin a fost un marxist rus are o însemnătate la fel de importantă cu a faptului că Marx a fost un filosof german.


Din ce (de)vine Ulianov? Fratele mai în vârstă al lui Vladimir, Aleksandr Ilici Ulianov, fusese condamnat la moarte și spânzurat, în 1887, pentru a fi participat la un complot menit să ducă la asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Fusese unul din liderii mișcării “Pervomartovți”, o grupare teroristă secretă de cinci membri, probabil printre puținele din epoca respectivă care promovau violența. Vestea uciderii lui Aleksandr a căzut ca un trăsnet peste familia Ulianov. Vladimir a studiat foarte atent această organizație, al cărei program își descria membrii drept “socialiști”. Pentru că orice activitate educațională era imposibilă în Rusia acelor timpuri, singura cale de acțiune rămânea cea politică, sau, cu alte cuvinte, a acțiunilor teroriste. În fapt, o viziune eroică dispusă la scarificiu de sine. Așa ajunge adolescentul de nici optsprezece ani Vladimir Ilici, retras în casa de la țară a bunicului matern, să ia contact cu literatura rusă radicală de secol XIX. În toamna aceluiași an, 1887, se înscrie la universitatea din Kazan, dar este exmatriculat în urma unei arestări survenite la o acțiune la care participase alături de anturajul grupului terorist amintit. Se mai știe apoi că Cernîșevski a jucat un rol imens în formarea tânărului Vladimir, mai ales prin “Ce-i de făcut?”. Dar același Nikolai Gavrilovici avusese un efect similar și asupra defunctului Aleksandr, precum și asupra unei întregi generații de revoluționari. Pe Cernîșevski îl admiraseră însă nu doar acești tineri revoluționari ruși, ci chiar Marx însuși. De la Piotr Tkachov au preluat apoi disciplina și organizarea, precum și principiile măsurilor radicale întru preluarea puterii în numele “poporului”. Când în toamna lui 1888 i se permite să se întoarcă în Kazan, deși nu la universitate, Vladimir Ulianov citește și primul volum al “Capitalului”. A continuat să frecventeze cercuri revoluționare, iar după mutarea familiei în Samara, în 1889, se dedică frenetic însușirii tezelor marxiste. Așa cum sugerează și Leonard Schapiro, Vladimir Ulianov s-a distins de alți adepți ai lui Marx printr-o imensă dedicație față de cauza revoluționară, conștientizarea faptului că “opera teroristă” începută de fratele său nu poate fi dusă la capăt într-un stat pregnant polițienesc precum cel rus, dar și convingerea că succesul activității sale revoluționare stă în organizarea temeinică a partidului. A devenit foarte rapid liderul marxiștilor din Samara, s-a informat asiduu asupra operei lui Gheorghi Plehanov (ai cărui marxiști proliferau în acea perioadă la Geneva), dar și, așa cum subliniam, asupra literaturii radicale ruse din secolul al XIX-lea.


Nu voi insista, aici și acum, asupra cronologiei acțiunilor sale până la debutul Marii Revoluții — sunt detalii cunoscute, sau cel puțin ușor de identificat din nenumăratele surse disponibile. Voi insista însă, acum când se împlinesc 98 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, asupra formei mentale a liderului ei și asupra determinantului unei întregi generații.

Întrebarea care se poate pune, într-o formă sau alta, ar fi următoarea: dacă trecutul este un cimitir de erori și iluzii, este atunci de conceput un spirit intelectual, dincolo de capcanele ideologiei și utopiei, dogmei și revoluției? Ne aflăm de fapt în plină spirală, poate veche de când lumea, a cuplului pasiune-rațiune…


În 1918, Lenin însuși mărturisea că “nu știm ce va fi socialismul”, că “nu-l putem contura în formele sale finale”, răspunzând astfel unor obiecții venite dinspre Buharin. Revoluția sosise așadar, la 1917, dar revoluționarii (ne-utopici) nu aveau nicio concepție clară ori consistentă despre cum ar trebui construită noua societate, sau, și mai profund, de ce anume? Certitudinea era dată, pur și simplu, de convingerea că vechea ordine trebuie distrusă. Spunea același Lenin: “Adevăratele mari revoluții se nasc din contradicțiile dintre vechi, dintre ceea ce este îndreptat spre analiza trecutului, și năzuința abstractă spre nou, care trebuie să fie atât de nouă încât să nu mai rămână nicio particulă din ceea ce este vechi… Ceea ce este vechi este distrus pentru că merită să fie distrus; a fost transformat într-un morman de ruine așa cum trebuia să fie.”


