Uniunea Energetică Europeană – ce urmeaza?

Bogdan Patru

Context internațional

Aprovizionarea cu energie este una dintre principalele provocări cu care se confruntă Europa astăzi. Perspectiva creșterii acute a prețurilor și dependența tot mai mare de importul de energie pun sub semnul întrebării securitatea aprovizionării cu energie și pun în pericol întreaga economie.In paralel, trebuie luate decizii importante pentru a reduce drastic emisiile și pentru a combate schimbările climatice. În anii următori va trebui investit masiv în infrastructura energetică europeană, pentru a o adapta la nevoile noastre viitoare. In acest context, obiectivele majore ale politicii energetice UE sunt siguranţa aprovizionării cu energie, creşterea competitivităţii pieţei interne şi promovarea energiei durabile. Asigurarea securităţii energetice este un obiectiv prioritar al Uniunii Europene, accentuat mai ales după „crizele gazului” determinate de conflictul comercial dintre Federaţia Rusă şi Ucraina din 2006, 2009, dar mai ales cel din 2014. Criza ucraineană din 2014 a scos o dată în plus în evidență riscurile la care se supune Europa prin dependența de gazele rusești.

Uniunea Energetică – o solutie?

În luna aprilie a anului trecut, în contextul situaţiei din Ucraina şi al relaţiilor UE-Rusia precum şi în vederea gestionării provocărilor cauzate de dependenţa energetică a statelor membre UE faţă de gazele ruseşti, delegaţia poloneză la UE a distribuit un non-paper referitor la o foaie de parcurs pentru o Uniune Energetică Europeană.Documentul a fost transmis de partea poloneză Comisiei Europene (ca o contribuţie la analiza privind securitatea energetică a UE) şi statelor membre.

Sunt propuşi practic şase piloni fundamentali: infrastructură, mecanisme de solidaritate, consolidarea puterii de negociere a statelor membre şi a UE faţă de terţi, dezvoltarea surselor de energie indigene în UE, diversificarea surselor de energie (în special de petrol şi gaze naturale) şi consolidarea comunităţii Energetice. Documentul subliniază că toate măsurile propuse de partea Poloniei pot fi implementate în cadrul actualelor Tratate.

Totodată, delegaţia Poloniei a circulat şi articolul semnat de premierul Donald Tusk în ziarul Financial Times. [1] Articolul subliniază faptul că dependenţa excesivă a UE faţă de gazele ruseşti slăbeşte alianţa europeană.  Plecând de la exemplul uniunii bancare a UE dar şi al EURATOM, ca şi mecanisme europene, premierul polonez consideră ca este necesar ca la nivelul UE să existe un organism comun însărcinat cu negocierea si achiziţionarea de energie. Un asemenea organism ar contra balansa poziţia de monopol a Rusiei. Pe termen lung, UE trebuie să spargă monopolul rusesc asupra gazelor naturale şi să restaureze o piaţă liberă concurenţială.

Ce presupune planul Poloniei pentru o Uniune Energetică Europeană

La baza documentului stau 6 piloni:

1.Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii pentru a sprijini diversificarea energetică

UE trebuie să sprijine şi să acorde ajutor financiar lucrărilor de infrastructură energetică astfel încât să scadă dependentă faţa de importurile de gaze naturale şi petrol şi să mărească gradul de interconectivitate al pieţelor interne. Un asemenea obiectiv poate fi atins prin:

 -  Acordarea de prioritate proiectelor energetice din zonele (ţările) cele mai vulnerabile faţă de sistarea furnizării de către furnizori externi;

 -  Sporirea procentului de co-finanţare a unor asemenea proiecte până la maximul posibil la nivelul UE – 75%;

 -  Sporirea cotei de finanţare alocate proiectelor energetice prin cadrul financiar pentru perioada 2014-2020;

 -  Necesitatea introducerii sectorului petrolier in politicile de ajutor financiar;

 -  Pregătirea cadrului de finanţare pentru Proiecte Energetice în Interes Comun (PECI – Projects of Energy in Common Interest). Identificarea unei liste prioritare de PCI, poate reprezenta un impuls politic important (care să fie transmis la cel mai înalt nivel), pentru promotorii de proiecte şi părţile interesate din domeniu. este importantă şi prioritatea acordată finanţării PCI din Europa Centrală şi de S-E (vulnerabilă şi cu risc mare de a fi afectată de întreruperea aprovizionării), prin instrumentul CEF (Connecting Europe Facility) şi creşterea ratei de co-finanţare europeană până la 75%. Finanţarea proiectelor din sectorul petrolier (infrastructură, capacităţi de stocare şi tehnologii noi de rafinare), fie prin modificarea regulamentului CEF (care nu permite finanţarea acestui sector), fie prin alte programe europene, precum Horizon 2020;

 -  Accelerarea implementării Proiectelor de Interes Comun (PCI). În 2015, cu ocazia revizuirii listei PCI va trebui pus accentul pe necesitatea dezvoltării facilităţilor de depozitare a gazelor naturale şi produselor petroliere.


2. Implementarea mecanismelor UE de solidaritate privind siguranţa aprovizionării cu energie în situaţii de criză (pilonul II)

În situaţii de criză (precum oprirea alimentării cu gaze naturale de către Rusia în iarna lui 2009) statele membre trebuie să fie protejate, să ştie că alimentarea cu gaze nu va fi sistată, că rezervele existente la nivelul UE sunt suficiente pentru a acoperi consumul intern şi nici un stat membru nu va avea de suferit;

Este necesară elaborarea unui plan de prevenţie şi a unui răspuns rapid pentru un scenariu de criză.

