Interviu cu Lucian Boia. Comunistii au castigat partida chiar daca comunismul a pierdut-o

Lucian Popescu

“Va rog sa-mi ingaduiti cu tot respectul ca in aceste clipe de adanca responsabilitate si in numele Sinodului permanent, al clerului si credinciosilor sa ne indreptam un gand de aleasa cinstire si pretuire catre doamna Elena Ceausescu, om de stiinta de renume mondial…,” 

spunea patriarhul Teoctist la intrevederea pe care a avut-o cu Ceausescu in 1986. 

Pasajul face parte dintr-o stenograma publicata pentru prima oara de istoricul Lucian Boia in volumul “Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)” – Humanitas 2016

Un alt document, publicat tot in premiera, relateaza o discutie a lui Ceausescu in 1977, discutie care incepe cu o fraza infioratoare: 
“Sa stiti ca daca demolam tot Bucurestiul, va fi frumos”.

Noua carte a lui Lucian Boia, “Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)” va produce, si ea, la fel ca mai toate cartile din ultimii ani ale reputatului istoric, destule controverse. Teme precum colaborarea B.O.R. cu regimul comunist, industrializarea, modernizarea, pasivitatea populatiei, perioada post-comunista vor starni reactii, probabil si cateva comentarii indignate. Si e firesc poate sa fie asa din moment ce multi oameni inca aproba mostenirea comunista in societatea romaneasca.

Lucian Boia povesteste, in aceasta carte, comunismul romanesc din doua perspective: particularitatile “stranii” ale comunismului romanesc, adica deosebirile fata de alte regimuri comuniste si, doi, repercusiunile si mostenirile comunismului in lumea prezentului. Centrul de greutate al cartii este felul in care a trait societatea romaneasca comunismul, cum i s-a adaptat si cum, din pacate, intr-o masura, si l-a insusit. Nu este o carte despre doctrine si idei, ci o relatare despre viata romanilor  in comunism.

“Comunismul a pierdut partida. Comunistii insa au castigat-o.” este una dintre frazele cheie ale acestui volum.

Lucian Popescu:
Spuneți despre această carte că este o interpretare a comunismului românesc – nu o descriere. V-ați fixat anul 2016 ca un punct de reper pentru a vedea comunismul așa cum apare el în lumea de azi?

Lucian Boia: 
Eu mă ocup de mult de comunism. Am scris o carte la începutul anilor ‘90, “Mitologia științifică a comunismului”, o interpretare generală a fenomenului comunist, nu numai românesc. Și apoi am abordat comunismul în România, țară de frontieră a Europei, sunt capitole întregi destul de consistente despre perioada comunistă din România și în alte lucrări. Aproape în toate lucrările privitoare la România, într-un fel sau altul, sub un unghi saul altul, am privit și comunismul, așa că nu e ceva nou în cariera mea, ca să spun așa, interesul pentru comunism. De ce o interpretare? Păi, e firesc, dacă nu interpretezi în istorie, ce faci? Sigur, descrii fenomenul, cum l-am descris și eu. Cartea asta e și o povestire. Am povestit comunismul așa cum îl văd eu, așa cum mi s-a părut interesant să fie relatat, dar, în același timp, la fiecare pas, am încercat să și interpretez, în felul meu. Interpretarea e chestiunea cea mai complicată în istorie. Faptele le restabilim într-un fel sau altul, cu o aproximație mai mare sau mai mica, dar când ajungi la interpretare, aici lucrurile sunt foarte complicate. De ce? Istoria a mers într-un anume fel, fenomenele sau înlănțuit într-un anume fel și nu altminteri. Asta am încercat, să interpretez în felul meu.


Lucian Popescu:
Faptul că volumul apare în 2016 cartea, când există o anumită maturitate a studiilor despre comunism are vreo semnificatie? Cartea are de-a face cu ceea ce trăim astăzi și cu moștenirea comunismului….

Lucian Boia: 
Dacă vreți, sigur că are de-a face, dar nu trebuie căutate motive așa, ascunse sau obscure, sau conspiraționiste, de ce apare cartea in 2016. Apare pur și simplu pentru că acum am gândit-o eu, fără să am vreun motiv bine definit. Pur și simplu acum i-a venit rândul să fie scrisă. Altminteri sigur că e conectată la realitatea românească de astăzi, cum să nu fie? România de astăzi se trage din România comunistă. Am scris într-un loc, ne tragem din comunism mult mai mult decât din daci și din romani și mai mult decât din perioada interbelică pe care o tot invocăm…


Lucian Popescu:
Spuneti in carte, “Marca pe care a lăsat-o comunismul e mai adânc întipărită decât istoria anterioară.”

Lucian Boia: 
Evident, comunismul a distrus enorm și a construit enorm. România lăsată de comunism este o altă Românie, oricum am privi-o, și economic și social, și cultural și mental, este altă Românie decât România de dinainte de comunism. Comunismul a făcut enorm. Si l-am moștenit, construim pe fundamentul lăsat de comunism – sau pe ruinele rămase în urma comunismului.


Lucian Popescu:
Comunismul a apărut având o bază de cultură politică precară a oamenilor, și, în același timp a transmis un anumit primitivism, astfel că societetea după ‘89 era tot o societate primitivă și din punct de vedere politic, nealiniată valorilor europene…

Lucian Boia: 
Sigur, comunismul ne-a insularizat, pe noi ca și pe celelalte țări comuniste, dar România în și mai mare măsură. România a ajuns la un moment dat să fie izolată, nu complet, nu etanș, fiindcă asta nu se poate, dar oricum izolată în și mai mare măsură de circulația universală a ideilor, în toate privințele. A ajuns să fie mai izolată decât celelalte țări comuniste.


Lucian Popescu:
De ce credeți că a existat o atat de mare pasivitate a populației de-a lungul anilor de comunism?

