Macabrul general Nicolschi: O viata dedicata crimei

Vladimir Tismaneanu

Infamul general de securitate Alexandru Nicolschi (1915-1992), agent sovietic si tortionar suprem al Securitatii, creierul celor mai nefaste operatii urzite de acea diabolica institutie la ordinele conducerii PCR, a stiut sa-si acopere cu grija urmele. 

Dosarul sau de cadre a fost multa vreme intruvabil, personajul se tinea de-o parte, nu avea prieteni, nu avea de fapt incredere in nimeni. Cel care s-a nascut la Chisinau si care a purtat initial numele de Boris Grűnberg, fusese recrutat din tinerete de serviciile speciale sovietice, a ajuns in Romania sub nume fals, a intrat in cercul ilegalistilor din jurul lui Gh. Gheorghiu-Dej si Emil Bodnaras, mega-spionul sovietic. A facut parte din ceea ce eu numesc “grupul din inchisori” , nucleul (factiunea) care a acaparat puterea in PCdR prin eliminarea lui Stefan Foris si a sustinatorilor acestuia. Protectia lui Bodnaras si relatia speciala cu consilierii sovietici, solidaritatea de gangsteri cu Gheorghe Pintilie-Timofei (uneori Pantelei) Bodnarenko, zis Pantiuşa, cu Marin Jianu si cu Vladimir Mazuru, principalii aghotanti ai lui Teohari Georgescu la Ministerul de Interne, au facut posibila ascensiunea vertiginoasa a lui Nicolschi. Supraveghetor pe linie de partid era Iosif Chisinevschi, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PMR, el insusi direct legat de serviciile sovietice. Sectia de cadre a CC-ului o conducea Mirel Costea, ilegalistul care s-a sinucis in 1951. 


Biografia lui Nicolschi este frapant de asemanatoare cu aceea a lui Stanislaw Radkiewicz (1903-1987), membru din ilegalitate al PC din Polonia, cetatean sovietic, seful Securitatii  (Urząd Bezpieczeństwa sau UB) intre 1948 si 1954, unul dintre arhitectii terorii in Polonia sovietizata. Spre deosebire de unii dintre subalternii sai, condamnati la scurte pedepse cu inchisoarea in epoca Gomulka, Radkiewicz, gratie probabil legaturilor privilegiate cu KGB-ul, a devenit ministru al gospodariilor agricole de stat. A murit fara regrete, convins ca a servit cauza comunismului. Tot ilegalist si spion sovietic a fost si Gabor Peter (1906-1993), ministrul Securitatii in Ungaria lui Matyas Rakosi. Macar acesta a fost arestat si condamnat (desi acuzatiile erau, la inceput, aiuritoare), a facut inchisoare intre 1953 si 1959.  Dupa eliberare, a lucrat ca bibliotecar si croitor (meseria sa initiala).


Chiar si dupa caderea grupului Pauker-Luca-Georgescu in 1952, sub domnia lui Draghici la Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Nicolschi, exponentul en titre al pegrei securiste,  a continuat sa prospere. Marile crime comise de Securitate in anii 50 , inclusiv monstruosul experiment Pitesti, sunt toate legate direct de acest individ, un fanatic al “luptei de clasa”, al pedepsirii necrutatoare a “burjuilor”, al preceptelor ideologice staliniste. Mi se va spune ca nu gasim in biografia sa indicatiile unui temperament sadic, ca era de fapt un personaj banal. Asa cum banali au fost un Ernst Kaltenbrunner si un Adolf Eichmann, un Nikolai Ejov si un Viktor Abakumov. Banalitatea Raului, despre care a scris Hannah Arendt, nu anuleaza radicalitatea sa, despre care, tot Hannah Arendt scria, pornind de la o intuitie a lui Immanuel Kant, in Originile totalitarismului. Doar ca, spre deosebire de Hannah Arendt, eu nu cred ca acesti criminali probau ceea ce numea thoughlessness, absenta gandirii. Documente recente legate de procesul Eichmann il arata pe fostul Oberturmbannfuhrer SS drept un individ obsedat ideologic, total convins de doctrina rasista, antisemita a nazismului. La fel, Nicolschi era un fanatic al bolsevismului, al doctrinei resentimentului social.


