De ce este Germania o mare putere? O perspectivă geopolitică

Constantin Cranganu

O perspectivă geopolitică include un spectru larg de atribute fizice– geografia, geologia, clima, topografia, hidrografia, resursele naturale-, la care se adaugă elemente de demografie și științe aplicate. Scopul unei astfel de abordări este evaluarea, înțelegerea, explicarea și predicția evoluției și comportamentului politic internațional al unei anumite regiuni sau populații. Pe scurt, geopolitica studiază importanța locului unde trăim. Cum prezența râurilor îi face pe oameni să interacționeze diferit decât prezența munților. Cum aceste diferențe conduc la mari decalaje în bogăție, cultură și strategie militară.

Geopolitica îndepărtează ideologicul, emoționalul și normativul (ce vrem, ce simțim și ce căutăm) din analizele făcute, lăsând doar ceea ce este. Geopolitica nu are nimic de-a face cu geografia politică sau deterministă, care a încercat, de-a lungul timpului, să justifice superioritatea culturală și intelectuală a unor țări asupra restului lumii.


Pentru simplificare, voi utiliza în articolul de față numai patru factori[1] ca să încerc o abordare din perspectivă geopolitică a statutului de mare putere al Germaniei: modalitățile de transport și vecinătățile, importanța navigației de apă adâncă și rolul industrializării.

Modalități de transport și vecinătăți

Transportul fluvial și maritim este incomparabil mai ieftin decât cel pe uscat (șosele, autostrăzi, căi ferate) pentru că, în primul rând, nu are nevoie de construirea și menținerea unei infrastructuri, uneori scumpe (tunele, poduri, viaducte etc.): de 40 ori mai ieftin în zonele de câmpie și de 70 ori în cele de munte, puțin populate.[2]


Din punctul de vedere al transportului, Berlinul este probabil cel mai bine plasat oraș mare de pe glob. Situat la intersecția râurilor Spree și Havel, ambele navigabile, Berlinul se găsește la numai 100 km de Oder. În plus, în apropierea Berlinului curg alte râuri importante: la vest, Rinul, navigabil până la Basel; la est, Vistula; la sud, Dunărea, al doilea râu ca lungime al Europei, și printre puținele care curg către sud-est, străbătând Alpii și Carpații vestici.


Orice hub economic, centrat pe Berlin, ar fi facilitat, teoretic, o rețea de transporturi către aproape oricare locație importantă din Europa. Cu o astfel de locație, Berlinul era predestinat să facă din Germania o mare putere, cu legături economice către Marea Baltică, Nordului și Neagră. Dar Germania nu s-a dezvoltat la fel de repede ca alte puteri europene. De ce?


Geografic, Germania nu este localizată la marginea continentului, ca Spania și Portugalia, și nici nu este o insulă, ca Marea Britanie. Ea se găsește în mijlocul Câmpiei Nord Europene. Asta înseamnă o vulnerabilitate crescută a pământurilor germane. La est, granița cu Polonia este greu de apărat. La vest, se găsește Franța, o mare putere ea însăși. Puterile maritime puteau hărțui ușor – iar uneori, au stăpânit chiar – lungul țărm nordic.


Fiind în mijlocul Europei, teritoriul Germaniei a fost un câmp de bătălie important pentru a obține dominația în Europa.  Germania se învecinează cu șase alte naționalități (polonezi, francezi, elvețieni, olandezi, cehi și danezi). Relativ aproape se găsesc alte țări: Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Lituania, Rusia, Ungaria și Italia. Raportat la proximitatea și magnitudinea rivalilor săi, Germani se găsește în cea mai proastă poziție strategică de pe glob.

Pentru că este plasată în mijlocul continentului, Germania a avut mari probleme în a deveni unificată. Râurile sale curg în diferite direcții, în diferite mări și sunt frontiere comune cu unii vecini. Țara însăși este străbătută prin mijloc de Munții Harz, separând orașele de o parte și de alta. Este ca și cum Munții Apalași ar separa Bostonul de New York și Washington. Prezența a șase puteri majore în jur, controlând nu numai zonele de frontieră, ci și, uneori, întinse porțiuni din teritoriile interioare, inclusiv sistemele hidrografice ale Rinului și Oderului, a încetinit masiv tendințele de unificare ale germanilor. Astfel s-ar putea explica faptul că primul proto-stat german al Brandenburgului nu a început să se stabilizeze ca țară independentă până în secolul al XV-lea.

Navigația de apă adâncă

Germaniei i-a lipsit la început accesul independent la ocean. A trebuit să cucerească portul Stettin pe Oder în 1720, pentru că, în sfârșit, Germania să controleze una din deltele sale majore[3]. Dar și așa, accesul la apă adâncă a fost limitat: insula daneză Zealand este perfect plasată pentru a controla traficul maritim între Mările Baltică și Nordului. De-abia în 1871, Germania a obținut acces necontrolat la ocean, atunci când portul Hamburg, din delta Elbei, a devenit parte a imperiului german.

În timp ce în restul Europei începuse un boom economic din cauza navigației de apă adâncă încă din 1600 (Spania și Portugalia), Germania rămăsese dependentă de transportul rutier mai scump. Germanii au trebui să aștepte peste 200 de ani pentru ca, în sfârșit, geopolitica să joace pe cartea lor:

Industrializarea

Deoarece condițiile naturale nu au fost la fel de favorabili ca în cazul altor puteri europene, Germania a trebuit să se dezvolte într-un mod original, în care, următorii factori au condus la succesul fulminant al industrializării:


Guvernarea locală. 
Dacă fragmentarea teritorială, creatoare de mici stătulețe autonome, și dispersia rețelei hidrografice, împiedecând legături rapide și directe, au limitat capacitatea Berlinului de a comunica și consulta rapid toată țara, atunci autoritățile locale au trebui să învețe să acționeze pe cont propriu. Guvernele locale au fost forțate să se descurce cu resursele disponibile la fața locului: financiare, tehnice și militare, plus forța de muncă locală. Identificarea și atragerea talentelor locale a devenit o prioritate a dezvoltării și o condiție a supraviețuirii într-o regiune unde competiția (Austria, Franța) era intensă. Liderii locali și staff-urile lor au dezvoltat calități organizaționale excelente și au mobilizat pe fiecare cetățean să contribuie la binele comun și propășirea orașului în care trăiau.

Spre deosebire de alte culturi, guvernele locale din Germania se bucură de un respect fără pereche în comunitățile lor: sunt modele de profesionalism, integritate și eficiență administrativă.


Infrastructura. 
Poate că nicio altă realizare n-a contribuit mai mult la unificarea și industrializarea Germaniei decât construirea unei infrastructuri extinse și performante. Datorită condițiilor geografice și hidrografice specifice (granițe fragmentate, rețele fluviale fără interconectare națională), puternicele orașe germane s-au văzut nevoite să adopte politici comerciale cu diverși parteneri, uneori chiar cu țările rivale. În sud, provinciile Bavaria, Württemberg și Baden erau toate componente ale sistemului hidrografic dunărean, astfel că legăturile lor comerciale și culturale cele mai importante erau cu Viena. În vest, Alsacia-Lorena și toată regiunea Rinului au dezvoltat contacte multilaterale cu Franța și Olanda. Deși numărul etnicilor germani era mare, Schleswig și Holstein au aparținut Danemarcei până în 1864.

Pentru a lega toate aceste provincii,  Berlinul a construit cea mai avansată, la vremea respectivă, infrastructură de transporturi. Germanii au avut o rețea națională de căi ferate încă din 1840 – cu trei decenii înainte de consolidarea politică a statului lor. Când Brandenburgul a evoluat și s-a extins sub diferite nume – Prusia, Confederația Germană și, în fine, Imperiul German –importanța infrastructurii a crescut corespunzător: noile achiziții teritoriale, având deja legături pre-existente cu puterile rivale, au trebuit să fie conectate la hub-ul berlinez.

Calitatea germană (Made in Germany)

Ca să supraviețuiască și să prospere în climatul competițional al Europei Centrale, germanii au trebuit să exceleze în tot ceea ce făceau. Foarte curând, ei și-au dat seama că fără o calitate excepțională a muncii lor, nu pot controla concurența, atât internă, cât și externă.


În 1717, Prusia avea deja învățământ obligatoriu – cu 150 de ani înaintea Angliei. Germanii au creat prima armată regulată și permanentă, iar în 1740 se putea deja lăuda cu a patra forță militară din Europa, deși, ca populație, erau pe locul 12. Până în 1860, Prusia instalase mai mulți kilometri de căi ferate decât Franța, deși a început mai târziu industrializarea și avea un teritoriu mai mic decât o treime a celui francez[4].


Excelența germană nu s-a manifestat doar în performanțele infrastructurii naționale și calitatea armatei, ci și în modul în care s-a instituit ierarhia socială. Pentru prima dată în lume, pe teritoriile germane, oamenii de știință, industriașii, prinții militari, finanțiștii ș.a. au primit un statul social egal. Aceste categorii sociale erau invitate – și avea dreptul – să consulte și să dea sfaturi  tuturor nivelelor guvernamentale, ajungând până la cancelar sau împărat.

Atragerea capitalului privat

Toate măsurile descrise mai sus – educație, infrastructură, armată regulată, bază industrială – necesitau mari sume de bani pentru a fi puse în aplicare și menținute în timp. Banii necesari au trebuit să vină de la populație. Depunerile personale au fost conectate cu rezervele guvernamentale în cadrul unor bănci centralizate,  ai căror funcționari, hiper-competenți și sârguincioși, au avut grijă ca proiectele statului să primească finanțare prioritară. Această politică a asigurat Germaniei posibilitatea construirii unei infrastructuri scumpe, dar largi, și menținerea unei armate regulate într-o perioadă în care recruții erau (aproape) toți țărani. La insistențele guvernului național, băncile locale au început să fuzioneze, transformându-se în bănci regionale puternice și capabile să servească mai bine interesele statului. Practic, s-a realizat o coaliție remarcabilă între lumea financiară, lumea industrială și guvernele locale germane.