Lucian Boia: 
Eu încerc să răspund și chiar îmi pun întrebarea asta, mi-o pun singur, nu trebuie să mi-o pună altcineva, e o întrebare la care nu e ușor de răspuns și niciodată n-o să ai un raspuns complet. De ce lucrurile se petrec într-un anume fel. Se petrec din foarte, foarte multe motive care se împletesc


Lucian Popescu:
Ați enumerat câțiva factori în carte…

Lucian Boia: 
Un prim factor ar fi o întreagă tradiție istorică, o tradiție de supunere în fața istoriei, exprimată și de cronicar, bietul om este sub vremi. Românii au cunoscut o mulțime de năvăliri, de stăpâniri străine și s-au învățat să plece capul, așteptând să treacă valul sau să treacă furtuna. Este o manieră de a îndura istoria mai curând decât de a o combate, de a încerca să i te împotrive;ti, de a încerca să ieși dintr-o anume situație. E o anume filosofie care-și are fundamentul ei și semnificația ei în istorie. Apoi, să nu uităm că societatea românească a fost scindată dinainte de comunism, și asta a usurat implantarea comunismului. Să nu idealizăm perioada interbelică, sigur, este remarcabilă în multe privințe, în alte privințe e mai puțin reușită decât ne-a plăcut s-o imaginăm. Populația era, în bună măsură, săracă, neștiutoare de carte, cam jumătate sau mai mult de jumătate din populația României se află într-o situație precară și din punct de vedere material, și din punct de vedere cultural. Or comunismul a mizat tocmai pe jumătatea asta de populație, căreia i-a dat sentimentul că e luată în considerare, că e pusă în frunte. Vechea elită a fost dezmembrată, anihilată. În anii comunismului, mai ales în prima perioadă, dar de fapt cam tot timpul, a existat o mobilitate socială ascendentă extraordinară. S-au ridicat categorii întregi din straturile de jos – să le spun așa, nu cu dispreț, ci ținând seama de starea lor materială și culturală – s-au ridicat și au luat locul altora. Masele de țărani care au trecut la oraș și au devenit muncitori industriali, au avut sentimental unei promovări, de pildă. Așa se explică faptul că nu a existat în România o rezistență anticomunistă care să cuprindă cea mai mare parte a societății și care să fie într-adevăr eficientă. Nu toată România – cum poate ne-am imaginat, dar ne-am imaginat greșit – nu toată România era pătrunsă de gânduri anticomuniste. Dimpotrivă. România a fost scindată și înainte de comunism, iar comunismul a mizat pe această scindare socială și culturală.


Lucian Popescu:
Nu vi se pare că prea ușor un partid făcut dintr-o mie de oameni a devenit un partid de 400 000, în câțiva ani.

Lucian Boia: 
A, nu , chiar mai mult, la sfârșitul lui 1947, începutul lui ’48 cred că sunt deja vreo 800 000 de membrii de partid, iar până la urmă, spre sfârșitul epocii Ceaușescu, puțin înainte de prăbușirea comunismului, se ajunsese la aproape 4 milioane de membri de partid. Bine, nu înseamnă că toți erau comuniști autentici și că ar fi crezut cu ștrășnicie în adevărurile comunismului. Era și mult oportunism și adaptarea la o anumită situație.


Lucian Popescu:
O temă cred că destul de importantă din carte este continuitatea regimului comunist, continuitatea unor ideologii și a unor idei și a unor instituții în societatea românească de tranziție. Și continuitatea oamenilor, a cadrelor…

Lucian Boia: 
Nu știu cât a supraviețuit comunismul, dar comuniștii cu siguranță că au supraviețuit și cu ceva din ideologia și apucăturile epocii comuniste.


Lucian Popescu:
Teoriile naționaliste comuniste au succes până în ziua de astăzi …

Lucian Boia: 
Naționalismul nu l-a inventat comunismul. Aici a fost un paradox interesant și destul de complicat. Comunismul în prima lui variantă n-a fost deloc naționalist, a fost chiar internaționalist și chiar antinațional, adică a încercat să facă tabula rasa din cultura tradițională românească, să schimbe complet interpretările istoriei. Comunismul românesc a devenit național și apoi naționalist și apoi tot mai naționalist de la un moment dat. Când s-a detașat atât cât s-a detașat de Uniunea Sovietică, de Pactul de la Varșovia, și s-a combinat cu o atitudine naționalistă. Comunismul a recuperat naționalismul anterior care nu era caracteristic gândirii comuniste. Ideologia marxistă, marxist-leninistă nu este una naționalistă, dimpotrivă, e universalistă, internaționalistă.


Lucian Popescu:
Asta e o particularitate, o stranietate…

Lucian Boia: 
Da, da, sunt multe particularități în comunismul românesc, de aceea am și intitulat cartea Strania istorie a comunismului românesc. Uite o țară unde nu există decât 1000 de comuniști în 1944 și care se comunizează nu numai la suprafață, dar în profunzime, asta s-a văzut după 1989, cât de greu a ieșit societatea românească din comunism. Cei mai mulți români se obișnuiseră cu comunismul. Iată un comunism românesc antinațional în ultima fază, care devine nu doar național, ci naționalist de-a dreptul și naționalist într-un grad foarte înalt. Nu mai spun comunismul dinastic care nu-și are echivalent în Europa printre statele comuniste europene. Poate fi comparat doar cu regimul din Coreea de Nord. Cu anumită originalitate chiar în raport cu Coreea de Nord. Acolo e tatăl și fiul, la noi au fost soțul și soția, fiul în așteptare să urmeze la tron.


Lucian Popescu:
Când am citit cartea dvs mi-am amintit de un episod, puțină lume îl mai ține minte, din 2002. Eu zic că e un episod semnificativ. A fost atunci un scandal când în Camera Deputaților a fost expus la loc de cinste portretul lui Alexandru Drăghici, fost președinte al Marii Adunări Naționale. Și președintele Camerei Deputaților de atunci și partidele – PSD, PRM – au apărat existența acelui portret în Camera Deputaților. Sunt unii care spun ca Raportul Final făcut de comisia prezidențială a fost cumva inutil. Totuși după Raportul final așa ceva n-ar mai putea să se întâmple, adică să fie declarată o continuitate între Marea Adunare Națională și actualul Parlament, să mai fie asumată public o astfel de continuitate.

Lucian Boia: 
Cu siguranță, Raportul final și-a avut rostul lui și nu-i neg câtuși de puțin importanța. Problema e cât de eficient a fost în toate privințele. Ne-am fi așteptat să aibă unele consecințe, inclusiv în plan juridic, pe care nu prea le-a avut.


Lucian Popescu:
Cel putin la nivel simbolic cred că a avut efect, portretul lui Drăghici nu cred că ar mai putea să-l mai repună cineva în Camera Deputaților. S-a creat o discontinuitate…

Lucian Boia: 
Cu acest raport s-a făcut un pas semnificativ în despărțirea de comunism.


Lucian Popescu:
Un capitol care, cred, va stârni ceva discuții este cel despre biserică și felul cum…

Lucian Boia: 
Intotdeauna indiferent ce zicem despre biserică se stârnesc discuții…


Lucian Popescu:
A colaborat BOR cu regimul comunist? A existat o complicitate a BOR cu regimul comunist?