Avem acum, in fine, o analiza comprehensiva a personalitatii lui Nicolschi, o examinare, pe baza dosarului sau de cadre, a modalitatilor prin care acesta a parvenit in structurile supreme ale totalitarismului comunist din Romania. Mentionez contributiile anterioare datorate lui Dennis Deletant, Donei Jela, lui Marius Oprea si altor cercetatori, inclusiv excelentii istorici de la IICCMER, CNSAS , Memorialul Sighet si Arhivele Nationale, care au contribuit la destramarea minciunilor si misterelor privind institutia Securitatii de-a lungul celor peste patru decenii de existenta. Nicolschi, spre deosebire de Pantiuşa, lacatusul-spion, ajuns sef de sectie a CC al PCR, apoi general, nu a ajuns niciodata membru al CC al PCR, dar puterea sa reala o intrecea pe aceea a unora dintre membrii Biroului Politic.

In fond si in fapt, toata lumea se temea si tremura de acesti inalti functionari ai crimei organizate statal. Se temeau chiar si subordonatii lor, calai ei insisi, gen Mişu Dulgheru, Petea Goncearuk, Francisc Butyka, Tudor Sepeanu, Gavrila si Eva Birtas, Iosif Nemes, Ioan Soltutiu, Gh. Enoiu, Mihai Patriciu, Iosif Bistran, Ludovic Czeller. Se stie prea putin despre rolul generalului Gogu Popescu, de profesie invatator, ilegalist, ulterior ambasador in Congo (Brazaville) si in Birmania. Ori despre cel al fostului voluntar din Brigazile Internationale din Spania, parasutat din URSS in 1944, generalul Grigore Naum. Ambii au condus directii in MAI. Cei care afirma ca eliminarea echipei Pantiusa-Nicolschi ar fi dus la aparitia unei “noi Securitati” se inseala. Cariera unor Vasile Negrea (prim-adjunct al lui Draghici), Tanase Evghenie (adjunctul lui Draghici), Nicolae Plesita, Neagu Cosma, Vasile Gheorghe, Nicolae Doicaru, Aurel Mois, Emil Macri, Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu etc a avut loc sub patronajul fondatorilor Securitatii. Nu intamplator, in mai 1971, la aniversarea a cinci decenii de existenta a PCR, Nicolae Ceausescu a gasit de cuviinta sa-i decoreze si chiar sa-i inalte in grad (in rezerva) pe veteranii tortionari. Cu acelasi prilej, sotia lui Pantiusa, inveterata stalinista Ana Toma (a se citi ce are de spus Egon Balas in volumul sau de memorii, Vointa de libertate, despre aceasta sinistra figura), primea titlul de “Erou al Muncii Socialiste”. Eroine deveneau si alte “tovarase”:  Elena Ceausescu, Ofelia Manole, Zina Brancu, Tatiana Bulan, Sanda Ranghet, Ghizela Vass, Ivanca Rudenco, Vanda Nikolski (membra a Biroului Politic al CC al PCdR in anii 30, miltanta cominternista, nu era ruda cu generalul securist–purta si ea, ca si el, un nume schimbat). Vicepresedintele Camerei de Comert, colonelul de securitate Hristache Zambetti, ilegalist, fost membru al Colegiului MAI in perioada Draghici, implicat in tenebroase actiuni securiste in Statele Unite si Turcia in anii 50, era ridicat la gradul de general-maior (in rezerva). Pantiusa si Nicolschi primeau ordinul “Tudor Vladimirescu”. Nu a existat in realitate o ruptura reala intre “vechiul” partid si cel “nou”, nu a existat un divort intre “vechea” Securitate” si cea “noua”, presupus patriotica. Iar faptul ca Nicolschi a fost consultant pentru filmele mistificatoare ale lui Sergiu Nicolaescu despre comisarii de politie este cat se poate de ironic, revelator si simptomatic.


Calaul Alexandru Draghici a murit linistit la Budapesta, unde se refugiase sub motivul reintregirii familiei. Nicolschi a murit la timp, n-a ajuns sa fie judecat. Pantiusa a incetat din viata sub Ceausescu, a fost inmormantat ca general, cu garda de onoare, in urma aprobarii de catre Nicolae Ceausescu a cererii vaduvei sale, Ana Toma. In pofida eforturilor repetate ale IICCMER de a declansa o actiune in justitie, care au inceput inca din perioada IICCR, bestialul anchetator Gheorghe Enoiu ( a se citi atat de necesara carte a lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe intelesul tuturor, editia a II-a, Fundatia Academia Civica, 2011) traieste fara probleme si isi incaseaza lunar pensia de colonel. Generalul securist Plesita a beneficiat, in ultimele luni de viata, nu doar de mari avantaje materiale, dar si de un tratament medical special.