Regulamentul 994/2010 privind securitatea aprovizionării cu gaze naturale reprezintă un instrument bun pentru gestionarea unor situaţii de criză, aceasta impunând obligaţii statelor membre de a elabora evaluări de risc şi planuri naţionale de acţiune preventivă şi de urgenţă. Statele membre, în mod voluntar,  pot extinde aceste planuri la nivel regional;
capacitatea de reacţie a UE la situaţii de criză ar putea fi îmbunătăţită prin realizarea unor evaluări de risc şi planuri de acţiune preventivă şi de urgenţă la nivelul UE;
Polonia doreşte o impulsionare politică a demarării acestor planuri la nivel UE întrucât Regulamentul 994/2010 nu prevede decât obligaţia pentru Comisia Europeană de a analiza fezabilitatea elaborării acestora la nivel european;
în cazul unei crize a aprovizionării cu energie – via UA – aproximativ 12-15 state membre vor fie afectate în mod negativ, motiv pentru care se impune crearea unui mecanism de solidaritate la nivel european;
pe durata negocierilor regulamentului, statele membre ale UE din Vestul Europei au manifestat reticenţă faţă de includerea unor obligaţii clare referitoare la elaborarea unor planuri de acţiune la nivelul UE, întrucât ar impune acestora obligaţii de conformare suplimentare, în condiţiile în care doar statele din Centrul şi Estul Europei ar fi cel mai rău afectate în cazul unei crize de aprovizionare;
capacitatea de import a Polonia va creşte, în următorii 4 ani, la aproximativ 38bcm/an (de trei ori consumul intern anual al PL), în condiţiile în care au fost realizate în ultimii ani investiţii majore în proiecte de infrastructură.


3. Consolidarea puterii de negociere a statelor membre şi a UE faţă de furnizorii externi (pilonul III)

Statele membre trebuie să acţioneze ca un corp comun în negocierile cu Rusia privitoare la alimentarea cu energie. Consolidarea se va face în mai multe etape care presupun:

 -  Eliminarea clauzelor secrete din contractele bilaterale cu Rusia

 -  Redactarea unui contract cadru la nivelul statelor membre UE

 -  Participarea activă a Comisiei Europene la negocieri

 -  În viziunea Poloniei, puterea de negociere a statelor membre  şi a UE faţă de furnizorii externi, ar putea fi consolidată prin:
abordarea comună (EU template) a acordurilor interguvernamentale (IGA) în domeniul energiei şi participarea obligatorie a COM în toate etapele de negociere a unui IGA pentru minimalizarea efectelor acestora asupra nonconformităţii cu legislaţia europeană. Este important, în acest sens, să fie avută în vedere stabilirea unei liste cu clauze abuzive care nu ar mai trebui să se regăsească în IGAs. Pentru PL o clauză importantă este şi cea referitoare la punctele de livrare a gazelor (market delivery points), acestea ar trebui să fie stabilite la graniţa UE şi nu în interiorul UE;
crearea unui mecanism de agregare a cererii la nivelul UE/regional pentru importul de gaze naturale, COM fiind invitată să analizeze modul de concretizare a unui asemenea mecanism. Propune spre analiză 2 opţiuni de implementare a acestui mecanism – crearea unei agenţii responsabile pentru agrearea cererii (top-down approach, după modelul agenţiei Euratom) sau crearea unei entităţi comerciale (bottom-up approach).

Există  însă o anumită reticenţă din partea companiilor, în speciale cele din Germania, cu privire la crearea unui asemenea mecanism în condiţiile în care preţurile actuale sunt negociate fie la nivel de companii, fie la nivel de stat. Un asemenea mecanism ar întări, în opinia companiilor germane, poziţia țărilor / companiilor  din Estul Europei.

La nivelul Comisiei Europene se analizează opţiunile de implementare a unui astfel de mecanism. Această idee nu este nouă, instituţia europeană lucrând, în ultimii ani, la scenarii privind acest subiect; până acum, însă, nu a prezentat, public, o analiză concretă, fiind mai degrabă în aşteptarea unui impuls din partea țărilor membre UE.


4. Dezvoltarea surselor de energie din interiorul UE (pilonul IV) presupune:

 -  Explorarea şi exploatarea surselor existente de energie, mai ales a zăcămintelor de cărbune şi a gazelor de şist, in condiţiile respectării normelor şi standardelor existente la nivelul UE;

 -  Exploatarea surselor de energie existente va stimula economia ţărilor UE;

 -  La nivel UE cărbunele trebuie privit ca o resursă cu potenţial de a asigura independenţă energetică.


5. Identificarea de noi surse de alimentare cu energie (pilonul V)

 -  Dezvoltarea infrastructurii energetice europene va facilita accesul furnizorilor externi la piaţa europeană;

 -  Trebuie căutate noi rute de alimentare în principa cu gaze naturale şi petrol;

 -  Trebuie întărită cooperarea cu Statele Unite şi Canada în vederea importului din aceste ţări în Europa de gaze naturale lichefiate (LNG). Australia poate fi un alt partener important pentru UE;

 -  Continuarea lucrărilor la Coridorul Sudic al Gazelor, întărirea cooperării cu noi furnizori din zona Mării Caspice şi a Mediteranei (state precum Azerbaidjan, Turkmenistan, Israel sau Irak).

6. Consolidarea Comunităţii Energetice (pilonul VI)

 -  Întărirea rolului instituţional;

 -  Îndreptarea atenţiei asupra Ucrainei şi Moldovei şi acordarea de asistenţă şi sprijin pentru ca aceste două ţări să implementeze şi să aplice la nivel naţional legislaţia europeană în domeniul energetic;

 -  Realizarea proiectelor de conectare a ţărilor membre în Comunitatea Energetică, dar şi a Ucrainei şi Moldovei, cu piaţa internă UE;

 -  Crearea şi promovarea unei strategii privitoare la dezvoltarea surselor de energie din interiorul UE şi creşterea eficienţei;

 -  Crearea unui sistem eficient de avertizare rapidă în Ucraina în caz de sistare a furnizării gazelor naturale.