Lucian Boia: 
A existat, sigur, nu în totalitate. Bisericile au pierdut în urma instaurării comunismului, toate bisericile au pierdut, inclusiv biserica ortodoxă, regimul comunist fiind un regim ateu, li s-au desființat școlile, li s-au confiscate proprietățile, și ortocșilor, și catolicilor, la toate cultele au existat împotriviri față de regimul comunist, e clar că sunt odouă viziuni complet diferite asupra lumii, două idelogii diferite. Nu vreau să exagerez și să spun că a existat o colaborare perfectă între Biserica ortodoxă și regimul comunist, dar în anumite zone o cooperare a existat, nici nu se discută. E un capitol în carte care îndrăznesc să spun că e destul de convingător, cel puțin așa zic care l-am scris.


Lucian Popescu:
Avem și un document, o probă de absurd, discuția dintre Patriarhul Teoctist…

Lucian Boia: 
Da, primirea Patriarhului Teoctist, imediat după alegerea sa în fruntea Bisericii ortodoxe


Lucian Popescu:
Aveți o exclamatie in carte: Ce dovadă de servilism!

Lucian Boia: 
De slugărnicie, spun. Gândiți-vă, întâlnirea asta e datată în 1986, momentul de vârf în dărâmarea bisericilor, iar Patriarhul și ceilalți ierarhi prezenți, mai mulți mitropoliți, îi ridică laude neîncetate lui Ceaușescu. Bineînțeles, nimeni nu are un cuvânt de spus despre dărâmarea bisericilor, sau despre suferințele oamenilor și nu e vorba doar de biserici. În 1986 România era cufundată în frig, în întuneric, oamenii abia mai reușeau să găsească de mâncare. Biserica a avut o atitudine pasivă, și până la urmă de acceptare, și chiar de colaborare cu regimul comunist. Ajunge s-o comparăm cu acțiunea bisericii în Polonia și cu asta am spus tot. Nu înseamnă că e vorba de întreaga biserică, sunt preoți care s-au opus de la început și până la sfârșit. Eu ma refer la Bierica Ortodoxă ca instituție și la ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane. Este clar că bisericile în genere au avut și partea lor de colaborare cu regimul comunist, și poate că nici nu se putea altfel. Dar Biserica Ortodoxă în mod deosebit. Iar regimul comunist a ținut la colaborarea cu Biserica Ortodoxă, fiindcă este biserica net majoritară, biserică net românească independentă, spre deosebire de biserica catolică care depinde de Vatican. Avea acele calități care determinau și regimul comunist să privească cu interes… A existat o zonă în care interesele au fost comune. Interesul deosebit pe care conducerea partidului o avea pentru organizarea vieții religioase românești în Europa occidentală și în lume în general, în Statele Unite. Sunt parohii aflate sub jurisdicția Patriarhiei române și controlate direct sau indirect de regimul comunist din România.


Lucian Popescu:
M-am uitat pe siteul Patriarhiei să văd dacă au vreo poziție despre comunism. Și au un fel de istoric al Bisericii ortodoxe române și perioada ‘44-’89 nici nu e rostit cuvântul…

Lucian Boia: 
A, da nu există nimic?


Lucian Popescu:
În schimb am găsit o frază, “între faptele mai de seamă din viața bisericească trebuie să mai reținem revenirea la ortodoxie a majorității covârșitoare a clerului și credincioșilor uniți în anul 1848 precum și prima canonizare a unor sfinți…”

Lucian Boia: 
Ar trebui întrebați și Greco-catolicii ce părere au despre o asemenea afirmație, a fost un abuz teribil al regimului comunist, și prețul pe care biserica ortodoxă l-a primit pentru genul de colaborare cu regimul comunist. A fost un câștig evident pentru biserica ortodoxă, dar prin lovirea, prin nedreptățirea celorlalți.


Lucian Popescu:
Comuniștii cu câștigat partida, spuneti…

Lucian Boia: 
Elita românească, actuala elită romănească, spun elită ca termen tehnic, cei care se află la vârf, în plan politic, economic, intelectual, elita românească, sau clasa conducătoare românească, provin din comunism. Sunt creația comunismului, nu 100%, dar destul de aproape de 100%. Comunismul nu mai există, s-a dus, dar oamenii ridicați de comunism, descendenții lor și toate rețelele care s-au creat și care îi cuprind pe acești oameni au supraviețuit comunismului.


Lucian Popescu:
Mai mult decat o reîntoarere la perioada interbelică e deci mai profitabil să încercăm o reconstrucție, o formula nouă?

Lucian Boia: 
Asta nici nu se discută. În primul rând că n-avem cum să ne întoarcem la perioada interbelică, în istorie nu te întorici îndărăt. Istoria merge înainte, mai bine, mai rău, dar merge înainte, cum să ne ntoarcem la perioada interbelică? Era altă Românie. Și nici nu merită să te întorci. A fost o Românie care și-a avut partea ei de strălucire, generația intelectuală a anilor ’30, monarhia în multe privințe, o Românie care arăta bine, pe de-o parte, și care nu arăta chiar atât de bine, avem și Mișcarea legionară și toate excesele la care s-a ajuns, vezi sărăcia multor români, neștiința de carte. În fond, e un exemplu pe care îl dau din când în când, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu – cine i-a produs? I-a produs România interbelică și pe ei, nu doar pe Mircea Eliade și pe Emil Cioran, sunt în aceeași măsură un produs al României interbelice. Nici nu se discută, nu te poți întoarce înapoi în istorie și nici nu are rost să ne întoarcem. Istoria a mers înainte. Sunt mulți cei ce regretă comunismul. Mă amuză văzându-i cât de tare regretă comunismul și le spun – am scris și în carte într-un loc – nu vă temeți și nici nu va făceți iluzii, nu se mai întoarce regimul comunist. Poți să bocești cât vrei pe mormântul lui, poți să bocești reîntoarcerea frumoaselor vremuri de altădată, ce-a fost în istorie nu se mai întoarce – dar acum vorbind serios, modelul nostru de astăzi este totuși modelul occidental. Spre Occident trebuie să privim, eu nu spun că Occidentul e o societate ideală, nu există societate ideală. Dar dintre toate societățile este și încă rămâne cea mai bună, cea mai corect, și mai drept, și mai eficient organizată. N-are rost să privim spre perioada interbelică – unii privesc spre daci, spre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, sunt și obsedați din ăștia ai istoriei. Noi trebuie să privim spre viitor, iar în ce privește prezentul, modelul este totuși modelul democrației occidentale este singurul model viabil. Oricâte critici s-ar putea aduce și acestui model. (a consemnat Lucian Popescu)

DEZVALUIRI despre razboiul NEVAZUT dus de Rusia in statele vecine

George Maior

Dupa cum au aratat dezvaluirile despre atacurile cibernetice lansate in toamna anului trecut impotriva Statelor Unite, Rusia se afla angajata intr-un intens razboi informational contra Occidentului. Alte tinte ale atacurilor cibernetice ruse au inclus Germania, Estonia, Romania, Ucraina si Georgia.