A fost abia înainte să moară când Lenin a spus, cu oarece amărăciune: “Am devenit o utopie birocratică!” Aici se află de fapt cheia eșecului revoluționar bolșevic: la rigoare, este vorba despre cum anume dorește cineva să arate acest viitor și nu despre știința acestei proiecții. Linia de tensiune dintre “a vrea” și “a ști” este minunat surprinsă și de Martin Buber atunci când spune că “această voință conștientă influențează în sine ceea ce se vrea a fi…” Viitorul este un vacuum primejdios dacă prezentul nu îi oferă un substrat marcat de imagini umane și inspirate de frumusețe și excelență (Melvin Lasky). Visul devine dogmă. Temerile devin fanatism. Ideile devin semnalul pentru acțiuni extreme. Ajungem să arătăm cu toții asemeni descrierii lui Camus din Omul revoltat, “pierduți în singurătate, cu arme în mâini și un nod în gât”.



Închei acest mic text la aniversarea Revoluției ruse cu ironia pe care a simțit-o chiar Karl Marx, superb descrisă de Melvin Lasky în cartea sa “Utopia & Revolution”, atunci când filosoful german află că Das Kapital este tradus, pentru prima oară într-o altă limbă, în rusește: “Este o ironie a soartei [spunea KM în octombrie 1868] că rușii, pe care i-am combătut vreme de douăzeci și cinci de ani, și nu doar în germană, ci și în franceză și engleză, au fost întotdeauna ‘patronii’ mei. Lucrările mele împotriva lui Proudhon nu au fost nicăieri mai populare ca în Rusia; și acum sunt rușii cei care îmi vor publica prima traducere străină a Capitalului” (pentru că abia în 1894, cele două volume ale Capitalului au fost oprite din drumul lor spre bibliotecile publice ruse și alte săli de lectură, iar tipărirea lor a fost interzisă; cu alte cuvinte, au trecut ani buni până când cenzura a realizat apariția unui “cult Marx” în Rusia). Același Karl Marx spunea, în Scrisori către Kugelmann, că rușii aleargă mereu după cele mai extreme idei pe care are să le ofere Occidentul. Așadar, Ulianov devine Lenin pentru că este un marxist rus și nu unul polono-german precum, să zicem, Rosa Luxemburg. Iar asta face toată diferența. Determinarea neo-iacobină a bolșevismului se naște din acest algoritm al evidențelor…

Passione d’amore: Ascetul Lenin și marile lui iubiri

Marius Stan 

Motto:
“Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie fără pasiune.”
Richard Pipes


Două au fost marile iubiri din viața lui Lenin. Prima, definitivă, absolută, non-negociabilă, pentru Revoluție. A iubit Revoluția cum un adolescent se dedică unei passione d’amore, cu toată ființa sa. A subordonat Revoluției totul: prietenii (ruptura cu Iuli Martov), loialități (ruptura cu Gheorghi Plehanov), atașamente ce păreau inoxidabile. A murit crezând în cauza revoluționară, în pofida tuturor semnelor rău-prevestitoare. A doua mare iubire s-a numit Inessa Armand (1874-1920). Pasiunea pentru Revoluție s-a consumat în maelstromul istoriei buimăcitoare a secolului pe care l-a influențat mai puternic decât orice alt personaj politic. Nu știm dacă dragostea pentru Inessa Armand s-a consumat și fizic. Lenin era un pudibond și, în fond, un inhibat. Nu era singurul: venea din specia lui Rahmetov, eroul revoluționar din romanul pedagogic “Ce-i de făcut?” al lui Cernîșevski.

În privința Nadejdei Krupskaia, să spunem că a fost vorba de o solidaritate de idealuri, de devotamentul maniacal al acesteia pentru cel pe care îl socotea geniul Revoluției. Micul lor apartament din Geneva a fost, în anii exilului, centrul unei continue conspirații. Krupskaia a fost, mai presus de orice, ființa în care Vladimir Ilici avea încredere totală, în raport cu care nu avea niciun secret. Micro-cosmosul bolșevic era unul al conjurației, al planurilor secrete, al numelor conspirative și al mesajelor scrise cu “cerneală simpatică”. Amintirile lui Nikolai Valentinov, carte esențială pe subiect, depun mărturie în acest sens. Tot Valentinov vorbește și despre colosala influență a Nadejdei Konstantinovna. Era extrem de primejdios să cazi în dizgrația ei, urmau fulgerele lui Lenin…

