Copilul teribil al comunismului secolului XX

Marius Stan

Karl Radek a fost una din figurile importante ale comunismului veacului trecut. S-a născut în Lemberg, în 1885 (denumirea austriacă a Liovului actual începând cu 1772). Locul era un creuzet etnic specific Europei de Est la sfârșitul secolului XIX, în care populația evreiască reprezenta aproape o treime din totalul galițian. Călătorul prin Lemberg putea auzi la acea vreme pe străzile orașului un amestec de germană, poloneză, ucraineană și idiș. Nu greșim, așadar, dacă spunem că Liovul, cum se cheamă el astăzi, reprezenta pe vremea tânărului Radek avanpostul estic al civilizației occidentale, un peisaj extrem de modernist și emancipat. Lolek, așa cum îl strigau apropiații pe micul Karl, se născuse sub o zodie internaționalistă. Dincolo de Bug, mai la Est, începea imperiul țarilor…

Karl Radek

Între evreul rus și evreul galițian la sfârșit de veac al XIX-lea existau diferențe psihologice esențiale. Cel rus, obișnuit cu tonul fățiș antisemit al existenței sale, nu visa vreodată la asimilare. În schimb, cel galițian, modernist prin contextul născării, nici nu-și putea închipui apatia: implicarea lui în lumea înconjurătoare era ca o vocație. Putem încerca să-l explicăm pe Radek, misiune foarte dificilă, și prin prisma acestor date naturale ale sale. O primă constatare care se impune ar fi relația specială pe care o avea evreul galițian cu austriecii și cu limba germană, în genere. Nu și-ar fi putut imagina vreodată colaborare sau integrare cu polonezii ori ucrainenii, dar spiritul germanic îi suna extrem de atrăgător. Nu era însă o chimie pur și simplu, ci poate și o opțiune pragmatică, concretă, precum și o șansă: începând cu 1867, Viena deschisese serviciul civil pentru toată lumea. Așa se explică și cum și de ce au ajuns Bernhard (primind o leafă de funcționar poștal) și Sophie Sobelsohn, părinții lui Karl, la Liov, în 1880.

Radek a mai avut o soră, cu trei ani mai mare, dar tatăl lor a murit pe când băiatul avea doar cinci ani. Mama i-a luat apoi și s-au mutat cu toții la Tarnov, în Polonia Mică, acolo unde unchii lui Lolek îi puteau ajuta și se puteau ocupa de educația copiilor. Într-un oraș mai mic ca Liovul, dar și mult mai susceptibil la influența germanică, rudele lui Lolek și-au propus să-l crească pe tânăr ca pe un cetățean austriac, să-l introducă în Iluminismul german, să-l oblige să citească “Nathan Înțeleptul” după Gotthold Ephraim Lessing, tributul ficțional al vieții filosofului de secol XVIII Moses Mendelssohn. Cu alte cuvinte, pe Karl Radek, dacă nu s-ar fi revoltat împotriva imperativelor familiei, îl “păștea” clasa de mijloc în Austria lui Franz Iosif…

Această dispoziție agresiv-revoltată a lui s-a manifestat de timpuriu și venea într-o stranie consonanță cu un fizic nu tocmai plăcut. Un coleg de școală avea să-l descrie mai târziu: “Era scund, slăbănog, subdezvoltat fizic; de foarte tânăr a purtat mereu o pereche de ochelari pe nas. Și totuși, în pofida urâțeniei generale, era foarte arogant și încrezător în sine. …Lolek era chiar foarte cunoscut în Tarnov. …Avea mereu la el o carte sau un ziar. Citea constant –acasă, pe stradă, în timpul pauzelor la școală–citea mereu, zi sau noapte, chiar și în timpul orelor. …Cât privește evreii și problemele lor, nu-l interesau deloc” (S. Shaynfeld, “Der yunger Karol Radek,” Torne: Kiyum un Khurbn fun a yidisher shtot/Tarnov: The Life and Death of a Jewish City, Tel Aviv: Landsmanshaftn fun torner yidn, 1954). Nu era neapărat un Oskar Matzerath, dar avea multe din pornirile personajului portretizat de Günter Grass. Alții l-au numit mai târziu un Rumpelstiltskin bolșevic, dar ceea ce-l distingea până la urmă era spiritul său de drac împielițat. Aroganța l-a adus mereu în situații de ostilitate cu ceilalți copii, fapt care în cele din urmă l-a și făcut să se îndepărteze de eroii așa-zisei comunități evreiești emancipate: Moses Mendelsohn, Heinrich Heine, și toți ceilalți idoli iudeo-germani.

Radek și-a întors apoi privirea spre moștenirea culturală pe care fusese învățat s-o deteste: naționalismul polonez! S-a afundat în lecturile romanticilor naționaliști polonezi, oameni ca generalul Jan Henryk Dabrowski care luptaseră alături de Napoleon în numele eliberării polone. A citit cu mare entuziasm Pan Tadeusz-ul lui Adam Mickiewicz. A fost atât de marcat de scrierile lui Mickiewicz încât a cochetat și cu ideea convertirii la romano-catolicism.

Nu-l interesa în acea fază traseul socialist, dar a fost complet absorbit de ideea că lupta pentru eliberare națională și cea împotriva exploatării capitaliste sunt unul și același lucru. A citit apoi toată literatura socialistă germană și poloneză pe care o putea găsi și și-a reconfirmat impresia că lupta pentru socialism și independența poloneză sunt sinonime. Era un subiect important pentru că, cu doar câțiva ani în urmă, mișcarea socialistă poloneză se scindase tocmai pe această linie de demarcație. De notat că Rosa Luxemburg s-a dus cu nou-formatul Partid Social-Democrat al Regatului Poloniei care nu-și dorea reunificarea națională și independența. Ziarul cracovian pe care îl citea tânărul Karl la acea vreme se identifica cu pozițiile opuse. Tot pe atunci, Karl citește “Caznele lui Sisif” de Stefan Żeromski (scrisă la 1898) care povestește lupta studenților polonezi într-un gimnaziu rusesc pentru a-și prezerva identitatea națională în fața politicii de rusificare forțată. Pare a fi fost vrăjit de unul din eroii secundari ai acestei cărți, Andrzej Radek: băiat cu origini modeste, viitoarea scânteie a organizării radicale a studenților, mereu voluntar și vorbind cu elocință despre legătura dintre naționalismul polonez și revoluția proletară. De la acest personaj și-a luat Karl al său nom e guerre. Și atât de în serios s-a luat și identificat cu Radek-personajul încât a fost el însuși exclus din gimnaziul din Tarnov, pentru agitație politică, în 1901.

Pleacă apoi în Polonia austriacă, la Cracovia, pentru a-și continua studiile. Așa intra în viața pe cont propriu copilul teribil al comunismului secolului XX. Ceea ce a urmat poate fi rezumat aici, dar niciodată complet epuizat. La Cracovia a descoperit de fapt Radek studiul sistematic al marxismului, dar și șlefuirea stilului jurnalistic cu primele joburi în presa locală. La început de secol XX, acest tânăr pasionat din Cracovia asistă apoi la sosirea în oraș a legendei cercurilor socialiste poloneze, Felix Edmundovici Dzerjinski, cel care-și petrecuse mare parte din junețe prin închisori țariste și care avea să devină peste ani fondatorul și șeful Cekăi.