Cine a fost Alexandru Nicolschi?

IICCMER prezintă în premieră dosarul de cadre al unuia dintre cei mai cruzi generali de securitate: Alexandru Nicolschi. Acesta a fost principalul colaborator al şefului Securităţii din perioada dejistă, general-locotenentul Gheorghe Pintilie, şi unul dintre principalii decidenţi responsabili pentru implementarea experimentului de reeducare prin tortură care s-a desfăşurat în penitenciarele Suceava, Piteşti, Gherla, Târgşor, Târgu-Ocna, Braşov, Aiud şi Colonia de Muncă Peninsula.


Documentele sunt însoţite de un studiu biografic realizat de către doi experţi IICCMER – Mihai Burcea şi Marius Stan. Studiul a fost întocmit pe baza dosarului de cadre, precum şi a mai multor surse: arhive, presă, memorii, film, lucrări generale şi speciale. De asemenea, au fost folosite documente din mai multe fonduri arhivistice aflate în custodia Arhivei CNSAS, a Arhivelor Naţionale Istorice Centrale şi în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Biografia realizată cu ajutorul surselor mai sus-amintite ni-l înfăţişează pe Nicolschi în mai multe ipostaze: ilegalist în mişcarea comunistă interbelică, spion al NKVD, deţinut în sistemul penitenciar antonescian, poliţist în etapa de tranziţie la regimul comunist, general de securitate şi, în fine, raportat la perioada anilor de pensie, consultant pe probleme istorice în proiectul câtorva filme poliţiste regizate de Sergiu Nicolaescu. Citatele care apar în studiu sunt redate conform originalului, cu tot cu erorile aferente textelor respective.


În dosarul de cadre (care conţine 166 de file) se regăsesc următoarele documente:
foaia de serviciu cuprinzând datele de stare civilă, studiile civile şi politice, serviciul militar, activitatea politică şi profesională;

autobiografii;
documentele falsificate de NKVD pentru misiunea care i se încredinţare pe teritoriul României în 1941: Buletin de înscriere la Biuroul Populaţiei „eliberat” de Prefectura Poliţiei Capitalei şi Livret de serviciu militar (ambele documente fuseseră emise pe un nume fals – Vasile Ştefănescu);

Biletul de eliberare din Penitenciarul Principal Aiud nr. 11.126/29 august 1944;

O notă nedatată referitoare la documentele aflate în dosarul de cadre;

Sentinţa nr. 481/1941 de condamnare la muncă silnică pe viaţă a lui Alexandru Nicolschi pentru „tentativă de spionaj”;

Copie de pe fişa de încarcerare întocmită de Penitenciarul Aiud;

Referat de cadre din 9 aprilie 1976 întocmit de Direcţia cadre şi învăţământ din MI pe numele general-locotenentului (r) Alexandru Nicolschi. Documentul este semnat de către şeful Direcţiei – colonelul Vasile Moise, şi de către colonelul Vasile Apostol – şef al Serviciului evidenţă din aceeaşi Direcţie;

Referat de cadre din 1956 întocmit de Direcţia cadre din MAI pe numele general-maiorului Alexandru Nicolschi. Documentul este semnat de către şeful Direcţiei – general-maiorul Alexandru Demeter;

Notă nedatată şi nesemnată care cuprinde sinteza răspunsurilor date de Nicolschi în faţa ofiţerilor anchetatori referitoare la înţelegerea dintre comunişti şi legionari încheiată în toamna anului 1945;

Referinţe date de foşti colegi din detenţia de la Penitenciarul Aiud;

Nota „strict secretă” nr. 810/S din 12 octombrie 1954 conţinând întrebări pentru Alexandru Nicolschi în legătură cu „problema legionară”;

Declaraţie dată de Alexandru Nicolschi la 21 iulie 1954 în care răspunde întrebărilor ofiţerilor anchetatori;

Foaie calificativă din 1946 întocmită de superiorii lui Nicolschi din Direcţia Generală a Poliţiei;


Diverse acte (referat, cazier judiciar, cerere de angajare în Poliţie, cerere adresată superiorilor din Direcţia Generală a Poliţiei pentru aprobarea căsătoriei cu Josefina Marcovici; autorizaţia de căsătorie; jurământ depus de Nicolschi în cadrul Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, foaia matricolă, adeverinţă pentru stabilirea vechimii, etc.)