Dupa cum a declarat recent in Senatul SUA directorul serviciilor americane de informatii, James Clapper, amenintarea rusa este „mai grava decat se estima initial”, noteaza fostul director al SRI George Cristian Maior intr-un articol intitulat „Razboiul tacut al Rusiei impotriva Occidentului”, publicat miercuri pe blogul beyondbrics al cotidianul britanic Financial Times.

Capacitatea hackerilor rusi de a accesa cu succes retelele informatice ale Departamentului de Stat si Casei Albe ar trebuie sa constituie un semnal de alarma, scrie autorul, fost director al Serviciului Roman de Informatii (SRI). Statele Unite si aliatii lor din NATO trebuie sa raspunda acestor actiuni prin dezvoltarea unor sisteme mai eficiente de contracarare a acestei amenintari.

In Europa si in zona euroatlantica, ofensiva informationala a Rusiei este condusa cu un grad tot mai ridicat de determinare si de sofisticare. Este un razboi inteligent si modern care merge cu mult dincolo de necesitatile traditionale de a cunoaste intentiile statelor inamice, care, in opinia presedintelui rus, Vladimir Putin, includ orice tara ce se opune ambitiilor sale expansioniste, potrivit autorului.

Aceasta se bazeaza pe o traditie a serviciilor ruse de informatii care dateaza din perioada Imperiului Tarist si include tehnici de lupta politica pe langa culegerea regulata de informatii. Politia secreta bolsevica, CEKA, le numea „masuri active” si le-a folosit pentru promovarea idealurilor revolutionare in intreaga lume. Ele includeau totul de la asasinatul politic la utilizarea propagandei sub acoperire, continua George Maior.

Obiectivele tactice ale razboiului cibernetic rus depind de circumstante. La fel ca in cazul atacurilor de anul trecut asupra SUA, atacurile cibernetice lansate in 2013 impotriva Romaniei si a altor tinte NATO au urmarit accesarea informatiilor clasificate. SRI a reusit sa detecteze si sa blocheze aceste atacuri. In 2007, un atac cibernetic contra site-urilor guvernamentale din Estonia a cautat sa pedepseasca aceasta tara pentru mutarea unor statui ale ostasilor sovietici. In alte cazuri, scopul a fost propagandistic. Anul acesta, un atac asupra site-urilor guvernamentale din Germania a fost revendicat de grupul autointitulat CyberBerkut care a acuzat sprijinul acordat de Berlin Kievului, comenteaza diplomatul roman.

Aceste operatiuni sunt doar o parte a unui spectru mult mai larg de masuri active luate impotriva tarilor occidentale, care includ finantarea unor partide politice, crearea de bloguri si site-uri proruse, manipularea in retelele de socializare si folosirea agentilor de influenta. Toate servesc obiectivul comun de a scoate din joc presupusii inamici ai Rusiei prin propagarea disensiunilor si dezinformare, adauga fostul director al SRI, citat de Agerpres.

In pofida numeroaselor atacuri informatice contra SUA si Europei, tintele primare ale Rusiei raman statele situate cel mai aproape de granitele sale. Din acest punct de vedere, atrage atentia George Maior, strategia lui Putin este evidenta: subminarea si destabilizarea guvernelor alese democratic in tarile vecine, pentru a castiga acolo influenta politica, economica si strategica.

Obtinand sustinere interna in aceste tari pentru politicile Rusiei, prin intermediul elitelor politice, culturale, dar si al mass-media, Putin spera sa reconstruiasca o sfera de influenta europeana si sa exercite control asupra deciziilor de importanta strategica pentru Rusia. Aceste tactici, ca si razboiul informational propriu-zis, nu sunt noi, insa utilizarea lor a atins acum un nivel de intensitate nemaivazut de la momentul culminant al Razboiului Rece.

Acest proces a inceput in anii 2000, in contextul relansarii graduale si modernizarii complexului militar si de spionaj rus dupa Razboiul Rece.

Creierul noului complex a fost insusi Putin, fost ofiter KGB in perioada sovietica si fost director al FSB. El mai mult decat oricine altcineva este responsabil pentru reabilitarea mostenirii CEKA si incorporarea metodelor acesteia in functionarea de zi cu zi a statului rus si relatiilor sale externe, reaminteste autorul. Chiar si predecesorii sai din epoca sovietica au facut mai mult ca sa se asigure ca diferitele ramuri ale serviciilor de securitate raman subordonate puterii civile. Cu toate acestea, in Rusia lui Putin principalele parghii ale puterii au fost mult timp controlate de fosti si actuali agenti de informatii. Modul in care structurile diplomatice si militare ale Rusiei au fost regandite pentru a incorpora agenti de spionaj la varf constituie coloana vertebrala a unei noi si moderne amenintari a Occidentului, adauga fostul director al SRI.

SUA si unele tari europene (in principal Marea Britanie, dar si Polonia si Romania) au avertizat asupra consecintelor operatiunilor agresive de informatii ale Rusiei. Raspunsul la aceste avertizari a fost in general slab si incongruent cu uriasa forta operationala desfasurata de agentiile ruse de spionaj extern (SVR), intern (FSB) si militar (GRU), noteaza diplomatul roman. Aceasta multumire de sine a permis Rusiei sa castige startul in jocul de informatii, penetrand societatea occidentala intr-o masura in care liderii acesteia au fost reticenti in a recunoaste si actiona cu scopul de a dezvolta o politica unita in privinta Rusiei. Pana la criza din Ucraina, acest fapt a fost mai evident in sectorul energetic, unde controlul asupra infrastructurii vitale i-a permis Rusiei sa isi mentina pozitia de furnizor dominant pe o piata europeana dependenta.

„Aceasta situatie nu mai poate continua. A venit timpul ca Europa si NATO sa adopte actiuni mai ferme. Se impune o reactie robusta si coerenta fata de razboiul tacut al Rusiei, prin contracararea si neutralizarea activitatilor sale de spionaj in statele membre. Aceasta necesita mai multa vointa politica, dar si resurse suplimentare si instrumente mai eficiente – inclusiv modalitati legale adecvate pentru a proteja securitatea si libertatile din Europa. Serviciul Roman de Informatii joaca deja un rol activ in contracararea acestei amenintari, oferind ajutor unor aliati regionali precum Ucraina in sensul modernizarii capacitatilor cibernetice de aparare si pentru monitorizarea infiltrarilor serviciilor ruse de spionaj in sectoare esentiale de activitate. Mai multe insa trebuie facut colectiv in cadrul UE si NATO. Cooperarea in interiorul celor doua organizatii trebuie intensificata pentru a raspunde la amploarea provocarilor existente. Pana cand acest lucru nu se va schimba, Occidentul nu va fi capabil sa se opuna eficient ambitiilor Rusiei. Occidentul are nevoie urgent de o noua strategie de contrainformatii care sa constientizeze natura amenintarii si sa aiba abilitatea de a readuce Rusia la respectarea dreptului international si a normelor diplomatice specifice secolului 21″, incheie Maior.

