Când lupii netrebnici se-nfruptă din noi

Georgeta Resteman

Culeg de pe fruntea umbrită de nouri

Broboane de griji, ostenite şi reci,

Miresme de suflet în scâncet de doruri

Călcând peste timp, rătăcind pe poteci

Prin jarul de clipe ce mistuie-n ruguri

Timp nemilos într-o lume nebună

Trec iele zălude şi cete de fluturi

Zvârlind cu speranţe în raze de lună.

Pe tâmple adastă un tremur zănatic

Plumb ce apasă pe slova-mi târzie

Şi-n liniştea spartă de-un ţipăt sălbatic

Se-aude cum plânge un mugur în vie.

În zbuciumul crâncen, luptând cu nevoi

Ţi-e silă de tot ce-i în juru-ţi nedrept

Când lupii netrebnici se-nfruptă din noi

Şi colţii-şi înfig şi-n căldura din piept

Rămâi consternat aşteptând vremuri noi.

Limba noastră, giuvaer străvechi

Georgeta Resteman

Doamne, cât ai fost de-ndurător

Când ai vrut ca să mă nasc în vară,

Lâng-o pădurice şi-un izvor

Prefirând în mine primăvară.

Toamnelor m-ai dăruit doinind,

Ruginiu brumat cu dor de glie,

Iernile mi le-ai pictat, zâmbind,

Cu omăt pe trup de Românie

Legăn de visări cu mir curgând -

Graiul nost’, limba română sfântă,

De la daci străbuni sclipiri în gând,

Colţ de rai ce sufletu-ţi încântă.

Luminat-ai, Doamne, cugetul

Copt-ai grâul, frământat-ai pâine,

Alinat-ai, tandru, plânsetul

În descântecul limbii române.

Nu-i în lumea asta-atâta foc -

Jar de maci în trunchiuri de cuvinte,

Auriu din lanuri prinse-n joc

Cu albastrul cerului, cuminte,

Ca-n tărâmul lui Zamolxe, vechi,

Unde spiritul în veci nu moare -

Limba noastră, giuvaer străvechi,

Cu safire dăltuite-n mare,

Limpezită-n roua munţilor,

Răsădită-n lutul din câmpie

Şi-n coroana verde-a codrilor,

Doină-n tufele de iasomie...

De vei auzi, Doamne, vreodat’

Un român uitând limba română

Fie el de-a pururi blestemat

Şi odihnă n-aibă în ţărână!

Doamne, cât ai fost de-ndurător

Când ai vrut ca să mă nasc în vară,

M-ai sfinţit în românesc izvor

De cuvânt şi dragoste de ţară.

Divinul ţărm

Georgeta Resteman

Pe-un ţărm divin de paşii-o să ne poarte

Din noaptea care prin tăceri respiră

Ne vor trezi cu degete de liră

Nădejdi târzii ţesute-n clipe sparte...

Tu chiar nu vezi că stelele se miră

Cum viscoleşte-n noi temuta soarte

În pumni de plumb cenuşile împarte -

Durere din durere se prefiră?

Divinul ţărm ce poate să învie

Nisipuri zălogite într-un mit

Umblet de maci cu paşi de poezie

În rouă de cuvinte-ncuminţit

Şi-o cupă de iubire-n cumetrie

Cu gândul alb scăldat în infinit.

Un pumn de vise a mai rămas din noi

Georgeta Resteman

Pe pat de ghiocei zâmbeşte-amurgul,

Magnolii dezgolite-ngheaţă-n cupe.

Trudit, se pierde-n umbre demiurgul

Din carnea zării, noaptea franjuri rupe

Zvârlind spre lume-n falduri reci, iluzii.

Ce-a mai rămas din noi? Un pumn de vise

C-un ţipăt de cocori se-mbată surzii -

La tâmpla serii zac tăceri ucise.

Zăpezi târzii, pe umeri de brânduşe

Apasă tainic. Primăvara-i mută

Suntem frumoşi nebuni prinşi în cătuşe,

Cai albi mânaţi spre-abis de-o pace slută.