Toate aceste inovații, la un loc, au permis Germaniei să se transforme rapid într-o forță regională de care vecinii vor trebui să țină seama în viitor. Așa cum plastic se exprimă Peter Zeihan, Germania „poate că mai era încă puștiul din cartier, dar un puști cu o armă și cu un doctorat în inginerie”.

Scurtă istorie a industrializării germane – consecințe geopolitice

Industrializarea Prusiei[5], începute cu mult timp după cea din vestul Europei, nu a fost un proces triumfal, de la un capăt la altul. Începutul, cel puțin, a fost cu dureri. La vremea respectivă, industria britanică deja producea mărfuri multe, ieftine și de bună calitate, iar prin intermediul formidabilei sale armade, le transporta rapid și le băga pe gât tuturor coloniilor sale și nu numai lor. În America, această politică a condus la revoluția din 1776. În teritoriile germane, produsele britanice au decimat multe bresle și manufacturi locale. Depresia economică de pe continent a declanșat revoluțiile din 1848.


La sfârșitul evenimentelor revoluționare, Prusia a rămas în picioare, dar întreaga sa bază manufacturieră era pierdută. Nu mai rămăsese decât o singură soluție: prusacii trebuiau să aplice avantajele calitative ale culturii lor naționale la tehnologiile zilei și, în plus, să dezvolte ceva extraordinar, cu care să surprindă și să depășească competitorii. De aceea, industrializarea Germaniei are caracteristici unice în lume.


Industrializarea a fost überall. 
Dacă în restul Europei, industrializarea a avansat radial, de la centru (capitală) către marginile țării, în teritoriile germane, chiar și cel mai mic oraș avea forță de muncă de înaltă calificare, management local competent și integru, conexiune la infrastructura rutieră și/sau feroviară. Așa că fiecare oraș german a putut să-și asigure o dezvoltare industrială. Desigur, niciunul din aceste orașe nu depășea Londra, dar oricare zece din ele, în grup, puteau s-o facă. Iar Germania avea patruzeci de orașe regionale.

Industrializarea a avut loc mult mai rapid decât în alte țări. Brandenburg-ul din sec. al XV-lea, fără acces la apă adâncă și cu probleme teritoriale, era un stat-capitală foarte sărac. Germania imperială din anii 1870, prin contrast, controla cea mai mare parte a rețelei hidrografice din Europa Centrală și acumulase importante prăzi materiale și teritoriale de pe urma recentelor războaie victorioase împotriva Danemarcei, Austriei și Franței. Aceste succese militare și politice își au originea în modul specific de industrializare germană (împerecherea fondurilor private cu cele de stat și guverne super-competente,  care au finanțat rapid și eficient orice proiect național), plus viteza dezvoltării. Dacă în Anglia, industrializarea a avut nevoie de circa 150 de ani, în Germania a fost terminată în mai puțin de patruzeci.


Industrializarea a avut o importantă componentă militară. Dacă pentru majoritatea țărilor industrializate din Europa, consecințele militare ale noilor tehnologii și industrii s-au limitat la partea materială (mai multe arme, mai multă muniție, mai multe drumuri și căi ferate etc.), în cazul Germaniei situația a fost diferită. Pentru a recupera diferențele care o separau de puterile rivale, Germania a modificat, pe baza noutății fundamentale a tehnologiilor industriale, modul de a purta un război. Această abordare a fost posibilă pentru că societatea germană intrase în era industrială cu cea mai mare rată de alfabetizare din lume.


Una din marile invenții de natură militară a fost crearea, în 1806, a Marelui Stat Major (Großer Generalstab), un organism permanent la vârful armatei, responsabil pentru studiul continuu al tuturor aspectelor războiului și pentru redactarea și revizuirea planurilor de mobilizare sau de campanii. Pentru a fi ales în Marele Stat Major era necesară o diplomă de facultate. Fuzionarea expertizei guvernelor locale cu academia, industria și finanțele a permis Marelui Stat Major să atingă două obiective: 1. Dezvoltarea unor tunuri tot mai mari, în jurul cărora experții militari au regândit strategiile lor, și 2. Conceperea unor noi metode logistice pentru a valorifica superioritatea infrastructurii feroviare germane. Combinația celor două „ținte atinse” s-a dovedit nimicitoare pentru rivali. Deși puterile maritime puteau să se bucure de mobilitatea navelor lor în timpul conflictelor, acest avantaj strategic s-a diminuat considerabil în confruntările cu soldații germani profesioniști, acționând sub comanda unor ofițeri experți[6] și sprijiniți de tunuri cu bătaie foarte lungă.

După doar trei generații de pregătiri și specializări intense, 

lumea a ajuns să învețe un nou cuvânt: Blitzkrieg – un 

cocktail german de tehnologie, logistică și forță.

Industrializarea = Unificare, ca țară și popor. 
Datorită industrializării, germanii s-au bucurat de creșterea bunăstării materiale, a sănătății și a condițiilor de viață, ajungând la standarde nemaiatinse până atunci. O dată cu ridicarea nivelului de trai, a crescut și legitimitatea guvernelor locale, care au administrat cu eficiență și inteligență programele statale. Într-o singură generație, germanii s-au transformat din oamenii săraci ai Câmpiei Nord Europene în unii dintre cei mai bogați locuitori ai Europei. De asemenea, au învins, în războaie decisive, patru din țările care îi asupriseră veacuri la rând: Polonia, Danemarca, Austria și Franța.

Următoarea generație de germani 

a fost unificată într-un singur imperiu, 

sub conducerea geniului diplomatic 

al lui Otto von Bismarck, 

și acel imperiu a devenit un colos al Europei.

Germania și-a depășit rapid concurenții economici, financiari, industriali și militari. A devenit prima țară din lume care a avut o populație urbană majoritară, iar până în 1900, avea mai multe orașe industriale majore decât tot restul Europei. A fost prima țară care a înființat numeroase universități și laboratoare de cercetare, pe care le-a conectat apoi cu guvernele locale și corporațiile, dând astfel industriei germane posibilitatea să obțină patente, invenții, tehnologii etc. Și germanii au aplicat metodic și asiduu fiecare nouă descoperire, științifică ori tehnologică, în fiecare domeniu al strategiei lor naționale, fie motoarele cu ardere internă (Karl Benz, Rudolf Diesel, Gottlieb Daimler), ori produsele farmaceutice moderne (Gregor Mendel, Robert Koch, Friedrich Bayer, Paul Ehrlich), ori tunurile Krupp ori blitzkrieg.

O viitoare criză germană?

Cele două războaie mondiale nu au confirmat atât de mult agresivitatea germanilor, cât au demonstrat disperarea lor: Germania este prea expusă rivalilor, din aproape toate direcțiile. Nu contează cât de reușit ar fi fost războiul purtat într-o direcție, ei pur și simplu nu au avut suficienți oameni să câștige în toate direcțiile.


Singurul mod în care Germania poate rivaliza cu vecinii săi este să fie mai bună decât ei: educație mai bună, finanțare mai rapidă, nivele de eficiență mai ridicate, o forță de muncă mai productivă, o bază industrială mai avansată, o infrastructură mai bună. Toți acești factori îi ajută, desigur, în confruntările lor cu vecinii rivali, dar nu le-a asigurat niciodată o victorie totală, împotriva tuturor.


Ca revanșă, Germania nu s-a oprit din a fi hipereficientă. Toată energia și toate eforturile lor organizaționale au devenit complet focalizate pe dezvoltarea și optimizarea industriei și exporturilor. Tratatul Bretton Woods[7] nu numai că a dus la terminarea violențelor europene și formarea UE, dar a creat și o platformă, unde puterea economică și financiară a Germaniei se va dovedi inatacabilă. Neputând să concureze cu o Germanie pe care cheltuielile de apărare nu au tras-o în jos, o serie diversă de țări – Marea Britanie, Franța, Spania și Grecia – și-au văzut economiile lor suferind constant de pe urma producției industriale germane de mare calitate.


Fără Statele Unite, care impun și garantează Bretton Woods, nu ar exista NATO și nici rețea internațională de schimburi comerciale. În 2014, Germania exporta 45,7% din PIB, din care 32% necesită linii maritime deschise și bunăvoința protectoare a Americii. Dar, pe măsură ce Bretton Woods va deveni caduc, aceste exporturi nu vor mai fi sigure și stabile. Nu vor mai exista garanții în privința accesului pe piețele internaționale și nici securitatea tranzacțiilor, care au făcut posibilă evoluția pașnică a Uniunii Europene. Întrucât fiecare beneficiar are diferite nevoi economice și de securitate, fiecare va răspunde diferit la retragerea americanilor din Bretton Woods, în special acele țări europene, care privesc garanțiile de securitate americane ca pe o garantare a securității lor în fața Germaniei. Pentru aproape toți membrii UE, Germania este de departe sursa lor cea mai mare sursă de importuri. Într-o lume în care exporturile lor extra-europene sunt dintr-o dată în pericol, situația poate escalada repede, de la o chestiune politică neplăcută la o catastrofică economică.

Trăind într-o lume în care industria Germaniei 

domină viața ta economică este o treabă, 

dar, când te scoli dimineața și descoperi 

că americanii nu mai țin 

Germania în frâu, este cu totul altceva.

Principala problemă cu care se va confrunta Germania în viitor este, probabil, faptul că nu există un loc (sau mai multe) unde să aibă acces, dacă ar avea nevoie să supraviețuiască. Cele mai accesibile surse de energie sunt la peste 3,500 km, fie în Azerbaidjan, fie în nord vestul Rusiei. Iar Germania are nevoie de 2,2 milioane barili de țiței pe zi. În ceea ce privește materiile prime, totul, de la aluminiu la fier, nu se mai produce în Europa. Germania depinde de intermediari pentru aprovizionare sau chiar de lucruri finisate, din Belgia, Olanda, Austria, Polonia și Cehia.