 -  În conturarea Uniunii Energetice, Comisia va porni de la cele 3 obiective-cheie ale politicii energetice europene: securitatea aprovizionării, sustenabilitate şi competitivitate, precum şi de cele 5 dimensiuni  prezentate de vice-preşedintele, M. Sefcovic, în cadrul audierilor din Parlamentul European: (a) securitate,  solidaritate şi încredere; (b) dezvoltarea unei piețe interne a energiei integrate și competitive; (c) moderarea cererii de energie/eficienţă energetică; (d) reducerea emisiilor de carbon / decarbonizarea mix-ului energetic al UE; (e) cercetare şi inovaţie – dezvoltarea de tehnologii în domeniul energetic.

 -  Aprecieri  la nivelul țărilor membre ale UE


Față de documentul transmis de către delegația poloneză spre consultare și analiză, reprezentanții României au semnalat oportunitatea luării în considerare a resurselor indigene din M. Neagră, relevante pentru reducerea dependenţei energetice externe a UE. De asemenea, s-au făcut referiri generale la oportunitatea ca strategia energetică a UE să nu omită statele terţe vecine – părţi contractante ale Comunităţii Energiei.

Propunerea poloniei a fost primită cu interes la nivel european, fiind sprijinită puternic de Marea Britanie (aceasta la rândul ei a transmis Comisiei o serie de propuneri privind întărirea cooperării în domeniul energiei la nivel european, document ce se află în complementaritate cu propunerea poloneză).

Dar nu toată lumea în Europa este convinsă că o Uniune a Energiei deplin funcțională  este ceea  de ce are nevoie de UE în acest stadiu. Există voci ce avertizează că un plan de creeare a Uniunii Energiei ar putea fi prea ambițios, sau necesită eforturi prea mari din partea statelor membre. Unele guverne și companii energetice de stat nu sunt convinse de necesitatea unor prevederi, cum ar fi decuplarea (de funcții de producție și de transport) și a interconectărilor transfrontaliere, care ar ușura fluxul (în orice direcție) al aprovizionării cu energie. Ei avertizeaza ca nivelul de încredere instituțional este insuficient pentru a trece la capacități de înmagazionare comune sau tranzacționarea într-un coș energetic european. Unii lideri naționali au agreeat, în principiu, propunerea lui Tusk, dar au devenit temători atunci când s-a intrat în detalii.

Astfel, guvernul francez, de exemplu, vede interconexiunile transfrontaliere ca o amenințare dirctă la adresa industriei sale nucleare, deoarece ar deschide surse alternative de alimentare cu energie.

Non-paper-ul transmis de către delegația poloneză este privit cu îngrijorare și de Berlin şi de Comisia Europeană din diverse motive. Propunerea ar putea reprezenta o încălcare a legilor internaţionale privind concurenţa. Comisarul european al energiei Günther Oettinger a avertizat că negocierile făcute în comun de statele membre ale UE cu Gazprom ar fi o schimbare “fundamentală” a practicilor.

Ce ne așteaptă în 2015 ?

Crearea Uniunii Energetice este unul dintre proiectele prioritare ale Comisiei Europene pentru perioada 2014-2019, așa cum a indicat și noul Președinte al Comisiei, Jean-Claude Juncker, încă de la începutul mandatului său.

În această săptămână, vom afla mai multe detalii despre viziunea Comisiei asupra politcii energetice viitoare. Astfel, la începutul acestei luni (Vineri, 6 februarie) va avea loc o amplă conferință pe tema Uniunii Energetice, organizată la  Riga de către Comisie  și de către  Letonia (care deține președinția Consiliului de Miniștri).  La eveniment vor participa miniștrii energiei din țările europene precum și reprezentanți ai diferitelor organizații interesate de politica energetică. Se așteaptă ca în cadrul acestei conferințe să fie prezentate indicii cu privire la prevederile propunerii finale ale  Comisiei referitoare la crearea Uniunii Energetice, propuneri ce sunt programate pentru adoptare și publicare la 25 februarie.

Rămâne de văzut însă cât de mult capital politic este dispusă Comisia să investească în ambițioasele sale planuri de creare a Uniunii Energetice, având în vedere faptul că sunt necesare eforturi uriașe pentru a convinge atât membrii europeni dar și statele terțe de necesitatea și utilitatea acestui proiect.

Deși planurile pentru o Uniune Europeană a Energiei au fost stimulate de deteriorarea relațiilor cu Rusia (sistarea furnizării de GN de către Gazprom către Ucraina precum și pericolul reducerii furnizării de GN către statele europene ce planat pentru iarna 2014-2015), și care au convins majoritatea statelor că este  nevoie să se reducă dependența UE  față de importurile de energie din Rusia, asta nu înseamnă că fiecare stat membru este gata să adere în totalitate la prevederile propuse de către Polonia și de către Comisie.

Un alt aspect interesant de urmărit în perioada următoare va fi reacția Rusiei față de acest proiect precum și mijloacele prin care va încerca blocarea acestui proiect la nivel european.


Propunerile Poloniei (dar şi ale Marii Britanii) conţin factori de interes major pentru ţara noastră din punctul de vedere al securităţii energetice. Implicarea activă a României în formularea politicii europene viitoare în materie de energie, prin promovarea includerii obiectivelor strategice naționale va putea contribui la consolidarea poziţiei RO ca producător şi hub energetic în zona Europei de Sud-Est. De asemenea, prin implementarea corespunzătoare a măsurilor respective se va reduce dependenţa energetică faţă de Rusia.