O scrisoare deschisă zguduie lumea: adevăruri despre Masacrul din Tiananmen, Piaţa Universităţii a Chinei

Gina Sturdza


In fiecare an, la 4 iunie milioane de chinezi din lumea liberă comemorează un numar de ani de la măcelul din Piaţa Tiananmen din Beijing, când regimul comunist a trimis tancurile împotriva unor studenţi neînarmaţi şi paşnici.

O scrisoare semnată la 20 mai de unii dintre participaţii de atunci, vehiculată pe internet şi prin paginile ziarelor, a şocat oamenii.

 Captură video a scenei care a înconjurat Planeta, un manifestant singur în faţa tancurilor armatei chineze, în timp de poliţişti îl împingeau de pe carosabil

Evenimentele de pe 4 iunie seamănă leit cu cele de pe 14 iunie 1990 de la Bucureşti, care au băgat România în pământ până azi. Poate că similitudinea poate fi explicată prin faptul că Răul este acelaşi peste tot - reprezentat de minciună, ticăloşie, lăcomie, viciu şi pofte nemăsurate.

Într-o lume a lipsei de idealuri, de valori, o lume a pierderii raţiunii, inclusiv a raţiunii de a exista ca rasă, poate că această scrisoare vă va impresiona şi pe dvs. aşa cum a făcut-o deja cu foarte mulţi oameni.

Scrisoarea, scrisă în limba chineză, a circulat prin intermediul grupurilor de e-mail şi pe social media. De curând, publicaţia Global Times, controlată de Partidul Comunist Chinez, i-a dat un impuls de publicitate gratuit - şi o putere dublă.

***

Suntem un grup de studenţi chinezi născuţi în anii 1980 şi 1990, care acum studiază în străinătate. Acum douăzeci şi şase de ani, pe 4 iunie, tineri studenţi, aflaţi în primăvara vieţii, cu o dragoste nevinovată pentru ţara lor, la fel ca şi noi astăzi, au murit răpuşi de gloanţele Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) pe străzile Beijing-ului. De atunci, această parte a istoriei a fost atât de atent muşamalizată şi protejată, încât mulţi dintre noi ştim astăzi foarte puţin despre asta. Aflaţi în prezent în afara Chinei, am putut accesa fotografii, clipuri video şi ştiri, am putut avea acces nestingherit la declaraţii ale supravieţuitorilor. Simţim replici ale acestei tragedii pe întreaga durată a unui sfert de secol. Cu cât ştim mai mult, cu atât mai mult simţim că avem o responsabilitate solemnă pe umeri. Vă scriem această scrisoare deschisă, studenţi colegi din interiorul Chinei, pentru a împărţi adevărul cu voi şi pentru a expune crimele care au fost comise până la această zi, în legătură cu masacrul din 1989 din Tiananmen.

În jurul orelor 21:30 în noaptea de 3 iunie 1989, focuri de armă au străpuns străzile tensionate din Beijing. În acea zi, trupe ce impuneau legea marţială au deschis focul asupra studenţilor şi rezidenţilor care au protestat paşnic timp de aproape două luni. Demonstraţiile au fost iniţiate de către studenţi, dar oameni din toate categoriile sociale au participat, numărând peste 300.000 de suflete în perioadele de vârf. Zona centrală paşnică de şedere a fost în Piaţa Tiananmen. A fost un moment în care naţiunea a fost încurajată de atmosfera politică relativ liberă şi mai deschisă de pe tot parcursul anilor '80, când oamenii au avut relativă încredere în Partidul Comunist şi şi-au pus speranţele într-un guvern care s-a auto-intitulat "al poporului". La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţea, studenţii şi rezidenţii au simţit că trebuia început un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Niciun moment manifestanţilor paşnici nu le-a trecut prin cap că îi aştepta un masacru planificat.