Toate acestea fac ca Germania să pară dependentă, nu-i așa? Dar vorbim aici de Germania, unde geniul organizațional și eficiența nu sunt limitate la politica industrială. Când sunt suficient de motivați, germanii sunt capabili de transformări pe cât de rapide, pe atât de remarcabile. Dacă dispariția tratatului Bretton Woods devine realitate, fiecare țară care va căuta să restrângă accesul comercial va fi considerată de germani și un concurent pentru rezerve (acum limitate) de materii prime, și o piață (acum) inaccesibilă.  Chiar dacă, la prima vedere, nu pare ceva periculos, să nu uităm că astfel de situații tensionate au declanșat cel puțin ultimele șase războaie inițiate de Germania[8]. Țara nu are prea multă armată astăzi, dar la fel era situația și în 1935, doar cu cinci ani înainte de a cuceri șapte din cele opt țări vecine.


Fără Bretton Woods, simpla existență a Germaniei va fi o amenințare pentru aceeași vecini de care Germania are nevoie dacă intenționează să fii în continuare o țară de succes. Fără americani, criza economică germană va escalada până la o criză strategică larg-europeană, ale cărei rezultate nu pot fi deocamdată estimate de nimeni. Singura certitudine este că germanii nu se vor întinde la pământ ca să moară de bună voie. Pentru a patra oară în ultimii 150 ani, ei vor sfida status quo-ul european. Numai timpul va spune dacă vor reuși să-l sfărâme.

Concluzie

Simpla viteză de creștere economico-militară a Gei a perturbat atât de profund sistemul european, încât a permis germanilor, la un moment dat, să cucerească aproape toate celelalte puteri europene. Înfrângerea Germaniei în cele două războaie se datorează aceleași interacțiuni dintre geografie și tehnologie, care a produs saltul german în primul rând. Germania a putut să utilizeze tehnologia mai bine decât rivalii săi. Dar nu a existat o altă geografie pe care s-o fi putut folosi mai bine.

Note

[1] Peter Zeihan, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, 2014, Twelve, New York – Boston.

[2] Constantin Crânganu, 2016, De ce este America o super-putere? Despre rolul geografiei și geologiei

[3] În 1945, Stettin pe Oder a devenit portul polonez Szczecin.

[4] v. nota 1.

[5] idem

[6] În 1777, Armata continentală, condusă de generalul  George Washington, a cedat capitala Philadelphia și s-a retras în dezordine și indisciplină la 30 km distanță, în Forge Valley. Acolo, pe timpul iernii și începutul primăverii, soldații americani, puțin instruiți cu comenzile militare și disciplina frontului, au intrat pe mâna Baronului Friedrich von Steuben din Prusia, unul dintre cei mai buni instructori militari ai timpului. Prin exerciții fără încetare, ofițerul prusac a reușit, în puține luni de instrucție, să ridice moralul soldaților, să-i disciplineze și să-i facă eficienți în luptă. Când, în vara lui 1778, s-au reluat ostilitățile, ofițerilor britanici nu le-a venit să creadă că au de-a face cu aceeași armată pe care o fugăriseră anul trecut. Bătălia de la Monmouth (28 iunie 1778) a fost câștigată, în cea mai mare parte, datorită instrucției și antrenamentului soldaților americani de către Baronul Friedrich von Steuben.

[7] v. nota 2

[8] Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, Războiul Franco-Prusac din 1870-71, Războiul Austro-Prusac din 1866 și Războaiele Schleswig din 1848-51 și 1864.

Gazele naturale si relatia UE-Rusia-Ucraina: cine conduce politica europeana?

Bogdan Pătru

Începând cu primăvara anului 2014, când au apărut primele semne ale unui nou conflict între Ucraina și Rusia pe tema furnizarii de gazelor natural, s-a discutat intens atat la nivelul statelor membre ale UE dar si la nivelul forurilor europene despre identificarea unor solutii menite sa reduca dependenta Europei (si a statelor sale membre) fata de importurile de gaze naturale din Federatia Rusa. In prezent, Rusia furnizează o treime dintre necesarul de gaz al Uniunii Europene, iar 15 % din acest volum de gaz tranzitează Ucraina. In contextul tensionarii relatiilor dintre Rusia si Ucraina, alimentarea cu gaze naturale a Europei a fost amenintata pentru iarna 2014-2015, situatie care se repeta si pentru 2015-2016. Intrebarea este care sunt alternativele si cat de viabile sunt ele, avand in vedere aparitia unei defazari intre interesele geopolitice europene si interesele economice ale companiilor energetice din UE.

Scurta trecere in revista a situatiei ruso-ucrainiene

La 16 iunie 2014, Gazprom intrerupe livrarile de gaz catre Kiev, care refuza cresterea pretului decretata de Moscova dupa preluarea puterii de catre pro-europeni in februarie. Fosta republica sovietica, ce a acumulat o datorie de aproximativ 4,5 miliarde de dolari, protesteaza fata de cresterea pretului decisa de Moscova, de la 268 de dolari la 485 de dolari pe 1.000 de metri cubi – un pret fara echivalent in Europa.


In urma unor serii de negocieri tripartite (Federatia Rusa – Ucraina – Comisia Europeana), in octombrie 2014 Rusia, Ucraina si UE au semnat un acord privind reluarea livrarilor de catre Gazprom, valabil pana in martie 2015. Acordul a fost semnat de ministrii Energiei ai celor doua tari, rusul Aleksandr Novak si ucraineanul Iuri Prodan, si comisarul european pentru Energie, Günther Oettinger, dupa cinci luni de negocieri. Acordul se refera la un total de 4,6 miliarde de dolari, cuprinzand atat plata datoriei la gaze a Ucrainei fata de Rusia, in valoare de 3,1 miliarde de dolari, cat si plata livrarilor de gaze rusesti pana martie. Pretul a fost fixat la 385 de dolari pe mia de metri cubi, un pret in continuare mare. Ucraina s-a angajat sa achite 3,1 miliarde de dolari, corespunzand platilor neachitate in noiembrie-decembrie 2013 si aprilie-mai-iunie 2014. Aceasta datorie, restructurata la un pret redus de 268,5 dolari pe mia de metri cubi, urmeaza sa fie achitata pana la sfarsitul anului, in doua transe, adica 1,45 de miliarde de dolari pana la sfarsitul lui noiembrie si 1,6 miliarde de dolari pana la sfarsitul lui decembrie. Dar, in total, datoria ucraineana se ridica la 5,3 miliarde de dolari potrivit Gazprom, a amintit Novak. Pentru restul datoriei, el a anuntat ca Rusia accepta, la fel ca Ucraina, sa astepte verdictul Curtii Internationale de Arbitraj de la Stockholm, care se va pronunta abia in vara anului viitor.


Acordul pe 2014-2015 a fost prelungit in mod provizoriu in luna martie 2015, pentru a expira pe 30 iunie a.c.. La 30 iunie 2015 insa Ucraina şi-a suspendat achiziţiile de gaze naturale ruseşti, în urma unui eşec în negocierile vizând menţinerea aprovizionării în următoarele trei până a şase luni. Compania ucraineană de stat Naftogaz a anunţat că va continua să asigure transportul gazelor naturale ruseşti către alţi clienţi europeni ai Moscovei. Intre timp insa drama s-a mai potolit, Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană, reunite la Bruxelles, au ajuns la un acord asupra livrărilor de gaze naturale, suspendate de la 1 iulie, conform vicepreşedintelui Comisiei Europene Maros Sefcovic.  Ministrul rus pentru Energie Aleksandr Novak şi omologul său ucrainean Vladimir Demcişîn au ajuns atunci la un acord în vederea livrării de gaze naturale către Kiev pentru această iarnă, după luni de negocieri dure.


Potrivit acordului, Ucraina va plăti un preţ redus, de 232 de dolari pe mia de metri cubi de gaze naturale, pentru livrări începând de la 1 octombrie şi până la 31 martie. Preţul este redus faţă de cel prevăzut de contract – 251 de dolari pe mia de metri cubi de gaze naturale, a precizat Sefcovic. Diferenţa provine de la o scădere a taxelor aferente exporturilor ruseşti. Ucraina s-a angajat să cumpere două miliarde de metri cubi de gaze naturale în vederea stocării lor subterane, în octombrie, a precizat comisarul european, adăugând că Guvernul de la Kiev a deblocat suma de 500 de milioane de dolari pentru Naftogaz în acest scop. Comisia Europeană s-a angajat, la rândul ei, să ajute la organizarea finanţării necesare a achiziţiilor Ucrainei de gaze naturale pentru această iarnă, prin intermediul unor “instituţii financiare europene şi internaţionale”, a anunţat CE într-un comunicat. Asadar, este vorba de un aranjament mai complex, in care Bruxellesul a avut un rol economic si geopolitic cheie. Gazprom s-a angajat, de asemenea, să renunţe la clauza din contractul încheiat cu Naftogaz în 2009 potrivit căreia compania ucraineană era obligată să plătească pentru un anumit volum de gaze naturale indiferent dacă le primea sau nu.


Geopolitica est-europeana fiind schimbatoare, problema asigurarii unui flux constant al gazelor naturale din Federatia Rusa catre Europa ramane, neexistand garantii asupra faptului ca nu pot aparea surprize. Se vede insa diferenta intre strategia ruseasca si tactia europeana. In timp ce Europa pare blocata intr-un interminabil sir de discutii si negocieri pe tema reducerii dependentei energetice fata de Federatia Rusa, aceasta din urma nu numai ca pare sa nu fie ingrijorata, dar isi continua si dezvolta operatiunile in Europa, semnand o serie de parteneriate strategice cu companiile energetice europene. Strategia Moscovei pare a functiona, fapt ce ne face sa ne intrebam daca politica energetica a UE se afla in mainile forurilor europene sau a marilor companii. O serie de actiuni recente ale Gazprom-ului ridica serioase semne de intrebare asupra viitorului politicilor energetice europene, asa cum au fost ele formulate pana in prezent.

Proiectul Nord-Stream 2

Desi la inceputul acestui an oficialii Gazprom dadeau asigurari ca nu exista planuri de extindere a gazoductului Nordstream, compania rusa a anunțat la inceputul lunii septembrie că a semnat o intelegere cu companiile germane BASF și E.ON, francezii de la ENGIE, grupul austriac OMV (proprietarul Petrom) și grupul anglo-olandez Shell, pentru gazoductul Nord Stream-2, un proiect care vizează majorarea livrărilor de gaze naturale rusești spre Uniunea Europeană.