Istoricul Bruce Mazlish, autorul unei pătrunzătoare cărți apărută la Basic Books în 1976 și re-editată anul trecut, The Revolutionary Ascetic: Evolution of a Political Type (Transaction Publishers, 2014), considera că revoluționarul ascetic reprezintă un arhetip politic autentic, ilustrat mai ales de figuri precum Cromwell, Robespierre, Lenin și Mao Zedong: “Ascetul revoluționar ideal [este] cineva care și-a identificat narcisismul cu o abstracțiune și care este capabil să evite contratransferurile [psihologic vorbind] către adepții săi și să-i controleze prin intermediul ‘sugestiei’. El este, de asemenea, ‘ascetic’ în sensul uzual al termenului: anume, el se abține de la ‘vin, femei și muzică’” (pp. 28-29, op. cit.). În această cheie, se poate spune, revoluționarul ascetic poate afișa dragoste –spre exemplu– pentru mase, proletariat (etc.), dar capacitatea lui de a stabili relații cordiale cu oameni în carne și oase rămâne limitată. Dacă acceptăm explicația de natură psihoistorică și psihobiografică, atunci relația dintre Vladimir Ilici Lenin și Inessa Armand apare cu atât mai paradoxală și mai fascinantă. Iar dacă mai adăugăm acestei rețete și definiția adeptului fanatic, via Eric Hoffer, adică cel ce nutrește un fel de pasiune arzătoare pentru autorenunțare și care ajunge să-și sacrifice propria viață în numele unei cauze, atunci realizăm de îndată că prezența Inessei Armand în biografia fondatorului bolșevismului reprezintă o excentricitate a firii.

Deși vizibil agasat de subiectul sexualității, Vladimir Ilici și-a expus totuși, în anumite ocazii, teoriile cu privire la relațiile dintre bărbați și femei. A făcut-o, de pildă, și în 1920 (anul morții Inessei), cu Clara Zetkin, atunci când aceasta l-a intervievat asupra “chestiunii femeilor”. Cităm din Lenin: “…Deși nu sunt altceva decât un ascet posac, așa-zisa ‘nouă viață sexuală’ a tinerilor –și uneori a celor în vârstă– îmi pare adesea a fi pur și simplu burgheză, o extensie a bordelurilor burgheze. Acest lucru nu are nimic de-a face cu dragostea liberă așa cum o înțelegem noi, comuniștii. Trebuie să fii la curent [îi spune Clarei Zetkin] cu faimoasa teorie conform căreia, în societățile comuniste, satisfacerea dorințelor sexuale, a dragostei, este la fel de simplă și neimportantă precum a bea un pahar cu apă.” În mod cert, tribunul bolșevic avea o imagine reprimată despre sexualitate. Așa se explică, poate, și reacția lui aspră, după 1917, față de Alexandra Kollontai, care, în opinia sa, întrecuse limitele cuviinței. Însăși relația lui cu Inessa Armand nu poate fi încadrată în ceea ce înțelegem astăzi printr-o relație de amor, cunoscând atât personalitatea lui Lenin, repulsia lui înnăscută pentru orice tip de vulgaritate (cuvintele lui Troțki), cât și relațiile de familie, viața alături de soția lui, Nadejda Krupskaia, sau propriile lui precepte despre sexualitate sintetizate în teoria “paharului cu apă”. Krupskaia a acceptat-o pe Inessa Armand, după toate datele biografice existente, iar cele două au fost singurele femei semnificative din viața liderului bolșevic.

Lucurile nici nu puteau sta foarte diferit de vreme ce arhetipul de inflexibilitate rigoristă pentru Lenin era Robespierre, iar nu Danton. Așa cum amintea recent și Vladimir Tismăneanu, în focul marilor polemici care au urmat sciziunii dintre bolșevici și menșevici din 1903, Troțki îl botezase pe fondatorul bolșevismului, “Maximilien Lenin”. O formulă gratulatorie ironică la care Lenin răspundea numindu-l “Iudușka Troțki”. Ulterior, propaganda stalinistă avea să desfigureze apelativul lui Lenin –inspirat de unul din personajele celebrului roman satiric al lui Mihail Evgrafovici Saltîkov-Șcedrin, “Domnii Golovliov”, poreclit “Iudușka”–, transformând formula satirică în “Iuda-Troțki”… aluzie evidentă la personajul biblic, arhetip al trădătorului.