Înainte de Primul Război Mondial, Radek a fost membru al mai multor organizații social-democrate polone și germane. În 1908 s-a mutat la Berlin și s-a ocupat atent de socialismul german. A ajuns până la urmă să susțină pozițiile revoluționare ale Rosei Luxemburg, pe care o admira enorm, împotriva revizionismului social-democratului german Eduard Bernstein (vezi reacția Rosei la 1900 în pamfletul intitulat “Reformă socială sau revoluție?”). Cu toate acestea, între Rosa și Karl n-au putut exista relații extrem de apropiate: era un tip mult prea dificil, abraziv, autocentrat. În 1913 îi cunoaște pe Lenin și Zinoviev, devenind bolșevic, iar după 1914 va face parte din Stânga Zimmerwald, nucleul viitoarei Internaționale a Treia, refuzând pacifismul în numele principiului enunțat de Lenin privind transformarea războiului “imperialist” într-un război civil revoluționar. Din 1917, intră  cu arme și bagaje în elita bolșevicilor ca șef al propagandei internaționale și devine unul din principalii susținători ai lui Lenin pe ideea revoluției mondiale și a unei internaționale comuniste. Între 1918-1923, Karl Radek a fost principalul specialist sovietic în afaceri germane și a împărțit cu Zinoviev (marele său rival) responsabilitatea pentru activitatea de propagandă a Cominternului. Tot în 1918, a fost trimis în Germania și cu un grup de radicali care fuseseră membri ai Ligii Spartacus, inclusiv Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Paul Levi, Leo Jogiches, Clara Zetkin, etc, unde a pus pe picioare Partidul Comunist German (KPD). Toate au mers ascendent pentru Radek doar până la boala și moartea lui Lenin, după care s-a aliniat neinspirat (știm acum) de partea lui Troțki, împotriva lui Stalin. A fost exclus din partid în 1927, dar reprimit doi ani mai târziu după ce și-a recunoscut public “erorile politice”.

Sub Stalin nu va mai fi decât diplomat, jurnalist, dar și, relativ curios, unul din autorii Constituției sovietice din 1936, alături de Buharin. La nici un an după, va fi condamnat pentru trădare într-unul din celebrele procese-spectacol și, deși n-a fost executat precum Buharin în 1938 (pe Koba nu-l înmuiaseră atunci nici măcar intervențiile unora ca Romain Rolland), a murit pe 19 mai 1939, în timpul detenției, într-o încăierare, ucis de un alt deținut (în 1988, Curtea Supremă Sovietică l-a reabilitat postmortem). Se știe însă că prietenia lui Radek cu Stalin a fluctuat permanent și că tot Radek este la originea primelor bancuri politice care au circulat despre plăieșul urcat la Kremlin. Doar că una din glumele epocii îl viza chiar pe acest enfant terrible și suna în felul următor: trei prizonieri discută într-un lagăr din Siberia motivele propriei lor condamnări. Primul spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek este contrarevoluționar. Al doilea spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek nu este contrarevoluționar. Al treilea răspunde: “pentru că sunt Karl Radek!” Volumul de umor negru a crescut în Rusia sovietică direct proporțional cu Marea Teroare, poate într-un fel de spirală a smintelii colective…

Tot despre sminteală colectivă, dar de altă natură, poate fi vorba și în povestea celui de-Al V-lea Congres al Cominternului din martie 1923. Știm astăzi de la comunistul american Bertram (“Bert”) Wolfe că evenimentul fusese regizat ca o serie de drame atent pregătite, un spectacol complet din care nu lipsea nici personajul negativ (ticălosul), de asemenea membru al delegației ruse, Karl Radek. Wolfe mărturisește că până la acel moment știuse despre Radek că este un scriitor și un autor de bancuri (jokesmith), unul dintre cei mai străluciți pamfletari și cel mai bun povestitor (raconteur) pe care l-a produs vreodată PC din Rusia ori Cominternul. Aflăm astfel că Zinoviev l-a dojenit aspru cu acea ocazie, utilizând un sarcasm nu tocmai eficient. Când Radek a încercat să se apere, remarcile sale erau mult mai inspirate, sarcasmul era mult mai devastator, dar în genere a fost acolo un vacarm de germani și ruși care urlau, huiduiau și încercau să-i astupe gura. “Am fost șocat”, spune Wolfe, “să-i văd pe liderii ruși, pe care îi considearm o falangă solidă de infailibili, precum militanții din partidul american, cu lupte mai aspre, în fapt, și, cum aveam să aflu, mult mai primejdioase întrucât erau înarmate cu instrumentele terifiante ale puterii absolute. Eram descumpănit, dar trebuie să admit că nu înțelegeam despre ce era vorba în acele lupte și ce se petrecea în realitate, îndărătul scenei acestui dramatic și magnific regizat Congres”. Și tot el continuă: “Cum putea un provincial din Mexic să știe că atunci când Pravda din 14 martie 1923 a publicat o ediție specială celebrând a douăzeci și cincea aniversare a întemeierii Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, și pagină după pagină Buharin, Zinoviev, Stalin și ceilalți bolșevici de frunte scriau elogii lui Lenin ca fondator al facțiunii bolșevice și conducătorul ei spre victorie, Radek și-a ales ca titlu al articolului său ‘Lev Troțki – Organizatorul victoriei’? Și cum puteam eu să ghicesc că atunci când Zinoviev îl ataca pe Radek pentru eșecul în declașarea revoluției în Germania în 1923, când Germania nu era pregătită pentru comuniști, prin atacul său feroce împotriva lui Radek el de fapt îl ataca pe bolnavul și absentul Troțki”. (vezi Bertram D. Wolfe, A Life in Two Centuries: An Autobiography, Introduction by Leonard Shapiro, New York: Stein & Day, 1981, pp. 323-324) Într-adevăr, așa cum apare și în primul volum al monumentalei biografii a lui Stalin semnată de Stephen Kotkin, circulau zvonuri că Troțki ar fi succesorul lui Lenin, iar Radek se pare că le-a dat inițial crezare.