Potrivit Agerpres, Pactul semnat cu ocazia Forumului economic oriental de la Vladivostok prevede construcția a două noi linii, cea de-a treia și a patra, pentru gazoductul Nord Stream. Lucrările, ale căror costuri au fost estimate de Gazprom la 9,9 miliarde de euro, vor permite creșterea capacității de transport a gazoductului Nord Stream până la 55 de miliarde metri cubi pe an.


Realizarea proiectului va fi atribuită companiei New European Pipeline AG, la care Gazprom va deține 51% din acțiuni iar E.ON, Shell, OMV și BASF/Wintershall vor deține fiecare 10% în timp ce ENGIE un pachet de 9%.


Acesta va fi al doilea mare proiect de gazoduct destinat să creeze o rută directă pentru aprovizionarea cu gaze naturale rusești a Europei Occidentale. Asadar, se ocoleste Ucraina, pastrandu-se intacta relatia cu Rusia.


În 2011, Gazprom și partenerii săi occidentali au inaugurat prima fază a proiectului Nord Stream. Nord Stream este compus din două conducte care fac legătura între Vyborg (Rusia) și Greifswald (Germania) via Marea Baltică, ocolind astfel țările de tranzit din Europa de Est. Gazprom deține 51% din acțiunile consorțiului Nord Stream, în timp ce companiile germane Wintershall și E.ON AG au fiecare o participație de 15,5%, iar societatea olandeză Gasunie și cea franceză GDF Suez SA dețin la rândul lor un pachet de 9%.


Prin construirea a două noi linii, cea de-a treia și a patra, capacitatea de transport a gazoductului Nord Stream se va dubla. Noile conducte Nord Stream vor fi construite pe sub Marea Baltică împreună cu Shell, E.ON şi OMV, care vor transporta o cantitate suplimentară de 55 de miliarde de metri cubi de gaze pe an, respectiv peste o zecime din necesarul Europei, de la sfârşitul lui 2019. Gazele vor fi livrate dincolo de Germania, OMV având ca obiectiv să transforme Austria într-unul dintre cele mai mari centre de livrare a gazelor din Europa.


Gazoductul de 1.225 de kilometri va porni din apropierea portului rusesc Ust Luga, de lângă St Petersburg, şi va intra pe teritoriul german nu departe de punctul de intrare al Nord Stream 1 şi 2. Proiectul va costa până la 9,9 miliarde de euro, poate mai puţin, datorită economiilor de costuri, comparativ cu 8,5 miliarde de euro cheltuiţi pentru cele două conducte Nord Stream existente.

Gazprom si Shell

Directorul general al producătorului rus de gaze, Alexei Miller, a declarat potrivit Mediafax că Gazprom construieşte o alianţă strategică cu Royal Dutch Shell care va include schimburi de active şi va permite producătorului rus de gaze să intre pe noi pieţe.


Acordul cu Shell prevede extinderea unei companii mixte de lichefiere a gazelor naturale, de 20 de miliarde de dolari, de pe insula Sahalin, precum şi schimbul de active în domeniul explorării şi producţiei. Shell a convenit în acest an preluarea grupului BG pentru 70 de miliarde de dolari, iar Miller consideră că tranzacţia sporeşte potenţialul colaborării cu Gazprom, cum ar fi schimburi de active de explorare şi producţie. Shell trebuie să obţină acordul autorităţilor de reglementare din Brazilia, Australia şi China pentru preluarea BG.


Intelegerea semnata cu Shell este un câştig pentru Gazprom, într-o perioadă în care multe companii occidentale îşi reduc expunerea la Rusia din cauza sancţiunilor impuse statului rus din cauza politicii faţă de Ucraina.

Gazprom, BASF si OMV

Gazprom a reînviat un schimb de active in valoare de cateva miliarde de euro cu grupul BASF din Germania, la doar câteva luni după ce acordul initial a fost anulat din cauza conflictului din Ucraina. Măsura neașteptată a sosit intr-un moment in care declaratiile de la Moscova arăta hotărârea Gazprom de a își apara cota de piață în Europa in ceea ce priveste gazelor naturale. Compania vrea să creeze noi legături comerciale cu grupuri energetice mari, în ciuda sancțiunilor americane impuse precum și a anchetei UE în domeniul concurenței.


Potrivit Financial Times, compania germana isi asigura exploatarea unor campuri de gaze si petrol din Siberia, precum si extinderea accesului asupra punctelor de iesire a gazelor naturale si a capacitatilor de inmagazinare. La schimb, Gazprom primeste active de importanta strategica in Germania.


Astfel, Gazprom va detine in intregime controlul asupra unei companii mixte de tranzactionare si inmagazinare a gazelor naturale din Europa, inclusiv controlul asupra celui mai mare depozit subteran de inmagazinare a gazelor naturale din Europa. Pe langa aceasta, Gazprom va detine 50% din actiunile subsidiarei BASF Wintershall North Sea, companie ce exploreaza si produce petrol si gaze naturale in Olanda, Marea Britanie si Danemarca. Specialistii apreciaza ca este pentru prima data cand Gazprom detine controlul asupra unor capacitati de productie a gazelor naturale in Europa de Vest. In schimbul actiunilor cedate, Wintershall va obtine acces la doua campuri gazeifere din Siberia.


Alaturi de grupul german BASF, la aceasta intelegere cu Gazprom participa si grupul austriac OMV, care a semnat o intelegere asemanatoare.

In loc de concluzie

Recent semnatele acorduri intre grupul rus Gazprom si companiile europene arata o regandire de facto, si discreta, dincolo de mesajele politice, a politicii energetice a Rusiei fata de Europa, precum si o noua maniera de abordare a relatiilor.Desi la un moment dat parea ca influenta Gazprom in Europa va scadea semnificativ (prin prisma anularii proiectului South Stream si a anchetei Comisiei Europene asupra companiei ruse) iata ca Moscova nu numai ca reuseste sa isi mentina influenta energetica, dar prin noile acorduri semnate arata o regandire a strategiei sale si o intarire a pozitiei sale. Ramane de vazut cum va reusi Bruxelles-ul sa raspunda actiunilor venite de la Moscova. Cum va concilia interesele geopolitice cu cele economice, asta e intrebarea. Ramane de vazut in ce masura oficialii europeni vor mai putea sa apere Ucraina in negocierile cu Rusia vis a vis de pretul gazelor naturale livrate, avand in vedere ca odata operational Nord Stream 2, gazele naturale destinate Europei vor ocoli teritoriul Ucrainei.


Mai mult decat atat, desi Europa vorbeste despre scaderea dependentei energetice fata de Rusia si de gasirea unor noi furnizori de gaze naturale pentru statele europene, noile acorduri semnate de catre Gazprom cu partenerii sai europeni vor intari pozitia Rusia ca principal furnizor de energie catre Europa. Eforturile depuse pana acum de Uniunea Europeana par a fi fost in zadar. Nu in ultimul rand, Europa va trebui sa isi regandeasca mecanismele institutionale. In prezent Europa pare incapabila sa raspunda concret si rapid in fata actiunilor Rusiei, si pare sa nu mai fie mecanismul unitar care se doreste. Mai mult ca oricand, pozitia UE pare subrezita in fata interesul nationale sau a marilor companii.

Bonus: Romania

Strategia energetică a României promisă de Guvernul condus de Victor Ponta încă din 2012 va fi gata în 2016, susţine premierul. Nu se mai ştie a câta amânare a elaborării strategiei este aceasta, cert este insa că miniştrii din Guvern nu au fost în stare să o realizeze. Nu trebuie sa ne mire faptul ca Ministrul Energiei, Andrei Gerea, a declarat la conferinţa Mediafax Talks about Energy din primavara acestui an, că este adevărat că România nu are încă o strategie energetică, dar nici la nivelul Uniunii Europene încă nu este clară direcţia comună în acest domeniu.


Fostul ministru al Energiei Răzvan Nicolescu a prezentat la finele anului trecut o parte din viitoarea strategie energetică. Potrivit documentului elaborat de Departamentul pentru Energie, obiectivele noii strategii energetice sunt securitatea alimentării cu energie şi menţinerea unui preţ suportabil la consumatorii finali şi protecţia mediului, iar necesarul de investiţii în sector se ridică la 100 miliarde euro până în 2035. Trebuie vazut insa si cum va aborda aceasta strategie energetica aspecte atat de politici europene cat aspecte de importanta nationala si regionala. Accentul pare să se pună în continuare pe găsirea finanțării externe pentru construirea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Rămâne însă de văzut cum va fi rezolvată problema interconectărilor (cu Rep. Moldova, Ungaria și Serbia), interconectarea cu gazoductul TAP și dezvoltarea pe teritoriul României a coridorului sudic pentru preluarea gazelor din Marea Neagra (conducta țărmul Marii Negre – Podișor ), necesitatea  de noi strategii, programe şi scenarii de prognoza a utilizării eficiente a depozitelor de gaze naturale, creşterea performanţelor capacităţilor de înmagazinare, utilizarea înmagazinărilor subterane a gazelor ca instrument cheie de optimizare a proceselor între sursele de aprovizionare şi reţelele de tranzit internaţional şi transport şi cele naţionale de distribuţie, interconectarea rețelelor electrice. Timpul nu mai are rabdare, nici cu UE, nici cu Romania.

Multiculturalismul a murit. Trăiască multiculturalismul!

Petre M. IANCU

Angela Merkel a declarat din nou, după mulţi ani, că „multiculturalismul a eşuat“. Are dreptate? Şi dacă n-are, de ce nu? Şi cine, oare, e de vină pentru eventualul lui „eşec“?
În Germania, majoritarul de rînd nu se mai poate deplasa, cînd îl taie capul, unde vrea. O serie de clanuri musulmane au reuşit să transforme cartiere întregi în zone prohibite. Afectate sînt nu doar Berlinul şi alte metropole, ci şi localităţi din bazinul Ruhr.