Acţionând la ordinele lui Deng Xiaoping, Li Peng şi a altor lideri chinezi, PLA şi-a forţat drumul spre Piaţa Tiananmen ca să o cureţe de ocupanţii studenţi. Ei au adus tancuri cu mitraliere montate pe turelă şi trupe care strigau "Nu voi ataca dacă nu sunt atacat" în timp ce deschideau focul asupra civililor. Pe traseul spre Muxidi, mai multe sute de civili neînarmaţi au căzut formând un râu de sânge în timp ce strigau "Fascişti!", "Ucigaşi!" Printre ei se afla Yan Wen, un student la matematică în vârstă de 23 de ani de la Universitatea Peking, împuşcat mortal de gloanţe în coapsă. El era acolo cu un aparat de fotografiat, pentru a imortaliza istoria. Un altul a fost elevul de liceu în vârstă de 17 ani, Jiang Jielian, hotărât să meargă în Piaţă pentru a fi împreună cu fraţii şi surorile lui mai mari. În vârstă de 19 de ani, Wang Nan a devenit un alt martir. Casca pe care o purta, acum având o gaură de glonţ, se află expusă în Hong Kong. În vârstă de 21 de ani, Wu Xiangdong a avut cu el o scrisoare care suna aşa: "Pentru democraţie şi libertate, pentru soarta naţiunii, fiecare persoană are o responsabilitate."

Potrivit mărturiilor martorilor, trupele care au intrat în Piaţă au bătut studenţii cu bastoane, chiar dacă cele două părţi căzuseră deja de acord cu privire la retragerea studenţilor; la Liubukou, tancurile au urmărit şi au călcat sub şenile o coloană de studenţi care părăsiseră Piaţa şi mergeau pe jos înapoi la campusurile lor. Fang Zheng, un student senior de la Universitatea Sportivă din Beijing, şi-a pierdut picioarele sub şenilele tancurilor.

Au existat rapoarte neconfirmate că grupuri de protestatari au fost încercuite şi executate în masă. În jurul zilei de 4 iunie, masacre au avut loc în Chendu, provincia Sichuan, şi în alte părţi.

La mijlocul şi la sfârşitul lunii iunie a acelui an, guvernul a emis trei versiuni ale unui "raport privind înăbuşirea revoltelor." În ele civilii sunt descrişi ca o mafie ce se revoltă. Raportul prezintă un număr precis de morţi şi răniţi din rândul trupelor şi în ceea ce priveşte pierderea de vehicule militare, dar este vagă şi contradictorie cu privire la numărul de morţi civili.

Întrebări rămân: cum de trupe înarmate nu s-au putut apăra [dacă a existat într-adevăr o revoltă]? Dacă n-au putut să se apere, cum au străpuns blocada de sute şi mii de civili? Ce a determinat mulţimea de oamenii să se adune pe străzile capitalei pentru a împiedica invazia trupelor?

Raportul susţine că decesele civililor au fost puţine. Dacă este aşa, de ce modifică în mod repetat numărul celor morţi şi nu publică un număr precis? În cazul în care raportul ar fi credibil, civilii ar fi atacat soldaţii primii. Dacă este aşa, de ce a fost primul deces din rândul soldaţilor raportat numai după trei ore după ce trupele au deschis focul şi sângele a scăldat Muxidi? În timpul protestului, poliţia i-a declarat lui Zhou Fengsuo, unul dintre liderii studenţilor din Piaţă, că "ordinea publică din Beijing nu a fost niciodată atât de bună" ca în ultimele două luni ale "perturbării" şi "revoltei". Potrivit memoriilor lui Hou Dejian, [cântăreaţă taiwaneză] care a rămas până în ultimul moment în Piaţă, studenţii au insistat pe principii non-violente, chiar până în ultimul moment de retragere forţată şi şi-au aruncat orice bunuri care ar fi putut fi folosite pentru a ataca.

Între timp, atrocităţile trupelor au fost înregistrate în fotografii ale răniţilor ce sângerau, corpurilor stivuite, videoclipuri cu împuşcarea civililor, avize de identificare ale trupurilor în spitale şi numărul de cadavre, reportajul şocant a lui Wu Xiaoyong de la Radiodifuziunea Centrală a Poporului, ca să nu mai vorbim de interogatoriul persistent al Mamelor din Tiananmen în ultimii douăzeci şi şase ani. Dacă toate acestea sunt minciuni, aşa cum pretinde guvernul, ce îi face pe aceşti părinţi, acum albiţi şi fragili, să caute dreptate după atât de mulţi ani în timp ce-şi sacrifică viaţa?

