Istorie a Românilor (14)

Scurta istorie a Franc-Masoneriei romanesti (II): Franc-masonii, artizanii Romaniei Mari

Sfarsitul secolului al XVIII-lea aduce peste Europa un adevarat val de represiuni/masuri anti-masonice: ca urmare a succeselor, dar si a exceselor Marii Revolutii Franceze de la 1789, revolutie atribuita Marelui Orient al Frantei (infiintat la Paris in 1773), functionarea lojilor masonice este interzisa, rand pe rand, in Rusia, Polonia si (la 6 iulie 1795, prin decret al imparatului Francisc al II-lea) in intreg imperiul habsburgic (inclusiv Ungaria si Transilvania).

Pe cale de consecinta, si lucrarea masonica din cele doua principate dunarene cunoaste o miscare de reflux; o repliere pe pozitii “de asteptare”.

Dar, ca "societate universala" - cum, intre timp, devenise - Franc-Masoneria se vadeste a fi un vast, complex si subtil sistem de vase comunicante: presiunea exerci - tata intr-o parte nu va face decat sa ridice nivelul in partea opusa… Astfel, ajus imparat al tuturor francezilor, Napoleon a intuit rapid importanta Franc-Masoneriei: pe care a redesteptat-o, indemnandu-si maresalii si generalii sa se lase initiati - dar avand totodata grija sa controleze Marele Orient al Frantei printr-un om de incredere (principele Regis de Cambaceres, duce de Parma si arhicancelar al Imperiului, "uns" Mare Maestru al Ordinului).

Din Franc-Masoneria oficiala - aservita, de Napoleon, intereselor Statului - se desprinde, foarte repede, un ordin masonic revolutionar: care, adaptand la noua situatie lozincile (ca si mijloacele de actiune) iacobine, instruindu-si adeptii in loji strict secrete, ce profesau un necrutator cult al libertatii, isi propune dezlantuirea unor insurectii militare si nationale in mai toate tarile din Europa si America Latina. Spania si Portugalia, dimpreuna cu coloniile lor de peste Atlantic, statele italiene, Germania, Ungaria, Imperiul otoman - iata "tintele" urmarite de membrii acestui ordin care, in functie de "specificul locului", adopta diverse denumiri si forme de actiune: carbonari in statele italiene, eteristi in Imperiul Otoman etc.

Philike-Hetairia, dupa numele ei grecesc (adica "Uniunea amicala" sau "Asociatia prietenilor"), Eteria reprezinta punctul in care destinul istoric al Tarilor Romane intersecteaza, din nou, Franc-Masoneria… Chiar daca, initial, nu era de sorginte masonica, "Eteria a luat forma lojilor masonice si le-a imprumutat ritualul, fiind de fapt - asa cum n-a incetat sa afirme cancelarul imperial al Austriei, principele de Metternich, ca si legitimistul francez contele de Salaberry - o veriga in lantul masonic revolutionar".

Eteria era, ca sa zic asa, un proiect in trei etape:
1. ridicarea la lupta a tuturor popoarelor crestine din Imperiul otoman,
2. alungarea turcilor din Peninsula Balcanica (chiar si din Anatolia)
3. si re-constituirea Imperiului bizantin - in care urmau a fi incluse si Tarile Romane, desi acestea nu fusesera, vreodata, sub dominatie bizantina…

Era nu numai un proiect megaloman, fara sanse reale de reusita, ci si unul realmente sovin - dezavuat categoric de Tudor Vladimirescu, atunci cand i-a inteles adevaratele resorturi.

Dezastruoasa - la noi - sub aspect militar, cat si in privinta raporturilor cu populatia, Eteria a avut castig de cauza in Grecia: care, in 1829, reuseste sa-si proclame independenta fata de Inalta Poarta - la luptele anti-otomane participand, alaturi de greci, si numerori aromani traitori in peninsula… Aceasta ar putea fi o prima "bila alba" de acordat Eteriei; mai sunt cu putinta inca doua.

