Ipoteza comunistă: câmpiile morţii, Cambodgia, 1975/ 1979

Ioan Stanomir

În urmă cu 40 de ani, ipoteza comunistă, ( acea ipoteză la care visează tinerii radicali ce admiră curajul anti-capitalist al bravului Alexis Tsipras) prindea contur în Cambodgia. Timp de trei ani şi opt luni, în Cambodgia, devenită Kampuchea, ideea de egalitate absolută şi proiectul de regenerare umană aveau să fie aplicate, cu rigoare procustiană. Ţara Khmerilor Roşii avea să fie, literalmente, un vast lagăr de concentrare, dominat de foame, îndoctrinare şi teroare.


În maniera lor ascetică şi conspiratorială, comuniştii din Cambodgia sunt moştenitorii însângeraţi ai anilor 1789 şi 1917. Parcursul care uneşte radicalismul iacobin şi gestul leninist este cel care îi va inspira, în tentativa lor, unică în istorie, de a lichida o întreagă societate, în căutarea perfecţiunii geometrice. Suflul tiranic şi prometeic pe care Edmund Burke îl presimţea în revoluţia franceză animă această intreprindere colosală. Educaţia pariziană pe care unii dintre conducătorii khmeri o primesc indică până la ce punct mesianismul comunist este o formă de contagiune intelectuală. Din această matrice a raţionalismului inuman se hrăneşte guvernarea ce aspiră să redea Cambodgiei gloria pierdută a cetăţilor de la Angkor. Regăsirea măreţiei trece prin nivelarea comunităţii şi aplicarea unei reţete genocidare.

Asemeni “Revoluţiei Culturale” şi întregului elan maoist, ideologia dominantă în Kampuchea este o tentativă de a acorda marxism- leninismului puritatea revoluţionară pierdută. Khmerii roşii imaginează o sinteză, teribilă, între exaltarea valorilor rurale şi ambiţia de distrugere, completă, a păturii urbane educate. Abandonarea capitalei şi îndrumarea orăşenilor către taberele de muncă din provincie este actul de naştere al unei noi naţiuni, purificate de orice rest burghez. Ipoteza comunistă este împinsă până la ultimele consecinţe. Pariul khmerilor roşii este, la fel ca cel al tututor comuniştilor, unul antropologic. Vechiul habitat impur trebuie să facă loc unui nou sălaş, revoluţionar. Linia de demarcaţie dintre vechi şi nou este trasată, limpede. Rigoarea reordonării realului este fără precedent în istorie.

Priviţi în ordine istorică, khmerii roşii sunt descendenţii ultimi ai “Egalilor” lui Babeuf. Visul pe care guvernarea îl face să prindă contur este acela al egalităţii. Nici un efort, nici un sacrificiu nu sunt inutile pe acest drum al eliminării inegalităţii. Egalitatea din Kampuchea are conturul unui imens spaţiu penitenciar. Îmbrăcămintea individuală este abolită, înlocuită fiind de o uniformă ce o evocă pe cea a tovarăşilor chinezi. Mergând spre originea răului şi a exploatării, khmerii roşii abolesc moneda şi comerţul. Asemeni leniniştilor în anii de război civil, comuniştii din Kampuchea sunt seduşi de această himeră a începutului ce purifică umanitatea. Trecutul şi legăturile religioase sau de familie sunt obstacolele de înlăturat în acest efort de redefinire colectivă. Instituţiile tradiţionale sunt suspecte. Lichidarea lor este o datorie revoluţionară. În acest punct, comunismul khmer atinge o perfecţiune totalitară la care nici măcar stalinismul nu putea aspira. Izolarea autarhică permite transformarea societăţii în ritm accelerat. Dintre regimurile comuniste, doar Coreea de Nord se apropie de acest standard al controlului absolut şi terifiant.

Ipoteza comunistă, indiferent de hibridizările ideologice pe care le suferă, este inseparabilă de fabricarea Duşmanului ce se cere exterminat. Lecţia leninistă este profetică. Calitatea de membru al unei clase inamice este o raţiune suficientă pentru a fi executat. Vinovăţia individuală este irelevantă. Kampuchea este un imens abator, operat cu minuţiozitate. Alături de câmpiile morţii, în care lichidarea survine prin foamete şi extenuare, centrele de interogare şi de detenţie sunt apoteoza khmeră a viziunii din anii Marii Terori. Dreptul penal este suspendat şi, o dată cu el, obligaţia statului de a prezenta probele vinovăţiei celor acuzaţi. Moştenirea anilor de exerciţiu egalitar comunist este o colecţie de fotografii, imortalizând chipurile celor care aveau să moară. Minuţiozitatea macabră este o consecinţă a planificării revoluţionare. Memoria individuală şi cea colectivă trebuie distruse, până la capăt. Khmerii Roşii sunt inginerii ce taie în carnea compatrioţilor lor drumul spre viitorul luminos.