Se întîmplă, ce-i drept, şi la case mai mari. La Chicago e greu de vizitat ghetoul pentru că europenilor li se recomandă să nu se expună. S-ar putea „trage din orice poziţie în turişti“, am auzit, ca avertisment, eu însumi. În estul Germaniei există vaste regiuni transformate de neonazişti, de vreo două decenii încoace, în no-go areas pentru asiatici, africani şi evrei. Li se adaugă, iată, mai nou, la Gelsenkirchen, Duisburg, Essen, alte teritorii gata să se prefacă în ţinuturi ale califatului global.
Pe moment, forţele de ordine germane icnesc sub povara intervenţiilor în suburbii în care, dacă nu sînt suficiente, ori nu bagă de seamă, automobilele Poliţiei se văd înconjurate de mase întregi de oameni, iar agenţii, luaţi pe sus şi molestaţi, riscă să-şi vadă moartea cu ochii. În răstimp, în unele moschei se predică ura ireductibilă faţă de Occident şi democraţie, demografia în vestul tot mai scindatului Bătrîn Continent s-a dezechilibrat durabil, iar Michel Houellebecq s-a adăugat unei lungi liste de prooroci care prevăd islamizarea Europei.


A murit deci multiculturalismul? E o impostură? O utopie? Trebuie înlocuit cu noţiuni mai potrivite, precum „transculturalitate“ sau „interculturalitate“, cum s-a propus?
Sub imperiul consecinţelor politice interne şi continentale ale crizei, care numai superficial poate fi desemnată ca una a migraţiei, căci este a Europei, a Germaniei şi-a democraţiei liberale, Merkel a dat înapoi. Susţinută de Comisia Europeană, dar contestată masiv acasă şi izolată, în fapt, în Europa, de la care aşteaptă nu doar solidaritatea, ci şi salvarea, cancelara s-a înclinat, mai nou, spre dreapta. Fidelă tehnicilor ei bine verificate, Merkel şi-a ajustat poziţia spre a o face oarecum mai compatibilă cu a conservatorilor şi a populiştilor europeni, care-i scindează Uniunea Creştin-Democrată, răpind tot mai mulţi membri familiei CDU.


Prin urmare, dar fără să-şi modifice în profunzime retorica de stînga în chestiunea refugiaţilor, Merkel şi-a reluat recent o vorbă de dreapta, mai veche. Potrivit ei, multiculturalismul ar fi „eşuat“. N-ar fi prima oară că susţine, verbal, acest eşec, fără să ia măsurile necesare ca să-l împiedice. A mai utilizat aceeaşi sintagmă şi în 2010. Nu puţini comentatori de dreapta se vor repezi şi-acum să-i dea dreptate. Am prieteni care vor ridica nedumeriţi din sprîncene ori se vor crede îndreptăţiţi să-mi contrazică vehement teza potrivit căreia Merkel se înşală. Acum, la fel cum a greşit şi în 2010.
Regiuni ca Transilvania şi oameni ca Brâncuşi, Enescu, Tristan Tzara, Paul Celan, Albert Einstein, Sergiu Celibidache, Herta Müller, Alexandra Maria Lara, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca i‑o dovedesc. I-o demonstrează evreii basarabeni plecaţi peste Ocean la începutul secolului XX. Ori mulţi studenţi vietnamezi, coreeni sau africani deveniţi savanţi în lumea nouă. O probează oamenii de afaceri prosperi, violoniştii, pianiştii, dansatorii şi actorii, diplomaţii şi oamenii politici crescuţi în ghetourile şi Chinatown-urile lumii. Un Henry Kissinger, între mulţi alţii, de pildă. Şi, în genere, mai toţi americanii, canadienii, australienii şi israelienii, fie ei sefarzi, vorbitori de idiş sau africani din Etiopia. Cu toţii au devenit dovada vie că multiculturalismul funcţionează. Cum a reuşit şi integrarea majorităţii italienilor sosiţi ca muncitori în Germania acum exact şase decenii.


Multiculturalismul eşuează doar în anumite condiţii. În cele de acum. De ce? Pentru că prea puţini îl înţeleg şi îl aplică aşa cum trebuie. La mijloc e asumarea unei concepţii a societăţii care să se descurce, deschisă cum e, fără exercitarea de presiuni asimilaţioniste asupra minorităţilor etnice, religioase şi culturale.
Or, acest proiect eşuează cînd, din pricina reacţiilor provocate de integrarea deficitară a unor segmente tot mai largi dintr-un grup etnic, religios sau cultural, precum, actualmente, cel al imigranţilor musulmani din Vest, societatea deschisă începe să se închidă. Cine e de vină pentru închidere? Imigraţia necontrolată? Clanurile care transformă zone vaste ale Occidentului în no-go areas? Evident. Dar, mai ales, autorităţile. Partea leului din vină aparţine celor care, admiţînd edificarea de lumi paralele, n-au întreprins, ani sau decenii la rînd, nimic spre a le combate, deşi ar fi putut. Care n-au făcut mai nimic spre a-i integra pe nou-veniţi. Care n-au aplicat legi, spre a nu risca acuza de „islamofobie“.

Răspunderea revine elitelor care, cantonate în turnul de fildeş al unei ideologii postnaţionale, n-au vrut în ruptul capului să admită importanţa factorului identitar. Şi în special a celui religios, subîntinzînd, politic, o nouă ideologie totalitară, globală. Sub bagheta lor s-a permis, relativist, în numele multiculturalismului şi al secularizării, diluarea progresivă şi progresistă a propriilor valori occidentale, astfel încît a dispărut mare parte din substanţa necesară integrării altora.


Vina e a liderilor care n-au înţeles că democraţiilor liberale li s-a aruncat mănuşa, ori o detestă într-atît încît abia aşteaptă să i se cînte prohodul. Care n-au vrut sau n-au putut să priceapă că inamicul e nu doar un nou tip de fascism clerical, extras dintr-o interpretare fundamentalistă a religiei şi reacţia populist-ultranaţionalistă sau extremist-stîngistă la acest vrăjmaş, ci şi propria „corectitudine politică“, tolerantă faţă de intoleranţă, dar cumplită în confruntarea cu apărătorii libertăţii.
Sub ea şi-au mascat inadecvarea şi au restrîns libertatea, prigonin­du‑şi cu atît mai vîrtos criticii, în numele bunătăţii universale. La umbra ei şi-au ascuns carenţele. Căci n-au învăţat nimic sau prea puţin din 9/11, din evidenţa că în atentatele de la New York, Madrid, Londra şi Paris au fost la lucru atentatori educaţi, frecvent prosperi, din a doua sau a treia generaţie imigrată.


Aceşti lideri au optat pentru a ignora nu doar teoria lui Huntington, ci şi bunul-simţ. Nu li s-a părut, deci, necesar să-şi edifice electoratele, explicîndu-le că, în lumea nucleară, informaţională şi globalizată, democraţia se apără credibil prin luptă, nu prin retrageri, prin angajare, nu prin izolare, global, nu naţional, din Africa şi pînă în Extremul Orient, din Asia şi pînă în America Latină, din Facebook pînă-n Twitter şi WhatsApp. Cu aliaţi cinstiţi, iar nu în coaliţii cu tirani.


Va învia multiculturalismul? De bună seamă, dacă ar muri. Cînd? De îndată ce liderii lumii i-o vor permite.

Uniunea Energetică Europeană – ce urmeaza?

Bogdan Patru

Context internațional

Aprovizionarea cu energie este una dintre principalele provocări cu care se confruntă Europa astăzi. Perspectiva creșterii acute a prețurilor și dependența tot mai mare de importul de energie pun sub semnul întrebării securitatea aprovizionării cu energie și pun în pericol întreaga economie.In paralel, trebuie luate decizii importante pentru a reduce drastic emisiile și pentru a combate schimbările climatice. În anii următori va trebui investit masiv în infrastructura energetică europeană, pentru a o adapta la nevoile noastre viitoare. In acest context, obiectivele majore ale politicii energetice UE sunt siguranţa aprovizionării cu energie, creşterea competitivităţii pieţei interne şi promovarea energiei durabile. Asigurarea securităţii energetice este un obiectiv prioritar al Uniunii Europene, accentuat mai ales după „crizele gazului” determinate de conflictul comercial dintre Federaţia Rusă şi Ucraina din 2006, 2009, dar mai ales cel din 2014. Criza ucraineană din 2014 a scos o dată în plus în evidență riscurile la care se supune Europa prin dependența de gazele rusești.

Uniunea Energetică – o solutie?

În luna aprilie a anului trecut, în contextul situaţiei din Ucraina şi al relaţiilor UE-Rusia precum şi în vederea gestionării provocărilor cauzate de dependenţa energetică a statelor membre UE faţă de gazele ruseşti, delegaţia poloneză la UE a distribuit un non-paper referitor la o foaie de parcurs pentru o Uniune Energetică Europeană.Documentul a fost transmis de partea poloneză Comisiei Europene (ca o contribuţie la analiza privind securitatea energetică a UE) şi statelor membre.

Sunt propuşi practic şase piloni fundamentali: infrastructură, mecanisme de solidaritate, consolidarea puterii de negociere a statelor membre şi a UE faţă de terţi, dezvoltarea surselor de energie indigene în UE, diversificarea surselor de energie (în special de petrol şi gaze naturale) şi consolidarea comunităţii Energetice. Documentul subliniază că toate măsurile propuse de partea Poloniei pot fi implementate în cadrul actualelor Tratate.

Totodată, delegaţia Poloniei a circulat şi articolul semnat de premierul Donald Tusk în ziarul Financial Times. [1] Articolul subliniază faptul că dependenţa excesivă a UE faţă de gazele ruseşti slăbeşte alianţa europeană.  Plecând de la exemplul uniunii bancare a UE dar şi al EURATOM, ca şi mecanisme europene, premierul polonez consideră ca este necesar ca la nivelul UE să existe un organism comun însărcinat cu negocierea si achiziţionarea de energie. Un asemenea organism ar contra balansa poziţia de monopol a Rusiei. Pe termen lung, UE trebuie să spargă monopolul rusesc asupra gazelor naturale şi să restaureze o piaţă liberă concurenţială.