Anul trecut la Capitol Hill din Washington, DC, acest autor al scrisorii s-a întâlnit cu unii dintre supravieţuitorii masacrului. Prezentatorul/maestrul de ceremonie a citit cu voce tare o listă parţială a morţilor, iar oamenii au mers într-un lung şir pentru a-şi aduce omagiul cu flori. De la sute şi până la mii, au existat numere diferite, şi s-ar putea să nu ştim niciodată cu exactitate câţi au murit în acel an la Beijing.

Dar oamenii au asistat la multe crime şocante, şi, probabil, mai multe au avut loc prin colţuri necunoscute fără martori. Unii martori au îmbătrânit, alţii au murit, iar alţii nu îndrăznesc să vorbească, deşi acum trăiesc în condiţii de siguranţă în străinătate. Guvernul chinez nu a îndrăznit niciodată să publice numărul exact al morţilor, şi, în politica faţă de un eveniment istoric de o asemenea magnitudine, l-a portretizat în primul rând, în mod solemn, ca pe o "revoltă anti-revoluţionară", iar apoi de-a lungul timpului l-a minimalizat ca fiind un "val politic," ştergându-l sistematic din memoria colectivă a unei generaţii.

Ziua de 4 iunie a devenit o dată "sensibilă" în fiecare an, o dată de ne-menţionat. Un astfel de tabu forţat este o dovadă că atrocităţile împotriva civililor în 1989 sunt ceva despre care Partidul Comunist ar meţine mai degrabă tăcerea, deşi acesta este un Partid care are o istorie criminală a unui război civil, mişcări politice împotriva dreptei, şi Revoluţia Culturală.

Un coleg al acestui autor al scrisorii consideră că evenimentele de acum douăzeci şi şase de ani sunt prea îndepărtate, China de astăzi este tot mai bine şi mai bine, iar el trăieşte o viaţă foarte fericită. În urmă cu doi ani mergeam pe Bulevardul Păcii Eterne. Nu am văzut nicio urmă de sânge sau gloanţe, doar zgârie-nori şi o stradă plină de viaţă cu oameni şi maşini. Trăim în prosperitate, dar ce fel de prosperitate, este - imaginaţia noastră este permanent contestată de amploarea uimitoare a funcţionarilor de rang înalt şi scăzut, iar căsătoria puterii şi banilor, împotriva căreia studenţii s-au opus în urmă cu douăzeci şi şase de ani, a devenit modelul prevalent al economiei de stat.

Regimul lui Xi Jinping flutură steagul anti-corupţiei, dar oamenii obişnuiţi sunt aruncaţi în închisoare pentru desfăşurarea banerelor care cer oficialilor să-şi declare averile. Clanurile lui Deng Xiaoping şi Li Peng, ale căror mâini au fost pătate cu sângele studenţilor, au devenit putred de bogate. Suntem şocaţi să descoperim că suntem guvernaţi de către funcţionari ai căror membri de familie locuiesc în străinătate. Cu alte cuvinte, suntem conduşi de un grup de străini, iar China este doar gâsca ce produce ouăle de aur pentru ei.

Acum douăzeci şi şase de ani, studenţii au vrut libertatea presei; şi douăzeci şi şase ani mai târziu, toate mass-media sunt controlate încă de Departamentul de Propagandă al Partidului, iar jurnaliştii şi avocaţii sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiuni inventate. Crima lui Gao Yu a dus la scurgerea secretelor de stat, sau ultimele orientări ideologice ale partidului de guvernământ. Unii dintre prietenii mei sunt de părere că cei care atrag furia Partidului fac acest lucru deoarece sunt renumiţi şi eminenţi. Noi, pe de altă parte, suntem doar oameni obişnuiţi cărora nu le pasă de politică. Dar sunt oamenii obişnuiţi în siguranţă în faţa răului? Gândiţi-vă la Xia Junfeng, Xu Chunhe, şi fiica lui Tang Hui. Nimeni nu este în siguranţă într-un sistem dictatorial.

Când soldaţii nord-coreeni au trecut graniţa şi au ucis chinezi nevinovaţi, sau atunci când bombardierele birmaneze au bombardat teritoriul chinez, acest guvern de abia a "protestat". Dacă stăm să ne gândim, singura victorie militară a PLA din ultimii treizeci de ani a fost baia de sânge de pe străzile Beijingului pe 4 iunie 1989!