Dincolo de tot ce i se poate - pe drept cuvant - imputa, Eteria se constituie, potrivit lui Dan A. Lazarescu, in "cea dintai activitate masonica pe scara mare desfasurata in Tarile Romane in primul sfert de secol" al XIX-lea - la Eterie, ca si la lojile (de tip masonic) care au pregatit-o, raliindu-se nu putini dintre boierii, intelectualii si negutatorii autohtoni.

In sfarsit, zice acelasi distins istoric, "Printr-un concurs de imprejurari, la care eteristii par a nu se fi gandit nici macar o clipa, in loc ca Tarile Romane sa fie incorporate in Imperiul bizantin, conceput si condus de fanarioti, sau sa fie integrate imparatiei tarului Alexandru I, ele au avut neasteptatul si fericitul prilej de a se elibera definitiv de apasatoarea carmuire fanariota (…), in vara anului 1822, prin stradaniile incununate de succes ale lui Metternich si ale lordului Strangford, ambasadorul Angliei la Istanbul"… Or, un asemenea "prilej" nu putea fi creat si, mai ales, fructificat fara "deschiderile" europene practicate (sau numai ocazionate) de participarea romaneasca la Eterie.

Efervescenta deosebita a lucrarilor masonice pe teritoriul romanesc, in cele aproape trei decenii scurse intre jertfa de sine a Vladimirescului si inflacarata ridicare de la 1848, nu ingaduie acestui prea succint compendiu sa consemneze atatea si atatea nume - ale unor personalitati care, in masuri diferite, dar animate de acelasi crez, s-au ilustrat deopotriva in politica si diplomatie, in literatura si arte, in stiinte si tehnica; sa retina atatea amanunte - care de care mai interesante, mai spectaculoase, mai semnificative! "Poate ca nici o alta epoca nu a fost ilustrata de un numar atat de mare de Frati" - afirma istoricul Horia Nestorescu-Balcesti. "Nu cred ca gresesc prea mult daca spun ca a fost o generatie de masoni. Este mult mai usor sa spui cine n-a fost mason la '48 decat sa intocmesti o lista a acestora. Crescuti in societatile secrete, literare si masonice, de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau si Cernauti, "pasoptistii" s-au desavarsit in lojile pariziene ca Les disciples de St. Vincent de Paul, Rose du parfait silence, Athenee des Etrangers, Fraternite des peuples. Aici se nasc si ideile de unitate europeana, precum Statele Unite ale Europei, ideal deopotriva al lui Giuseppe Mazzini, Nicolae Balcescu sau Kossuth Lajos".

Si, pentru ca tot veni vorba de Balcescu, sa reluam - si pentru uzul cititorilor acestei "scurte istorii" - celebra sa (auto)caracterizare: "Revolutia romana de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fara trecut si viitor, fara alta cauza decat vointa intamplatoare a unei minoritati sau miscare generala europeana. Revolutia generala fu ocazia, iar nu cauza revolutiei romane. Cauza ei se pierde in zilele veacurilor, Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinte si lucrare a poporului roman asupra lui insusi". Sa retina, mai ales cititorul tanar, aceasta ultima sintagma: lucrare a poporului roman asupra lui insusi.

"Daca principele Alexandru Ioan I a fost sau nu mason nu mai are nici o relevanta" - spune istoricul citat mai sus -, "atat timp cat toti colaboratorii sai, toti cei care l-au inspirat si au realizat marile lui reforme, au fost masoni".

Cuvinte similare se pot rosti si despre epoca imediat urmatoare: "Este epoca in care lojile prolifereaza pana in cele mai mici orase. Este epoca Renasterii Nationale - rod, peste decenii, al samantei aruncata de generatia pasoptista. Sub regele Carol, nu mai putin de 12 din cei 19 prim-ministri au fost masoni, ca si foarte numerosi alti oameni politici".