Sinteza ideologică khmeră cuprinde, simbolic, la fel ca şi cea stalinistă, o dimensiune genocidară clasică. Supremaţia rasei khmere este incompatibilă cu însăşi supravieţuirea inamicului intern, minoritatea vietnameză. Dacă regimul stalinist recurge la Katyn sau Holodomor, Khmerii roşii proiectează scenariul unei patrii golite de duşmanii etnici tradiţionali. Peste criminalitatea motivată marxist se suprapune fantasma nazistă a purităţii etnice. Este o întâlnire ce dă măsura naturii proteice a răului din veacul trecut.

Instituirea totalitarismului khmer, acum patru decenii, este efectul unei premeditări intelectuale. Violenţa pe care statul o îndreaptă împotriva propriilor său cetăţeni este ecoul acelui Octombrie 1917, celebrat ca un an zero al fericirii universale. Ordinea lui Pol Pot este ordinea lui Şigaliov. Demonismul său este expresia ipotezei comuniste. Sângele victimelor irigă câmpiile morţii.

Democraţia şi valenţele crucialului 23 august, între realităţi şi minciuni

Petre M. Iancu

E timpul ca în România memoria să fie repusă în drepturi. Importantă e şi neuitarea zilei de 23 august. Căci nu există democraţie veritabilă care să se poată lipsi de memorie şi de reperele ei antitotalitare.

 Mareșalul Ion Antonescu, la Adolf Hitler

E foarte anevoios să se găsească altă dată care să fi schimbat în mai multe rânduri destinul României într-un mod atât de profund ca ziua de 23 august. Ar fi benefic pentru statul de drept ca importanţa acestei zile să fie reevaluată într-un mod onest şi chibzuit.


Mulţi români s-au învăţat să desconsidere cordial ziua de 23 august. Manipulaţi şi prostiţi decenii la rând, mai întâi de antonescieni şi legionari, apoi de comunişti, iar de vreo 25 de ani de corifeii psotcomunişti ai "barocului stalinisto-fascist", după cum i-a spus Vladimir Tismăneanu, unii s-au dezobişnuit să gândească pe cont propriu.


Cei mai mulţi s-au obişnuit să li se servească varii mituri despre fasta şi fatidica dată din ultima decadă a lunii august, ascunzându-li-se mai întotdeauna, cu grijă, calupuri mari de adevăr istoric.

Ziua de ocară

Realitatea e că, la 23 august 1939, s-a semnat la Moscova pactul Ribbentrop Molotov. Acest aşa-zis pact de neagresiune germano-rus e cel care, convenit de Hitler şi Stalin, avea, cu aportul laşităţii şi complicităţii mai marilor de la Bucureşti, să condiţioneze smulgerea unor hălci mari din trupul ţării, prin înstrăinarea Basarabiei, Bucovinei şi ţinutului Herţa.


Aceste teritorii, lipsite de interes pentru hitlerişti, erau luate cu japca de ruşi. Pentru ca blestemul să fie complet, după invadarea Uniunii Sovietice, românii, jefuiţi de Hitler şi Mussolini şi prin dictatul de la Viena, primeau la schimb, de la nazişti, mărul otrăvit al Transnistriei. Zona dintre Nistru şi Bug avea să devină spaţiu de perdiţie şi capcană pentru conştiinţa naţională în epoca Holocaustului românesc.


Concomitent, acelaşi pact sfâşia Europa, sfârteca teritoriul polonez şi arunca în flămândele guri ale comuniştilor şi naziştilor alte întinse teritorii, precum şi zeci de milioane de viitoare victime ale terorii naziste şi bolşevice.

Ziua libertăţii

După exact cinci ani de coşmar, graţie succeselor militare aliate, temerităţii tânărului rege Mihai şi unor politicieni lucizi, pro-democratici şi pro-occidentali, precum Iuliu Maniu, România avea, în aceeaşi zi de 23 august, să se elibereze din servitutea dezonorantei alianţe cu naziştii şi să întoarcă armele împotriva lui Hitler.