În loc de concluzie: Lenin nu a înfăptuit revoluția singur. Printre cei care au pus temeinic umărul la succes au fost acești așa-numiți “internaționaliști”, promotorii universalității. N-a fost de mirare când tocmai ei au căzut victime noțiunii de “socialism într-o singură țară”. Dar nu au pierdut doar din această cauză, ci și prin faptul că cei mai mulți au fost personalități aprige, neclintite și, de ce nu, dement-curajoase. Erau deopotrivă înfocați, dificili, ireverenți. Erau, mulți dintre ei, niște wunderkinderi adulți. Erau, în fine, aluatul din care se face de obicei “revoluția”, în niciun caz nu aveau structură disciplinară de cursă lungă. Erau precum hidrargirul. Nu puteau (și nici n-au făcut-o) supraviețui Termidorului. Așa era și Karl Radek, genul de individ pe care îl puteai auzi fredonând cântece căzăcești în timp ce țopăie dintr-o cafenea în alta a Moscovei, spunând glume smintite. Genul sâcâitor și sprințar, absolut de neimaginat în vreo cochilie birocratică. Un flușturatic și un inconștient. De multe ori i-a combătut cu maximă vehemență pe toți liderii revoluției cu care a intrat în contact, inclusiv pe Lenin. Și totuși: Radek era specialistul sectei bolșevice pe spațiul german, atât Lenin, cât și Stalin, l-au consultat de fiecare dată. Dar era și un jurnalist iscusit. Limba lui ascuțită l-a băgat adesea în bucluc, desigur, însă a stârnit în egală măsură și admirație. Cu aceste calități a ajuns numărul doi în Comintern, și tot cu ele a fost scos și țap ispășitor pentru eșecul “revoluției germane”. Unul din cele mai colorate portrete i le-a făcut Victor Serge în “Memoriile unui revoluționar”: “Karl Radek a fost un scriitor scăpărător, cu o înzestrare egală pentru sinteză și sarcasm. Subțire, mai degrabă mărunt, nervos, plin de anecdote care adesea aveau o latură sălbatică, realist până în punctul cruzimii, avea o barbă ce îi creștea precum o lizieră în jurul feței proaspăt bărbierită, exact ca un pirat de pe vremuri. Trăsăturile sale erau neregulate și rame groase din carapace de țestoasă îi înconjurau ochii miopici.” Nu putem înțelege pe deplin revoluția, agenții ei și bolșevismul în genere fără biografia provocatoare și adesea inestetică a acestui copil teribil al familiei internaționaliste comuniste.

Un vrăjitor genocidar: Adolf Hitler, Răul radical si gramatica exterminării

Vladimir Tismaneanu

Pe fondul ofensivei irezistibile a Armatei Roșii, cel care se crezuse uns de Istorie să refacă traiectoria unor Friedrich cel Mare și Napoleon Bonaparte se sinucidea la Berlin, pe data de 30 aprilie 1945, împreună cu partenera sa, devenită soție în ajunul plecării pe cealaltă lume, Eva Braun. Se încheia astfel o epocă de delir apocaliptic și de transă ideologică, al cărei efect a fost un carnagiu universal care a culminat în crima absolută a Holocaustului. Venit pe lume pe 20 aprilie 1889, la Braunau am Inn, in ceea ce era pe atunci Imperiul Austro-Ungar, produs al periferiei spirituale vieneze, Hitler nu a fost doar încarnarea principiului demonic în istorie, ci mai ales personificarea a ceea ce Hannah Arendt, inspirată dde Immanuel Kant, a numit Răul radical. Prezint aici un număr de reflecții pe tema Hitler și ideologia național-socialistă. Nu am pretenția exhaustivității, imi propun doar să ofer câteva ipoteze explicative, născute din propriile mele lecturi și analize.


1. Adolf Hitler (1889–1945) nu poate fi înțeles, cum spuneam, în absența unei cunoașteri aprofundate a mediului vienez în care s-a format din punct de vedere intelectual. Dacă Stephen Toulmin și Allan Janik au explorat Viena lui Wittgenstein (cosmopolită, nevrotică și de o orbitoare modernitate), Brigitte Hamann a scos la iveală resorturile mult timp uitate și ocultate ale contactelor și influențelor culturale în urma cărora a rezultat concepția despre lume (Weltanschauung) a tânărului Hitler. A existat așadar, în contrast cu prima Vienă, o alta, impregnată de șovinism, rasism, xenofobie și, mai presus de orice, antisemitism.

2. Pentru Adolf Hitler, Imperiul Habsburgic era unul întemeiat pe slăbiciune, lașitate și funest internaționalism. Multiculturalismului Kakaniei, spre a relua formula lui Robert Musil, mentorii lui Hitler îi opuneau pangermanismul, exaltarea rasei nordice, a Valhallei, a purității de sânge și a rădăcinilor atavice. În această viziune, evreul imaginar era întruchiparea simultană a decadenței prin bani (plutocrație) și prin subversiune socială (marxism).


3. Hitler nu a fost pur și simplu un naționalist de tip tradițional, cu nostalgii militariste de sorginte conservatoare. Lumea sa mentală era una în care “rasa superioară” era obligată să distrugă orice altă colectivitate percepută drept patogenă. Viziunea lui Pasteur despre bacterii era proiectată hiperbolic într-un război purificator menit să elimine definitiv presupusa vermină. Lagărele de exterminare, așa cum avea să demonstreze Zygmunt Bauman, făceau parte din programul de “grădinărire socială”, deci plivirea tuturor buruienilor. Naziștii nu erau roboți care acționau mecanic, ci aveau propriul sistem de valorizare înrădăcinat în această gramatică a exterminării.


4. Gândirea politică a lui Hitler a codificat la nivel global resentimentul social și etnic. Ostil religiilor tradiționale, Führerul era profetul fanatismului exclusivist, făcea din ură o virtute și promitea celor care se simțeau frustrați, umiliți și înjosiți, o demnitate la care, până la el, aceștia nici măcar nu îndrăzniseră să viseze. Despre triumfului lui Hitler, scrie istoricul Fritz Stern: “În 1933, germanii, înșelați și autoînșelați, au capitulat în fața unui fals profet și geniu parțial, și cu timpul ura sa fără de margini i-a consumat pe inamicii săi și a provocat suferință chiar în rândul celor care, susținându-l, au încercat să evite suferința”.


5. Pentru Hitler, coerența ideologică era insignifiantă, ceea ce conta era consecvența în susținerea unei idei-forță, simplă și simplificatoare, pe scurt — un protomit politic! De la Mein Kampf și până la testamentul dictat în preajma sinuciderii sale, obsesiile sunt aceleași, sfidând cu infinit orgoliu ceea ce se poate numi, pe urmele lui Freud, principiul realității: anticapitalism, antiliberalism, antimarxism, antisocialism (oricare ar fi acesta, cu excepția național-socialismului), antisemitism redemptiv (conceptul istoricului Saul Friedländer), rasism, imperialism, expansionism, exaltarea violenței, demonizarea celor fantasmați drept inamici ireductibili.


6. Hitler nu a fost, cum susținea propaganda stalinistă, un contrarevoluționar, ci un revoluționar nu mai puțin ostil modernității burgheze decât adepții lui Lenin. Revoluția sa era una anticapitalistă iar capitalismul era definit mitopoetic, ecou wagnerian, ca imperiul degenerescent al spiritului iudaic. Național-socialismul a atras intelectuali sofisticați (de la Gottfried Benn la Martin Heidegger) tocmai prin această insurecție radicală împotriva presupusei mediocrități burgheze („americanizarea lumii”).


7. O diferență esențială între național-socialism și bolșevism este legată de localizarea carismei. În topografia sacralității bolșevice, carisma era învestită în figura Partidului (“Principele modern”, cum îl numea Gramsci), în vreme ce în hierocrația național-socialistă carisma aparținea originar și definitiv Führerului.


