Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Ana Blandiana

De unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)?

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală. Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou“, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial, descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profe­sioniști pentru remedierea situației. Răspunsul ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „educație pentru societate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet, deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă“ incredibilă care își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA
București, 15 februarie 2016

O scrisoare deschisă zguduie lumea: adevăruri despre Masacrul din Tiananmen, Piaţa Universităţii a Chinei

Gina Sturdza


In fiecare an, la 4 iunie milioane de chinezi din lumea liberă comemorează un numar de ani de la măcelul din Piaţa Tiananmen din Beijing, când regimul comunist a trimis tancurile împotriva unor studenţi neînarmaţi şi paşnici.

O scrisoare semnată la 20 mai de unii dintre participaţii de atunci, vehiculată pe internet şi prin paginile ziarelor, a şocat oamenii.

 Captură video a scenei care a înconjurat Planeta, un manifestant singur în faţa tancurilor armatei chineze, în timp de poliţişti îl împingeau de pe carosabil

Evenimentele de pe 4 iunie seamănă leit cu cele de pe 14 iunie 1990 de la Bucureşti, care au băgat România în pământ până azi. Poate că similitudinea poate fi explicată prin faptul că Răul este acelaşi peste tot - reprezentat de minciună, ticăloşie, lăcomie, viciu şi pofte nemăsurate.

Într-o lume a lipsei de idealuri, de valori, o lume a pierderii raţiunii, inclusiv a raţiunii de a exista ca rasă, poate că această scrisoare vă va impresiona şi pe dvs. aşa cum a făcut-o deja cu foarte mulţi oameni.

Scrisoarea, scrisă în limba chineză, a circulat prin intermediul grupurilor de e-mail şi pe social media. De curând, publicaţia Global Times, controlată de Partidul Comunist Chinez, i-a dat un impuls de publicitate gratuit - şi o putere dublă.

***

Suntem un grup de studenţi chinezi născuţi în anii 1980 şi 1990, care acum studiază în străinătate. Acum douăzeci şi şase de ani, pe 4 iunie, tineri studenţi, aflaţi în primăvara vieţii, cu o dragoste nevinovată pentru ţara lor, la fel ca şi noi astăzi, au murit răpuşi de gloanţele Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) pe străzile Beijing-ului. De atunci, această parte a istoriei a fost atât de atent muşamalizată şi protejată, încât mulţi dintre noi ştim astăzi foarte puţin despre asta. Aflaţi în prezent în afara Chinei, am putut accesa fotografii, clipuri video şi ştiri, am putut avea acces nestingherit la declaraţii ale supravieţuitorilor. Simţim replici ale acestei tragedii pe întreaga durată a unui sfert de secol. Cu cât ştim mai mult, cu atât mai mult simţim că avem o responsabilitate solemnă pe umeri. Vă scriem această scrisoare deschisă, studenţi colegi din interiorul Chinei, pentru a împărţi adevărul cu voi şi pentru a expune crimele care au fost comise până la această zi, în legătură cu masacrul din 1989 din Tiananmen.

În jurul orelor 21:30 în noaptea de 3 iunie 1989, focuri de armă au străpuns străzile tensionate din Beijing. În acea zi, trupe ce impuneau legea marţială au deschis focul asupra studenţilor şi rezidenţilor care au protestat paşnic timp de aproape două luni. Demonstraţiile au fost iniţiate de către studenţi, dar oameni din toate categoriile sociale au participat, numărând peste 300.000 de suflete în perioadele de vârf. Zona centrală paşnică de şedere a fost în Piaţa Tiananmen. A fost un moment în care naţiunea a fost încurajată de atmosfera politică relativ liberă şi mai deschisă de pe tot parcursul anilor '80, când oamenii au avut relativă încredere în Partidul Comunist şi şi-au pus speranţele într-un guvern care s-a auto-intitulat "al poporului". La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţea, studenţii şi rezidenţii au simţit că trebuia început un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Niciun moment manifestanţilor paşnici nu le-a trecut prin cap că îi aştepta un masacru planificat.