Timp de aproape o jumătate de secol comuniştii aveau să-i mintă pe români în fel şi chip în legătură cu adevăraţii eroi ai eliberării ţării, realizate în urma istoricului act înfăptuit la 23 august 1944. Profitând de fragilitatea şi scurtimea memoriei neantrenate şi neîntreţinute, ba chiar programatic contaminate de ideologiile totalitare, de faptul că eliberarea avea să fie urmată, la scurt timp, de ocupaţia sovietică, regimurile comuniste aveau să îngroape ziua de 23 august 1944 într-un sos de legende şi denaturări.


Nedigerabil şi greţos, acest sos avea să se alcătuiască între altele prin epurarea din istoriografia comunistă oficială a curajului tânărului rege şi a clarviziunii unor lideri precum naţional-ţărănistul Iuliu Maniu şi naţional-liberalul Dinu Brătianu.


Eliminat din aceeaşi istoriografie s-a văzut la un moment dat chiar şi principalul actor comunist al momentului, un actor real şi venerabil, în ciuda apartenenţei sale la PCR, precum Lucreţiu Pătrăşcanu. Speriat de popularitatea unui Pătrăşcanu deopotrivă patriot şi inteligent, Gheorghe Gheorghiu Dej avea să-şi ucidă rivalul cu sălbăticie, după ce-l schingiuise ani la rând în temniţa în care-l aruncaseră tovarăşii săi de partid.


Din nefericire, în ciuda credibilelor mărturii din puşcăriile comuniste ale celor condamnaţi în lotul Pătrăşcanu, mistificările cu privire la el se perpetuează în România, inclusiv în legătură cu partitura preluată de Pătrăşcanu la 23 august 1944. Din deferenţă faţă de consistenţa alianţei antihitleriste, din care făcea parte şi Stalin, liderii occidentali stăruiseră asupra includerii comuniştilor în negocierile privind o virtuală schimbare de regim în România, omul ales în acest scop fiind Pătrăşcanu.

Feţele minciunii

În rest, PCR a încercat constant să-şi amplifice la maximum rolul, în fapt neglijabil, jucat de comunişti în marele act al eliberării şi întoarcerii armelor împotriva naziştilor, prin arestarea, la ordinul regelui, a mareşalului Ion Antonescu. Totodată, comuniştii au minimalizat sistematic ori au negat aportul imens al regelui (un rol cheie, net mai important chiar decât al unor lideri politici precum Maniu sau Brătianu) şi al ofiţerilor, pe care i-a consultat şi implicat Mihai I-ul în benefica lovitură de stat de la 23 august 1944.


Minciunile directe şi indirecte, prin misiune şi omisiune, menite să falsifice evenimentele privind „insurecţia din august 44”, cum i-au zis ceauşiştii, să le altereze şi să le măsluiască sensul şi să trunchieze semnificaţia lor reală în efortul de război aliat şi în istoria naţională, n-au încetat acum un sfert de veac. Departe de a sucomba odată cu prăbuşirea regimului comunist, răstălmăcirile au continuat. Fiindcă minciunile repetate şi dezinformările sistematice au tendinţa de a dobândi o viaţă autonomă şi o dinamică proprie, chiar dacă nu există forţe interesate să le prelungească la nesfârşit, precum ale ultranaţionaliştilor pro-antonescieni şi legionari şi ale comuniştilor.

Importanţa memoriei

Or, e imposibilă transformarea unui regim totalitar într-un durabil şi solid stat de drept fără să se facă dreptate şi prin asumarea unui trecut demitizat şi demistificat. Cu bune şi rele, 23 august e o dată crucială în istoria românilor. Germania postnazistă a avut nevoie de multe decenii înainte de a reuşi să-şi onoreze eroii veritabili. De pildă pe ofiţerii colonelului von Stauffenberg, care, cu doar o lună înainte de vitejescul act al regelui Mihai, de la 23 august, au încercat, în iulie, să-şi mântuiască ţara printr-un tiranicid, plătindu-şi cutezanţa şi patriotismul cu viaţa.



Românii au toate motivele să se încline în cinstea curajului manifestat în momentele cheie ale zilei de 23 august 1944 sau anterior şi ulterior, nu doar de rege, ci şi, între alţii, de colonelul Emilian Ionescu, precum şi de generalii Niculescu-Buzeşti, Sănătescu şi Aldea. E timpul ca memoria să fie repusă în drepturi şi în România. Fiindcă nici o democraţie autentică nu se poate lipsi de ea şi de reperele ei antitotalitare.