Ce presupune planul Poloniei pentru o Uniune Energetică Europeană

La baza documentului stau 6 piloni:

1.Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii pentru a sprijini diversificarea energetică

UE trebuie să sprijine şi să acorde ajutor financiar lucrărilor de infrastructură energetică astfel încât să scadă dependentă faţa de importurile de gaze naturale şi petrol şi să mărească gradul de interconectivitate al pieţelor interne. Un asemenea obiectiv poate fi atins prin:

 -  Acordarea de prioritate proiectelor energetice din zonele (ţările) cele mai vulnerabile faţă de sistarea furnizării de către furnizori externi;

 -  Sporirea procentului de co-finanţare a unor asemenea proiecte până la maximul posibil la nivelul UE – 75%;

 -  Sporirea cotei de finanţare alocate proiectelor energetice prin cadrul financiar pentru perioada 2014-2020;

 -  Necesitatea introducerii sectorului petrolier in politicile de ajutor financiar;

 -  Pregătirea cadrului de finanţare pentru Proiecte Energetice în Interes Comun (PECI – Projects of Energy in Common Interest). Identificarea unei liste prioritare de PCI, poate reprezenta un impuls politic important (care să fie transmis la cel mai înalt nivel), pentru promotorii de proiecte şi părţile interesate din domeniu. este importantă şi prioritatea acordată finanţării PCI din Europa Centrală şi de S-E (vulnerabilă şi cu risc mare de a fi afectată de întreruperea aprovizionării), prin instrumentul CEF (Connecting Europe Facility) şi creşterea ratei de co-finanţare europeană până la 75%. Finanţarea proiectelor din sectorul petrolier (infrastructură, capacităţi de stocare şi tehnologii noi de rafinare), fie prin modificarea regulamentului CEF (care nu permite finanţarea acestui sector), fie prin alte programe europene, precum Horizon 2020;

 -  Accelerarea implementării Proiectelor de Interes Comun (PCI). În 2015, cu ocazia revizuirii listei PCI va trebui pus accentul pe necesitatea dezvoltării facilităţilor de depozitare a gazelor naturale şi produselor petroliere.


2. Implementarea mecanismelor UE de solidaritate privind siguranţa aprovizionării cu energie în situaţii de criză (pilonul II)

În situaţii de criză (precum oprirea alimentării cu gaze naturale de către Rusia în iarna lui 2009) statele membre trebuie să fie protejate, să ştie că alimentarea cu gaze nu va fi sistată, că rezervele existente la nivelul UE sunt suficiente pentru a acoperi consumul intern şi nici un stat membru nu va avea de suferit;

Este necesară elaborarea unui plan de prevenţie şi a unui răspuns rapid pentru un scenariu de criză.

Regulamentul 994/2010 privind securitatea aprovizionării cu gaze naturale reprezintă un instrument bun pentru gestionarea unor situaţii de criză, aceasta impunând obligaţii statelor membre de a elabora evaluări de risc şi planuri naţionale de acţiune preventivă şi de urgenţă. Statele membre, în mod voluntar,  pot extinde aceste planuri la nivel regional;
capacitatea de reacţie a UE la situaţii de criză ar putea fi îmbunătăţită prin realizarea unor evaluări de risc şi planuri de acţiune preventivă şi de urgenţă la nivelul UE;
Polonia doreşte o impulsionare politică a demarării acestor planuri la nivel UE întrucât Regulamentul 994/2010 nu prevede decât obligaţia pentru Comisia Europeană de a analiza fezabilitatea elaborării acestora la nivel european;
în cazul unei crize a aprovizionării cu energie – via UA – aproximativ 12-15 state membre vor fie afectate în mod negativ, motiv pentru care se impune crearea unui mecanism de solidaritate la nivel european;
pe durata negocierilor regulamentului, statele membre ale UE din Vestul Europei au manifestat reticenţă faţă de includerea unor obligaţii clare referitoare la elaborarea unor planuri de acţiune la nivelul UE, întrucât ar impune acestora obligaţii de conformare suplimentare, în condiţiile în care doar statele din Centrul şi Estul Europei ar fi cel mai rău afectate în cazul unei crize de aprovizionare;
capacitatea de import a Polonia va creşte, în următorii 4 ani, la aproximativ 38bcm/an (de trei ori consumul intern anual al PL), în condiţiile în care au fost realizate în ultimii ani investiţii majore în proiecte de infrastructură.


3. Consolidarea puterii de negociere a statelor membre şi a UE faţă de furnizorii externi (pilonul III)

Statele membre trebuie să acţioneze ca un corp comun în negocierile cu Rusia privitoare la alimentarea cu energie. Consolidarea se va face în mai multe etape care presupun:

 -  Eliminarea clauzelor secrete din contractele bilaterale cu Rusia

 -  Redactarea unui contract cadru la nivelul statelor membre UE

 -  Participarea activă a Comisiei Europene la negocieri

 -  În viziunea Poloniei, puterea de negociere a statelor membre  şi a UE faţă de furnizorii externi, ar putea fi consolidată prin:
abordarea comună (EU template) a acordurilor interguvernamentale (IGA) în domeniul energiei şi participarea obligatorie a COM în toate etapele de negociere a unui IGA pentru minimalizarea efectelor acestora asupra nonconformităţii cu legislaţia europeană. Este important, în acest sens, să fie avută în vedere stabilirea unei liste cu clauze abuzive care nu ar mai trebui să se regăsească în IGAs. Pentru PL o clauză importantă este şi cea referitoare la punctele de livrare a gazelor (market delivery points), acestea ar trebui să fie stabilite la graniţa UE şi nu în interiorul UE;
crearea unui mecanism de agregare a cererii la nivelul UE/regional pentru importul de gaze naturale, COM fiind invitată să analizeze modul de concretizare a unui asemenea mecanism. Propune spre analiză 2 opţiuni de implementare a acestui mecanism – crearea unei agenţii responsabile pentru agrearea cererii (top-down approach, după modelul agenţiei Euratom) sau crearea unei entităţi comerciale (bottom-up approach).

Există  însă o anumită reticenţă din partea companiilor, în speciale cele din Germania, cu privire la crearea unui asemenea mecanism în condiţiile în care preţurile actuale sunt negociate fie la nivel de companii, fie la nivel de stat. Un asemenea mecanism ar întări, în opinia companiilor germane, poziţia țărilor / companiilor  din Estul Europei.

La nivelul Comisiei Europene se analizează opţiunile de implementare a unui astfel de mecanism. Această idee nu este nouă, instituţia europeană lucrând, în ultimii ani, la scenarii privind acest subiect; până acum, însă, nu a prezentat, public, o analiză concretă, fiind mai degrabă în aşteptarea unui impuls din partea țărilor membre UE.


4. Dezvoltarea surselor de energie din interiorul UE (pilonul IV) presupune:

 -  Explorarea şi exploatarea surselor existente de energie, mai ales a zăcămintelor de cărbune şi a gazelor de şist, in condiţiile respectării normelor şi standardelor existente la nivelul UE;

 -  Exploatarea surselor de energie existente va stimula economia ţărilor UE;

 -  La nivel UE cărbunele trebuie privit ca o resursă cu potenţial de a asigura independenţă energetică.


5. Identificarea de noi surse de alimentare cu energie (pilonul V)

 -  Dezvoltarea infrastructurii energetice europene va facilita accesul furnizorilor externi la piaţa europeană;

 -  Trebuie căutate noi rute de alimentare în principa cu gaze naturale şi petrol;

 -  Trebuie întărită cooperarea cu Statele Unite şi Canada în vederea importului din aceste ţări în Europa de gaze naturale lichefiate (LNG). Australia poate fi un alt partener important pentru UE;

 -  Continuarea lucrărilor la Coridorul Sudic al Gazelor, întărirea cooperării cu noi furnizori din zona Mării Caspice şi a Mediteranei (state precum Azerbaidjan, Turkmenistan, Israel sau Irak).

6. Consolidarea Comunităţii Energetice (pilonul VI)

 -  Întărirea rolului instituţional;

 -  Îndreptarea atenţiei asupra Ucrainei şi Moldovei şi acordarea de asistenţă şi sprijin pentru ca aceste două ţări să implementeze şi să aplice la nivel naţional legislaţia europeană în domeniul energetic;

 -  Realizarea proiectelor de conectare a ţărilor membre în Comunitatea Energetică, dar şi a Ucrainei şi Moldovei, cu piaţa internă UE;

 -  Crearea şi promovarea unei strategii privitoare la dezvoltarea surselor de energie din interiorul UE şi creşterea eficienţei;

 -  Crearea unui sistem eficient de avertizare rapidă în Ucraina în caz de sistare a furnizării gazelor naturale.

 -  În conturarea Uniunii Energetice, Comisia va porni de la cele 3 obiective-cheie ale politicii energetice europene: securitatea aprovizionării, sustenabilitate şi competitivitate, precum şi de cele 5 dimensiuni  prezentate de vice-preşedintele, M. Sefcovic, în cadrul audierilor din Parlamentul European: (a) securitate,  solidaritate şi încredere; (b) dezvoltarea unei piețe interne a energiei integrate și competitive; (c) moderarea cererii de energie/eficienţă energetică; (d) reducerea emisiilor de carbon / decarbonizarea mix-ului energetic al UE; (e) cercetare şi inovaţie – dezvoltarea de tehnologii în domeniul energetic.

 -  Aprecieri  la nivelul țărilor membre ale UE


Față de documentul transmis de către delegația poloneză spre consultare și analiză, reprezentanții României au semnalat oportunitatea luării în considerare a resurselor indigene din M. Neagră, relevante pentru reducerea dependenţei energetice externe a UE. De asemenea, s-au făcut referiri generale la oportunitatea ca strategia energetică a UE să nu omită statele terţe vecine – părţi contractante ale Comunităţii Energiei.

Propunerea poloniei a fost primită cu interes la nivel european, fiind sprijinită puternic de Marea Britanie (aceasta la rândul ei a transmis Comisiei o serie de propuneri privind întărirea cooperării în domeniul energiei la nivel european, document ce se află în complementaritate cu propunerea poloneză).