*

Primele epistole dintre Lenin și Inessa Armand (Inessa Fiodorovna, așa cum apare ea în Enciclopedia Sovietică Bolșevică, fusese născută Inès Stéphane, la Paris, în 1874 [există încă dezacorduri asupra datei de naștere], din tată francez și mamă scoțiană; uneori folosea pseudonimul “Blonina”, alteori pe cel de “Petrova” sau “Petrovna”: de pildă atunci când a apărut la Bruxelles, în 1914, pentru a înfrunta, în numele lui Lenin, Biroul Internaționalei Socialiste. Dar, la moartea ei, Krupskaia însăși i-a scris necrologul în Pravda, spunându-i simplu: Inessa) au apărut public abia în februarie 1939, la patru luni după moartea “Nadiei” Krupskaia, deci mult după decesul lui Vladimir Ilici. Inessa lucrase în trecut la o broșură despre femeile proletare și-i înaintase lui Lenin draftul, în care cerea, printre altele, dreptul la “dragoste liberă”. Ceea ce frapa în răspunsurile lui Lenin era, întâi și întâi, folosirea pronumelui “ty” în loc de “vy”, un indiciu formal, dar remarcabil pentru limba rusă, al tipului de interacțiune dintre cei doi. Mai mult, din cele șase sute de scrisori publicate ale lui Lenin, cu excepția mamei sale, a celor două surori și a soției sale, Nadejda, Inessa a fost singura căreia i s-a adresat cu “ty”. Un indicator de intimitate, cum spuneam, filtrat lingvistic, foarte important în ecuația despre care facem vorbire. Nici Stalin, Zinoviev, Bogdanov, și nici măcar Buharin (copilul iubit al partidului), n-au fost vreodată adresați de mentor cu pronumele de intimitate. N-au beneficiat de acest tratament aparte nici alte femei semnificative: Olga Kameneva (sora lui Troțki și soția lui Lev Kamenev), Alexandra Kollontai, ori Liudmila Stal.

Cartea preferată a ambilor, atât a Inessei, cât și a lui Vladimir Ilici, fusese “Ce-i de făcut?”, de Nikolai Cernîșevski. Când tatăl Inessei s-a stins, aceasta a ajuns la Moscova, în vizită la mătușa ei care preda acolo franceză și muzică. Inessa avea să pătrundă mai apoi, cu drepturi egale, în casa unui textilist rus de origine franceză foarte bogat, Evgheni Armand, cu al cărui băiat se va și căsători mai târziu, la optsprezece ani. Trăind în înalta societate moscovită, Inessa Armand s-a deprins repede cu moravurile liberale din jurul său. Era sfârșit de secol XIX și nimic nu anunța încă transformarea interioară a acestei femei, vorbitoare fluentă de franceză, engleză, germană și rusă, dar și bună pianistă. Toate aceste calități la un loc aveau să-l fascineze mai târziu pe Vladimir Ilici. Cel care se pare că i-a pus însă în mână, pentru prima dată, romanul lui Cernîșevski, a fost cumnatul său, alt membru al familiei Armand, un om cu vederi de stânga. Astfel, Vera Pavlovna, eroina cărții, cu ale ei vise utopice despre “Palatul de Cleștar”, îi va deveni model în viață. Scria chiar Krupskaia, în memoriile sale: “Inessa a fost împinsă spre socialism de perspectiva drepturilor și libertății femeii din Ce-i de făcut“.

Dar fiecare găsește în modele elementele care pot extinde ceea ce exista deja la interior. Inessa a găsit în scrierea lui Cernîșevski drepturile femeii și dragostea liberă, pe când Lenin, conduita liderului de avangardă, conduita generală a lui Rahmetov, cel care, pentru a-și educa voința, se autoflagela dormind pe un pat de cuie. Însă Inessa Armand s-a lăsat fascinată de Lenin și leninism chiar înainte să-l cunoască pe Vladimir Ilici, la doar 25 de ani, în 1904, atunci când a făcut o călătorie în Suedia pentru a studia feminismul cu Ellen Key. Aici a dat peste lucrarea omonimă a lui Lenin (Ce-i de făcut), apărută cu doi ani mai devreme, în 1902, și s-a îndrăgostit pe loc. Până în 1907, avea să se remarce prin diverse activități bolșevice, avea să fie arestată, dar scapă și anul 1910 o găsește fugită la Paris. De precizat că în decembrie 1909, Lenin, Kamenev și Zinoviev, se mutaseră și ei în capitala franceză. La fel și exilul menșevic. Aproape toți socialiștii revoluționari, sub același acoperiș al luminilor. “O adevărată colonie rusă”, cum spune și Bertram Wolfe în studiile sale biografice despre Lenin și Inessa. Întâlnirea devenise inevitabilă!