Acţionând la ordinele lui Deng Xiaoping, Li Peng şi a altor lideri chinezi, PLA şi-a forţat drumul spre Piaţa Tiananmen ca să o cureţe de ocupanţii studenţi. Ei au adus tancuri cu mitraliere montate pe turelă şi trupe care strigau "Nu voi ataca dacă nu sunt atacat" în timp ce deschideau focul asupra civililor. Pe traseul spre Muxidi, mai multe sute de civili neînarmaţi au căzut formând un râu de sânge în timp ce strigau "Fascişti!", "Ucigaşi!" Printre ei se afla Yan Wen, un student la matematică în vârstă de 23 de ani de la Universitatea Peking, împuşcat mortal de gloanţe în coapsă. El era acolo cu un aparat de fotografiat, pentru a imortaliza istoria. Un altul a fost elevul de liceu în vârstă de 17 ani, Jiang Jielian, hotărât să meargă în Piaţă pentru a fi împreună cu fraţii şi surorile lui mai mari. În vârstă de 19 de ani, Wang Nan a devenit un alt martir. Casca pe care o purta, acum având o gaură de glonţ, se află expusă în Hong Kong. În vârstă de 21 de ani, Wu Xiangdong a avut cu el o scrisoare care suna aşa: "Pentru democraţie şi libertate, pentru soarta naţiunii, fiecare persoană are o responsabilitate."

Potrivit mărturiilor martorilor, trupele care au intrat în Piaţă au bătut studenţii cu bastoane, chiar dacă cele două părţi căzuseră deja de acord cu privire la retragerea studenţilor; la Liubukou, tancurile au urmărit şi au călcat sub şenile o coloană de studenţi care părăsiseră Piaţa şi mergeau pe jos înapoi la campusurile lor. Fang Zheng, un student senior de la Universitatea Sportivă din Beijing, şi-a pierdut picioarele sub şenilele tancurilor.

Au existat rapoarte neconfirmate că grupuri de protestatari au fost încercuite şi executate în masă. În jurul zilei de 4 iunie, masacre au avut loc în Chendu, provincia Sichuan, şi în alte părţi.

La mijlocul şi la sfârşitul lunii iunie a acelui an, guvernul a emis trei versiuni ale unui "raport privind înăbuşirea revoltelor." În ele civilii sunt descrişi ca o mafie ce se revoltă. Raportul prezintă un număr precis de morţi şi răniţi din rândul trupelor şi în ceea ce priveşte pierderea de vehicule militare, dar este vagă şi contradictorie cu privire la numărul de morţi civili.

Întrebări rămân: cum de trupe înarmate nu s-au putut apăra [dacă a existat într-adevăr o revoltă]? Dacă n-au putut să se apere, cum au străpuns blocada de sute şi mii de civili? Ce a determinat mulţimea de oamenii să se adune pe străzile capitalei pentru a împiedica invazia trupelor?

Raportul susţine că decesele civililor au fost puţine. Dacă este aşa, de ce modifică în mod repetat numărul celor morţi şi nu publică un număr precis? În cazul în care raportul ar fi credibil, civilii ar fi atacat soldaţii primii. Dacă este aşa, de ce a fost primul deces din rândul soldaţilor raportat numai după trei ore după ce trupele au deschis focul şi sângele a scăldat Muxidi? În timpul protestului, poliţia i-a declarat lui Zhou Fengsuo, unul dintre liderii studenţilor din Piaţă, că "ordinea publică din Beijing nu a fost niciodată atât de bună" ca în ultimele două luni ale "perturbării" şi "revoltei". Potrivit memoriilor lui Hou Dejian, [cântăreaţă taiwaneză] care a rămas până în ultimul moment în Piaţă, studenţii au insistat pe principii non-violente, chiar până în ultimul moment de retragere forţată şi şi-au aruncat orice bunuri care ar fi putut fi folosite pentru a ataca.

Între timp, atrocităţile trupelor au fost înregistrate în fotografii ale răniţilor ce sângerau, corpurilor stivuite, videoclipuri cu împuşcarea civililor, avize de identificare ale trupurilor în spitale şi numărul de cadavre, reportajul şocant a lui Wu Xiaoyong de la Radiodifuziunea Centrală a Poporului, ca să nu mai vorbim de interogatoriul persistent al Mamelor din Tiananmen în ultimii douăzeci şi şase ani. Dacă toate acestea sunt minciuni, aşa cum pretinde guvernul, ce îi face pe aceşti părinţi, acum albiţi şi fragili, să caute dreptate după atât de mulţi ani în timp ce-şi sacrifică viaţa?