8. La fel ca în bolșevism, în fascismul italian ori în maoism, ideologia este punctul de pornire și destinația finală. Atunci când Magda Goebbels decide să-și otrăvească proprii-i copii, un doctor SS o roagă să renunțe la această înfiorătoare idee. Răspunsul ei rezumă întreaga raționalitate irațională a nazismului: “Nu-mi pot imagina că vor crește într-o lume fără național-socialism”. Deci nu înfrângerea militară era pentru Hitler suprema umilință, ci naufragiul ideologic. Lichidarea copiilor lui Goebbels este la fel de emblematică pentru catastrofa finală a promisiunii național-socialiste precum autolichidarea lui Adolf Hitler. Este ceea ce presimțise Thomas Mann atunci când a scris nuvela “Mario și vrăjitorul”. Apostolul nihilismului nu putea termina decât prin propria anihilare.


9. De ce ne ocupăm de Hitler? Răspunsul îl găsim tot la Fritz Stern: “Național-socialismul are nevoie să fie rememorat — și nu doar în monografii academice și filme de duzină, ci în conștiința morală a noastră, a tuturor. Există un epitaf potrivit pentru el, ca și pentru stalinism, pe care îl evocă strigătul Nadejdei Mandelștam: ‘Tăcerea este adevărata crimă împotriva umanității’”

Piggy Foxy sau tragedia lui Nikolai Buharin

Vladimir Tismaneanu

“Amestec blestemat de vulpe și porc”, așa îl numea furibundul procuror general al URSS, fostul menșevic, Andrei Ianuarievici Vîșinski, în martie 1938, pe Nikolai Ivanovici Buharin, aflat în banca acuzaților în cel de-al treilea și ultimul proces-spectacol (show-trial) de la Moscova. Între alte monstruoase acuzații, cea mai șocantă era presupusul complot organizat de Buharin în 1918 pentru arestarea lui Lenin. Buharin a acceptat până la un punct să coopereze cu torționarii săi, dar a refuzat categoric să admită că ar fi conspirat vreodată împotriva celui pe care îl venerase. Relația Lenin-Buharin a fost una de tip tată-fiu. Născut în 1870, Lenin nu a avut copii. Buharin era cu 18 ani mai tânăr.

N.I. Buharin

În autobiografia sa intitulată “A Life in Two Centuries”, istoricul Bertram D. Wolfe, care în tinerețe l-a cunoscut bine pe Buharin, relatează un episod mai puțin cunoscut din 1921, revelator în privința afecțiunii pe care Lenin i-a purtat-o acestuia. Grav bolnav in acel moment, lui Buharin i-a fost refuzată viza pentru a pleca în Germania la tratament medical. Alarmat de starea sănătății lui Buharin, Lenin i-a scris personal ambasadorului sovietic din Germania, Nikolai Krestinski, cerându-i să-l abordeze personal pe cancelarul Louis Wirth cu următorul text: “Sunt un om în vârstă și nu am copii. Buharin este ca și fiul meu. Vă cer o favoare personală… să i se elibereze o viză lui Buharin pentru a avea șansa de a primi tratament în Germania.” Viza a fost acordată! Episodul este menționat de Stephen Cohen în a sa biografie magistrală a lui Buharin. Poate că merită amintit ce scria ilustrul istoric al bolșevismului care a fost Leonard Schapiro: “Relația personală a lui Lenin cu Buharin era un straniu amalgam de iritare, gratitudine și -ceva rar la Lenin- afecțiune autentică.” Gratitudinea provenea din prețuirea lui Lenin pentru unele din lucrările teoretice ale lui Buharin, în primul rând Imperialismul și economia mondială, prefațată de Vladimir Ilici însuși. Cartea lui Buharin a apărut cu două luni înaintea mini-tratatului lui Lenin, “Imperialismul — Stadiul cel mai înalt al capitalismului” (1916).

Lenin nu avea obiceiul să recunoască public datoriile sale intelectuale, dar este cert că interpretarea lui Buharin a statului de tip Leviathan l-a influențat puternic atunci când a scris Statul și revoluția (1917), una din cărțile sale pe drept cuvânt descrisă adeseori drept semi-anarhistă. Așa stând lucrurile, într-o scrisoare către Alexandra Kollontai, Lenin mărturisea că a învățat mult de la Buharin, iar în 1917 i-a cerut Nadejdei Krupskaia să-i scrie lui Buharin: “V.I. mi-a cerut să vă spun că nu mai are niciun fel de divergență cu dumneavoastră în ceea ce privește chestiunea statului” (Wolfe, pp. 470-474)

Excepțional dotat intelectual, de o sensibilitate pe care unii au descris-o drept maladivă (el însuși s-a autodefinit ca neurastenic), printre cei mai cultivați membri ai elitei bolșevice, Buharin era pe drept cuvânt văzut ca un posibil urmaș al lui Lenin. În “Scrisoarea către Congres” (de fapt Testamentul lui Lenin), fondatorul bolșevismului îl numește pe Buharin copilul favorit al întregului partid. În memoriile sale (“Oameni, ani, viață”), Ilya Ehrenburg povestește despre șarmul irezistibil și umorul contagios al lui Nikolai Ivanovici. În anii ’60, atunci când au apărut amintirile lui Ehrenburg, numele lui Buharin era încă interzis, drept care scriitorul a folosit prenumele și patronimicul.

O carte apărută în 2006 (editată de Alexander Vatlin și Larisa Malashenko) la Yale University Press se intitulează “Piggy Foxy and Sword of Revolution: Bolshevik Self-Portraits” și conține zeci de caricaturi făcute în anii ’20 și la începutul anilor ’30 de unii lideri bolșevici, inclusiv Nikolai Buharin. A fost, cum se spune în introducere, “umorul unei epoci fără umor” iar autorii acestor caricaturi, inclusiv Buharin, erau “the cartoonists from the Bolshevik Olympus”. Într-unul din aceste desene, Buharin s-a reprezentat pe sine ca Piggy Foxy: “Sunt puține trăsături porcine în imagine, dar multă viclenie vulpină: urechi și nas ascuțite, coadă stufoasă și așa mai departe. Nu vom ști poate niciodată ce l-a făcut pe Buharin să se deseneze astfel, dar în chip ironic portretul i-a prevestit soarta” (p. 14).

În prefața acestei cărți, Simon Sebag Montefiore captează esența relației tragi-comice dintre liderii bolșevici și sistemul pe care l-au instituit — a fost un caz paradigmatic de alienare politică în care obiectul reificat a distrus subiectul care l-a inventat: “Istoria bolșevicilor pe parcursul brutalei turbulențe a lungii lor revoluții, de la luarea puterii în octombrie 1917, trecând prin războiul civil și colectivizare, și până la canibalismul ritual al Marii Terori, este pe cât de absurdă, pe atât de sumbră. Tragedia sa este făcută pentru satiră și totuși sfidează caricatura întrucât demența ei pare dincolo de umor. Așadar marea valoare a acestei remarcabile colecții de desene, caricaturi, schițe este că atât artiștii cât și subiecții erau magnați bolșevici. Nu numai majoritatea subiecților, dar și aceea a artiștilor au fost executați la ordinul lui Stalin în timpul Terorii. Caricaturile sunt adeseori scandalos de pervers-amuzante. Într-adevăr, această carte este profund rizibilă, dar râsul are un ecou în beciurile Lubiankăi și putem urmări prin aceste imagini presimțirea și tristețea iar apoi tragica baie de sânge. Sunt mult mai mult decât desene comice: sunt un tezaur pentru istoric și cred că pe viitor, istoricii lui Stalin și ai stalinismului vor trebui să utilizeze această carte” (p. VII)