Fiorii ne-mpletesc cununi de gheaţă

Pe trupul clipei irosind cuvinte

Cu care,-n treacăt, timpul ne răsfaţă -

Logodnic în nepământeşti veşminte.

Un pumn de vise a mai rămas din noi!

Ne risipim, păienjeniş de umbre

Ne învăluie săraci, străini şi goi -

Copii pribegi printre ruine sumbre

În lumea tristă, învinsă de nevoi...

Din ochii mei fântânile se-adapă

Georgeta Resteman

Din ochii mei fântânile se-adapă

(şi-au răstignit durerile pe ciuturi...)

Topind în palma lor zăpezi de fluturi,

Când crinii ară-n luturi, macii grapă!

Din cerul tău cu linişti albe scuturi -

Cum, Doamne,-aş face mintea să priceapă

Că inima-i gătită de agapă

Şi-i dăruie văzduhului săruturi?!

Desculţul, tremurând, cu paşi de rouă

Striveşte frici în umbletu-i ascuns

Şi-aleargă-nspre tărâmu-n care plouă

Cu lacrima iubirii ce-a pătruns

În viaţa mea! Dar, ce vă pasă vouă

Că suferinţelor le-am spus: De-ajuns!?

Grupaj de poezii (43)

Alte lumi mai umane

Adi Filimon

cât timp din viaţă plâng pentru lucruri mărunte

nu pot râde măcar un pic pentru ceva important

visele sunt viaţa pe care mi-aş dori să o duc

de-aceea dorm aşa de mult

când copiii visează demonii morţii eu trăiesc

demonii vieţii şi fug într-o altă realitate

mai simplă decât cea în care durerea

apasă pe suflet şi trup cu toată puterea

unui Dumnezeu vitreg ce crede

că sunt prea multe vietăţi pe pământ

Eşti îngerul

Sprincenatu Dan

Coboară o perdea de fum

imensă, din inima vrăjită acum

sufletu-i un templu larg deschis

iubito intră-n el cum mi-ai promis!

Acolo vei găsi numai iubire

Izvor de linişte, tandreţe,fericire,

Îţi dăruiesc cu drag frumoase flori

în braţe te cuprind, mă trec fiori

Cu patimă pe gură te sărut

sânii tăi apasă-n mod plăcut

pe piept şi-n mine doruri cresc

eşti îngerul pe care îl iubesc !

Tu ești zâmbetul primăverii

Violeta Ionescu

În catedrala sufletului meu am să te aștept

Mi-e dor de tine azi, mi-e dor întotdeauna

Prin timpul care trece doar în pași de menuet

Mi-e dor de noi, chiar de răsare iarăși luna.

Mi-e dor de tine și am să te caut prin altare

În orice clipă îmi imaginez că te sărut pe obrăjori

Deși nu ești cu mine, doar chipul tău îmi apare

Un dar ce-l mângâiam cu dragoste, de atâtea ori.

Te caut printre simfonii îmbrăcate cu lumină

Nu vreau să îmi imaginez că nu te-aș mai vedea

În surâsul tău am regăsit o viață mai senină

Aș vrea să cred că într-o zi vei fi din nou a mea.

Te aștept prin note ale cântului doar de noi știut

Să evadăm dintr-o vremelnicie care ne risipă

Să-mi dai iubirea ta o veșnicie și încă un minut

Să ascundem într-un labirint uitat orice ispită.

Te caut printre versuri colorate în orice abis

Nu vreau vreodată să te pierd, ești tot ce am

Te caut pentru a-ți desena al nostru paradis

În aripa albă a unui porumbel întinsă pe un ram.

În catedrala sulfetului meu e chipul dragostei

Și te aștept c-o nouă primăvară-nmugurită

Știu c-ai să vii, te simt prin versurile poeziei

Te văd pe fila albă, ești atât de-ndrăgostită...