Anul trecut la Capitol Hill din Washington, DC, acest autor al scrisorii s-a întâlnit cu unii dintre supravieţuitorii masacrului. Prezentatorul/maestrul de ceremonie a citit cu voce tare o listă parţială a morţilor, iar oamenii au mers într-un lung şir pentru a-şi aduce omagiul cu flori. De la sute şi până la mii, au existat numere diferite, şi s-ar putea să nu ştim niciodată cu exactitate câţi au murit în acel an la Beijing.

Dar oamenii au asistat la multe crime şocante, şi, probabil, mai multe au avut loc prin colţuri necunoscute fără martori. Unii martori au îmbătrânit, alţii au murit, iar alţii nu îndrăznesc să vorbească, deşi acum trăiesc în condiţii de siguranţă în străinătate. Guvernul chinez nu a îndrăznit niciodată să publice numărul exact al morţilor, şi, în politica faţă de un eveniment istoric de o asemenea magnitudine, l-a portretizat în primul rând, în mod solemn, ca pe o "revoltă anti-revoluţionară", iar apoi de-a lungul timpului l-a minimalizat ca fiind un "val politic," ştergându-l sistematic din memoria colectivă a unei generaţii.

Ziua de 4 iunie a devenit o dată "sensibilă" în fiecare an, o dată de ne-menţionat. Un astfel de tabu forţat este o dovadă că atrocităţile împotriva civililor în 1989 sunt ceva despre care Partidul Comunist ar meţine mai degrabă tăcerea, deşi acesta este un Partid care are o istorie criminală a unui război civil, mişcări politice împotriva dreptei, şi Revoluţia Culturală.

Un coleg al acestui autor al scrisorii consideră că evenimentele de acum douăzeci şi şase de ani sunt prea îndepărtate, China de astăzi este tot mai bine şi mai bine, iar el trăieşte o viaţă foarte fericită. În urmă cu doi ani mergeam pe Bulevardul Păcii Eterne. Nu am văzut nicio urmă de sânge sau gloanţe, doar zgârie-nori şi o stradă plină de viaţă cu oameni şi maşini. Trăim în prosperitate, dar ce fel de prosperitate, este - imaginaţia noastră este permanent contestată de amploarea uimitoare a funcţionarilor de rang înalt şi scăzut, iar căsătoria puterii şi banilor, împotriva căreia studenţii s-au opus în urmă cu douăzeci şi şase de ani, a devenit modelul prevalent al economiei de stat.

Regimul lui Xi Jinping flutură steagul anti-corupţiei, dar oamenii obişnuiţi sunt aruncaţi în închisoare pentru desfăşurarea banerelor care cer oficialilor să-şi declare averile. Clanurile lui Deng Xiaoping şi Li Peng, ale căror mâini au fost pătate cu sângele studenţilor, au devenit putred de bogate. Suntem şocaţi să descoperim că suntem guvernaţi de către funcţionari ai căror membri de familie locuiesc în străinătate. Cu alte cuvinte, suntem conduşi de un grup de străini, iar China este doar gâsca ce produce ouăle de aur pentru ei.

Acum douăzeci şi şase de ani, studenţii au vrut libertatea presei; şi douăzeci şi şase ani mai târziu, toate mass-media sunt controlate încă de Departamentul de Propagandă al Partidului, iar jurnaliştii şi avocaţii sunt aruncaţi în închisoare pentru infracţiuni inventate. Crima lui Gao Yu a dus la scurgerea secretelor de stat, sau ultimele orientări ideologice ale partidului de guvernământ. Unii dintre prietenii mei sunt de părere că cei care atrag furia Partidului fac acest lucru deoarece sunt renumiţi şi eminenţi. Noi, pe de altă parte, suntem doar oameni obişnuiţi cărora nu le pasă de politică. Dar sunt oamenii obişnuiţi în siguranţă în faţa răului? Gândiţi-vă la Xia Junfeng, Xu Chunhe, şi fiica lui Tang Hui. Nimeni nu este în siguranţă într-un sistem dictatorial.

Când soldaţii nord-coreeni au trecut graniţa şi au ucis chinezi nevinovaţi, sau atunci când bombardierele birmaneze au bombardat teritoriul chinez, acest guvern de abia a "protestat". Dacă stăm să ne gândim, singura victorie militară a PLA din ultimii treizeci de ani a fost baia de sânge de pe străzile Beijingului pe 4 iunie 1989!