Apocalipsa Europei? (4)

Paul Ghiţiu

Iată câteva idei şi dintr-un articol al lui Gilles William Goldnadel despre islamo-stângismul din Franţa:
Partidul comunist i-a făcut cetăţeni de onoare, în localităţile pe care le controlează, pe teroriştii islamişti. Feministele cele mai intransigente devin nevăzătoare atunci când este vorba de islamul cel mai misogin şi homofob. Liga drepturilor omului militează în favoarea voalului Islamic. Antirasiştii cei mai intrasigenţi nu văd creştino-fobia şi iudeo-fobia islamică.

Mai direct, tot despre zona civică, dar şi despre cea financiară, care a finanţat şi finanţează copios această deşănţată şi ticăloasă distrugere a fiinţei omeneşti, premierul ungar, Viktor Orban, l-a acuzat pe miliardarul american de origine maghiară George Soros că este un membru proeminent al unui cerc de „activişti” care încearcă să submineze statele europene prin sprijinirea refugiaţilor care vin în Europa, relatează Bloomberg, citat de Mediafax.

„Numele său este probabil cel mai bun exemplu al celor care susţin tot ceea ce slăbeşte statele, susţin tot ceea ce schimbă stilul de viaţă tradiţional european”, a declarat Orban într-un interviu pentru postul public de radio Kossuth. „Aceşti activisti, care susţin imigranţii în mod necugetat, devin parte a acestor reţele internaţionale de trafic de persoane”, a adăugat premierul ungar.

Nu pot decât să-i dau dreptate premierului maghiar, nu numai pentru că este un lucru rar ca un oficial maghiar să atace o personalitate mondială de origine maghiară, cât şi pentru multe alte detalii concrete legate de sprijinirea venirii musulmanilor în Europa (vezi ajutarea acestora de la plecare la sosire şi ulterior, de mai jos numitul mare afacerist şi filantrop ong-ist), context în care următoarea declaraţie din 2014 a lui Soros capătă un înţeles deplin:
“A simţi şi chiar a gândi că rasa alba este inferioară în oricare dintre planurile imaginabile este un lucru natural, dată fiind istoria sa şi documentele zilei. Fie ca statul vestic al rasei albe să piară în sânge şi suferinţă. Trăiască societatea ecologică, multiculturală, amestecată rasial şi fără clase. Trăiască anarhia!”…


“Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire.” (În ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014)

Şi ca să nu avem niciun dubiu asupra protecţiei autorităţilor Europei de Vest pentru propriile popoare, să ne întoarcem în Germania unde, în timp ce nu a reuşit să facă decât arestări nesemnificative dintre miile de agresori din noaptea anului nou, poliţia s-a dovedit eficientă în a aresta câteva zeci de voluntari care patrulează pe străzi pentru a se opune bandelor de violatori, inclusiv pe Ivan Jurcevic, “eroul din Koln”, croatul care a bătut patru agresori şi a salvat câteva femei în noaptea de pomină.

În loc de concluzie, ce ar fi mai concludent decât ceea ce strigau agresorii din Koln către poliţiştii, care oricum nu prea ştiau ce să facă: să-şi urmeze instinctele de om şi de poliţist şi să sară să le salveze pe femei, sau să urmeze ordinele şi să se facă că plouă.

“Un ins i-a apostrofat pe oamenii ordinii, declarând că el e „sirian”, iar ei au „obligaţia de a-l trata prieteneşte, căci a fost invitat de doamna Angela Merkel”. Altul şi-a rupt în faţa ochilor poliţiştilor sfidaţi documentele de refugiat, rânjind, căci, după cum s-a exprimat el, „Nu-mi puteţi face nimic. Mâine îmi fac rost de alte acte”.

De la internet la plutoane ale morţii: rezistenţa europeană anti-islamică

A treia forţă din gigantica înfruntare în derulare, cea atacată de primele două (socialismul internaţional şi islamul) aflate într-o alianţă trasparentă, chiar dacă nu declarată ca atare, este cea a indentitarilor. Unii îi numesc naţionalişti, eu prefer însă termenul de identitar, pentru că el înglobează tot ceea ce defineşte identitatea persoanei, în primul rând identitatea spirituală – creştină, în cazul nostru – inclusiv apartenenţa la un neam, o limbă, un teritoriu. Este forţa care contestă sistemul şi guvernările statelor europene pentru deriva lor antiumană, pentru „corectitudinea politică”, pentru multiculturalism, aberaţiile ideologice ale căsătoriilor homosexuale, politica de gen, feminismul antifemeie, pentru terorismul de stat faţă de familie, religia creştină, devenite toate literă de lege. Tot această tabără contestă puternic Uniunea Europeană ca formulă globalizatoare pentru impunerea aberaţiilor de mai sus.

Această a treia forţă este cea mai slabă şi cea mai în pericol de a fi învinsă. Şantajul confortului, al recunoaşterii sociale, frica de a nu le pierde, de a nu fi pus la colţ ca un nemernic fascist, rasist, xenofob sau nazist, laşitatea, lipsa de viziune, îi împiedică (sau încă îi împiedică), pe o mare parte dintre cei care simt că lucrurile nu merg deloc cum trebuie, să se manifeste. E adevărat, îngrijorarea, teama lor au un suport extrem de real. Ceea ce se întâmplă acum în Occident începe să amintească până la detaliu de comunismul pe care l-am trăit în Est şi Centru: orice părere critică, orice opoziţie la politica oficială, orice tentativă de protest sunt taxate imediat ca extremism de dreapta, fanatism, rasism, xenofobie, fascism, nazism, islamofobie, discurs al urii. 

Etichetarea aduce după sine avertismentele poliţiei de a nu-ţi mai exprima nici pe internet criticile, pierderea locului de muncă, arestarea, pierderea proprietăţii, condamnarea, ţintuirea la stâlpul infamiei, respingerea din societatea sănătoasă.

Primul lucru care trebuie spus este acela că, în acest moment, forţa identitară nu este organizată, nu are o osatură şi nici o evaluare credibilă, sondajele, care o estimează în jos, fiind atât de uşor de falsificat şi folosind mai ales pentru dezinformare şi propagandă falsă. Mai multe sondaje efectuate în decembrie 2014 arătau că majoritatea populaţiei germane este critică faţă de politica oficială. Unul dintre ele, făcut pentru Der Spiegel în decembrie 2014 arăta că 65 % dintre cetăţeni consideră că guvernul nu ia în seamă îngrijorarea lor privind politica de imigraţie şi de azilare, 28 nu sunt de loc de acord cu ea, iar 34 observau o islamizare crescândă a Germaniei.

