Georgeta Resteman
Doamne,
cât ai fost de-ndurător
Când
ai vrut ca să mă nasc în vară,
Lâng-o
pădurice şi-un izvor
Prefirând
în mine primăvară.
Toamnelor
m-ai dăruit doinind,
Ruginiu
brumat cu dor de glie,
Iernile
mi le-ai pictat, zâmbind,
Cu
omăt pe trup de Românie
Legăn
de visări cu mir curgând -
Graiul
nost’, limba română sfântă,
De
la daci străbuni sclipiri în gând,
Colţ
de rai ce sufletu-ţi încântă.
Luminat-ai,
Doamne, cugetul
Copt-ai
grâul, frământat-ai pâine,
Alinat-ai,
tandru, plânsetul
În
descântecul limbii române.
Nu-i
în lumea asta-atâta foc -
Jar
de maci în trunchiuri de cuvinte,
Auriu
din lanuri prinse-n joc
Cu
albastrul cerului, cuminte,
Ca-n
tărâmul lui Zamolxe, vechi,
Unde
spiritul în veci nu moare -
Limba
noastră, giuvaer străvechi,
Cu
safire dăltuite-n mare,
Limpezită-n
roua munţilor,
Răsădită-n
lutul din câmpie
Şi-n
coroana verde-a codrilor,
Doină-n
tufele de iasomie...
De
vei auzi, Doamne, vreodat’
Un
român uitând limba română
Fie
el de-a pururi blestemat
Şi
odihnă n-aibă în ţărână!
Doamne,
cât ai fost de-ndurător
Când
ai vrut ca să mă nasc în vară,
M-ai
sfinţit în românesc izvor
De
cuvânt şi dragoste de ţară.