Aceasta este o prosperitate fragilă şi distorsionată. Cheltuielile de întreţinere a stabilităţii sunt la fel de mari ca bugetul militar; Cenzura Marelui Firewall [sistemul de cenzură online, construit de Partid cu ajutorul Cisco, n.r] este tot mai mare. Toate acestea indică faptul că, în orice moment, adevărul poate ieşi la lumina zilei, şi prosperitatea se poate prăbuşi.

Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată
O voce din interiorul Chinei spune că masacrul Tiananmen a fost regretabil, iar Partidul Comunist Chinez a învăţat o lecţie, şi nu vrem să devenim obsedaţi cu asta. Dar suprimarea nu a încetat: adevărul despre 4 iunie este încă acoperit, morţii încă nu sunt împăcaţi, unii supravieţuitori au făcut ani lungi de închisoare, iar Mamele din Tiananmen sunt împiedicate de Securitate să viziteze locurile de înmormântare ale copiilor lor.

Anul trecut, un grup de cercetători a fost reţinut pentru că ţinea, într-un apartament, un seminar de comemorare a acelei zile; o studentă de la Universitatea de Studii Internaţionale din Beijing a dispărut după ce a propus dezvoltarea de software pentru a răspândi adevărul despre Mişcarea Tiananmen.

Între timp, omul care a luat decizia de a deschide focul asupra studenţilor şi civililor a fost admirat şi lăudat ca designer şef [al creşterii economice a Chinei], şi nici ofiţerii, nici soldaţii care au regizat crimele nu au fost aduşi într-o instanţă de drept. Nu vă aşteptaţi ca acest regim să pledeze vinovat. Ei nu-şi vor mărturisi nici erorile pe care le-au făcut după încheierea Revoluţiei Culturale, pentru că ei ştiu prea bine că odată ce îşi recunosc crimele, vor fi probabil loviţi de mânia oamenilor. Ei susţin că au dreptul de proprietate asupra unui "adevăr universal", dar au construit ziduri înalte pe Internet, şi se ascund în camere întunecate pentru a şterge ştirile şi comentariile. Aceasta este "încrederea lor în teoriile de ghidare" şi "încrederea în calea aleasă."

Aceasta este un regim criminal. Focul armelor le-a împuşcat legitimitatea pe 4 iunie, şi ceea ce au realizat de la 4 iunie încoace nu este important. Nu cerem Partidului să îndrepte consecinţele evenimentelor din acea primăvară, căci nu cerem criminalilor să reabiliteze numele victimelor lor. Totuşi criminalii trebuie judecaţi. Noi nu uităm, nici nu iertăm, până se va face dreptate şi persecuţia curentă va fi oprită.

Acest autor al scrisorii şi co-semnatarii scrisorii ştiu foarte bine că există consecinţe pentru scrierea şi semnarea acestei scrisori. Dar aceasta este responsabilitatea noastră şi sperăm că cei din interiorul Chinei ştiu această parte a istoriei, şi reexaminează violenţa şi atrocităţile de la începutul Partidului Comunist în 1921. Din Jingangshan [una din bazele timpurii ale PCC în provincia Jiangxi] până la Piaţa Tiananmen, milioane de oameni nevinovaţi au murit, iar ei trebuie pomeniţi.

Trebuie, de asemenea, să reflectăm asupra valurilor nesfârşite de suferinţe. Nu avem dreptul de a dicta minţilor voastre, nici de a vă ruga să faceţi ceva, dar avem un vis: că într-un viitor nu prea îndepărtat fiecare dintre noi va putea trăi într-o ţară fără frică, unde istoria este restaurată şi justiţia realizată. Acesta este visul chinez pe care-l avem - noi, un grup de studenţi chinezi care studiază în străinătate.

Scris de:

Gu Yi (古 懿, Universitatea Georgia, slmngy@uga.edu)

Co-semnat de:

Feng Yun (封 云, Universitatea Centrală din Lancashire)

Chen Chuangchuang (陈 闯 创, Universitatea Columbia)

Zheng Dan (郑 丹, Universitatea Adelphi)

Chen Bingxu (陈炳旭, Universitatea de Stat din Missouri)

Jin Meng (金 萌, Universitatea de Stat din nord-vestul Missouri)

Lu Yan (卢 炎, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Xiaoyue (王 宵 悦, Universitatea din Albania, SUNY)

Wang Jianying (王剑 鹰, Universitatea din Missouri)

Meng Li (Universitatea St. John)

Wu Lebao (吴 乐 宝, Melbourne, Australia).