Un raport al Fundaţiei Bertelsmann completat de o cercetare a TNS Emnid din noiembrie 2014 arăta că 57 % dintre repondenţi considerau islamul un pericol, 40 % se simţeau străini în propria ţară, 24 afirmau că ar dori să împiedice viitoare imigrări muslmane. Vă imaginaţi cum au evoluat aceste cifre după anul 2015 şi începutul lui 2016. Realitatea arată că, în cofnormitate cu standardele socialiste la zi, majoritatea populaţiei germaniei este rasistă, xenofobă, nazistă. Oare aşa să fie? Sau e doar îngrijorată, critică, dezamăgită, supărată?

Forţa identitară se găseşte, mai ales zona reacţiilor populare, la începutul implicării sale active fie pe internet, fie prin mitinguri şi marşuri, fie prin acţiuni de organizare a unor gărzi civile/formaţiuni paramilitare, sau la nivelul unor acţiuni agresive anarhice împotriva sistemului şi a migratorilor. După cum este şi firesc, numai unele dintre aceste forme de organizare sunt transparente, declarate, vizibile. O bună parte, care estimăm că va creşte, din cauza poziţionării autorităţilor în mod deschis de partea islamiştilor, va rămâne ascunsă, ilegală, clandestină.

La 70 de ani după începerea celui de-al doilea război mondial, în Europa începe să se ţeasă o reţea densă de organizaţii de partizani. Cei mai mulţi dintre protestatari se auto-denumesc patrioţi. În continuarea textului voi folosi această denumire.

Internetul este, deocamdată, principalul loc de confruntare, pe care îl stăpânesc identitarii şi datorită căruia au obţinut primele victorii. Aici se adună şi se răspândesc informaţiile, cetăţenii nemulţumiţi îşi spun oful, se comunică, se mobilizează, se organizează. Datorită lui s-a aflat de agresiunile de la Koln şi din celelalte oraşe germane, ca şi de multe alte acte de agresiune ale migratorilor, sau de actele de revoltă ale indigenilor. Aici este principala tribună a partidelor şi organizaţiilor care nu trec de bariera „mediei mincinoase” cum este catalogată media principală de către protestatari.

Cu toţii, şi cei de pe internet, şi cei de la mitingurile paşnice, şi cei din formulele organizate sunt calificaţi de propaganda politico-civico-mediatică la putere, ca nazişti, deşi criticile, cererile, propunerile, obiectivele lor sunt la ani lumină de ceea ce a caracterizat nazismul. Citiţi aici „tezele de la Dresda”. Veţi descoperi nişte revendicări de bun simţ şi întru nimic rasiste sau naziste. Despre multe dintre formulele clandestine, probabil, nu vom şti nimic mai mult timp, până când va veni vremea ieşirii la suprafaţă pentru înfruntarea deschisă. Unele deja acţionează. Evident este multă naivitate, entuziasm momentan, lipsă de pregătire, chiar prostie, greşeli, renunţări, dezertări, suişuri şi coborâşuri. Pe ansamblu însă asistăm la o multiplicare substanţială a manifestărilor de opoziţie la politica de islamizare a Europei de Vest.

În cele ce urmează voi semnala principalele planuri de dezvoltare a rezistenţei europene, cu nominalizări şi cu exemple de formule de organizare şi tipuri de acţiuni.

Pe nivelul politic, în ultimii ani şi, mai ales în ultimele luni, partidele identitare, etichetate şi ca eurofobe, islamofobe, au înregistrat avansuri considerabile, situîndu-se în multe state vest-europene în primele trei poziţii. Frontul Naţional (Franţa), Partidul pentru Libertate (Olanda), Alternativa pentru Germania (ajunsă acum cîteva zile pe locul 3), Partidul Poporului (Danemarca), Partidul Poporului (Elveţia), Partidul Libertăţii (Austria), Noua Alianţă Flamandă (belgia), Partidul Finlandezilor, Partidul Progresului (Norvegia), Partidul Democrat (Suedia); Partidul pentru Independenţă (Marea Britanie) sunt cu toatele partide de peste 15 %, în creştere, prezente în parlamentele statelor respective şi uneori chiar în coaliţii de guvernare. Ele sunt din ce în ce mai populare în rândul bărbaţilor cu vârsta sub 30 de ani, comunică un studiu publicat la Bruxelles de centrul britanic de reflecţie Demos, extinderea islamismului fiind percepută ca o ameninţare şi unind tot mai multe persoane în Europa. Studiul poate fi citit aici.

Aceste partide, plus altele mai mici din Vest sau din Europa Centrală şi de Sud-Est s-au reunit săptămâna trecută la Milano, într-o primă mare întâlnire pan-europeană după formarea în iunie 2015 a unui grup parlamentar european “Europa Naţiunilor şi a Libertăţii”.

Pe un alt nivel avem zona civică, formată din mii de organizaţii civice cu o asumare identitară mai largă, sau nişate doar pe un anumit segment al problematicii, cât şi formule înscrise ca ONG, dar considerate grupuri sau mişcări politice, date fiind revendicările lor cu referire exclusive la politică.

Cea mai cunoscută dintre acestea este PEGIDA (Patrioţii europeni împotriva islamizării Vestului), născută în octombrie 2014 la Dresda, care a reuşit să scoată în stradă, la marşurile din seara zilelor de luni, mii şi zeci de mii de oameni – de la câteva zeci la înfiinţare, la 7.500 în peste numai două luni, în decembrie 2014.

O cercetare a institutului Emnid din decembrie 2014 arăta că 53 % dintre germanii din estul Germaniei şi 47 % dintre cei din vest manifestau simpatie pentru demonstraţiile Pegida. La comemorarea recentă a atacurilor de la Charlie Hebdo au participat 40.000 de manifestanţi, după evaluarea Pegida, 25.000 după cea a poliţiei.

Pegida are mai multe surori în Germania cu nume adaptate după localităţile în cre activează: Fragida (Frankfurt), Bogida (Bonn), Legida (Leipzig), Dugida (Dusseldorf), Dagida (Darmstadt) etc. Modelul Pegida a fost preluat de grupuri din alte state, recent anunţându-se lansarea Pegida Irlanda, al 15-lea din afara Germaniei. Mişcarea are 200.000 de simpatizanţi pe pagina de Facebook.

