Nostalgii
paterne
Neculce
Dorina
fata
asta a mea
le
spunea mama
parcă
ar fi făcută
din
baionete parcă ar fi un soldat
cu
săgeata înfiptă în frunte
salutându-şi
continuu regimentul şi
nu-ndrăzneam
a mă clinti luam
forma
asfaltului crăpat mă întunecam
mă
întunecam greierii îmi decupau
degetele
în formă de fluture
nu
strigam: auuu! nesimţitor
părăseam
satul de sub umăr
şi
începeam
a
mă întări
fata
asta continua mama
fără
să îi pese
că
eu deja mă diluam
printre
firişoarele de nisip
a
uitat de mine şi inima mea
li
se tot văicărea dânsa a făcut odată:
Pooc!
şi s-a oprit
eu
încercam
să
îmi luminez uitarea
ascultând-o
inima ei
începea
a bubui în mine
asurzitor
stranie
ca un liliac
fără
de aripi încerca
să
îmi pătrundă cu ghearele prin craniu
amintind
de momentul acela destul de ciudat
când
mama a împachetat
în
faţa de pernă decolorată
toate
pisicile cu lapte
toate
toate şi fără să mă mai privească
printre
gratii
a
fugit
Mi
s-a-mbrăcat Ardealul...
Sandu
Cătinean
Mi
s-a-mbrăcat Ardealul cu primeniri haine
De
parcă-ar fi prin vaduri, doar suflete de câine
Se-aud
stridente cânturi, dar fără vreun fior
Ce
vremuri bune duse-s, şi cum mă prinde-un dor !...
De
hore tulburate, de cânturi calzi, de fluier
De
focuri peste dealuri şi strigătul cu şuier
De
fetele sfioase, ce le strigam pe seară
Când
le purtam iubirea, pe strune de vioară...
Ah,
cântecele sacre, cum s-au pierdut prin lume!
Pe
unde mi-e iubirea, de nu mai are nume ?...
S-au
scufundat cu toate, în obiceiuri crude
Prin
văi răsună-un muget, dar nime nu-l aude!
Pe
Someş curg, stridente, cântări năucitoare
Ce
mă rănesc prin suflet, şi tare rău mă doare!
Vai,
cum striviţi cu surle, ce ieri era măreţ
Dar
jur că tare-ţi plânge, de nu ştiţi ce-are preţ!...
.............................................................................
Cum
râuri curg pe vale şi se topesc în mare
Aşa
şi demnitatea, de-acum în chinuri moare…
Când
numai voci viclene, se-aud peste păduri
În
ţara asta sfântă, palate-şi fac doar furi !...
Ardealul
mi-l despoaie de coamele-nverzite
Tâlhari
tot mai nemernici, ce vin pe nevăzute
Se-mbogăţesc
nebunii şi fii de hoţi cu stare!
De
ce-or avea românii, atâta nepăsare?...
............................................................................
Ah,
tristul meu Ardeal, ce negre cânturi sună
Cum
mă rănesc prin suflet, în nopţile cu lună!…
Acum
privesc cu teamă, şi cu iubirea frântă
Dar
pentru mine-Ardealul, e trup din Ţara Sfântă!...
Si
va veni o vreme
Cristina
Ciurlan
Si
va veni o vreme cand vom tipa in soaptà
Tàind
felii de lunà, le-om licita la targ
Vom
sàtura copiii, cu iz de paine coaptà
Iar
pernà-o sà ne fie o creastà de amurg
Si
va veni o vreme cand razele de soare
Le
vom culege-n spice, buchete de mireasà
Cu
pasul vom stràbate Pàmantul àsta mare
Si
gandul va stràpunge si pacla cea mai deasà
Si
va veni o vreme cand ridul de pe frunte
Ne
va ascunde plansul si dorul de pàrinti
Intemnitand
durerea in stanca unui munte
Ne
vom intoarce fata, smeriti, la cele sfinti
Si
va veni o vreme cand ura si trufia
S-or
dezbràca de straie, intr-un botez divin
Bogatul
si sàracul si geniul si prostia
Gusta-vor
impreunà din paine si din vin
Si
va veni o vreme cand va-nflori feriga
Pe
panze de pàianjen ne-om legàna copiii
Cand
moartea si cu viata vor intàri veriga
Si-om
stàpani vàzduhuri, pàrintii si cu fiii.
La
crucea înaltă
Mihăiţă
Macoveanu
unul,
la capul meu plânge,
altul,
la pieptu-i mă strânge,
aripi,
deasupra-mi, de îngeri,
mi-acoperă
patul, de plângeri.
o
pleoapă zvâcneşte murită,
o
coastă trosneşte-ngrozită.
ciorile
hâde şi negre,
scârbele
paseri funebre,
se
ceartă, la crucea înaltă,
pe
ochii aceia, de piatră.
frigu-mi
înghite mormântul,
foamea-mi
cuprinde pământul,
oase
odioase, de fiară,
cu
vocile oaselor zbiară.
o
pleoapă zvâcneşte murită,
o
coastă trosneşte-ngrozită,
inimă
de scândură,
bătută
în cuie şi moartă.
GÂND
DE ÎNALTURI
Valentina
Graur Lăzărencu
Apuc
înaltul care fuge-ntruna
Şi
îl stopez, căci vreau să îl ajung,
Să-l
cuceresc, dar el o ţine una,─
Pe
visul meu ar vrea să îl alung.
Şi,
el tot urcă, urcă-n căi astrale,
Acolo
sus, renaşte-n piscuri noi,─
Sunt
în pericol, de-a cădea la vale,
Pe
vechiul drum, de-a datul înapoi.
Oricât
ar vrea, mi-e inima de piatră,
Nestrămutată
sunt în al meu vis,
Mă
odihnesc, un pic, pe-un colţ de astră
Şi
îmi continui drumu-n Paradis.
ZBOR
Cristian
Ţîrlea
Îmi
întristasem zâmbetul la plecarea-ţi.
Rochiţa
ta, în vânt, zburda "pecurânduri."
Am
lăcrimat aşa, un pic, de forma plânsului.
La
lăsatul serii,
mi-am
ascultat ştirile inimii...
Se
spunea, acolo, că dor mi-e, deja.
Am
adormit în speranţe, în vise...
În
vise în ale căror învolburări
tu
nu aveai voie să intri.
La
adulmecatul zorilor mirosea în mine-a tine.
A-nceput,
apoi, un timp tâmpit...
Tâmpla
timpanului meu bătea
"tic-tac-ul"
inimii tale.
Obsedant,
obsecvios, obraznic de frumos.
Am
pus tâmplă lângâ tâmplă,
miros
lângă miros şi
"tic-tac-ul"
a devenit netimp.
În
fine!
Realizam
că nu exişti decât în vise...
Vise-premise,
vise-promise-nepermise.
M-am
trezit.
Mirosea
a cafea.
Mi-am
pus în nări nesaţul:
Trebuie
că e iubita mea!
-
Cum te cheamă? te-a întrebat mulţumescu-mi.
-
"Zbor de zeamă" fu răspunsul ochilor tăi sărut.
Da.
Ştiam.
O
zeamă de iubire,
vremelnică-nevremuită-neasemuită.
-
De ce plângi?
-
"Pentru că nu exist decât în visele-ţi."