In acest climat, Franc-Masoneria romana "a putut sa treaca de la stadiul faramitarii in obediente straine la cel de Mare Loja Nationala - Putere unica si suverana. (…). Un ofiter al Armatei Regale, capitanul Constantin Moroiu - nepot al profesorului franc-mason de la Colegiul National "Sf. Sava" Costache Moroiu, pionier al invatamantului national -, reuneste cea mai mare parte a lojilor romanesti aflate, pana atunci, in obediente straine: franceza, italiana, germana, portugheza etc. si, la 8/20 septembrie 1880, constituie Marea Loja Nationala Romana".

Un alt mare - si ultim - moment care trebuie consemnat aici este recunoasterea, ca entitate statala, a ceea ce s-a numit Romania Mare… Ii dam, inca o data, cuvantul lui Dan A. Lazarescu: "Sosit la Paris in luna ianuarie 1919, ca sa-si sustina cu inversunare spiritul si litera tratatului secret de alianta incheiat cu cele patru puteri ale Antantei la data de 4/17 august 1916", tratat prin care i se recunosteau Romaniei drepturile imprescriptibile asupra tuturor teritoriilor locuite de Romani, Ion I.C. Bratianu (care nu era mason) "s-a aflat in fata Celor Patru Mari care, toti, apartineau ordinului masonic: presedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, primul-ministru britanic, David Lloyd George, primul-ministru al Frantei, Georges Clemenceau, si primul-ministru al Italiei, Orlando.

Exasperat de sicanele suferite in timpul discutiilor, Ion I.C. Bratianu (…) s-a inapoiat la Bucuresti si l-a sfatuit pe regele Ferdinand sa trimita la Conferinta pacii un prim-ministru ardelean care sa apartina masoneriei.

Iuliu Maniu refuzand aceasta sarcina, din pricina apartenentei sale la confesiunea greco-catolica, l-a propus ca prim-ministru pe dr. Alexandru Vaida-Voevod, care fusese sfatuit de Bratianu sa se afilieze, inca din primavara anului 1919, la loja de intelectuali "Ernest Renan", cu sediul chiar la Marele Orient al Frantei (…), impreuna cu colaboratorii sai apropiati (Caius Brediceanu, Voicu Nitescu, Traian Vuia, Mihai Serban, Gheorghe Crisan).

Numit presedinte al Consiliului de Ministri dupa alegeri, la data de 1 decembrie 1919, Vaida Voevod a purtat discutii in calitatea lui de membru al unei loji masonice franceze cu Clemenceau si mai cu seama cu Lloyd George la Londra, izbutind pe aceasta cale sa obtina satisfacerea aproape integrala a revendicarilor teritoriale ale Romaniei, inclusiv Basarabia, in virtutea unei notiuni juridice - prin schimbare de cauza;

in speta, in loc ca toate aceste teritorii sa revina Romaniei in virtutea tratatului secret de alianta de la 4/17 august 1916 - tratat considerat caduc de Clemenceau si nerecunoscut de Statele Unite, care nu luasera parte la el - reintregirea a avut loc in virtutea marelui principiu al nationalitatilor".

E cazul, cred, sa punem punct… Nu fara a transcrie, in loc de concluzie, cuvintele lui Horia Nestorescu-Balcesti: "Romanii datoreaza ideilor franc-masonice si Franc-masonilor faurirea Romaniei moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran".

Istorii uitate (13)

Sahul, asa cum nu il cunoasteti

Desi nimeni nu stie cu precizie cand si unde a fost inventat, jocul de sah ramane una dintre cele mai placute si mai incitante pasiuni ale fiintei umane. O pasiune care a traversat granite si epoci si l-a provocat pe om sa gandeasca mai bine, mai repede, mai eficient. Si chiar daca nimeni altul decat fostul campion mondial Gary Kasparov il numea candva „tortura mentala”, sahul continua sa fascineze. 

Cine a inventat sahul ?