Monica Lovinescu si “datoria de memorie”

CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU

“…Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. [...] «Ce e de făcut?» m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund «mergem înainte»: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit.“ (Monica LOVINESCU, Jurnal inedit, 2001)

 Monica Lovinescu

Stam instalati - fie solid si firesc, fie ezitanti si nevrotic -, in prezentul nostru si, in buna masura, in functie de cum pretuim (sau dispretuim) trecutul recent. Dupa 1989 si pina astazi, miza plasamentului in istoria la zi e cu atit mai mare cu cit aceasta perioada (de tranzitie pesemne inca neincheiata) urmeaza unui cosmar care a durat, oficial, aproape jumatate de secol si care, in chip evident, si-a prelungit ghearele mult dupa ce, formal doar, fusese omologat colapsul sau. Ma refer, e cit se poate de clar, la comunism cu atit de numeroasele sale duhuri rele.

Dar nu numai duhuri rele…In paralel cu omul nou si cu noua societatea construite de comunism sau, si mai adecvat spus, in contra acestora au existat si multi indicatori de normalitate. Repere sanatoase ale unei lumi trecute si/sau ale unei lumi promise, dorite, de dorit. Oameni care au fost ca un puls vital, normal, miraculos pentru o tara scufundata in si sufocare de ticalosie, lichelism, impostura. Monica Lovinescu este “din acest film” extrem de pretios pentru Romania.

O paranteza mai larga, necesara si cu valoare de parabola. Se intimpla in 2008. Vladimir Tismaneanu si Horia-Roman Patapievici au cerut atunci Primarului General al Capitalei schimbarea numelui Bulevardului Primaverii in Bulevardul “Monica Lovinescu”. Ideea, de exceptie, simbolistica – foarte puternica. Strada Herastrau, de asemenea, urma sa fie, conform propunerii celor doi, redenumita “Virgil Ierunca”. „Bulevard Monica Lovinescu si Strada Virgil Ierunca vor comunica direct cu Bulevardul Mircea Eliade, creand un astfel un perimetru al memoriei si al demnitatii“ – se spune in scrisoarea publica trimisa edilului sef al Capitalei . Urmarea este usor de recunoscut. Nu s-a intimplat nimic in sensul celor cerute in scrisoarea publica de Horia Patapievici si de Vladimir Tismaneanu. Nu s-a miscat nimic in acel perimetru in favoarea “memoriei si a demnitatii”. Dimpotriva. In alte zone, au fost, voios si lacramos, instalante statui ale unor insi care au jucat in picioare si decenta si demnitatea si onoarea. Si atunci, ce e de facut?

Doamna Lovinescu este un om foarte important pentru ceea ce, in mai multe rinduri, am numit cu bucurie, patrimoniul de verticalitate al Romaniei. De la distanta, atenta, alungata, Domnia sa a redus, prin ceea ce a facut, in decenii de prezenta publica exemplara, distanta imensa care a separat Romania de normalitate. Ne-a facut un urias dar. Prima conditie pentru ca acest dar imens sa fie unul meritat de noi e sa nu il uitam. Sa nu il uitam si sa vorbim despre el. Sa ii ducem duhul generozitatii, al bunatatatii, al inteligentei aflate in slujba binelui mai departe.

Cartile scrise de doamna Monica Lovinescu sint parti insemnate din acest urias cadou. Recent, au fost publicate doua dintre volumele de referinta ale domniei sale.

Prima: “Jurnal inedit. 2001-2002”. “Jurnalul inedit este ultimul lucru scris de mâna Monicăi Lovinescu; de aceea, putem spune că reprezintă actul final din lupta ei de o viaţă cu inerţia intelectuală, cu inapetenţa pentru riscurile pe care le incumbă calitatea de fiinţă spirituală a omului, cu nelibertatea şi cu multe alte tare specifice «omului nou» care, cu sau fără voia noastră, constatăm că a ieşit de sub forcepsul totalitarismului comunist. Până la sfârşit, vocea Monicăi Lovinescu rămâne aceeaşi: vocea gravă pe care, din păcate, tot mai puţini dintre noi ne-o putem aminti. O voce care a tăcut fără să fi cedat.“ (Astrid CAMBOSE) & “Nu sunt paginile unui om care s-a îmbătat cu iluzii. Scrisul Monicăi Lovinescu nu e străin, după cum mărturiseşte chiar ea, de cocleala dezamăgirii şi de un anume sentiment al zădărniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trăi fără repere şi care a întâlnit în viaţă destui oameni în care a putut crede până la capăt – ei au făcut ca lumea să se recompună periodic din chiar precaritatea şi mizeriile ei.“ (Gabriel Liiceanu)