România, draga mea: N-am ieşit în stradă ca să te luăm înapoi. Noi am stat precum nebunii în ploaie şi frig ca să ne iei tu înapoi

Alina Matis

Ramona Strugariu, o româncă stabilită în Bruxelles care transmitea, de alegeri, o scrisoare emoţionantă despre cozile de la vot, revine cu o epistolă. 


De această dată, românca a scris un mesaj de „la mulţi ani” pentru ţara de care îi e dor, o scrisoare aniversară adresată „celui mai drag prieten”. Pentru că s-a vorbit mult în ultimele săptămâni despre cetăţenii care şi-au „luat ţara înapoi”, Ramona îi explică ei, ţării, de ce au stat, de fapt, sute de mii de români la coadă în 2 şi 16 noiembrie. 


Au sperat că vor fi luaţi ei înapoi: „M-am gândit mult şi cred că, de fapt, noi n-am stat lipiţi de cabinele secţiilor de vot, n-am ieşit în stradă ca să te luăm înapoi. 


Unde să te luăm? Tu eşti bine acolo unde eşti, cu munţii şi marea ta, cu oamenii tăi liberi şi frumoşi, care ştiu să lupte pentru valori şi care au învăţat despre tine mai mult decât cei care vorbesc în numele tău, fără să te cunoască. Nu, noi am stat precum nebunii în ploaie şi frig ca să ne iei tu înapoi. Ca noi, sau măcar copiii noştri, să se poată întoarce acasă. Acasă aşa cum numai noi ştim că poţi tu să fii”. 


Citiţi, mai jos, scrisoarea integrală a Ramonei Strugariu pentru România, de Ziua Naţională, pe care vă invităm să o redistribuiţi.

„La mulţi ani, România!

“Draga mea, astăzi îţi scriu ţie, îţi scriu ca celui mai aproape şi drag prieten, ca celui de care ţi-e dor în fiecare secundă,pe care o simţi cum trece, atunci când eşti departe, prin toate măruntaiele tale, îţi scriu ca şi cum nu mi s-ar mai fi întâmplat nicicând să stau faţă în faţă cu o epistolă de dragoste, iar acum revărs pe hârtie toate lucrurile de care e plin sufletul meu.

Îţi scriu despre noi, că suntem bine, că ne trezim dimineaţa, devreme, gândindu-ne la tine şi la cei de acasă. Să nu-ţi faci griji, suntem puternici şi hotărâţi, suntem întregi şi liberi, suntem trecuţi prin de toate, poate că marea noastră slăbiciune eşti tu, dar asta nu poate decât să ne motiveze să continuăm ce am început. Vrem să le promitem celor care au făcut din tine o ţară a oamenilor trişti şi îngânduraţi, care îşi măsoară paşii şi, uneori, vorbele, cu teamă să nu-şi piardă un loc de muncă sau să le facă rău celor dragi, că vor purta pe umeri toată responsabilitatea furtului, incompetenţei, nepăsării şi umilinţei la care te-au supus, până la ultimul lor gest.

Au făcut o greşeală, domniile lor. S-au năpustit în această ecuaţie cu multe necunoscute, numită politică, fără să-i cunoască etimologia. Au transformat-o într-un joc al intereselor personale, al minciunii şi demagogiei, al dosarelor de corupţie şi trafic de influenţă, al dispreţului faţă de tine. Au uitat, sau poate că n-au ştiut niciodată, că zoon politikon suntem noi, cei pe care pretind că îi reprezintă. Noi, animalele sociale preocupate de bunul mers al cetăţii. Ce aţi sperat, stimate domnule prim-ministru, stimaţi guvernanţi? Să ne comportăm conform unei jumătăţi de definiţie? Să credem orbeşte discursuri populiste pline de promisiuni despre pensii? Să ştiţi că noi, toţi, nu trebuie să facem politică – în sensul pe care îl daţi dumneavoastră termenului – ca să ne pese de această cetate, care se numeşte România, nu Dubai, nici Beijing. E suficient să dăm dovadă de bun simţ şi de civism, aşa cum am făcut-o la aceste alegeri. E suficient să ne intre în sânge, ca spălatul pe dinţi, dimineaţa. Să ne-o scriem pe oglinzile de la baie: CIVISM = atitudine, reacţie, devotament de care dă dovadă un bun cetăţean. Civismul şi politica merg mână în mână, stimaţi domni, sunt lucruri care se învaţă în manualele de educaţie civică, nu la doctorat. Mai mult decât atât, civismul (sau absenţa lui) clădeşte istoria politică, să nu care cumva să uitaţi!