Desi exista multe ipoteze privind originea sahului, versiunea cea mai acceptata, la ora actuala, e ca el ar proveni din chaturanga, un joc aparut in India secolului 6 (denumirea inseamna, in limba sanscrita, „cele patru palcuri de oaste” si face referire la formatia de batalie clasica, la acea vreme: infanteria, cavaleria, elefantii si carele de lupta, reprezentate azi sub forma pionilor, cailor, nebunilor si turelor). Jocul a ajuns in Persia, un veac mai tarziu, si a fost redenumit shatranj. Aici, practicantii obisnuiau sa strige „Sah!”, atunci cand atacau regele rival si „Sat mat! (Regele e mort), cand castigau.

„Turcul” care l-a invins pe Napoleon

In 1770, inventatorul maghiar Wolfgang von Kempelen starnea senzatie in intreaga Europa realizand un automat de sah, numit „Turcul”, spre a o impresiona pe imparateasa Maria Tereza. „Turcul” prezida un birou imens, inzestrat cu o masa de sah si avand sertare ce se deschideau, lasand sa se vada complicate mecanisme. Masina era un geniu sahistic, care a reusit, in decursul anilor, sa invinga adversari celebri, precum Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite la Paris, sau Napoleon Bonaparte, un alt mare indragostit de nobilul sport. Dispozitivul putea face de asemenea „turul calului”, un procedeu complicat prin care respectiva figura putea atinge fiecare patrat al tablei o singura data. Dupa ce „Turcul” a fost distrus intr-un incendiu, a iesit la iveala ca totul fusese o inselatorie; in interiorul masinariei se afla un priceput sahist, dirijandu-i fiecare mutare. Kempelen ii construise acestuia o nisa speciala, mascata de o tablie pentru a evita descoperirea lui de catre curiosi.

Numarul lui Shannon

In 1950, un informatician pe nume Claude Shannon, de la Bell Telephone Laboratories a dorit sa vada daca un computer poate fi programat sa joace sah. El a calculat ca numarul de mutari posibile in sah este de 10 la puterea 120, care a devenit „numarul lui Shannon”. Ca o curiozitate, acest numar este mai mare decat numarul total al atomilor din univers! Tot savantul american era de parere ca „o masina operand la o rata de o variatie per micro-secunda ar avea nevoie de peste 1090 spre a calcula prima mutare”!

„Matul prostului”

Cel mai rapid deznodamant al unei partide de sah este asa-numitul „mat al prostului”, sau mat in doua mutari. Desi acest lucru nu a fost consemnat niciodata intr-o partida oficiala, el este posibil, intr-o confruntare dintre un sahist bun si un novice. Mult mai rapida este, desigur, varianta forfaitului tehnic, cand meciul se incheie fara a fi facuta nici macar o mutare. Cea mai scurta partida oficiala din istorie s-a desfasurat in 1972, la Campionatul Mondial pentru Studenti, cand marele maestru german Robert Hubner l-a infruntat pe tanarul american Kenneth Rogoff. Dupa doar o mutare, Hubner a propus remiza, acceptata de adversarul sau. Totusi de dragul aparentelor, arbitrii au insistat ca partenerii de joc sa mai faca unele mutari, inainte de declararea remizei. Peste ani, Rogoff avea sa ajunga profesor de economie la Universitatea Harvard. Cel mai lung meci de sah a avut loc la Belgrad, in 1989, intre Ivan Nikolici si Goran Asovici. Partida a durat 20 ore si 15 minute, incheindu-se remiza la mutarea 269!