A doua: “O istorie a literaturii romane pe unde scurte”. O carte mare pentru cultura romana. O carte de referinta pentru istoria culturala autohtona. Un volum care reaseaza, pe temelii mult mai juste, istoria literara a Romaniei ultimelor decenii si, prin aceasta, istoria noastra, de fapt. “Intelegerea Monicai Lovinescu, nu numai in termeni de rezistenta anticomunista si de politizare a literaturii, ci si de critic si istoric literar propriu-zis cred ca se impune odata cu aceasta aparitie”, spune Dan C. Mihailescu despre volumul citat.


In numele “datoriei de memorie”, sa le citim, asadar. Monica Lovinescu, iata, in urma cu un deceniu si mai bine: “„Am găsit câţiva tineri şi mai puţin tineri cărora să le transmitem ceea ce aş putea numi – dacă mi-aş îngădui patetisme – «datoria de memorie». Cred că expresia îi aparţine lui V., însă îl jefuiesc fără remuşcări. Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut un sens.”Sa le citim, sa le recitim. Si sa vorbim despre ele.

Istorii uitate (13)

Sahul, asa cum nu il cunoasteti

Desi nimeni nu stie cu precizie cand si unde a fost inventat, jocul de sah ramane una dintre cele mai placute si mai incitante pasiuni ale fiintei umane. O pasiune care a traversat granite si epoci si l-a provocat pe om sa gandeasca mai bine, mai repede, mai eficient. Si chiar daca nimeni altul decat fostul campion mondial Gary Kasparov il numea candva „tortura mentala”, sahul continua sa fascineze. 

Cine a inventat sahul ?

Desi exista multe ipoteze privind originea sahului, versiunea cea mai acceptata, la ora actuala, e ca el ar proveni din chaturanga, un joc aparut in India secolului 6 (denumirea inseamna, in limba sanscrita, „cele patru palcuri de oaste” si face referire la formatia de batalie clasica, la acea vreme: infanteria, cavaleria, elefantii si carele de lupta, reprezentate azi sub forma pionilor, cailor, nebunilor si turelor). Jocul a ajuns in Persia, un veac mai tarziu, si a fost redenumit shatranj. Aici, practicantii obisnuiau sa strige „Sah!”, atunci cand atacau regele rival si „Sat mat! (Regele e mort), cand castigau.

„Turcul” care l-a invins pe Napoleon

In 1770, inventatorul maghiar Wolfgang von Kempelen starnea senzatie in intreaga Europa realizand un automat de sah, numit „Turcul”, spre a o impresiona pe imparateasa Maria Tereza. „Turcul” prezida un birou imens, inzestrat cu o masa de sah si avand sertare ce se deschideau, lasand sa se vada complicate mecanisme. Masina era un geniu sahistic, care a reusit, in decursul anilor, sa invinga adversari celebri, precum Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite la Paris, sau Napoleon Bonaparte, un alt mare indragostit de nobilul sport. Dispozitivul putea face de asemenea „turul calului”, un procedeu complicat prin care respectiva figura putea atinge fiecare patrat al tablei o singura data. Dupa ce „Turcul” a fost distrus intr-un incendiu, a iesit la iveala ca totul fusese o inselatorie; in interiorul masinariei se afla un priceput sahist, dirijandu-i fiecare mutare. Kempelen ii construise acestuia o nisa speciala, mascata de o tablie pentru a evita descoperirea lui de catre curiosi.

Numarul lui Shannon

In 1950, un informatician pe nume Claude Shannon, de la Bell Telephone Laboratories a dorit sa vada daca un computer poate fi programat sa joace sah. El a calculat ca numarul de mutari posibile in sah este de 10 la puterea 120, care a devenit „numarul lui Shannon”. Ca o curiozitate, acest numar este mai mare decat numarul total al atomilor din univers! Tot savantul american era de parere ca „o masina operand la o rata de o variatie per micro-secunda ar avea nevoie de peste 1090 spre a calcula prima mutare”!