În scurta caracterizare a lui Buharin din “Scrisoarea către Congres”, Lenin îl numea un strălucit teoretician al partidului, după care, parcă spre a atenua generozitatea complimentului, adăuga că Buharin n-a înțeles niciodatp “esența dialecticii”. Ținând seama de pasiunea ultimului Lenin pentru Hegel și dialectică, putem gândi că era o critică extrem de serioasă. Deși, pe de altă parte, niciunul dintre magnați, cu excepția lui Troțki, nu se putea măsura cu Lenin din punct de vedere doctrinar. În mod cert, nu Iosif Djugașvili, care era legat de Buharin printr-o intensă prietenie. Ambii și-au numit fetele Svetlana și există poze cu Svetlana Buharina și Svetlana Stalina petrecându-și vacanțele împreună. Lenin nu se înșela: citind în închisoare “manualul popular de sociologie marxistă” scris de Buharin, Antonio Gramsci, adică fostul student al lui Benedetto Croce, supunea volumul unei critici devastatoare. Pentru Gramsci, Buharin era ostatecul unui pozitivism factualist, al unui scientism empirist incapabil să perceapă rolul subiectivității în istoria umană. Era însă vorba în critica lui Gramsci de accente teoretice și nicidecum de crime politice.

Fără sprijinul lui Buharin și al amicilor săi Alexei Rîkov și Mihail Tomski, membri ai Biroului Politic și demnitari de prim rang, Stalin nu ar fi putut să învingă Opoziția Unificată de după 1925. Ultra-stângismului lui Troțki, Zinoviev și Kamenev, echipa Stalin, Molotov, Buharin, etc, i-a opus un pseudo-centrism menit să magnetizeze masa membrilor de partid. În 1927, Buharin realiza că pentru Koba ideologia și puterea erau sinonime și că secretarul-general folosea teoria ca pretext pentru a-și atinge cele mai abjecte scopuri. Ruptura dintre Stalin și Buharin avea să se petreacă în 1928 în jurul chestiunii colectivizării, când Koba a preluat programul troțkist al atacului împotriva țărănimii. Buharin a protestat, dar fără succes. Stalin decisese că venise momentul revoluției de la vârf. 1929 avea să fie “anul marii cotituri”, al unei catastrofe sociale fără precedent.

Opoziția lui Buharin în raport cu radicalizarea extremă susținută de grupul lui Stalin (Viacelsav Molotov, Lazar Kaganovici, Sergo Ordjonikidze, Anastas Mikoian, Gheorghi Malenkov, Serghei Kirov, Valerian Kuibîșev și șeful OGPU Ghenrikh Iagoda) era consecința nemijlocită a opțiunii sale pentru o strategie evolutivă incrementală, așadar nu una a salturilor mortale și a violenței ridicată la rang de normă politică absolută. Încă din 1925, Buharin intrase într-un acerb conflict politic și teoretic cu vechiul său prieten Evgheni Preobrajenski care susținea “legea acumulării primitive socialiste”. Cei doi scriseseră împreună “ABC-ul comunismului”, se despărțeau acum pe tema ritmului industrializării și a relațiilor dintre proletariat și țărănime în perioada de tranziție. După 1930, Buharin renunță la pozițiile sale anterioare și își retractează pozițiile admițând corectitudinea liniei lui Stalin. I se oferă o serie de pozițiie administrative și științifice pe linia Institutului de Istorie a Științei și Tehnologiei. Capitularea politică se soldează cu o parțială revenire în 1934, când Stalin îi permite lui Buharin să ia cuvântul la Congresul al XVII-lea al PC(b) al URSS. Face parte din comisia de redactare a noii constituții a URSS și este redactor-șef al organului guvernamental Iztvestia. În primăvara anului 1936, Buharin pleacă la Paris pentru a negocia cu liderii Internaționalei socialiste achiziționarea de către URSS a arhivei Marx-Engels, evacuată, după 1933, din Germania nazistă. Cu acel prilej, s-a întâlnit cu două vechi cunoștințe, menșevicii Fiodor Dan și Boris Nikolaievski, cumnatul apropiatului său camarad politic, urmașul lui Lenin ca președinte al Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului). După toate datele, Buharin s-a confesat acestor veterani socialiști și le-a vorbit despre atmosfera de teroare instituită de Stalin, îndeosebi după suspecta asasinare a lui Serghei Kirov pe 1 decembrie 1934 la Leningrad. Nu contează cât de dure erau criticile lui Buharin, pentru Stalin era suficient că omul pe care îl acceptase din nou în comitetul central stabilise punți de comunicare cu vechii inamici ai bolșevismului. Obsedat de conspirații, urzind el însuși complot după complot, Koba nu avea cum să creadă în inocența lui “Buharcik”. Spre a relua una adagio al epocii, inamicul putea subiectiv nevinovat, obiectiv servea însă intereselor contrarevoluției și prin urmare trebuia anihilat.

Mega-procesul din martie 1938 i-a oferit lui Buharin o ultimă șansă de a-și afirma crezul hegeliano-marxist. Sfidându-l pe inchizitorul Vîșinski, Buharin a făcut apel la faimoasa teză hegeliană privind viclenia rațiunii și a afirmat apodictic că “Istoria este tribunalul suprem”. Pentru ca Istoria să-și atingă scopul, scrisese Hegel în “Prelegerile de filosofia istoriei”, Alexandru trebuia să moară de friguri, Iisus trebuia să moară pe cruce și Napoleon în exil pe Insula Sfânta Elena. Reamintindu-și poate aceste rânduri, Buharin se va fi gândit că pentru atingerea marelui scop al escatologiei revoluționare bolșevice era firesc ca el, Nikolai Ivanovici, să fie împușcat ca un câine turbat. Înainte de despărțire, Buharin i-a dictat mult mai tinerei sale soții și mamă a băiatului abia născut, Ana Larina, o scrisoare către viitoarea generație de lideri ai partidului. Larina a învățat pe dinafară textul, manuscrisul a fost ars. Peste ani, Mihail Gorbaciov, îndemnat de Alexander Iakovlev va decide reabilitarea postumă a celui care a crezut până în ultima clipă că în steagul cel roșu al revoluției atotbiruitoare se găsește și o picătură din sângele său.