 Inessa Armand

Așa cum notează și Helen Rappaport în cartea ei, Conspirator: Lenin in Exile (Basic Books, 2010), Internaționala fusese în parte catalizatorul pe baza căruia s-a dezvoltat relația dintre Vladimir Ilici și Inessa. Tot pe atunci, ea a fost aleasă reprezentant bolșevic în Partidul Socialist Francez și a devenit rapid persoană esențială și de încredere în cercul apropiat lui Lenin, cantonat la Paris. Și tot Rappaport sintetizează excelent cum anume o privea mentorul: “Pentru Lenin, Inessa Armand a fost tot ceea ce n-a putut fi Nadejda Krupskaia. Era frumoasă, sofisticată, poliglotă, precum și elegantă și feminină într-un mod instinctual tipic francez… Inessa avea puternice instincte feministe și punea mare preț pe fericirea personală; Nadia [Krupskaia] n-a vorbit niciodată despre nevoile ei personale și învățase de multă vreme să se plece în fața irascibilității lui Lenin. Inessei îi plăcea să gătească pentru oameni, aptitudine care i-a lipsit mereu Nadiei, și era o pianistă minunată, muzica fiind unul din punctele vulnerabile ale lui Lenin și o cale spre trăirile lui atent secretizate. Inessa era neconvențională sexual, acolo unde Nadia era fizic și emoțional reticentă” (p. 210, op. cit.).

Dar să ne întoarcem la firul roșu care leagă ascetul revoluționar de pasiunea sa, una vag ilicită după canonul bolșevic… Încă din 1915, Lenin a fost atras în discuții, cum spuneam, despre dragoste liberă, căsătorie, familie, drepturile femeilor și alte teme care făceau subiectul obsesiei politice speciale a feministei bolșevice Inessa Armand. Și-ar fi dorit poate să scrie o teză de doctorat despre aceste teme, dar s-a oprit la draftul pe care l-am amintit anterior și pe care i l-a trimis spre dezbatere liderului bolșevic. Lenin i-a răspuns sec, lipsit de pasiune, invocând teoria paharului: sexualitatea nu era considerată un subiect marxist serios! Chiar Inessa denotase “incorectitudine politcă” atunci când îi trimisese textul. Pentru ascetul revoluționar, lucrurile erau cât se poate de limpezi: sexualitatea este un concept burghez, deci nefrecventabil, deci exclus! În toate argumentele pe care le întrebuințase în numele cauzei, Inessa ratase tocmai “lupta de clasă”. Singura ieșire logică pentru Lenin, în jargon marxist, din chestiunea “dragostei libere” era căsătoria civilă între adevărați proletari dedicați cauzei (Rappaport, pp. 260-261). Adică tocmai ceea ce avea el, Vladimir Ilici, cu Nadia (Krupskaia)! Tocmai în acest punct mi se pare că se adăpostește marele paradox al relației dintre cei doi: pe de-o parte, atracția absolut firească, instinctuală, pentru o femeie șarmantă, educată, neconvențională, pasională și revoluționară autentică; de cealaltă parte, norma marxistă, extinsă rigid la raporturile dintre bărbat și femeie, “știința” redemptivă și deopotrivă alfabetul după care erau interpretate toate relațiile umane. Pe post de corolar, putem afirma că Lenin a iubit-o pe Inessa, dar a trăit cu Nadia. S-a refuzat pe sine ca om, cu tot ce implică această slăbiciune, dar s-a îmbrățișat, cu toată dragostea lui refulată, ca ascet revoluționar…

 Nadejda Krupskaia

Și totuși, Krupskaia a tolerat-o pe Inessa. Ba chiar i-a scris necrologul în Pravda. De ce? Îndrăznesc să speculez că Inessa Armand era pentru amândoi, pentru Vladimiri Ilici și Nadejda, simbolul a tot ceea ce ei n-au putut avea, respectiv fi, vreodată. Îndrăznesc apoi să speculez că Inessa a reprezentat și amintirea acelei flăcări cosmopolite a exilului bolșevic care a pălit foarte repede după ce Revoluția s-a consumat, acasă. Într-un fel, Inessa a fost pentru amândoi o punte către o lume mai puțin apăsătoare. Se prea poate ca Nadia să fi avut obiecții, de-a lungul anilor, privind relația “specială” dintre soțul ei și feminista ruso-franceză. Dar la fel de bine se poate ca Nadia să fi văzut în Inessa șansa femeii într-o lume sumbră dominată de machismul bolșevic. Alexandra Kollontai o simțise pe pielea ei. Prin labirintul întunecat al personalității lui Lenin, Inessa a funcționat ca un “călcâi al lui Ahile” care l-a umanizat. Cert este că, în 1920, atunci când Inessa s-a stins răpusă de holeră, în urma celor doi cai negri ce tractau micul sicriu de zinc, pășeau împreună, profund afectați, Vladimir Ilici și Nadejda Konstantinovna…