Te caut printre ghioceii din grădina noastră

Nu mă lăsa să te aștept încă o eternitate

Se aprinde o lumină albă lângă a ta fereastră

E dragostea mea -pentru tine- fără moarte.

Să vii printre petalele narciselor îmbobocite

Nu voi să știu altă aromă mai frumoasă ca a ta

Să vii, te voi îmbrățișa între lalelele abia ivite

Căci tu ești zâmbetul ce aduce primăvara-ceasta.

Cer o plimbare la stele

Sandu Alrox

Pe calea vântului

aștept plin de speranţă

cu degetul mare arătând spre cer.

Nu știu unde s-a terminat

deoarece chiar și rafala amintirii

a binevoit să treacă.

Cu un gest nostalgic

răvăşesc amintirea ta

ştergându-ţi gândul.

O plimbare spre infinit

cer carului mare

care tranzitează în fiecare noapte.

Dezrobire

Georgeta Resteman

În seri târzii când vălurește luna

Sclipiri de-argint pe pânze de-ntuneric

Când simți că lutu-ți arde și niciuna

Din temeri nu te năruie, homeric

Te-ndrepți spre templul vechi, uitat de vreme

Și-ngenunchezi pe gânduri care urlă -

Din tine-ar rupe! Tropotesc blesteme

Pe umbre ce s-au alungit pe turlă...

Iar vieții-n care nu te-a vrut odihnă

De-i sângerează răni adânci, și stranii

Când înflori-i-vor muguri noi de tihnă

În lumânări ce-aprind în mai castanii,

Din cuib de liniști liniștii-i înalță

Altar de nuferi cu ferestre-albastre

Parfume moi ce frici de glod descalță

Robi-vor cerul înfrunzirii caste.

Căci însuși Cerul, străpungând arcade

Din pietre care-au scris de mult istorii,

Coboară-n noi redefinind monade

Ucise de speranțe iluzorii.

Nici clopotele-a vină n-or mai bate

Zăpezi de fluturi dintre neguri dese

Lua-și-vor zborul spre eternitate

Și-azurului vor fi pe veci mirese...

Mi-s dealurile

Aurel Chiorean

Uneori aș vrea să-ți scriu tăcerea,

pe cerul înnorat sub sticla lunii,

cătând speranța, visul meu, puterea,

s-ascult cu tine vuietul furtunii.

Mi-s dealurile arse de culoare

și zâmbetul și râsul din cuvânt,

un farmec alb doar le mai dă candoare,

să nu fac umbră rece pe pământ.

Mi-s dealurile porturi de tumult,

prin smoala nopții codrii lor vuiesc,

un val înalt spre larg mi s-a pierdut,

când alți corăbieri...mă dojenesc.

Mi-e dor de tine-n noaptea ce mă scald,

mi-e deal destinul... dealurile soartă,

de ce când trupu-mi arde eu nu ard,

sărutul tău, mi-e zâmbetul la poartă ?

Grupaj de poezii B4

DACĂ..

Elena Neicu

Tăcerea nopţii de te va durea,

Să nu ceri cerului, să-mi dea de veste

Lăsând să cadă de pe el o stea,

Căci dragul meu, eu, ştiu cum este.

Eu am aflat de mult, cum poţi apune

Cu fiecare clipă ce se scurge

Şi trupul îţi transformă în fărâme,

Ce la un loc, nu poţi a le mai strânge.

Dacă prea frig în suflet îţi va fi,

Să nu rogi vântul să-mi şoptească-n adieri,

Eu ştiu cum e să nu-ţi poţi încălzi,

Nici gândul, chiar în focul unei veri.

Am învăţat de mult să merg prin ceaţă

Şi visul, să nu pot a mi-l atinge,

Purtând pe buze un surâs de gheaţă,

Simţind cum soarele încet se stinge.

Şi dacă ploaia-ţi va părea fierbinte,

Când va dori obrazul să ţi-l scalde,

Să nu spui norilor să-mi fulgere-n cuvinte,,

Eu ştiu cum e, atunci când chipu-ţi arde.