Autostrăzile României – un deziderat atât de îndepărtat ?

Vasile Pintilie

De câte ori ieșim din țară, pe patru roți, ne încearcă  un sentiment de frustrare că încă nu avem o rețea natională de autostrăzi ca  în Ungaria, Austria sau Germania. Discuțiile și argumentațiile interminabile purtate in diferite medii pe acest subiect nu lămuresc pe deplin cauzele întârzierii nepermis de mult a realizarării acestor obiective importante. Nici de această dată nu cred ca voi atinge toate fațetele chestiunii dar o abordare în plus nu cred că strică. Este adevărat, realizarea mult doritelor autostrăzi intr-o țară ca  România, presupune un efort financiar și organizatoric considerabil. Beneficiile însă vor fi pe măsură. Toate intreresele și acțiunile pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv formează un loc geometric.


Acum câțiva ani în urmă am fost pus în situația  să pledez pentru demararea și accelerarea unor investiții în domeniul infrastructurii rutiere. Documentările , ședințele nesfârșite purtate pe la ministere și organismele de resort mi-au facilitat accesul la informații importante pentru aprofundarea fenomenului.


Decizia politică și resursele financiare (așa cum afirmă unii ) nu sunt suficiente pentru a umple țara de autostrăzi. Cadrul legislativ  aferent era și încă este foarte șubred și incomplet. Suprafețele de teren pe unde ar trebui sa treacă autostrăzile nu puteau fi folosite decât cu acordul proprietarului. Un posesor de teren , consiliat de un avocat abil , nemulțumit de contravaloarea exproprierii , bloca începerea lucrărilor ani de zile uzând în instanțe de prevederile legilor în vigoare. Descărcarea arheologică a siteurilor depistate pe traseu (care deveneau o sursa de venit pentru muzee ) și explorarea lor cu exces de zel  consumau timp prețios și bani mulți. Avalanșele de contestări ale licitațiilor și modul greoi de soluționare descurajează investitorii serioși.  Rezultatul : termene de realizare imprevizibile , indicatorii de cost depășiți , lucrări de mântuială , intr-un cuvânt , blocaj total !


De la început ar fi fost necesare seturi de legi și norme care să permita MTI (Ministerul Transporturilor si Infrastructurii) și CNADNR (Compania nationala de autostrazi si drumuri nationale din România) să ajungă cu celeritate în faza de execuție a lucrărilor. Cu mare lupta prin 2010 în mandatul ministrului Anca Boagiu a fost votată în parlament legea 255/2010 , privind „exproprierea pentru cauze de utilitate publica , necesare unor obiective de interes national , județean și local”. Acum , prin aplicarea acestei legi , exproprierile se fac la prețul pieții ,deținătorul terenului primește contravaloarea terenului sau a clădirilor în contul personal și lucrările demarează. Dacă proprietarul nu este mulțumit de preț poate solicita în instanță acest lucru  fără să mai poata bloca începerea lucrărilor. Înainte de apariția legii 255 /2010 rețele de samasari în combinație  cu politicieni , primari , case de avocatură,notari  aranjau ca traseele să fie pe terenurile lor și obțineau prin coruperea funcționarilor  sume fabuloase . Și astfel când trăgeai linie se ajungea la un cost de 15-20 milioane  de euro /km de autostradă ,de fapt ,nu ar fi trebuit să depășească 4-6 milioane de euro. Hotărârea nr. 1394/2010 privind „ aprobarea standardelor de cost pentru obiective  de investiții din domeniul infrastructurii de transport” a oferit un cadru mai predictibil si a reusit sa elimine derapajele în domeniul costurilor. Umflarea costurilor prin anexe la contracte în urma schimbării soluțiilor tehnice din proiecte nu mai erau posibile decăt în cazuri justificate și documentate de până la 10 % din valoarea lucrării. Trebuie să menționez că imediat ce a ajuns la putere , în 2012 , guvernul USL a anulat o mare parte din standardele de cost stabilite în 2010 – 2011.


Traseele de autostrazi schițate de miniștrii din guvernele care sau succedat la putere au un pronunțat caracter electoral și de patriotism local. Fiecare ministru al transporturilor își abate o autostradă prin orașul sau regiunea lui de baștină. Unii chiar reușesc să  aloce bani pentru studii de prefezabilitate sau chiar de fezabilitate. Milioane de euro aruncate pe apa sâmbetei ! În campaniile electorale politicienii promit ,cu  frenezie infantilă , construirea de autostrăzi prin toate colțurile țării.


Într-o perspectiva responsabilă și realistă lucrurile sunt relativ simple.


România ca țară membră a UE are obligația să se conecteze la rețelele europene de tranport terestre, feroviare , fluviale, navale și aeriene. Interconectarea presupune optimizarea traseelor si distanțelor urmărindu-se, ca obiectiv principal,  reducerea costurilor pentru transportul de mărfuri.

 Harta coridoarelor paneuropene de transport rutier

Actuala configuarție a coridoarelor paneuropene de transport , care includ și Romania, este rezultatul Conferințelor Paneuropene ale Transporturilor desfășurate la Praga în 1991,Creta în 1994 și Helsinki în 1997. Și ca rezoluțiile elaborate de specialiștii europeni să aibă caracter de lege ,adică să fie obligatorii pentru toate statele membre, au fost adoptate de Parlamentul European și Consiliu în 1996 prin Hot. 1692/96/EC/ 23-iul-1996. Structura cunoscută cu 9 coridoare paneuropene de transport a fost stabilită la Conferința din Creta în martie 1994. Culoarul 10 a fost adăugat în cadrul Conferinței ținută la Helsinki în 1997.