Îţi mai scriu, România, pentru că ai un preşedinte nou, pe care l-am ales împreună, cu sufletul deschis spre mai bine. Lui vreau să-i adresez aceste cuvinte, în zi de sărbătoare a ţării pe care o reprezintă acum. Domnule Preşedinte, mi-a rămas în minte, acum câţiva ani, un titlu de carte care e cutremurător, „Bulversarea valorilor”, o premoniţie, la vremea aceea, care s-a adeverit cu vârf şi îndesat. Îndrăznesc să afirm, în mod public, în numele încrederii pe care v-am acordat-o, că titlul mandatului dumneavoastră (şi, poate, al unei alte cărţi) ar trebui să fie Restaurarea valorilor. Vă propunem această deviză a programului dumneavoastră politic. Vă rugăm să începeţi cu oamenii care, prin numire, se pregătesc să vă fie aproape, să continuaţi cu statul de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat, cu structura Guvernului României şi modelul politic pe care îl afişează cel care conduce (încă) acest guvern, cu principiile organizării şi funcţionării Parlamentului şi, mai ales, cu cine, dintre cei aflaţi acolo, ne reprezintă cu adevărat. Pentru că cei vizaţi în dosare penale sau, mai grav, infractori condamnaţi (unii eliberaţi, deja, sau în curs de eliberare), care deţin în acest moment demnităţi şi funcţii publice nu ne reprezintă, domnule Preşedinte. Vă rugăm să susţineţi apelul pe care îl adresăm tuturor celor care sunt implicaţi politic (indiferent de partid) şi târăsc după ei cazuri grele de încălcare a justiţiei, tuturor celor care îşi dispreţuiesc cetăţenii, celor care aduc prejudicii, nu beneficii, fiecăruia dintre noi şi imaginii ţării pe care se bat cu pumnul în piept că o apără şi că îi fac numai bine: să plece! Să aibă eleganţa unui gest nobil precum demisia şi să-şi asume responsabilitatea faptelor lor!

În sfârşit, îţi scriu, draga mea, în numele bunicilor mei, care nu mai sunt printre noi, şi al fiului meu, care zâmbeşte lângă mine, în timp ce aşez aceste rânduri, şi îmi spune că îi este dor de zăpadă şi de România. Bunicul soţului meu – unul dintre bunicii de care vreau să-ţi vorbesc – a fost prizonier de război, în Siberia, timp de 10 ani. Un an şi jumătate şi l-a petrecut legat de o scândură, cu coloana vertebrală ruptă. L-au crezut mort la început, dar a supravieţuit datorită căldurii provenite de la mormanele de cadavre din jur. Când a revenit în ţară, după 10 ani, l-au luat nişte oameni de mână şi l-au dus să-i arate crucea lui, din cimitir, fiindcă nimeni n-ar fi crezut, vreodată, că se va întoarce. Un singur lucru l-a ţinut viu, acolo: dragostea pentru tine. Nu te-a urât niciodată pentru tot ce a suferit, ba, dimpotrivă, te-a iubit până la ultima suflare şi a luptat într-un război, ca să te apere. Bunicul meu, tatăl mamei mele, a fost dat afară din şcoală la 14 ani, pe motiv că era fiu de chiabur, a muncit pe şantiere, în frig, tot de la vârsta aceea. Nici el nu ţi-a purtat pică, nu ţie, doar comunismului şi minciunii. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de pe buzele lui au fost ‘vă rog să mă duceţi acasă’.

Acasă, ţară dragă. Vocile multora dintre noi s-au făcut auzite,de departe, de pe alte meleaguri, atunci când am spus că vrem să ne luăm ţara înapoi. M-am gândit mult şi cred că, de fapt, noi n-am stat lipiţi de cabinele secţiilor de vot, n-am ieşit în stradă ca să te luăm înapoi. Unde să te luăm ? Tu eşti bine acolo unde eşti, cu munţii şi marea ta, cu oamenii tăi liberi şi frumoşi, care ştiu să lupte pentru valori şi care au învăţat despre tine mai mult decât cei care vorbesc în numele tău, fără să te cunoască. Nu, noi am stat precum nebunii în ploaie şi frig ca să ne iei tu înapoi. Ca noi, sau măcar copiii noştri, să se poată întoarce acasă. Acasă aşa cum numai noi ştim că poţi tu să fii.