Am împletit în stropii ei, de-atâtea ori,

Buchete fine de mărgăritare

Ce ochii mi-i frigeau adesea-n zori

Când nu mai osteneau privind în zare.

Doar dacă dorul, îţi va fi prea greu,

De n-ai să poţi povara a-i purta,

Tăcut, zâmbeşte-i sufletului meu

Şi o va lua pe toată-n palma sa...

Stropii vietii

Stefania Rotariu

Am fost udata de stropii vietii,

Si-n ploaia lor m-am desmierdat,

In zorii albi ai diminetii,

Cand visele s-au terminat.

Si-n ziua plina de nazbatii,

Un dans frumos am invatat,

Si am dansat doar eu cu stropii,

Ce-n graba ochii mi-au udat.

N-am adunat ganduri si fapte,

De ele m-au curatat stropii,

Racoarea lor inca mai sade,

Si inca imi curata ochii.

Prea singurilor

Bilea Diana Dobrita

singurătate înseamnă

să rămâi doar tu cu timpul:

fiecare la o buză de prăpastie a aceluiași pat

fiecare la un cap apus al aceleiași mese

în golul dintre cuvintele unui țipăt mut

dar

prea singurilor

eu îmi amintesc că odată

mi-am schimbat rochia udă de lacrimi din primul gând

mi-am schimbat în fugă niște fluturi din al doilea gând

mi-am schimbat atentă la detalii și luna de pe cer

după care am deschis ușa

Treziţi-vă, n-au amorţit românii!

GEORGETA RESTEMAN

Noian de visuri răscoleşte vântul

Lovind în corul cetinilor ninse

Ard focuri vii - sunt inimile-aprinse -

Degeaba, e-ntuneric pe pământul

Legendelor cu feţi frumoşi şi zâne.

Cameleoni cu suflete de fiare

Cu solzi de zmei şi degetele-gheare

Înfipte-n trupul obcinei bătrâne -

Nemernicii, s-au preschimbat în monştri -

Au stors de vlagă un popor, şi-acuma

Cu colţii lor de fier, lovi-i-ar ciuma,

Fără de milă rup din pruncii noştri –

I-au alungat, i-au azvârlit departe...

Călăi netrebnici ce-au ucis o ţară

Au decimat un neam, ce pâine-amară

Românului i-au dat, cumplită soarte!

Se-nvârt şi voievozii în morminte

Iancu Avram, Mihai şi Ştefan-Domnul

Lui Ţepeş chiar îi tulburară somnul -

De-ar invia, ca să-i înveţe minte!

Să semene ogorul cu ţepuşe

Ciocoii blestemaţi să-i tragă-n ele,

Să scape România de lichele,

De hoardele bolnavelor căpuşe!

Trezirea, fraţilor, că nu-i de şagă,

Nu ne vor răzbuna nicicând străbunii

Treziţi-vă, n-au amorţit românii

Şi grâul de neghină să se-aleagă!

MUZĂ REA

Gabriela Mimi Boroianu

Am scuturat livezile cu meri

Iar zâmbete zburau spre nicăieri

Sau poate doar dansau nevinovate

În țara cu păcatele uitate

Alunecând spre azi doritul ieri.

Căci mă dureau tăcerile din noi

Săruturi ce plângeau desculțe-n ploi

Îmbrățișări ce s-au pierdut în noapte

Când sânii rotujeau a mere coapte

Iar dorurile se-mpărțeau la doi.

Când se curba lumina dupa mine

Iar palma ta mai alunga un nor

Când adâncea întinder'le feline

Ca visele să se ridice-n zbor.

Am scuturat și cerul de oftat

Ce-n lipsa ta atât s-a adunat

Căci agățat de dulcele cuvânt

Nu mi-ai găsit un loc aicea pe pământ

Și lângă stele sus m-ai așezat.

Acum mă cauți printre fulgi de nea

Cu fruntea-nnegurată, grea

De doruri și iubiri ne-mpărtășite

De vise sângerânde, risipite

Certându-mă că sunt o muză rea!