Observați pe hartă ca Romania este traversată de culoarele 4,7 și 9. Culoarul 4 Nădlac,Arad,Sibiu,Pitești.București,Constanța conectează portul cel mai mare de la Marea Neagra ,Constanța  , cu europa centrală și de vest . Culoarul 9  face legătura între spațiul sud-est european inclusiv porturile maritime din această zonă și spațiul ex-sovietic , traversând Romania pe ruta Giurgiu ,București,Buzău,Focșani,Tecuci,Bârlad,Huși, Albița (cea mai mare vamă rutieră a țării pe granița de est) și mai departe Chișinău ,Odesa sau Kiev.


ATENȚIE ! 
Uniunea Europeana prin bugetele stabilite din 7 în 7 ani finanțează cu prioritate investițiile pentru autostrăzile de pe culoarele stabilite prin Hot. 1692/1996! Alte trasee propuse necesită studii aprofundate ,negocieri complicate cu organismele europene și  Comisia Europeană (Guvernul UE) . Concluzia este că se pierd ani de zile și,  aprobarea unui alt traseu presupune o cofinanțare mai redusă din partea UE. Nici acum în 2014 , în al doisprezecelea ceas, nu ar fi prea tărziu să ne concentrăm pe traseele stabilite.


Bine. Dar de ce nu s-au mobilizat guvernele de până acum să inceapă studiile necesare  și proiectarea în vederea finanțării și  construirii autostrăzilor pe rutele prestabilite în culoarele paneuropene ? Răspuns : culoarele 4,7 și 9 , care traversează teritoriul țării noastre ,  nu sunt tangente la toate aglomerările urbane importante ale României. Și acolo sunt voturi multe !


Guvernanții nu au vrut sau nu au putut să înțeleagă , că nu acesta este scopul fundamental al culoarelor europene ! Optimizarea transportului de mărfuri și conexiunea cu celelalte medii de transport , feroviar și naval, au fost rațiunile majore de concepere și trasare a rutelor. Este facil de observat pe harta de mai sus , că aproape toate porturile maritime  europene importante (pe unde se tranzitează volume impresionante de mărfuri)  sunt conectate la rețelele de autostrăzi propuse ( Odesa, Constanța, Varna, Alexandroupolis, Igumenița,Veneția,Gdansk,Helsinki, Anvers, Roterdam… ) . Majoritatea capitalelor europene care sunt și centre economice importante sunt racordate la acest sistem rutier. Mai întâi transporți mărfurile ,rentabil ,repede, cu costuri mici , generezi prosperitate și bogăție, și după aceea mergi la ski,la băi termale, în concediu sau la rude ! Are cineva altă părere ?


Să nu fiu înțeles greșit, toate marile orașe ale țării trebuie să fie în legătură cu rețeaua națională de autostrăzi și,  sunt convins că așa va fi. Dar până atunci este o mare eroare să nu folosim fondurile europene destinate autostrăzilor de pe culoarele pan-europene !


Normal era să construim rapid în câțiva ani așa cum au făcut Polonia, Ungaria, Cehia o mare parte din autostrăzile prevăzute de culoarele europene, cu 85% din costuri  platiți de UE,  și concomitent sau ulterior, să legăm marile aglomerări urbane și zonele turistice tot prin autostrăzi cu scheletul rutier deja existent. Se obținea astfel, un sistem rutier integrat, care rezolva si optimiza transportul de marfuri, prin culoarele paneuropene, și completat cu legături și conexiuni la centrele urbane și turistice.  Absorbția fondurilor UE se făcea corespunzător calendarelor stabilite și nu eram în situația de azi când riscăm să pierdem miliarde de euro.


Master Planul de Transporturi conceput de ministrul actual al transporturilor Ioan Rus este o glumă nesărată adresată românilor și autorităților de la Bruxells. Traseele de autostrăzi împrăștiate haotic pe harta României, respectă intr-o mică măsură geografia culoarelor europene. De aceea Master Planul nu a fost acceptat. Cât mai multe trasee aiuritoare înseamnă tot atâtea contracte bănoase pentru studii de prefezabilitate  și fezabilitate, date clientelei politice ! Prioritatea zero pentru transportul rutier din Romania este construirea în regim de urgența a unei autostrăzi în jurul Bucureștiului. Capitala țării concentrează și absoarbe aproape tot transportul rutier  și toate autostrăzile existente și viitoare trec  și vor trece pe aici. Cum este posibil să propui construirea unei autostrăzi către Republica Moldova prin  Ungheni (Iași) ?  In primul rând pe acolo nu este nici-un culoar european și peste graniță autostrada va intra intr-un lan de porumb !. Există pe frontiera de est vama Albița, gata amenajată, si poziționată pe culoarul 9 paneropean către Chișinău. 

Cum este posibil să propui autostradă către Alexandria (fieful dl-ui Dragnea) și să  eziți  construirea  autostrăzii  Sibiu-Pitesti de pe culoarul 4 ? Știe dl Rus că București-Alexandria se finanțează 100% de la buget iar Sibiu-Pitești 85% fonduri UE și numai 15% de la buget ? Sigur știe ! Dar este presat și condiționat de clanurile din partid  să mai păcălească incă o dată electoratul naiv  cu promisiuni deșarte și irealizabile !

Cine a compromis intrarea în Schengen

CRISTIAN CAMPEANU

Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat luni, într-o emisiune a unui post TV francez, că România şi Bulgaria nu vor adera la spaţiul Schengen la 1 ianuarie 2014, punând în acest fel capăt speranţelor actualului guvern.Potrivit preşedintelui Traian Băsescu, şanse privind aderarea în 2014 există în continuare, dar ele depind de Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Preşedintele a rostit însă numai jumătate de adevăr.