Este, cred, instructiv să citez în încheiere cuvintele apostatului marxolog Bertram Wolfe, unul dintre cei mai pătrunzători interpreți ai destinului leninismului: “Teoretic, Buharin era un marxist, dar, ceea ce era insolit printre marxiștii secolului XX, era un gânditor independent și nu un simplu reproducător al clișeelor marxiste. Credea cu pasiune în binecuvântata utopie menită să succeadă prăbușirii ordinii existente, dar în același timp a scris studii originale despre această ordine, despre capitalul financiar, despre monopolism, despre continua existență a pieței alături de trusturile gigantice. A devenit instantaneu leninist la prima lor întâlnire, dar nu un papagal leninist. A continuat să gândească și să argumenteze pe cont propriu și în chestiuni importante nu numai că l-a urmat pe Lenin, dar l-a și mentorat pe acesta. Știa că utopia la care visa nu se va putea naște prin respingere totală și negare a întregii ordini existente. A găsit elemente în această ordine… pe care proletariatul ar trebui să le utilizeze și din care ar trebui să învețe.” (p. 471) Nu fără melancolie, Wolfe amintește dragostea lui Buharin pentru animale. În jurul său, la Kremlin, se găseau arici, șerpi de grădină, un șoim vătămat, o vulpe și alte creaturi bizare. În ale ei “Douăzeci de scrisori către un prieten” fiica lui Stalin, Svetlana Alliluieva scria: “Peste ani, mult după moartea sa, vulpea lui Buharin încă mai dădea târcoale prin Kremlin, care era părăsit și dezolant la acea vreme, jucându-se de-a v-ați ascunselea în Grădina Tainițki” (p. 473)

Octombrie roșu: Ulianov devine Lenin

Marius Stan

“Bolșevismul, doctrina revoluționară a partidului care a preluat puterea pe 24-25 octombrie 1917, și-a datorat existența lui Vladimir Ilici Ulianov, care și-a luat numele de Lenin.” Așa își începe Leonard Schapiro lucrarea clasică intitulată “The Russian Revolutions of 1917: The Origins of Modern Communism” (New York: Basic Books, 1984). 


Această frază este la fel de succintă și revelatoare precum primele propoziții ale lui Leszek Kołakowski din “Principalele curente ale marxismului” (le reiau aici, în traducere proprie, din ediția apărută la Norton, NY, în 2005): “Karl Marx a fost un filosof german. Aceasta nu pare o afirmație în mod anume lămuritoare, și totuși nu este într-atât de tare un loc comun, cum ar putea părea la prima vedere. Jules Michelet, ne aducem aminte, obișnuia să-și înceapă prelegerile de istorie britanică prin următoarele cuvinte: ‘Domnilor, Anglia este o insulă’. Sunt lucruri complet diferite dacă știm pur și simplu că Marea Britanie este o insulă, sau dacă îi interpretăm istoria în lumina acestui fapt, care capătă astfel o semnificație în sine.” Cu alte cuvinte, faptul că Lenin a fost un marxist rus are o însemnătate la fel de importantă cu a faptului că Marx a fost un filosof german.


Din ce (de)vine Ulianov? Fratele mai în vârstă al lui Vladimir, Aleksandr Ilici Ulianov, fusese condamnat la moarte și spânzurat, în 1887, pentru a fi participat la un complot menit să ducă la asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Fusese unul din liderii mișcării “Pervomartovți”, o grupare teroristă secretă de cinci membri, probabil printre puținele din epoca respectivă care promovau violența. Vestea uciderii lui Aleksandr a căzut ca un trăsnet peste familia Ulianov. Vladimir a studiat foarte atent această organizație, al cărei program își descria membrii drept “socialiști”. Pentru că orice activitate educațională era imposibilă în Rusia acelor timpuri, singura cale de acțiune rămânea cea politică, sau, cu alte cuvinte, a acțiunilor teroriste. În fapt, o viziune eroică dispusă la scarificiu de sine. Așa ajunge adolescentul de nici optsprezece ani Vladimir Ilici, retras în casa de la țară a bunicului matern, să ia contact cu literatura rusă radicală de secol XIX. În toamna aceluiași an, 1887, se înscrie la universitatea din Kazan, dar este exmatriculat în urma unei arestări survenite la o acțiune la care participase alături de anturajul grupului terorist amintit. Se mai știe apoi că Cernîșevski a jucat un rol imens în formarea tânărului Vladimir, mai ales prin “Ce-i de făcut?”. Dar același Nikolai Gavrilovici avusese un efect similar și asupra defunctului Aleksandr, precum și asupra unei întregi generații de revoluționari. Pe Cernîșevski îl admiraseră însă nu doar acești tineri revoluționari ruși, ci chiar Marx însuși. De la Piotr Tkachov au preluat apoi disciplina și organizarea, precum și principiile măsurilor radicale întru preluarea puterii în numele “poporului”. Când în toamna lui 1888 i se permite să se întoarcă în Kazan, deși nu la universitate, Vladimir Ulianov citește și primul volum al “Capitalului”. A continuat să frecventeze cercuri revoluționare, iar după mutarea familiei în Samara, în 1889, se dedică frenetic însușirii tezelor marxiste. Așa cum sugerează și Leonard Schapiro, Vladimir Ulianov s-a distins de alți adepți ai lui Marx printr-o imensă dedicație față de cauza revoluționară, conștientizarea faptului că “opera teroristă” începută de fratele său nu poate fi dusă la capăt într-un stat pregnant polițienesc precum cel rus, dar și convingerea că succesul activității sale revoluționare stă în organizarea temeinică a partidului. A devenit foarte rapid liderul marxiștilor din Samara, s-a informat asiduu asupra operei lui Gheorghi Plehanov (ai cărui marxiști proliferau în acea perioadă la Geneva), dar și, așa cum subliniam, asupra literaturii radicale ruse din secolul al XIX-lea.


Nu voi insista, aici și acum, asupra cronologiei acțiunilor sale până la debutul Marii Revoluții — sunt detalii cunoscute, sau cel puțin ușor de identificat din nenumăratele surse disponibile. Voi insista însă, acum când se împlinesc 98 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, asupra formei mentale a liderului ei și asupra determinantului unei întregi generații.

Întrebarea care se poate pune, într-o formă sau alta, ar fi următoarea: dacă trecutul este un cimitir de erori și iluzii, este atunci de conceput un spirit intelectual, dincolo de capcanele ideologiei și utopiei, dogmei și revoluției? Ne aflăm de fapt în plină spirală, poate veche de când lumea, a cuplului pasiune-rațiune…


În 1918, Lenin însuși mărturisea că “nu știm ce va fi socialismul”, că “nu-l putem contura în formele sale finale”, răspunzând astfel unor obiecții venite dinspre Buharin. Revoluția sosise așadar, la 1917, dar revoluționarii (ne-utopici) nu aveau nicio concepție clară ori consistentă despre cum ar trebui construită noua societate, sau, și mai profund, de ce anume? Certitudinea era dată, pur și simplu, de convingerea că vechea ordine trebuie distrusă. Spunea același Lenin: “Adevăratele mari revoluții se nasc din contradicțiile dintre vechi, dintre ceea ce este îndreptat spre analiza trecutului, și năzuința abstractă spre nou, care trebuie să fie atât de nouă încât să nu mai rămână nicio particulă din ceea ce este vechi… Ceea ce este vechi este distrus pentru că merită să fie distrus; a fost transformat într-un morman de ruine așa cum trebuia să fie.”


A fost abia înainte să moară când Lenin a spus, cu oarece amărăciune: “Am devenit o utopie birocratică!” Aici se află de fapt cheia eșecului revoluționar bolșevic: la rigoare, este vorba despre cum anume dorește cineva să arate acest viitor și nu despre știința acestei proiecții. Linia de tensiune dintre “a vrea” și “a ști” este minunat surprinsă și de Martin Buber atunci când spune că “această voință conștientă influențează în sine ceea ce se vrea a fi…” Viitorul este un vacuum primejdios dacă prezentul nu îi oferă un substrat marcat de imagini umane și inspirate de frumusețe și excelență (Melvin Lasky). Visul devine dogmă. Temerile devin fanatism. Ideile devin semnalul pentru acțiuni extreme. Ajungem să arătăm cu toții asemeni descrierii lui Camus din Omul revoltat, “pierduți în singurătate, cu arme în mâini și un nod în gât”.