Uitucul cu cea mai buna memorie

Un factor de atractie pentru sahisti il reprezinta simultanele, cand ei au sansa de a infrunta maestri sau mari maestri. In 1922, campionul mondial Jose Raul Capablanca a jucat contra 103 oponenti, unul singur dintre acestia reusind sa obtina o remiza in fata lui! Unii sahisti sunt buni in competitii dar clacheaza la simultane. In 1951, maestrul international Robert Wade a jucat cu 30 de elevi rusi de 14 ani sau mai mici si a pierdut 20 partide, facand egal in restul de 10! Ca o completare, majoritatea acelor elevi vor deveni, peste ani, nucleul scolii sovietice de sah, imbatabila pana la Fischer. Recordul in materie de simultane il detine marele maestru bulgar Kiril Ghiorghiev. In 2009, el a jucat 360 partide, timp de peste 14 ore. A castigat 284 jocuri, a facut 70 egaluri si a pierdut de sase ori. Ce spuneti insa de performanta lui George Koltanowski, care, in 1937, la Edinburgh, a jucat un simultan legat la ochi! El a castigat 24 de meciuri si a pierdut restul de 10. In 1960, si-a depasit performanta: a jucat 56 meciuri „in orb”, cu zece secunde per mutare si a castigat 50, facand sase remize. Dupa ce jocurile s-au terminat, el a fost capabil sa reproduca din memorie fiecare mutare, in ciuda faptului ca, in viata de toate zilele, era un uituc incorigibil.

"De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?"

Considerat, pe buna dreptate, drept cel mai mare teoretician al sahului modern, Aron Nimzovitch, a fost in egala masura un personaj bizar, renumit pentru excentricitatile sale si gura grozav de sloboda. In cadrul unui turneu, dupa ce pierduse la Friedrich Saemisch, un jucator cotat ca fiind mult mai slab, ambitiosul Nimzovitch a aflat ca astfel a ratat si sansa de a castiga turneul. Enervat, a exclamat, furios: „De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?” Multi l-au considerat nebun dar, asa cum spunea un bun prieten al sau „el facea pe nebunul spre a ne innebuni pe toti”. Comportamentul lui era cel putin contrariant: obisnuia sa stea in cap, spre a-si iriga mai bine creierul, zicea el, si in timpul unui turneu a cazut si si-a rupt un picior. Pe cartea de vizita a celui care, in ciuda valorii sale de teoretician, nu a ajuns niciodata campion mondial, intr-o epoca dominata de Alehin si Capablanca, scria: „Aron Nimzovitch, candidat la titlul mondial si print mostenitor al Lumii Sahului”.

Fischer, geniul nebun

Un demn urmas al lui Nimzovitch, in materie de excentricitati, a fost Bobby Fischer, considerat de multi drept cel mai sclipitor sahist din toate timpurile. Dupa ce a devenit mare maestru la doar 15 ani si a cucerit titlul mondial, cativa ani mai tarziu, Fischer a alunecat tot mai mult pe panta nebuniei. In 1977, el a inceput sa pretinda ca Biserica primeste ordine de la „guvernul satanic mondial” si a devenit apoi convins ca o conspiratie la nivel inalt ii vrea raul. Se imbraca bizar, traia prin hoteluri sordide si se temea sa nu fie otravit. Consuma, sub forma de ceai sau pulbere, mari cantitati de ierburi exotice, drept antidot si era convins ca agentii sovietici ii otravesc apa si hrana. Obisnuia sa consume remedii ezoterice dubioase si vitamine in cantitati industriale. Poate cel mai clar semn al deteriorarii sanatatii sale mentale a fost faptul ca a insistat sa-i fie scoase toate plombele, pe motiv ca prin intermediul acestora gandurile sale ar putea fi ascultate si influentate!

Istorii Uitate (1)

Marii maestri ai lovilutiilor  

Poate ca termenul „lovilutie” o sa vi se para ciudat. Veti fi tentati sa credeti ca este vorba de o greseala de tipar sau de o neintelegere. Nici vorba de asa ceva. Pe de alta parte, nu cautati termenul in dictionar, fiindca nu-l veti gasi. El nu exista nicaieri, decat in realitatea anumitor situatii istorice: acele spectaculoase miscari politice care se doresc a fi revolutii dar dincolo de care se ascunde ranjetul had al loviturii de stat. Situatii deloc putine, cel putin in ultimele secole si ale caror repercusiuni s-au reflectat asupra unor indelungate perioade de timp. Care au fost cele mai importante si mai spectaculoase dintre ele, haideti sa vedem impreuna.