Dar nu toată lumea în Europa este convinsă că o Uniune a Energiei deplin funcțională  este ceea  de ce are nevoie de UE în acest stadiu. Există voci ce avertizează că un plan de creeare a Uniunii Energiei ar putea fi prea ambițios, sau necesită eforturi prea mari din partea statelor membre. Unele guverne și companii energetice de stat nu sunt convinse de necesitatea unor prevederi, cum ar fi decuplarea (de funcții de producție și de transport) și a interconectărilor transfrontaliere, care ar ușura fluxul (în orice direcție) al aprovizionării cu energie. Ei avertizeaza ca nivelul de încredere instituțional este insuficient pentru a trece la capacități de înmagazionare comune sau tranzacționarea într-un coș energetic european. Unii lideri naționali au agreeat, în principiu, propunerea lui Tusk, dar au devenit temători atunci când s-a intrat în detalii.

Astfel, guvernul francez, de exemplu, vede interconexiunile transfrontaliere ca o amenințare dirctă la adresa industriei sale nucleare, deoarece ar deschide surse alternative de alimentare cu energie.

Non-paper-ul transmis de către delegația poloneză este privit cu îngrijorare și de Berlin şi de Comisia Europeană din diverse motive. Propunerea ar putea reprezenta o încălcare a legilor internaţionale privind concurenţa. Comisarul european al energiei Günther Oettinger a avertizat că negocierile făcute în comun de statele membre ale UE cu Gazprom ar fi o schimbare “fundamentală” a practicilor.

Ce ne așteaptă în 2015 ?

Crearea Uniunii Energetice este unul dintre proiectele prioritare ale Comisiei Europene pentru perioada 2014-2019, așa cum a indicat și noul Președinte al Comisiei, Jean-Claude Juncker, încă de la începutul mandatului său.

În această săptămână, vom afla mai multe detalii despre viziunea Comisiei asupra politcii energetice viitoare. Astfel, la începutul acestei luni (Vineri, 6 februarie) va avea loc o amplă conferință pe tema Uniunii Energetice, organizată la  Riga de către Comisie  și de către  Letonia (care deține președinția Consiliului de Miniștri).  La eveniment vor participa miniștrii energiei din țările europene precum și reprezentanți ai diferitelor organizații interesate de politica energetică. Se așteaptă ca în cadrul acestei conferințe să fie prezentate indicii cu privire la prevederile propunerii finale ale  Comisiei referitoare la crearea Uniunii Energetice, propuneri ce sunt programate pentru adoptare și publicare la 25 februarie.

Rămâne de văzut însă cât de mult capital politic este dispusă Comisia să investească în ambițioasele sale planuri de creare a Uniunii Energetice, având în vedere faptul că sunt necesare eforturi uriașe pentru a convinge atât membrii europeni dar și statele terțe de necesitatea și utilitatea acestui proiect.

Deși planurile pentru o Uniune Europeană a Energiei au fost stimulate de deteriorarea relațiilor cu Rusia (sistarea furnizării de GN de către Gazprom către Ucraina precum și pericolul reducerii furnizării de GN către statele europene ce planat pentru iarna 2014-2015), și care au convins majoritatea statelor că este  nevoie să se reducă dependența UE  față de importurile de energie din Rusia, asta nu înseamnă că fiecare stat membru este gata să adere în totalitate la prevederile propuse de către Polonia și de către Comisie.

Un alt aspect interesant de urmărit în perioada următoare va fi reacția Rusiei față de acest proiect precum și mijloacele prin care va încerca blocarea acestui proiect la nivel european.


Propunerile Poloniei (dar şi ale Marii Britanii) conţin factori de interes major pentru ţara noastră din punctul de vedere al securităţii energetice. Implicarea activă a României în formularea politicii europene viitoare în materie de energie, prin promovarea includerii obiectivelor strategice naționale va putea contribui la consolidarea poziţiei RO ca producător şi hub energetic în zona Europei de Sud-Est. De asemenea, prin implementarea corespunzătoare a măsurilor respective se va reduce dependenţa energetică faţă de Rusia.

Genocidul din Irak- datoria de intervenţie

Ioan Stanomir 

Prăbuşirea Irakului, sub loviturile pe care i le administrează armata barbară a Statului Islamic, este fundalul pe care se dezvoltă unul dintre cele mai dramatice evenimente ale anilor din urmă. În faţa avansului aparent de neoprit al teroriştilor, comunităţi întregi sunt pe cale de a fi lichidate. Prin viol, prin execuţii, prin înfometare, prin aplicarea unor tratamente destinate să conducă la extincţia lor. Un cuvânt se impune, fără echivoc, spre a descrie procesul pe care îl pune în operă, cu premeditare, terorismul islamic pilotat de ISIS. Iar acest cuvânt este genocid.

Colapsul statului irakian poate fi punctul de plecare al unei destabilizări strategice de amploare. Islamismul ar dispune nu doar de o bază teritorială de operaţii, ci şi de posibilitatea de a edifica, prin sânge şi coerciţie, un stat model, care să îi reflecte propria patologie intelectuală. Afectat de violenţe sectare, ocrotit de a o armată care dezertează în masă, scenă a unor controverse juridice sterile, Irakul are toate premizele spre se îndrepta spre o catastrofă politică făra precedent.

Dincolo de acest eşec al construcţiei instituţionale post-autoritare, se desenează realitatea unui atac frontal îndreptat împotriva comunităţilor creştine şi yazidi din Irak. Toate informaţiile de pe teren converg în aceeaşi direcţie. Proiectul islamist este acela de a elimina toate acele grupuri care nu îşi pot avea locul în organizarea perfectă a Califatului. Reînvierea unor practici medievale de taxare a non-musulmanilor este doar un paleativ. De vreme ce autentica intenţie a ISIS este una genocidară, până la capăt.

Genocidul din Irak este unul atipic, în măsura in care el este îndeplinit de o structură care nu are atribute etatice. În Rwanda sau în Bosnia, în Darfur sau în Cambodgia, statul este agentul care planifică şi realizează genocidul. De această dată, prăbuşirea unui stat este ocazia de a aplica o politică exterminaţionistă. Chiar şi raportat la propria tradiţie de brutalitate a dictaturii lui Saddam ( să ne amintim de ferocitatea cu care regimul său a tratat pe kurzi şi pe shia), abordarea ISIS atinge un nou grad al barbariei. Motivaţia religioasă este esenţială în eşafodajul paranoic al islamismului. Ca religie politică, ca acumulare de violenţă, ca proiect de societate, islamismul nu poate supravieţui în absenţa inamicului pe care îl combate. Creştinii şi celelalte minorităţi etno- religioase din Irak sunt ţintele ideale. Dispariţia lor completă este parte din agenda Califatului.


Datoria de intervenţie în Irak este motivată nu doar de perspectiva naşterii unui stat islamic în regiune, ci şi de existenţa unor crime sistematice, care se desfăşoară în impunitate.Exterminarea minorităţilor din Irak este un proiect genocidar clasic. Demnitatea umană nu se poate negocia. Tăcerea, inacţiunea devin forme de complicitate cu criminalii şi fantasmele lor sângeroase.

Război și propagandă în Gaza

Alexandru Lazescu

Occidentul ignoră cu o păguboasă ușurință asaltul informațional global care își propune să mineze și din exterior și din interior fundamentele democrației liberale

Cînd Barack Obama a anunțat că Statele Unite sunt gata să ia măsuri punitive împotriva regimului Assad după un atac chimic care a omorît și mutilat între altele zeci de copii au fost imediat organizate demonstrații de protest împotriva “imperialiștilor americani”. Pînă la urmă America nu a mai atacat, chestiune care a stîrnit destule controverse considerîndu-se că în acest fel a fost subminată grav credibilitatea Washingtonului pe plan internațional. În schimb măcelul din Siria a continuat neabătut. Numărul celor uciși a depășit demult cifra de 200 de mii. Numărul celor mutilați nu-l știe nimeni exact iar peste un milion de refugiați, între care o mulțime de copii rămași orfani, trăiesc în condiții improprii în tabere din Iordania și Liban. Iar despre cele cîteva sute de mii de creștini obligați de extremiștii musulmani să plece din Irak (în Mosul, pentru prima oară după peste 1500 de ani, nu mai există nici o biserică, toate fiind demolate de ISIS!) abia dacă se mai pomenește din cînd în cînd.

Dacă vă așteptați să vedeți ample demonstrații care să atragă atenția asupra acestor dezastre umanitare sau asupra altora precum cel din Sudan, ei bine, vă înșelați. În schimb, vedeți un flux mediatic neîntrerupt și o mulțime de proteste, inclusiv în fața Casei Albe, care denunță “crimele Israelului” în fîșia Gaza. Mînia, indignarea, oprobiul cu țintă Isaraelul, adesea cu trimitere obligatorie și la Statele Unite pentru sprijinul acordat statului evreu, sunt generalizate. La nivel emoțional e greu să nu fii impresionat văzînd case bombardate, civili uciși, spitalele supraaglomerate cu răniți. Iar jurnaliștii prezenți la fața locului, inclusiv mulți dintre cei occidentali, nu fac economie de epitete atunci cînd descriu suferința prin care trec locuitorii din Gaza. Iar de cele mai multe ori relatările acestora sunt preponderent critice față de Israel și foarte puțin incriminatorii la adresa Hamas, o grupare teroristă în toată regula.

În acest fel motivele, contextul intervenției militare israeliene în Gaza, trec repede în plan secund. Sigur, victimele civile din Israel sunt puține dar asta nu pentru că Hamas nu ar dori să omoare cît mai mulți evrei ci pentru că sistemul de interceptare a rachetelor trase de Hamas (peste 2500 în ultimele săptămîni!) denumit “Iron Dome” le-a blocat pe cele mai multe dintre ele. Iar  zecile de tuneluri, unele lungi de cîțiva kilometri, săpate de Hamas pentru a putea răpi civili israelieni sau pentru a intreprinde atacuri teroriste nu pot fi nici într-un caz considerate “instrumente ale păcii”. Chiar faptul că pînă în prezent au fost uciși peste 60 de soldați israelieni e un indiciu al forței grupărilor armate cu care aceștia se confruntă în Gaza. Se vorbește enorm despre bombardarea școlilor sau altor obiective civile și mult mai puțin despre maniera incalificabilă în care Hamas își plasează armamentul exact în acest gen de locații. Doar în ultimele două săptămîni oficiali ai programului ONU au descoperit arsenale de armament plasate în 3 dintre școlile pe care le operează în Gaza. O confirmare a celor spuse recent de premierul Netanyahu într-un interviu acordat CNN: “În timp ce noi utilizăm rachete (sistemul Iron Dome) pentru a ne apăra civilii ei utilizează civilii pentru a-și proteja rachetele”.