„Matul prostului”

Cel mai rapid deznodamant al unei partide de sah este asa-numitul „mat al prostului”, sau mat in doua mutari. Desi acest lucru nu a fost consemnat niciodata intr-o partida oficiala, el este posibil, intr-o confruntare dintre un sahist bun si un novice. Mult mai rapida este, desigur, varianta forfaitului tehnic, cand meciul se incheie fara a fi facuta nici macar o mutare. Cea mai scurta partida oficiala din istorie s-a desfasurat in 1972, la Campionatul Mondial pentru Studenti, cand marele maestru german Robert Hubner l-a infruntat pe tanarul american Kenneth Rogoff. Dupa doar o mutare, Hubner a propus remiza, acceptata de adversarul sau. Totusi de dragul aparentelor, arbitrii au insistat ca partenerii de joc sa mai faca unele mutari, inainte de declararea remizei. Peste ani, Rogoff avea sa ajunga profesor de economie la Universitatea Harvard. Cel mai lung meci de sah a avut loc la Belgrad, in 1989, intre Ivan Nikolici si Goran Asovici. Partida a durat 20 ore si 15 minute, incheindu-se remiza la mutarea 269!

Uitucul cu cea mai buna memorie

Un factor de atractie pentru sahisti il reprezinta simultanele, cand ei au sansa de a infrunta maestri sau mari maestri. In 1922, campionul mondial Jose Raul Capablanca a jucat contra 103 oponenti, unul singur dintre acestia reusind sa obtina o remiza in fata lui! Unii sahisti sunt buni in competitii dar clacheaza la simultane. In 1951, maestrul international Robert Wade a jucat cu 30 de elevi rusi de 14 ani sau mai mici si a pierdut 20 partide, facand egal in restul de 10! Ca o completare, majoritatea acelor elevi vor deveni, peste ani, nucleul scolii sovietice de sah, imbatabila pana la Fischer. Recordul in materie de simultane il detine marele maestru bulgar Kiril Ghiorghiev. In 2009, el a jucat 360 partide, timp de peste 14 ore. A castigat 284 jocuri, a facut 70 egaluri si a pierdut de sase ori. Ce spuneti insa de performanta lui George Koltanowski, care, in 1937, la Edinburgh, a jucat un simultan legat la ochi! El a castigat 24 de meciuri si a pierdut restul de 10. In 1960, si-a depasit performanta: a jucat 56 meciuri „in orb”, cu zece secunde per mutare si a castigat 50, facand sase remize. Dupa ce jocurile s-au terminat, el a fost capabil sa reproduca din memorie fiecare mutare, in ciuda faptului ca, in viata de toate zilele, era un uituc incorigibil.

"De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?"

Considerat, pe buna dreptate, drept cel mai mare teoretician al sahului modern, Aron Nimzovitch, a fost in egala masura un personaj bizar, renumit pentru excentricitatile sale si gura grozav de sloboda. In cadrul unui turneu, dupa ce pierduse la Friedrich Saemisch, un jucator cotat ca fiind mult mai slab, ambitiosul Nimzovitch a aflat ca astfel a ratat si sansa de a castiga turneul. Enervat, a exclamat, furios: „De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?” Multi l-au considerat nebun dar, asa cum spunea un bun prieten al sau „el facea pe nebunul spre a ne innebuni pe toti”. Comportamentul lui era cel putin contrariant: obisnuia sa stea in cap, spre a-si iriga mai bine creierul, zicea el, si in timpul unui turneu a cazut si si-a rupt un picior. Pe cartea de vizita a celui care, in ciuda valorii sale de teoretician, nu a ajuns niciodata campion mondial, intr-o epoca dominata de Alehin si Capablanca, scria: „Aron Nimzovitch, candidat la titlul mondial si print mostenitor al Lumii Sahului”.

Fischer, geniul nebun

Un demn urmas al lui Nimzovitch, in materie de excentricitati, a fost Bobby Fischer, considerat de multi drept cel mai sclipitor sahist din toate timpurile. Dupa ce a devenit mare maestru la doar 15 ani si a cucerit titlul mondial, cativa ani mai tarziu, Fischer a alunecat tot mai mult pe panta nebuniei. In 1977, el a inceput sa pretinda ca Biserica primeste ordine de la „guvernul satanic mondial” si a devenit apoi convins ca o conspiratie la nivel inalt ii vrea raul. Se imbraca bizar, traia prin hoteluri sordide si se temea sa nu fie otravit. Consuma, sub forma de ceai sau pulbere, mari cantitati de ierburi exotice, drept antidot si era convins ca agentii sovietici ii otravesc apa si hrana. Obisnuia sa consume remedii ezoterice dubioase si vitamine in cantitati industriale. Poate cel mai clar semn al deteriorarii sanatatii sale mentale a fost faptul ca a insistat sa-i fie scoase toate plombele, pe motiv ca prin intermediul acestora gandurile sale ar putea fi ascultate si influentate!