La mulţi ani, România ! Să fii binecuvântată şi demnă, aşa cum ţi se cuvine. Îţi promitem să te ocrotim, până la capăt”.

Scrisoare către Ion Iliescu

Vio Mihaela Gradinaru

“Mai dragă” Domnule Ion Iliescu

Vă scriu aceste rânduri pentru că zilele astea am primit o veste fabuloasă şi m-a făcut să mă gândesc intens la dvs. Vă scriu pentru că pe 17 Septembrie 2014, CEDO a decis că mineriada va fi investigată în continuare de statul român (considerată chiar crima împotriva umanitatii) şi de atunci nu mai am stare. Vă scriu pentru că dumneavoastră sunteţi păpuşarul absolut al acestor întâmplări sinistre pe care nu le putem uita. Nu avem cum! Cineva mă întreba zilele trecute dacă nu s-au prescris faptele. Nu! Anumite măgării şi orori nu se pot prescrie niciodată. Istoria nu poate uita. Nu trebuie! Nu am fost fizic prezentă la mineriade. Moral însă, mă simt lezată de fiecare gest nesăbuit care a înăbuşit democraţia şi a instaurat tirania nesimtirii şi cultul urii. Moral, şi eu simt că m-au bătut minerii în Piaţa Universităţii. Moral, pe toţi ne-au rănit evenimentele de atunci, au lăsat răni adânci ce se vindecă greu şi ne-au trimis cu zeci de ani în urmă, la coada istoriei. Moral, aţi făcut pipi cu boltă, de la trambulină, pe democraţie şi pe popor. Moral, doar pe dumneavoastră nu v-au atins întâmplările şi urmările. Moral, şi nu numai sper să va atingă. Moral... Să va fie ruşine!


Am doar 30 de ani dintre care ultimii 25 au fost trăiţi într-o permanentă tranziţie de nicăieri spre niciunde. O tranziţie grea de care sunteţi răspunzător împreună cu acoliţii dumneavoastră, întreaga “minunata” clasa politică postdecembristă. La fel şi de jaful naţional care a luat tot din ţara asta... inclusiv speranţa oamenilor, mai ales speranţa... Sub rânjetul ăla perfid al dumneavoastră se ascund 25 de ani de colaps, intrigi şi minciună. Să va fie ruşine!


Trebuia să fiu un copil blând şi visător, crescut în “liniştea” de după căderea comunismului, dar am învăţat să urăsc. Am învăţat să urăsc pentru că dumneavoastră şi cei la dvs există. Am învăţat să urăsc pentru că furaţi. Am învăţat să urăsc pentru că minţiţi. Am învăţat să urăsc pentru că manipulaţi şi distrugeţi. Am învăţat să urăsc pentru că dezbinaţi. Am învăţat să urăsc pentru că am crescut văzând nişte politicieni demni de dispreţ care au sfidat şi au alimentat ura unui popor. Un popor care fără dumneavoastră ar fi fost acum departe. Un popor care mai avea poate o şansă să înveţe să iubească ţara asta frumos, să o ocrotească şi să o crească, dacă nu aţi fi insistat cu lăcomia şi jaful până nu a mai rămas mai nimic. Un popor care a trebuit să îşi trimită fiii şi fiicele să spele bătrâni la fund în Spania şi Italia în timp ce bătrânii lor mor singuri şi măcinaţi de dor, acasă, în bătătură, aşteptând să fie bine şi în ţara lor şi să li se întoarcă odraslele. Da! De la dumneavoastră a început! Ne-aţi alungat din propria ţară iar pe cei rămaşi i-aţi învrăjbit unii împotriva alora. Să va fie ruşine!