Din punct de vedere legal, al tratatelor europene, nu există, într-adevăr, nici o legătură între MCV şi aderarea la spaţiul Schengen de liberă circulaţie. Acesta a fost convenit pentru prima oară între cinci state europene în 1985 în localitatea Schengen din Luxemburg şi a devenit operaţional zece ani mai târziu, în 1995. În 1997, acordul Schengen a devenit parte a Tratatului de la Amsterdam şi, ca atare, parte a legislaţiei Uniunii Europene. Două ţări – Marea Britanie şi Irlanda – au primit dreptul de a opta să nu facă parte din spaţiul de liberă circulaţie, ceea ce au şi făcut, dar alte patru state non-membre UE au ales să devină parte – Elveţia, Norvegia, Liechtenstein şi Islanda. Lucrurile au mers bine câtă vreme Schengen a fost un spaţiu exclusiv occidental. O dată cu valul de extindere din 2004, a apărut însă şi prima sincopă. Deşi este obligată, prin tratatul de aderare, să respecte toate standardele Schengen, Cipru nu poate deveni membru din cauza aşa-numitei Republici a Ciprului de Nord, care nu este supusă normelor UE. Când România şi Bulgaria au devenit membre UE în 2007, situaţia spaţiului de liberă circulaţie s-a relativizat încă şi mai mult.

Ce are Schengen cu MCV

Frustrarea României şi Bulgariei privind aderarea la spaţiul Schengen provine din faptul că cele două ţări sunt obligate prin tratatul de aderare să implementeze toate normele şi măsurile cerute de zona Schengen pentru asigurarea frontierelor externe ale UE, dar statele membre Schengen NU sunt obligate să accepte România şi Bulgaria în rândurile lor. Cu alte cuvinte, respectarea standardelor Schengen este o datorie tehnică a celor două ţări ce decurge din calitatea de membru UE, dar aderarea la spaţiul Schengen este o decizie politică luată de liderii statelor membre, care nu sunt ţinuţi de nici un tratat să le accepte în rândurile lor. Acest dezechilibru a devenit evident încă din 2008, imediat după aderarea celor două ţări la UE. Cum aderarea din 2007 se făcuse într-un moment când cele două state nu îndepărtaseră celebrele „steguleţe roşii” privind reforma în Justiţie şi statul de drept, acestea au fost incluse în celebrul Mecanism de Cooperare şi Verificare.

În scurt timp însă, europenii s-au confruntat cu realităţile politice post-aderare din cele două ţări, când, la nici trei luni de la data aderării, principalul autor al reformelor din Justiţie, Monica Macovei, a fost scoasă din Guvern iar preşedintele a fost suspendat. În acel moment, europenii au realizat că nu au nici o pârghie pentru a exercita presiuni asupra guvernelor celor două ţări astfel încât să continue reformele prin care se angajaseră prin MCV şi au exploatat ambiguităţile şi dezechilibrul legal privind spaţiul Schengen pentru a crea o astfel de pârghie.

Astfel, prima evocare a unei posibile amânări a aderării la spaţiul Schengen în lipsa unor progrese suficiente în combaterea corupţiei şi reforma Justiţiei a fost făcută în draftul raportului MCV din 2008: „Eşecul în a face suficiente progrese în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare şi de a risipi dubiile privind capacitatea României de a combate corupţia privează cetăţenii români de aceste drepturi şi erodează încrederea lor în statul de drept. Ar putea avea efecte descurajatoare pe termen lung asupra performanţelor economiei româneşti, împiedicând investiţiile străine atât de necesare. Va influenţa şi evaluarea României în ceea ce priveşte pregătirea ei pentru a prelua responsabilităţi şi a deţine un rol mai amplu în numele altor state membre, ceea ce ar fi necesar, dacă doreşte să adere la spaţiul Schengen şi zona euro”.

Această menţiune a fost scoasă pe ultima sută de metri a negocierilor dintre Guvern şi Comisia Europeană, dar precedentul era creat şi, de atunci încolo, toate rapoartele MCV au legat explicit sau implicit aderarea la Schengen de combaterea corupţiei şi progresele în Justiţie. Mai mult, în anii următori aveau să se adauge condiţionalităţi noi legate de transparenţa în procesul de achiziţii publice, utilizarea fondurilor europene şi, mai recent, libertatea de expresie.

Începutul sfârşitului

România a îndeplinit condiţiile tehnice de aderare încă din 2010 în urma unor investiţii masive (s-a vorbit despre un miliard de euro) în sistemele de protejare a frontierelor externe şi avea, aşadar, temeiuri solide să solicite aderarea. Cu toate acestea, la nivel politic lucrurile erau departe de a fi lămurite, cu Germania, Olanda, Austria, Finlanda, dar şi Franţa destul de reticente. În toamna anului 2011, Olanda şi Finlanda s-au opus aderării României şi Bulgariei invocând „progresele insuficiente” în combaterea corupţiei, care nu pot asigura impermeabilitatea frontierelor celor două ţări faţă de imigraţia ilegală.

Guvernul României şi preşedintele Băsescu au acuzat atunci faptul că guvernul liberal al Olandei ar fi fost luat prizonier de formaţiunea calificată drept „extremistă” a lui Geert Wilders şi au declanşat chiar şi un miniboicot al transporturilor de flori din Olanda, care, în cele din urmă, nu a avut nici un efect. Opoziţia Olandei era cunoscută demult, dar discuţiile bilaterale nu au dus la nici un rezultat, nici în mandatul lui Teodor Baconschi, nici în cel al lui Cristian Diaconescu, deşi acesta din urmă a mers în Parlamentul de la Haga pentru discuţii cu parlamentarii olandezi. Un amănunt ironic îl constituie faptul că la un moment dat, prin 2010, Baconschi i-a solicitat lui Călin Popescu Tăriceanu să facă lobby pe lângă liberalii olandezi, dar fostul premier a refuzat pentru că, a spus el, „nu vrea să ascundă mizeria corupţiei generalizate a guvernării Boc sub preş”.