Cam în aceeaşi perioadă în care partidele se întâlneau la Milano, la Roztoky, în apropiere de Praga (Cehia) se întălneau reprezentanţii Pegida Germania şi ai altor 13 mişcări similare din Europa, unele filiale locale ale Pegida din alte state, pentru a pune bazele coaliţiei “Fortăreaţa Europa”. S-a semnat declaraţia de la Praga, în care se afirmă că “istoria civilizaţiei vestice poate să ia sfârşit în curând prin cucerirea Europei de către islam” şi s-a anunţat organizarea de marşuri de protest în 6 februarie în 14 ţări, printre care Elveția, Italia, Estonia, Franţa, Finlanda, Germania, Austria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia.

În faţa indiferenţei poliţiei, cetăţenii europeni se organizează în gărzi civile/formaţiuni paramilitare (vigilante groups), care îşi propun patrularea pe străzi pentru protecţia localităţilor adică a cetăţenilor şi a locuinţelor. Contestate de autorităţile centrale şi locale şi de către poliţie, respectivele initiative funcţionează deja în oraşe din Germania, Finlanda, Suedia, Belgia, Olanda, Danemarca.

Primul grup lansat în Gernania a fost în 7 ianuarie 2016 cel din Dusseldorf, denumit “Dusseldorf veghează”, asumat ca o ligă pentru protecţia cetăţenilor. În numai o zi de la lansare avea deja 2.300 de membri. Ca răspuns la critici, fondatorul grupului a accentuat faptul că acesta nu-şi propune acţiuni de justiţie sau de violenţă, ci numai să fie “prezent şi atent” la evenimentele publice importante, în serile din weekend şi în jurul punctelor nevralgice, cum ar fi unităţile de învăţământ. În opt zile grupul avea deja 13.000 de membri şi patrule pe străzi.

Un grup similar „Kassel veghează” s-a format în Kassel în 26 ianuarie şi avea deja în 29 ianuarie circa 2.000 de membri, patrulele fiind organizate prin mesageria WhatsApp şi Facebook.

Populaţia poate sesiza infracţiunile de pe mobil, iar membrii grupului, ca şi în toate celelalte cazuri de astfel de patrule, încearcă să oprească agresiunea şi să reţină agresorii până al sosirea poliţiei.

Printre oraşele în care s-au organizat astfel de gărzi civile sunt cele cu filiale Pegida, dar şi altele, cum ar fi Hamburg, sau Flensburg la graniţa cu Danemarca. Nu e nicio supriză că în timp ce nu reuşesc să prindă, sau eliberează migratori, care au săvârşit agresiuni sexuale, distrugeri, atacuri, jafuri, poliţia s-a dovedit deosebit de vioaie atunci când a fost vorba de membrii patrulelor civile, arestându-l chiar şi pe Ivan Jurevic, eroul din Koln (cel care a salvat 4 femei la Koln) după ce acesta s-a alăturat unei astfel de patrule.

În Finlanda a apărut un grup numit „Soldaţii lui Odin”, ai cărui membri, purtând jachete negre şi pălării cu însemnele „S.O.O”, patrulează pe străzi în mai multe oraşe în care au fost găzduiţi azilanţi, pentru a proteja cetăţâenii de „intruşii musulmani”.

O altă formă de formă de rezistenţă sunt revoltele spontane.
În noaptea de joi spre vineri, tinerii musulmani corsicani care controlează cartierul Jardins de l’ Empereur din Ajaccio, s-au gândit că n-ar fi rău ca, cu ocazia “sărbătorii satanice” a Crăciunului, să le facă un botez surpriză pompierilor din oraș. Adică, să organizeze și la Ajaccio, ceea ce în Franța continentală a intrat demult în tradiția urbană: pe cât de cunoscuta, pe atât de nocturna “guet apens”. Asta a fost cauza.
Pompierii trimiși la locul incendiului au realizat că nu este în regulă ceva și au încercat să întoarcă mașina. Prea târziu, erau deja înconjurați de câțiva zeci de “tineri” cagulați care, după ce au spart cu pietre geamurile mașinii, au atacat vehiculul de intervenție cu bare de fier și sticle cu acid clorhidric. Conform mărturiei unuia dintre pompieri, nu s-a strigat “Allah Akbar”, ci doar “Cărați-vă corsicani murdari” și “Aici nu sunteți la voi”! Normal, cartierul al cărui nume amintește de cel care i-a înfrânt pe musulmani la Abukir a devenit azi o parte din Dar Al – Islam. Doi pompieri și un polițist au fost răniți. Nu s-au efectuat arestări. Până aici “procedura” a fost respectată ad-litteram.Dar Corsica nu este Franța. În noaptea aceea, pompierii răniți au fost vizitați la spital de rudele lor, iar a doua zi circa 600 de corsicani au luat cu asalt Jardins de l’Empereur, strigând “Arabi Fora” (Arabii afară) și “Aici suntem la noi”! Un “lacaș de rugăciune” musulman (neautorizat) a fost atacat, geamurile sparte, iar interiorul lui vandalizat. Numai intervenția salutară a forțelor de ordine a împiedicat ca situația să scape total de sub control. Acesta a fost efectul cauzei – relatează Bogdan Calehari.

În 18 ianuarie, în oraşul Heesch, a patra revoltă anti-invadatori din Olanda, a adunat în centrul oraşului peste 1.000 de protestatari, care au atacat clădirea consiliului local cu ouă, pietre şi lemne, în timpul unei şedinţe a consiliului, în care se discuta construcţia unui centru pentru refugiaţi de 500 de locuri. Anterioarele revolte avuseseră loc în Gendermalsen, Steenbergen şi Purmerend.

Vineri, 29 ianuarie, în centrul Stockholmului, în timpul unui marş, pe durata căruia au fost distribuiţi fluturaşi cu sloganul “Acum e de ajuns”, peste o sută de bărbaţi cu cagule negre au atacat imigranţii întâlniţi pe străzi. A doua zi, Partidul Democrat a organizat o demonstraţie, în timpul căreia s-a cerut demisia guvernului pentru administrarea dezastruoasă a crizei refugiaţilor.

Astfel de revolte, marşuri şi mitinguri spontane, provocate cel mai adesea de intenţia aducerii în locaţităţile respective a unor migratori au avut loc în lunile din urmă cu sutele în toate statele Europei de Vest şi arată, alături de celelalte forme organizate de rezistenţă, o mobilizare tot mai amplă a europenilor.

O forţă puternică, dar încă haotică şi condusă adesea doar de dorinţa confruntării, o formează suporterii echipelor de fotbal. În măsura în care aceştia reuşesc să depăşească această pornire, să înţeleagă cu adevărat fenomenele şi să se disciplineze, va constitui o component viitoare extrem de importantă a rezistenţei antiislamice.