Închei acest mic text la aniversarea Revoluției ruse cu ironia pe care a simțit-o chiar Karl Marx, superb descrisă de Melvin Lasky în cartea sa “Utopia & Revolution”, atunci când filosoful german află că Das Kapital este tradus, pentru prima oară într-o altă limbă, în rusește: “Este o ironie a soartei [spunea KM în octombrie 1868] că rușii, pe care i-am combătut vreme de douăzeci și cinci de ani, și nu doar în germană, ci și în franceză și engleză, au fost întotdeauna ‘patronii’ mei. Lucrările mele împotriva lui Proudhon nu au fost nicăieri mai populare ca în Rusia; și acum sunt rușii cei care îmi vor publica prima traducere străină a Capitalului” (pentru că abia în 1894, cele două volume ale Capitalului au fost oprite din drumul lor spre bibliotecile publice ruse și alte săli de lectură, iar tipărirea lor a fost interzisă; cu alte cuvinte, au trecut ani buni până când cenzura a realizat apariția unui “cult Marx” în Rusia). Același Karl Marx spunea, în Scrisori către Kugelmann, că rușii aleargă mereu după cele mai extreme idei pe care are să le ofere Occidentul. Așadar, Ulianov devine Lenin pentru că este un marxist rus și nu unul polono-german precum, să zicem, Rosa Luxemburg. Iar asta face toată diferența. Determinarea neo-iacobină a bolșevismului se naște din acest algoritm al evidențelor…

“Sunt pentru Războiul Rece!” (2)

Un dialog cu Alain Besançon realizat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu 

(Paris, 28 iunie 2015)


Vladimir Tismaneanu: 
  – Acum o chestiune pe care Marius și cu mine am discutat-o mult (el a și scris despre acest sociolog român care a trăit în Anglia și a sfârșit în Brazilia, Zevedei Barbu): problema apostaziei în secolul XX. Dumneavoastră ați fost, ca tânăr, atras de comunism.

Alain Besançon:
  –  Timp de câțiva ani, până în ’56.

Marius Stan: 
 – Până la Congresul XX?

Alain Besançon:
  –  Da, până la Congres. Atunci s-a sfâșiat farmecul ideologic. Până la urmă e o magie.

Marius Stan: 
  – A fost o sfâșiere?

Alain Besançon:
  –  Da, dar în trei luni totul era lichidat. Am devenit liberal-conservator precum Raymond Aron, mentorul meu începând de atunci.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Marius a scris despre Merleau-Ponty. Cum îl vedeți în acest moment?

Alain Besançon:
  –  Îmi plăcea Merleau-Ponty, dar “Umanism și teroare” este totalmente cumplită, frizează monstruosul.

Marius Stan: 
  – Credeți că a justificat cu adevărat teroarea?

Alain Besançon:
  –  Cred, însă, de la un anumit punct încolo, eu nu am mai citit acest fel de literatură. Sartre, de exemplu.

Marius Stan: 
  – Și pe ceilalți socialiști cum îi vedeți? Lefort, Castoriadis?

Alain Besançon:
  –  Sunt mai simpatici, dar îi continuă pe utopiști. Utopiști care nu iubeau comunismul, asta e sigur! Castoriadis, Lefort sunt, până la urmă, niște “troțkiști superiori”.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Ce-ar fi să facem un pic de istorie contrafactuală? Dacă Troțki n-ar fi fost asasinat de Mercader… (a propos, s-a publicat o biografie a lui Mercader în spaniola…)

Alain Besançon:
  –  Mercader a murit în Cehoslovacia?

Vladimir Tismaneanu: 
  – În Cehoslovacia sau în Uniunea Sovietică?

Alain Besançon:
  –  Da, a plecat în Uniunea Sovietică…

Vladimir Tismaneanu: 
  – Dacă vreți să citiți o carte absolut superbă, o carte a unui cubanez, se numește “Omul care iubea câinii” și este despre Mercader. V-o voi trimite. E tradusă în engleză.

Alain Besançon:
  –  Mercader era spaniol, nu-i așa?

Vladimir Tismaneanu: 
  – Catalan. Mama sa era îndrăgostită de Leonid Eitingon. Ei doi au supravegheat operațiunea, el era acolo, conform acestei cărți a lui Leonardo Padura, “The Man who loved dogs”.


*


Alain Besançon:
  –  Cât despre mine, de douăzeci de ani nu mă mai ocup de așa ceva. Am lăsat deoparte aceste lucrări, nu le mai citesc. Am citit, cu toate astea, cartea admirabilă a lui Snyder, “Ținuturi însângerate” (“Bloodlands”, “Les terres sanglantes”)…

Vladimir Tismaneanu: 
  – Mi-a fost un foarte bun prieten.

Alain Besançon:
  –  …și pe acest bielorus, Alexandrovici, care a scris o carte foarte interesantă  și care arată ce e în mintea sovieticilor de azi: oroarea!

Marius Stan: 
  – Și din generația, să spunem, mai tânără de analiști, istorici, politologi specializați în problemele rusești? Ați menționat-o pe Françoise Thom, pe Maria Malanciuc, pe Timothy Snyder…

Alain Besançon:
  –  Pe Timothy Snyder, da. Și mai este un ucrainean extraordinar de bun, a cărui carte am prefațat-o, se numește… [încearcă să-și aducă aminte]

Vladimir Tismaneanu: 
  – Ne vom aminti. Dar ați avut ocazia să citiți măcar câteva capitole din primul volum al cărții “Stalin” de Stephen Kotkin?

Alain Besançon:
  –  Da.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Nu găsiți multe noutăți acolo…?

Alain Besançon:
  –  O, nu, mersul lucrurilor era deja cunoscut.

Marius Stan: 
  – Deci, pentru a recapitula: dacă nu mai citiți lucrări privitoare la comunism, ce anume vă preocupă în prezent? Problema religiilor?

Alain Besançon:
  –  Da, problema religiilor, deoarece comunismul conduce la diavol, dar diavolul conduce la Dumnezeu. În general, trebuie să aflăm din punct de vedere metafizic tot ce s-a întâmplat. De aceea mă ocup mai degrabă de criza bisericilor. Am scris o carte despre protestantismul american, o alta despre Rusia care se numește “Sfânta Rusie” (nu știu unde am citit această expresie). Ați citit ”Sfânta Rusie”?

Marius Stan: 
  – Nu încă…

Alain Besançon: 
  – Ah, dar e o carte bună! E tradusă în română, cred.

Marius Stan: 
  – E adevărat. La Humanitas.

Alain Besançon: 
  – E bună, e foarte scurtă și cred că e bine gândită. E tradusă și în rusă, în poloneză. E tradusă și în slovacă și în nu puține alte limbi. E o carte bună, dar e singura despre Rusia, am terminat cu asta.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Să tragem o concluzie provizorie a acestei discuții care sperăm să continue, căci revenim pentru cercetarea noastră la anul… A, și mai avem un prieten comun, Daniel Mahony.