Aceasta este o prosperitate fragilă şi distorsionată. Cheltuielile de întreţinere a stabilităţii sunt la fel de mari ca bugetul militar; Cenzura Marelui Firewall [sistemul de cenzură online, construit de Partid cu ajutorul Cisco, n.r] este tot mai mare. Toate acestea indică faptul că, în orice moment, adevărul poate ieşi la lumina zilei, şi prosperitatea se poate prăbuşi.

Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată
O voce din interiorul Chinei spune că masacrul Tiananmen a fost regretabil, iar Partidul Comunist Chinez a învăţat o lecţie, şi nu vrem să devenim obsedaţi cu asta. Dar suprimarea nu a încetat: adevărul despre 4 iunie este încă acoperit, morţii încă nu sunt împăcaţi, unii supravieţuitori au făcut ani lungi de închisoare, iar Mamele din Tiananmen sunt împiedicate de Securitate să viziteze locurile de înmormântare ale copiilor lor.

Anul trecut, un grup de cercetători a fost reţinut pentru că ţinea, într-un apartament, un seminar de comemorare a acelei zile; o studentă de la Universitatea de Studii Internaţionale din Beijing a dispărut după ce a propus dezvoltarea de software pentru a răspândi adevărul despre Mişcarea Tiananmen.

Între timp, omul care a luat decizia de a deschide focul asupra studenţilor şi civililor a fost admirat şi lăudat ca designer şef [al creşterii economice a Chinei], şi nici ofiţerii, nici soldaţii care au regizat crimele nu au fost aduşi într-o instanţă de drept. Nu vă aşteptaţi ca acest regim să pledeze vinovat. Ei nu-şi vor mărturisi nici erorile pe care le-au făcut după încheierea Revoluţiei Culturale, pentru că ei ştiu prea bine că odată ce îşi recunosc crimele, vor fi probabil loviţi de mânia oamenilor. Ei susţin că au dreptul de proprietate asupra unui "adevăr universal", dar au construit ziduri înalte pe Internet, şi se ascund în camere întunecate pentru a şterge ştirile şi comentariile. Aceasta este "încrederea lor în teoriile de ghidare" şi "încrederea în calea aleasă."

Aceasta este un regim criminal. Focul armelor le-a împuşcat legitimitatea pe 4 iunie, şi ceea ce au realizat de la 4 iunie încoace nu este important. Nu cerem Partidului să îndrepte consecinţele evenimentelor din acea primăvară, căci nu cerem criminalilor să reabiliteze numele victimelor lor. Totuşi criminalii trebuie judecaţi. Noi nu uităm, nici nu iertăm, până se va face dreptate şi persecuţia curentă va fi oprită.

Acest autor al scrisorii şi co-semnatarii scrisorii ştiu foarte bine că există consecinţe pentru scrierea şi semnarea acestei scrisori. Dar aceasta este responsabilitatea noastră şi sperăm că cei din interiorul Chinei ştiu această parte a istoriei, şi reexaminează violenţa şi atrocităţile de la începutul Partidului Comunist în 1921. Din Jingangshan [una din bazele timpurii ale PCC în provincia Jiangxi] până la Piaţa Tiananmen, milioane de oameni nevinovaţi au murit, iar ei trebuie pomeniţi.

Trebuie, de asemenea, să reflectăm asupra valurilor nesfârşite de suferinţe. Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată. Acesta este visul chinez pe care-l avem - noi, un grup de studenţi chinezi care studiază în străinătate.

Scris de:

Gu Yi (古 懿, Universitatea Georgia, slmngy@uga.edu)

Co-semnat de:

Feng Yun (封 云, Universitatea Centrală din Lancashire)

Chen Chuangchuang (陈 闯 创, Universitatea Columbia)

Zheng Dan (郑 丹, Universitatea Adelphi)

Chen Bingxu (陈炳旭, Universitatea de Stat din Missouri)

Jin Meng (金 萌, Universitatea de Stat din nord-vestul Missouri)

Lu Yan (卢 炎, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Xiaoyue (王 宵 悦, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Jianying (王剑 鹰, Universitatea din Missouri)

Meng Li (Universitatea St. John)

Wu Lebao (吴 乐 宝, Melbourne, Australia).