Este incredibil cum mă întâlnesc cu prieteni la fel de tineri şi sarbatorim că a intrat un alde' Voiculescu la închisoare pentru 10 ani şi ne trezim spunând cu patos “Băi nene, eu pe Iliescu vreau să îl văd la răcoare”; "Iliescu trebuie să plătească”. Unii vă doresc şi chestii mai urâte dar eu sunt o delicată şi va las pe dumneavoastră să le ghiciţi. Nu vi se pare ciudat că oameni atât de tineri va urăsc atât de tare? Că îşi doresc atât de mult să vadă dreptate pentru o nedreptate întâmplată unor oameni mari, pe când ei erau încă la grădiniţă? Să vă temeţi de copiii ăştia frumoşi care au învăţat să gândească singuri şi să spună adevărul cu glas tare şi minte limpede. Ei au mai învăţat ceva de mare preţ: cum e să ai demnitate, decentă şi integritate. Ceva ce dumneavoatra nu aţi avut şi nu aveţi. Să vă fie ruşine!


Prin măsurile luate în toţi anii din urmă şi prin atitudinea despotică, aţi adus minerii printre noi în fiecare zi. Ne-aţi făcut să credem că orice opinie sau crez, odată exprimate, vor fi stinse cu o bată în cap. Aţi ucis cu sânge rece zeci de oameni în 90’ (cimitirul Străuleşti II nu minte şi chiar vă invit ca împreună cu Dl Petre Roman să îl vizitaţi zilnic, începând de astăzi şi să cugetaţi). Aţi ucis cu sânge rece civismul. Să vă fie ruşine!


Dacă astăzi se fură, se minte, se devalizează şi clasa politică nu îşi asumă nimic şi nimeni nu e e pedepsit, tot dumneavoastră vi se datorează. Pentru că aţi scăpat nepedepsit cu toate porcăriile făcute. Şi ei au văzut că se poate. Şi au făcut precum au văzut. Pentru că aţi dat naştere unei generaţii de monştri politici tupeişti care urmăresc doar interesul propriu şi au obrazul mult prea gros să îi mai atingă nevoile oamenilor. Să vă fie ruşine!


Anul trecut am ieşit în stradă şi am protestat pentru Roşia. M-am bucurat că sunteţi bătrân şi neputincios şi nu ne mai puteţi face nimic. M-am bucurat că sunt în 2014 într-o ţară UE (dar asta nu vi se datorează) şi jandarmii m-au privit cu simpatie, mi-au spus sărumana şi mi-au mărturisit că suntem faini şi tare s-ar bucura să fim un million, să nu aibă ce ne face şi să negociem mai bine viitorul ţării, pentru toată lumea. Bănuiesc că faceţi alergie când auziţi asta. Vremea pumnului în gură a trecut. Am fi fost în Rusia lui Putin dacă rămâneaţi la butoane. M-am bucurat că pot vorbi liber fără să îmi dea ortacii una peste bot... sau să îmi distrugă laptopul precum au fost distruse maşinile de scris “automate” găsite în 90… sau cum au fost vandalizate laboratoarele din Universitate şi sediile partidelor din opoziţie… sau distruse vieţile unor oameni care încă mai credeau în bine şi în democraţie dar a fost ultima oară când au mai crezut în ceva. M-am bucurat în toamna lui 2013 că Iliescu şi minerii lui sunt doar o amintire sinistră, o pată pe obrazul ţării ăsteia şi că pot sta în Piaţa Universităţii fără să mă tem de ei . Domnule Iliescu, aflaţi că şi Scaraoschi ar fi fost poate o varianta mai bună de lider decât dvs. Măcar ăla nu ar fi pretins că face bine în timp ce făcea atâta rău. El ar fi fost sincer de la bun început. Dumneavoastră însă, ne-aţi minţit cu neruşinare. Să vă fie ruşine!


M-aş bucura tare să plătiţi. Atât de tare încât am decis că dacă ajungeţi să faceţi chiar şi o zi de închisoare... nu le mai cer nimic vreodată următorilor: Lui Moş Crăciun, Moş Nicolae, Iepuraşului sau lu' tanti Ziua mea de naştere & nume. Am avut mereu aşteptări mari de la cei menţionaţi şi cadouri consistente dar imaginaţi-vă că demascarea şi acuzarea dumneavoastră ar fi cadoul suprem, pe viaţă.


Din nou, închei fără stimă, respect şi fără aşteptări prea mari. Vă amintesc însă ca in inimile multor cetateni sta scris asa: “Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă”. Dreptatea însă s-a rătăcit şi umblă năucă încă, cu capul spart …de la mineriada, revolutie şi nu numai. O asteptam, ca si cand...



În încheiere aşadar, vă doresc doar un sincer : SĂ VA FIE RUŞINE!