O revolutie de palat

Se numeste „revolutia glorioasa”, dar denumirea, recunosc istoricii, este cat se poate de falsa, cu toata poleiala sa tipatoare. N-a fost o revolutie ci o lovitura de stat in urma careia regele Iacob II al Angliei

a fost detronat, de o mana de complotisti parlamentari, care se aflau in legatura cu stadholderul Olandei, Wilhelm de Orania,

pe care l-au adus la putere in 1688 pentru ca promisese ca va respecta fara cracnire puterile parlamentare. La fel de gresit este numita uneori si „revolutia nesangeroasa”: au existat trei batalii importante in Irlanda si numeroase ciocniri in Scotia, duse de parlamentaristi contra regalistilor care n-au acceptat schimbarea de buna voie. Totusi, trebuie sa recunoastem ca este una dintre putinele „lovilutii” care au adus ceva bun: instaurarea democratiei parlamentare moderne, ce a inspirat marile miscari democratice din secolele XVIII-XIX.


Arogantul Napoleon

18 Brumar 1799 reprezinta o data cruciala in destinul lui Napoleon Bonaparte. Un prilej in care el si-a dovedit curajul, hotararea, dar si aroganta bazata pe forta baionetelor. In dimineata acelei zile, membrii Colegiului Batranilor care cunosteau detalii ale planificatului puci si-au avertizat colegii asupra unei presupuse conspiratii iacobine si i-au convins sa se mute la Chateau de Saint-Cloud, la vest de Paris, unde s-ar fi aflat la adapost. Generalul Bonaparte a fost insarcinat cu paza corpurilor legiuitoare. In aceeasi zi, doi dintre membri Directoratului, Sieyes si Ducos, au demisionat iar Talleyrand l-a convins pe un al treilea, Barras, sa procedeze la fel. Ceilalti doi ramasi, Gohier si Moulin, au inteles ce se pregatea de fapt si au refuzat sa-si prezinte demisiile. Forul legislativ le-a tinut partea si a continuat sa-si desfasoare sedinta. Confruntat cu rezistenta lor, Napoleon a patruns in sala, intovarasit de o companie de grenadieri si le-a impus demisia. De aici pana la numirea lui ca prim consul si apoi la proclamarea ca imparat nu va mai fi decat un pas...


Tapul ispasitor e intotdeauna binevenit

In noaptea de 27 februarie 1933, cladirea Reichstagului, parlamentul german, a fost cuprinsa de flacari si imediat s-a gasit si incendiatorul: Marinus van der Lubbe,

un olandez care, pe langa probleme psihice evidente, avea si simpatii comuniste. Nu i-a fost greu lui Adolf Hitler,

proaspat numitul cancelar al Germaniei, sa puna gravul incident in carca anarhistilor, socialistilor si comunistilor, care au fost trimisi in lagarele de concentrare, fara ca opinia publica sa condamne asemenea masuri, ci dimpotriva, incurajandu-le Incidentul a dus si la restrangerea drastica a libertatilor cetatenesti, „in interesul statului”, prin votul Parlamentului: 444 deputati au votat pentru si doar 94 dintre social-democratii ramasi in forul suprem s-au opus.

Documentul a dat guvernului – si implicit Partidului Nazist – puteri legislative si l-a autorizat sa se abata de la prevederile constitutionale pe o perioada de patru ani. Adolf Hitler obtinea astfel puteri dictatoriale. Au existat multe discutii privind gestul lui van der Lubbe: unii l-au acuzat ca actionase din cauza convingerilor comuniste, dar majoritatea istoricilor credeau, pana nu demult, ca el fusese de fapt o unealta a nazistilor, de care acestia s-au descotorosit imediat ce au facut-o sa actioneze in folosul lor. Documente recente au scos la iveala ca olandezul era doar un megaloman, dornic sa atraga atentia asupra lui. Cei mai surprinsi de gestul lui au fost deci in primul rand nazistii, dar Hitler si-a revenit rapid din surpriza si a intors lucrurile in favoarea lui.


