MEMENTO MORI (1)

Cristian Ţîrlea

Militarişti naivi ai lumii cu ţeluri mari,

însă-asasine,

chenzina voastră v-ar ajunge să luaţi

un tub de raţiune.

Mămica mea şi tatăl meu

v-ar da şi de la ei jumate,

dar nu s-o daţi pe alte arme

ci pentru pâine şi dreptate.

Eu nu vreau, nici ei nu vor

să mai vadă-o Hiroşimă.

Nici aevea, nici în cărţi...

Numai pacea să rămână!

N-a venit, încă, momentul...

Clipa mare-a conştiinţei,

să găsiţi alte metode?

Lăsaţi loc şi năzuinţei!

Orice pas pe care-l faceţi

cheltuind pentru-narmare,

ignoraţi întreaga lume...

şi aveţi, şi voi, odoare.

Nu-ncercaţi să ne impuneţi

punctul vostru de vedere!

Pace vrem!

Ea e marea noastră avere.

La Helsinki si Geneva...

Sesiuni unde vorbiţi, dezbateţi şi aprobaţi,

v-a zburat, vreodată, găndul...

la copii, mame şi fraţi?

La cei mici, ce vor furnale...

pe când se vor face mari?

La cei mari, ce vor să-şi crească pruncii...

curajoşi şi tari?

Chenzina voastră v-ar ajunge

să luaţi un tub de raţiune.

Mămica mea şi tatăl meu

v-ar da şi de la ei jumate...

Militarişti naivi ai lumii

cu ţeluri mari, însă-asasine,

dar nu s-o daţi pe alte arme

ci pentru pâine şi dreptate.

A lucra

Constantin George

A lucra, a muri singur,

A călători cu picioarele-n sânge,

A te lovi cu biciul beznei,

Al singurătăţii şi neputinţei sentimentale.

Iată magia acestei lumi în mişcare

O, desigur, batrâne, ai dreptate:

Totul se mişcă,

Se-ndepărtează de sine.

Ultimul gând este primul:

A lucra, a muri singur!

Mintea

Andrei Muresanu

Te măresc fiinţă fără de-nceput

Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,

Pentru tot ce dreapta-ţi sântă a făcut,

De la om şi feară, până l-acea floare,

Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să te ador

Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,

Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor,

Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,

De când văd lumina, şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri

De leu şi de tigru, care varsă sânge,

De foc şi de apă, ce m-ar nimici;

Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge

Cursele duşmane, verunde vor fi.

Ea departă ceaţa de la ochiul meu,

Ca să nu amestec credinţa deşartă

Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu

Care o propuse simplu fără ceartă

Ca la fraţi din fire, însuşi fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc

Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,

Până când să vie dascălul ceresc

Ce prin suferirea morţii glorioase

A plântat în lume spirit creştinesc.

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi

Să revarsă umbră în loc de lumină,

Ură-n loc de pace între fii şi fraţi

Ale lor cuvinte nu prind rădăcină

Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

Te măresc fiinţă fără de finit

Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,

Carea greu mă mustră de-am păcătuit,

Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,

De-am făcut dreptate celui asuprit!