Acordul sfărâmat

Perioada dintre toamna lui 2011 şi primăvara lui 2012 a fost petrecută de diplomaţia românească pentru a convinge partenerii europeni că România merită să primească un semnal politic pozitiv şi să fie primită în doi paşi în Schengen, mai întâi cu frontierele aeriene (aeroporturile) din toamna aceluiaşi an şi, ulterior, şi cu frontierele navale şi terestre. La Consiliul European din mai 2012, Băsescu obţinuse acordul celorlalţi şefi de stat sau de guvern asupra acestei abordări care urma să fie validată în Consiliul JAI. La acest acord s-a referit preşedintele Băsescu ieri, când a declarat, înainte de plecarea la Paris, că „în primul rând, vreau să ştiţi că din punctul meu de vedere, am obţinut în Consiliu decizia ca, în Consiliul European, încă de anul trecut am obţinut această decizie, în primăvară, ca la nivelul Consiliului Uniunii Europene, la JAI, să se ia în discuţie subiectul. Deci această decizie politică a Consiliului European va trebui dusă la îndeplinire de Consiliul JAI, acolo unde este reprezentat Guvernul.” Apoi a venit dezastrul. Criza politică generată de tentativa de lovitură de stat şi de subminare a statului de drept au suspendat toate demersurile de aderare a României la spaţiul Schengen. Raportul MCV s-a concentrat asupra celebrului „decalog al lui Barroso” lista de cerinţe imperative ale Comisiei pentru salvgardarea statului de drept, a căror urgenţă suspenda orice alt demers de integrare. Din acel moment, întreaga muncă trebuia reluată de la zero.

Fondurile europene, slăbiciunea României

Raportul MCV din iarna trecută a confirmat atât legătura deja cvasioficială dintre MCV şi aderarea la Schengen, cât şi tendinţa de adăugare a unor condiţionalităţi noi legate de achiziţiile publice şi absorbţia fondurilor europene. Delegaţia Comisiei prezentă la sfârşitul acestei luni în România va confirma şi va întări această tendinţă după cum a confirmat, indirect, şi purtătorul de cuvânt al Comisiei, Mark Gray: „Nu este o legatură directă (între fondurile europene şi MCV, n.n.), dar politici eficiente şi robuste pentru integritate şi lupta împotriva corupţiei sunt, bineînţeles, esenţiale pentru proceduri eficace la achiziţiile publice şi absorbţia fondurilor europene”. Cum legătura dintre Schengen şi MCV este deja făcută, nu mai era decât un pas până la a se face legătura directă dintre fondurile europene şi Schengen şi acest pas a fost făcut de ministrul german de Interne, Hans-Peter Friedrich, luna trecută. În martie acest an, când România a încercat să forţeze introducerea aderării la Schengen pe agenda Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne, Friedrich a ieşit public cu un avertisment explicit în care a ameninţat cu utilizarea dreptului la veto dacă România face acest gest. Friedrich a motivat atunci prin faptul că măsurile de combatere a corupţiei sunt insuficiente şi că nu pot garanta că imigranţii ilegali nu îşi vor cumpăra prin mită accesul în UE la graniţa românească.

Metamorfoza problemei romilor în cea a fondurilor

În octombrie, Friedrich şi-a reluat opoziţia numai că de această dată şi-a motivat-o acuzând gradul redus de absorbţie a fondurilor europene de către cele două ţări. Cum s-a ajuns însă aici?

Germania şi Friedrich au dat dovadă de mai multă subtilitate decât Franţa, care anunţase din septembrie că se opune aderării României şi Bulgariei la Schengen pentru că nu îşi integrează minoritatea romă. Germania a evitat prăpastia rasismului, dar şi pe cea a discriminării pe temeiul sărăciei a celor două ţări şi a susţinut că, dacă ar fi avut mecanisme eficiente de absorbţie a fondurilor europene, atunci ar fi avut suficienţi bani pentru integrarea minorităţilor şi reprezentanţii acestora nu ar mai trebui să facă turism social în ţările occidentale unde încasează beneficii generoase. Germania a reuşit să transforme o problemă de rasă şi/sau sărăcie – sancţionată virulent de Comisia Europeană prin vocea lui Viviane Reding în cazul Franţei – într-una legată de capacitatea administrativă de absorbţie a fondurilor europene şi de combatere a corupţiei care împiedică absorbţia. Şi cu acest argument nimeni nu poate lupta.

Preşedintele Băsescu a afirmat ieri că şansele României depind de MCV, dar acest lucru este doar pe jumătate adevărat. Un raport MCV bun este condiţia necesară pentru a avea o şansă minimă de aderare, dar este departe de a fi suficientă. Cu alte cuvinte, respectarea condiţiilor de integritate, absenţa ingerinţelor în Justiţie sau respectarea deciziilor Justiţiei de către politicieni sunt condiţiile minimale de la care se poate porni discuţia asupra altor condiţionalităţi. Or, un raport prost subminează dezbaterea despre Schengen încă dinainte de a începe şi îndepărtează şi mai mult data aderării. Iar până atunci, s-ar putea să nu mai existe nici un Schengen la care să aderăm.