De la Khomeini la Bin Laden

Daca astazi fundamentalismul islamic a devenit o forta de temut, faptul se datoreaza in mare masura victoriei asa-numitei „revolutii iraniene”, care a dus, in 1979, la detronarea sahului Mohammad Reza Pahlavi.

O revolutie in toata puterea cuvantului, am putea spune, tinand cont de grevele si miscarile sociale de masa prin care s-a manifestat. De fapt, o lovitura abila data de fortele nationaliste islamice impotriva unui regim pe care-l mai percepeau tot mai „vandut” Occidentului. Beneficiind si de figura carismatica a ayatollahului Ruhollah Khomeini,

unul dintre cei mai influenti oameni ai secolului XX, aceste forte s-au impus in cele din urma, revenirea lui Khomeini din exil fiind marcata de impresionante demonstratii, milioane de iranieni iesind pe strazile Teheranului spre a sarbatori victoria.

Miscarea a adus la putere o teocratie conservatoare, constituind in Iran un nucleu al fanatismului musulman, a carui prima „isprava” va fi criza ostaticilor de la ambasada americana din Teheran. Tot impotriva monarhiei a fost indreptata si miscarea egipteana din 1952, cunoscuta drept „revolutia din 23 iulie”, desi a fost un puci militar sadea de care majoritatea egiptenilor n-au avut habar. Cei ce au avut initiativa rasturnarii detestatului rege Farouk I

au fost mai multi militari, reuniti in „Organizatia Tinerii Ofiteri”. Dar, dupa ce suveranul a fost detronat, miscarea nu s-a multumit cu proclamarea republicii, ci a pornit pe un fagas socialist, materializat prin nationalizarea Canalului Suez si declansarea unui conflict cu fortele colonialiste franco-britanice. Miscarea ofiterilor egipteni, condusa de Nasser,

a inspirat numeroase alte actiuni similare, in tari arabe si africane, cea mai de succes fiind cea a colonelului Gaddafi, in Libia.


Cuba libre

De partea cealalta a Atlanticului, o miscare la fel de spectaculoasa si care a avut numeroase ingrediente ale unei revolutii, s-a petrecut in Cuba. Ducand cu tenacitate un razboi de gherila contra dictatorului pro-american Fulgencio Batista,

Fidel Castro si luptatorii sai, printre care se numara si celebrul Che Guevara, au reusit rasturnarea regimului dictatorial, la 1 ianuarie 1959, izbutind sa faca fata si invaziei din Golful Porcilor.

Desi mai degraba socialist decat marxist, Castro a fost nevoit sa se indrepte spre URSS, in conditiile in care americanii il urau de moartea. Acest „ghimpe din coasta Americii” a fost punctul de plecare al temutei „crize a rachetelor”, care in 1962 era sa arunce lumea in haosul unui razboi nuclear.


Trotki – artizanul loviturii de stat

Revolutia rusa din octombrie 1917 poate fi numita doar teoretic „revolutie” fiindca a fost de fapt rodul unor intrigi politice tesute de Lenin, pe tot parcursul acelui an, pentru rasturnarea guvernului moderat al lui Kerenski. Spre deosebire de miscarea spontana din martie, care a dus la abdicarea tarului, cea din octombrie a fost indelung pregatita de Lenin

si mai ales de Trotki,

un „artizan al loviturii de stat”, cum il considera autorul italian Curzio Malaparte. Ironia sortii face insa ca tocmai omul care s-a aflat in spatele succesului revolutiei bolsevice si al victoriei in costisitorul razboi civil ce a urmat sa fie indepartat de la putere de abilul Stalin,

printr-o lovitura de stat mult mai discreta...