Alain Besançon: 
  – Sunt foarte drăguți soții Mahony. El e foarte bun și curajos, deoarece predă într-o universitate mică și… ține piept… Ține piept!

Vladimir Tismaneanu: 
  – Dacă-mi permiteți, în doua minute: am fost coordonatorul, în România, al unei comisii prezidențiale pentru analiza comunismului și a dictaturii…

Alain Besançon: 
  – În fine, România e un pic fluctuantă, nu?

Vladimir Tismaneanu: 
  – Fluctuantă. Dar fostul președinte a citit public raportul acestei comisii. S-a mai înființat și un institut pentru investigarea crimelor comunismului, iar Marius a fost editorul unei reviste a acestui institut, care se numește “History of Communism in Europe”, revistă în care cărțile dumneavoastră au fost comentate.  Pentru a încerca să tragem un fel de concluzie provizorie în acest moment: când v-ați ocupat de religie, de rolul religiei în general, ca fapt esențial al existenței umane…

Alain Besançon: 
  – Ipoteza mea de bază a fost că leninismul e un fel de gnosticism.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Gnosticism.

Alain Besançon: 
  – Da, am spus-o în prima mea carte amplă asupra chestiunii originilor intelectuale ale leninismului, care, de altfel, a fost tradusă în românește.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Și în engleză, dar cu un titlu imposibil: “The Rise of the Gulag”.

Alain Besançon: 
  – Da, e idiot.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Absolut, știu asta, dar nu suntem responsabili de titluri.

Alain Besançon: 
  – Da, nu suntem responsabili de asta.

Marius Stan: 
  – În orice caz, pe mine unul m-a influențat mult ideea gnosticismului aflat în inima ezoterică a programului comunist. În fine, asupra conceptului de religie și politică, am urmărit, în secolul XX, apariția și ascensiunea marilor religii politice. Considerați conceptul de religie politică…

Alain Besançon: 
  – Aș spune ideocrație. Sunt religii, dar diferența față de religia propriu-zisă este că ele pretind că au un nucleu științific: un soi de darwinism stupid la Hitler, o specie de leninism (nu-mi place să întrebuințez termenul de stalinism, este de fapt leninism!)… Deci leninismul este, de asemeni, o ideologie, e ceva care pretinde a explica totul, pretinde a corija limbajul și a da seama pentru tot. E în fapt o mântuire. Mântuirea pentru întreaga umanitate și pentru acela care devine militant. Bun, dar asta sună mai mult a maniheism, sau a marcionism, sau, să zicem, a catharism, ori a gnosticism, decât a religie iudaică sau creștină.

Marius Stan: 
  – Spuneați că reacționați cu iritare la utilizarea cuvântului “stalinism”. Poate explicați puțin de ce.

Alain Besançon: 
  – Da, pentru că ascunde unitatea comunismului. Unitatea comunismului este în leninism. În ceea ce-l privește pe Mao Zedong, există un tânăr care a scris recent o carte despre China, în care arată că și acolo e vorba de leninism, pur și simplu. Și tot leninism este ceea ce vedeți în Cuba, în Cambodgia… în fine, e leninism, nu altceva. Există un colorit național, dacă vreți, dar în mod fundamental este leninism.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Sunt tendințe acum în țările Europei de Est (în Polonia e o revistă care se numește “Krytyka Polityczna”, în România există un grup care se cheamă “Critic Atac”), de a admira și promova ideile filosofului sloven Slavoj Žižek și ideile lui Jacques Rancière și Badiou.

Alain Besançon: 
  – Da, dar asta e neocomunism, e sinistru!

Vladimir Tismaneanu: 
  – Și cum îl explicați? E vorba de ignoranță, de veleitarism, de orgoliu de idei, e vorba de iresponsabilitatea intelectualilor, care ar fi răspunsul?

Alain Besançon: 
  – Eu sunt foarte sever față de Franța, pentru că Franța n-a fost capabilă să furnizeze mari critici ai totalitarismului. Îi aveți în Anglia, în Germania, în Polonia, în România, în fine, sunt veritabili. În Franța n-aveți decât idioți: Sartre, Beauvoir…

Marius Stan: 
  – Dar Aron?

Alain Besançon: 
  – Aron e singurul.

Marius Stan: 
  – Și școala lui Aron, oameni ca Gauchet, Manent și ceilalți?

Alain Besançon: 
  – Da, da, dar e vorba de prieteni. Suntem același grup.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Dar în ce grad influențează acest grup, în prezent, dezbaterea intelectuală din Franța?

Alain Besançon: 
  – Nu știu nimic despre asta. Televiziunea în Franța e oricum controlată de stângism. Lumea cărților e uluitoare, în timp ce oameni care au o foarte bună cunoaștere asupra Rusiei (sunt niște fete foarte competente care au fost în Rusia, în fine, mai multe jurnaliste: Nougaret, Marie Jégo, excelente pe problema Rusiei), totuși nu pot împiedica faptul că lumea cărților, adică partea ideologică a ei, aparține totalmente stângismul.

Marius Stan: 
  – Am o scurtă întrebare, generală, privind soarta Uniunii Europene. Cum o percepeți, luând în considerare criza din Grecia, Ungaria lui Viktor Orban, etc.?

Alain Besançon: 
  – Tot efortul lui Putin este de a scinda Europa, de a exploata faptul că se are destul de bine cu Franța, cu Germania, cu Olanda, cu Italia. De a le separa, de a negocia cu fiecare în parte, de a propune acorduri, de a le inunda cu bani, căci există întotdeauna suficienți bani în Rusia pentru a corupe și cred că România a trecut prin această experiență… Bulgaria și România sunt țări cumpărate. Și, de asemeni, parțial, Slovacia.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Și Ungaria.

Alain Besançon: 
  – Și Ungaria.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Viktor Orban, care în prezent îl proslăvește pe Putin.

Alain Besançon: 
  – E bizar, da. E bizar.

Vladimir Tismaneanu: 
  – Căci în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, Ungaria părea un model de succes.

Alain Besançon: 
  – Da, e și cazul Poloniei, mai mult sau mai puțin. Apoi, m-ați descurajat cu Moldova. Nu există speranță pentru moment…

Vladimir Tismaneanu: 
  – Nu. Am un foarte bun prieten [Igor Cașu] care a publicat o carte (are un Centru pentru totalitarism care e atacat de stânga) despre totalitarism, represiune, etc., în Moldova sovietică și care spune că el nu vede lumina de la capătul tunelului.

Alain Besançon: 
  – Dar apoi sunt foarte săraci, nu?

Vladimir Tismaneanu: 
  – Teribil de săraci.

Alain Besançon: 
  – Mult mai săraci decât românii, nu-i așa?

Marius Stan: 
  – Absolut. Pot fi comparați numai cu albanezii, cred, sau cu bulgarii. Așa cum Rusia e țara “KGB”-ului, Bulgaria e țara mafiei. E complet mafiotizată.

Alain Besançon: 
  – Și în Italia sunt relații între mafie și KGB. Italia nu e bine. Nu a făcut curățenie, e înconjurată de oameni îndoielnici… Să vă arăt câteva fotografii…

Vladimir Tismaneanu: 

  – Mulțumim!


final