Oportunitatea pierdută

Criza economică a adus o resurgenţă a naţionalismelor, protecţionismului şi izolaţionismului, precum şi ascensiunea partidelor populiste antieuropene. Sub presiunea acestor partide, guvernele au pus din ce în ce mai apăsat problema imigraţiei ilegale şi, în consecinţă, acordul de liberă circulaţie. Prima ţară care a încercat să impună unilateral controale la frontiera internă a fost Danemarca, urmată, parţial de Franţa şi Germania. Ultimele două ţări s-au înţeles în primăvara anului 2012 să lanseze o reformă a spaţiului Schengen şi în luna mai a acestui an Uniunea Europeană a decis să reformeze Acordul Schengen. Din 2014, statele membre vor putea să reinstaureze controale la frontierele naţionale pentru o perioadă maximă de doi ani. E vorba despre un mecanism de urgenţă ce poate fi activat dacă ţările Schengen se tem de un val masiv de imigraţie. Decizia a fost comunicată de comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström, care a anunţat că statele membre, Comisia Europeană şi Parlamentul European au ajuns la un punct de vedere comun în acest sens. Noile reguli vor intra în vigoare după o perioadă de tranziţie în toamna lui 2014. Cum de atunci, în loc să se atenueze, valul de xenofobie s-a accentuat, după cum o demonstrează ascensiunea Frontului Naţional în Franţa şi campania anti-romi, limitele libertăţii de circulaţie s-ar putea extinde prin modificarea în continuare a acordului Schengen. Criza generată de naufragiul soldat cu sute de morţi din apropierea insulei Lampedusa a agravat şi mai mult situaţia. Ministerul de Externe, care în mandatul Corlăţean s-a aflat în mod constant cu cel puţin un pas în urmă în dosarul Schengen, a susţinut ieri că „Barroso a reconfirmat poziţia de fond a Comisiei Europene cu privire la îndeplinirea în totalitate de către România şi Bulgaria a cerinţelor pentru aderarea la Schengen” Acesta este un mod unic de a pune mâinile la ochi şi de a respinge realitatea.

În declaraţia sa de la televiziunea TF1, Barroso a afirmat că „este un amalgam incredibil între Schengen, imigraţie, Lampedusa, lucrători detaşaţi. Este un amalgam care trebuie denunţat, pentru că altfel vom avea un puseu al mişcărilor extremiste care determină Europa să facă lucruri periculoase. România şi Bulgaria nu vor intra în Schengen pentru că există ţări care se opun”, ceea ce înseamnă că în realitate, situaţia este fără speranţă. De fapt, recrudescenţa extremismelor şi un scor mare al partidelor populiste la alegerile europarlamentare de anul viitor ar putea duce la sfârşitul acordului Schengen sau la restrângerea acestuia. Ceea ce înseamnă că, în iunie-iulie 2012, România a ratat oportunitatea de a intra în spaţiul de liber schimb.

Cine este de vină?

În primăvara acestui an, Corlăţean a declarat că dacă tot nu ne primesc şi Europa adaugă condiţionalităţi noi, România s-ar putea să se declare neinteresată de dosarul Schengen pe viitor. Această poziţie a fost respinsă de preşedintele Băsescu, nu în ultimul rând pentru că Schengen nu înseamnă numai posibilitatea de a călători în Europa fără controale a cetăţenilor români. Calitatea de membru aduce avantaje economice majore pentru că stimulează comerţul şi reduce costurile, un avantaj deloc de neglijat pentru o economie anemică precum a României, după cum absenţa din spaţiul Schengen înseamnă costuri suplimentare în fiecare zi şi handicap în competiţia cu companiile din statele membre. Deci cine este de vină pentru eşecul României de a adera la Schengen. I-am întrebat pe doi dintre liderii implicaţi în negocierile din anii trecuţi, unul în diplomaţie, Teodor Baconschi, iar celălalt, Monica Macovei, în procesul de reformă a Justiţiei. „Schengen e o temă interguvernamentală, în care preşedintele Comisiei Europene face numai munca purtătorului de cuvânt. Fapt e că puciul 2012 şi atmosfera prezentă din România au compromis politic aderarea noastră. Aveam, când am plecat de la Externe, un calendar de acces în doi paşi. În prezent, adio! Iar dl. Corlăţean nu pare sa aibă un dialog curent cu Laurent Fabius (ministrul de Externe al Franţei, n.n.„R.L“). Mai mult, entorsele făcute statului de drept, sub bagheta USL, au lărgit grupul statelor-membre opozante. Combinaţia taxe-corupţie-atac la justiţie e letală pentru investitori si, prin urmare, pentru economia reală. E păcat de investiţia originară în tehnologia de securizare a frontierelor. Pentru a le putea apăra, trebuie sa fii credibil.”

La rândul ei, Monica Macovei nu a ezitat să identifice pentru „România liberă“ responsabilii „Ratarea intrării României în spaţiul Schengen este una din «reuşitele» lui Ponta. Din cauza lui Ponta, Antonescu şi USL românii nu pot beneficia de avantajele intrării în spaţiul Schengen. Cum să ai încredere într-un Guvern din care face parte un ministru trimis în judecată de procurii anticorupţie, cum e Liviu Dragnea? Cum să ai încredere că Parlamentul are voinţa politică să lupte cu corupţia cât timp blochează anchetele procurorilor şi nu ridică imunitatea parlamentarilor cu dosare penale? Statele membre care s-au opus aderării au spus că îşi vor revizui poziţia atunci când România va primi două rapoarte pe MCV pozitive. Guvernarea Ponta a reuşit performanţa să obţină două rapoarte negative din partea Comisiei Europene şi nici următorul nu are cum să fie favorabil. Din cauza iresponsabilităţii politicienilor USL suferă o ţară întreagă.”