În ciuda acestor evidențe este însă limpede că Israelul pierde războiul la nivelul percepției opiniei publice internaționale (în Israel cota de sprijin popular față de acțiunile din Gaza este la un nivel fără precedent, în jur de 90 de procente). Inclusiv la Washington și în principalele capitale europene auzi declarații de genul: înțelegem motivațiile din spatele intervenției militare israeliene în Gaza dar maniera în care utilizează forța aramată ni se pare disproporționată. Sigur, e greu de spus, ce ar face oficialii în cauză dacă peste 70 de procente din teritoriul țării lor ar fi expus zilnic tirului a unor zeci de rachete. De exemplu, ce am zice și ce am face și noi în România dacă în majoritatea orașelor noastre, în Iași, București, Cluj, Brașov, Bacău sau Craiova, etc am fi nevoiți să ne adăpostim de cîteva ori pe zi în adăposturi pentru a ne proteja în fața tirului de rachete trase de un adversar, ca Hamas, în a cărui cartă fundamentală se spune explicit: “Profetul (Mahomed) statuează că este de datoria fiecărui musulman să ucidă orice evreu oriunde în lume”?

Sigur, dramele omenești din Gaza sunt tulburătoare. Ele rămîn reale, impresinante, dincolo de bătălia argumentelor. Dar, de ce totuși e indignarea planetară atît de selectivă? Despre sutele de mii de copii din Siria ucisi, schiloditi, obligati sa traiasca in refugiu in mizerie abia dacă se mai pomenște din cînd în cînd! Astăzi se discută la ONU despre crimele împotriva umanității de care s-ar face vinovat Israelul dar cînd în urmă cu cîteva luni s-a făcut o propunere în Consiliul de Securitate ca toate părtile implicate în conflictul din Siria (toate părțile, nu doar regimul Assad!) să fie investigate pentru același lucru Rusia și China au opus dreptul lor de veto.

Două sunt motivele care stau în spatele acestui tip de asimetrie. Primul, e o chestiune factuală. Indignarea, exprimată prin manifestații de protest, articole incriminatorii, postări pe bloguri, liste de dicuții sau pe rețele sociale, este maximă atunci cînd pot fi incriminate Statele Unite, Israelul, Occidentul în general. Atunci cînd musulmanii omoară musulmani, ca în Siria, în Afganistan sau în Irak (unde ISIS a postat pe Internat imagini și clipuri cu execuții a peste o mie de militari shiiți pe care i-a capturat) indignarea scade asimptotic spre zero. Că nu o fac musulmanii radicali extrem de activi în cealaltă ipostază e explicabil, chiar dacă e greu de justificat în plan moral, dar de ce amuțesc brusc și vocile “ocidentale” vehement anti-americane și anti-Israel? Sigur că fiecare viață curmată în Gaza e o tragedie în sine, dincolo de statistici și argumente pragmatice, dar ipocrizia asta planetară e dezgustatoare. Și are si o multime de exponenti în Occident din categoria celor încadrați de Lenin în categoria “idioților utili”.

Există însă și un al doilea motiv pentru care expunerea mediatică a dramelor umane din Gaza e masiv disproporționată dacă o comparăm cu aceea din alte teatre de conflict în ciuda faptului că numărul victimelor este la scară de sute de ori mai mare în cazul acestora din urmă. În Gaza ziariștii sunt acceptați pe teatrul de operații și protejați de armata israeliană. Iar pentru teroriștii Hamas ei sunt o adevărată binecuvîntare propagandistică. În schimb în Siria sau în Irak pot fi oricînd răpiți, torturați sau chiar uciși. Chiar aproape de noi, în estul Ucrainei, peste 30 de jurnaliști au fost sechestrați, unii au fost bătuți sau chiar uciși, de “rebelii” separatiști. Cu alte cuvinte, în timp ce există toate condițiile pentru relatări extinse ale mass media din Gaza prin alte părți mediul extrem de ostil le face aproape imposibile. Puteți fi siguri că dacă am fi în situația opusă în care aceste relatări ar fi în dezavantajul Hamas lucrurile s-ar schimba în chip radical și în Gaza.

Ajungem aici într-un punct care de cele mai multe este ignorat atunci cînd se discută situația din Orientul Mijlociu. Recent, în cursul uneia dintre nenumaratele relatări și discuții despre conflictul din Gaza găzduite de BBC a putut fi văzută pe viu una dintre diferențele fundamentale dintre cele două părți aflate în conflict. E vorba de valorile fundamentale de la care fiecare dintre ele se revendică. În progrmul cu pricina un jurnalist de la “Jerusalem Post” apăra intervenția militară din Gaza și sublinia faptul ca deși inevitabil sunt victime armata Isaraelului face eforturi enorme pentru a limita pierderile de vieți omenești printre civili (deși tactica Hamas de a amesteca armamentul și luptătorii săi cu civilii, în scop propagandistic, complică substanțial lucrurile). Un alt israelean, membru al unui ONG, susținea, din contra, că nu se face destul din acest punct de vedere.

Din perspectiva discuției de față detaliile acestei polemici nu sunt de fapt importante, nu analizăm aici nici cine are sau nu are dreptate. Altceva e important: faptul că există astfel de voci critice în Israel care se și pot exprima deschis în spațiul public. Eu unul nu am prea auzit pînă acum palestinieni, în general musulmani, care să deplîngă faptul că atacurile teroriste intreprinse de Hamas, Hezbolah sau ISIS omoară evrei sau creștini nevinovați. Din contra, am văzut, după atacul din 11 septembrie, musulmani, deloc puțini, sărind în sus de bucurie în Orientul Mijlociu, în lumea musulmană în general, chiar în spațiul occidental. Am mai văzut recent cum în Marea Britanie, în Birmingham, o retea islamică a reușit să se inflitreze în sistemul școlar. Între altele, copiii de religie musulmană erau învățați că toți creștinii sunt ticaloși și mincinoși. În aceste condiții nu e de mirare că atunci cînd cu ocazia sărbătorilor de Paște premierul David Cameron a vorbit despre Marea Britanie ca despre o țară creștină s-au găsit imediat 50 de oameni de știință, scriitori, pesonalități din zona acedemică (toți mîndri exponenți ai inteligentsia de stînga) dispuse să semneze o scrisoare deschisă de protest care critica aspru această remarcă “nepotrivită”. În ciuda faptului că într-un sondaj de opinie din 2011 britanicii se declarau în proporție de 60 de procente creștini fizicianul Jim Al-Khalili, inițiatorul scrisorii deschise, considera că remarcile premierului sunt parte a unui “curent îngrijorător” din societate. Probabil e inutil să precizăm faptul că o astfel de discuție, în oglindă, în orice țară musulmană ar fi de domeniul Science Fiction. Ba chiar și dincolo de spațiul islamic dacă ne aducem aminte de amenințările cu moartea după publicarea unor caricaturi, considerate insultătoare, într-un ziar danez sau după apariția romanului “Versetele Satanice” scris de Salman Rushdie)

Bombardați mediatic de un flux neîntrerup de imagini dramatice din Gaza, prinși în constrîngerile “corectitudinii politice” care impune dogme precum “terorismul nu are religie sau etnie”, cu toate că peste 90 de procente din toate atentatele teroriste sunt comise de musulmani, nu doar asupra celor de alte religii ci chiar asupra altor musulmani, am devenit prizonierii unei confuzii întreținute în mod deliberat. Care ne face să nu realizăm că sprijinul pentru Israel este în fond sprijinul pentru singurul stat din regiune care împărtașește aceelași valori pe care, îmi place să cred, le împărtășesc și cei mai mulți dintre noi.

În fapt, Occidentul în ansamblu a ignorat pînă acum cu prea mare ușurință această bătălie informațională globală, plecînd de la iluzia că ne îndreptăm inevitabil către o lume construită după modelul democrației liberale. Alții, precum rușii, chinezii sau Qatarul (care finanțează canalul Al Jhazera, care emite și în engleză) nu au făcut-o. Din contra, alocă enorme resurse umane și financiare. Rușii chletuiesc circa $1 miliard pe an pentru propaganda externă (a cărei vîrf de lance este Russia Today) iar chinezii alocă sume și mai substanțiale. Accesul este asimetric. Punctele de vedere occidentale își fac loc doar cu greu, de o manieră controlată, în Rusia sau în China în timp ce accesul la publicul de cealaltă parte a baricadei este practic neîngrădit.


În plus, și în America și în Europa există o extinsă rețea de asociații și formatiuni politice stîngiste, unele finanțate de serviciile secrete rusești, mari maeștri în dezinformare, pentru care simbolul răului absolut sunt America, Israelul, Vestul în general. Acestea sunt dispuse să se mobilizeze imediat atunci cînd izbucnesc conflicte precum cel din Gaza dar trec cu o ușurință dezarmantă peste crimele, opresiunea, violările masive ale drepturilor omului din alte părți ale lumii care nu pot fi imputate direct acestor vinovați de serviciu. Siria, Sudanul, Irakul, Coreea de Nord, Iranul, sunt doar cîteva exemple în acest sens. În același timp obsesiile mioape privind “multiculturalismul” sau excesul de “corectitudine politică” crează frustrări în crestere la nivelul populației din spațiul occidental pe care le exploatează mișcările de extremă dreaptă, fenomen evidențiat din plin la ultimele alegeri europarlamentare. Singurul politician proeminent pe care l-am auzit în ultima vreme vorbind despre necesitatea de a contracara toate aceste evoluții printr-o strategie coerentă de promovare a valorilor democrațiilor liberale este Hillary Clinton, într-un interviu acordat recent lui Fareed Zackaria la CNN. Rămîne de văzut dacă în perioada următoare vom asista la o schimbare substanțială de atitudine din acest punct de vedere sau, din contra, astfel de voci vor rămîne doar unele izolate semn că Occidentul nu realizează pe deplin dimensiunea amenințărilor cu care se confruntă din acest punct de vedere.