Dar cea mai dură şi poate mai expresivă şi mai eficientă formă de rezistenţă este cea ascunsă, cea difuză, a anonimilor din populaţia largă. Date fiind ordinele de a ţine secretă revolta populaţiei, cifrele reale sunt rareori date publictăţii de către poliţie sau prezentate de media. Totuşi, un articol recent din Tageszeitung (TAZ) despre natura tot mai violentă a mişcării anti-invazie, dezvăluia că poliţia germană înregistrase deja, în primele 25 de zile ale lui 2016, 35 de atacuri ale unor clădiri pentru refugiaţi. Conform TAZ, patrioţii germani înfăptuiseră, în perioada ianuarie-noiembrie 2015, 12.660 de infracţiuni anti-imigranţi, printre care 1.005 împotriva unor clădiri şi a unor refugiaţi (de cinci ori mai multe decât în 2014), 846 de agresiuni violente (doar 28 în 2014), 92 de incendieri de aşezăminte (doar 6 în 2014). Atacurile au culminat cu aruncarea unei grenade, vineri 29 ianuarie, asupra unui astfel de centru.

În Suedia, patrioţii suedezi incendiază centrele pentru azilanţi în ritmul de unul la două zile, astfel că guvernul şi autorităţile locale au început să ţină secrete adresele locaţiilor în care sunt găzduiţi migratorii, iar poliţia efectuează în permanenţă raiduri nocturne cu elicopterele pentru a încerca să prevină noi atacuri.

Cele de mai sus sunt numai câteva exemple, linii directoare pentru a înţelege ceea ce se întâmplă de această parte a baricadei. Din citirea a sute de articole, de pe zeci de site-uri, a informaţiilor prezentate de surse oficiale sau independente, de observatori, comentatori şi analişti, reiese o tot mai hotărâtă şi mai amplă replică faţă de politica de islamizare forţată a Europei şi de disoluţie a identităţii persoanei ca fiinţă complex construită în jurul unei axe spiritual verticale.

Cum, pe de altă parte, monitorizările legate de incidentele, infracţiunile, crimele comise de migratori ne arată zilnic astfel de evenimente, tot mai multe, tot mai diverse, tot mai îndrăzneţe, este de aşteptat să crească nemulţumirea şi revolta şi să se înmulţească acţiunile rezistenţei.

Desconsiderarea premeditată a siguranţei şi bunăstării cetăţenilor obişnuiţi va duce, ca răspuns la actele de violenţă şi de crimă ale migratorilor, la intrarea în acţiune a unor “plutoane ale morţii”, organizate de foşti militari şi poliţişti, inclusiv personal din serviciile secrete, activi sau retraşi din activitate. Iar în timp, la aceştia va ajunge destul armament, dacă nu a ajuns deja, pentru a organiza o rezistenţă armată în previzibilele ciocniri sîngeroase care vor urma şi care vor conduce spre războaie civile în toate statele vest europene.

Pentru că tot vorbim despre arme, să ne întoarcem către populaţie şi înarmarea voluntară a acesteia. Comerţul de specialitate din Germania a înregistrat creşteri de peste 600 % în anul 2015, faţă de 2014 de vânzări ale produselor pentru autoapărare, de la sprayuri cu piper la pistoale şi carabine. Evenimentele din Koln, crimele din Suedia şi Austria şi violurile tot mai numeroase au făcut ca luna ianuarie 2016 să stabilească noi recorduri, unii comercianţi având vânzări cât pentru tot anul precedent.


final

Apocalipsa Europei? (3)

Paul Ghiţiu

Ca în orice război de cucerire – dar mai mult decât în oricare altul, fiind vorba, de această dată, de o cucerire din interior – atacatorul este mult mai organizat, mai decis, mai conştient de scopurile sale. Mai mult, este, după cum spuneam, sigur de victorie, ceea ce îi creează un avantaj psihologic extraordinar. Iată-i cum au evoluat în trecutul recent.

2014 – Cam despre câte alte evenimente extreme legate de musulmanii din Europa aţi auzit în 2014? Mai niciunul. Nu pentru că nu ar fost violuri (care au adus Suedia pe locul 2 în lume după Lesotho), trafic de arme, de droguri, de fiinţe umane, abuzuri asupra a zeci, poate sute de mii de minori, dar ele au putut fi ţinute de autorităţi şi de presa mainstream sub obroc. De exemplu, numai în localitatea Rotherham, Marea Britanie, între 1997 și 2013, bande pakistanezo-afgane au violat și exploatat sexual peste 1400 de fetițe și adolescente. Cu știința autorităţilor locale, a poliției și a serviciilor sociale!

2015 – Lucrurile se mai schimbă: avem la un capăt al anului (7 ianuarie) Charlie Hebdo, la celălalt, atentatele din 13 noiembrie. Interesantă încadrare a anului şi probabil nu întâmplătoare. În interior alte câteva evenimente de mai redus ecou emoţional.

2016 – Începe în forţă cu o nouă declaraţie de război: agresarea femeilor în noaptea anului nou. Un atac la însăşi fundamentul existenţei oricărui neam, femeia, matricea neamului. Un anunţ că ele vor fi în curând prada cuceritorului. “Femeile vor fi târfele noastre, iar bărbaţii vor muri, sau vor fi sclavi”. (Vezi bileţelele găsite asupra unora dintre ei). O provocare deosebit de dură şi de gravă luând în seamă caracterul special al agresiunii, din sfera intima, a sexualităţii, a proliferării, dar şi a onoarei unui bărbat: dacă nu vor riposte, bărbaţii europeni vor fi catalogaţi ca laşi, viermi. Dacă vor riposta, încep conflictele deschise. Şi aici, atacatorii sunt mult mai tineri, mai determinaţi şi fără nimic de pierdut.

Mai multă teroare pentru europeni, mai mult curaj pentru atacatori. O provocare deosebită, având în vedere şi participarea masivă a agresorilor. Pentru că nu au mai fost câţiva terorişti ca în Franţa; au fost mii, adică o mică armată. La început s-a aflat (cu greu) despre Koln, apoi despre alte oraşe ale Germaniei. Dar manifestări similare, de batjocorire a femeii europene şi, extrem de important, prin reflecţie, de înjosire a bărbatului european (refugiaţii s-au manifestat ca nişte masculi alfa care sunt siguri că vor deveni noii şefi de turmă) au avut loc şi în alte state europene.
Berliner Morgenpost, pe 6 ianuarie, dezvăluie că totuşi şi la Berlin au fost cazuri de atacuri sexuale în faţa porţii Brandenburg, în Prezlauer Berg şi Kreuzberg.  Atacuri similari cu cele din Koln au fost în Hamburg, Stuttgart, Dusseldorf etc.

Agresiunile nu s-au limitat la Germania. Suedia, Finlanda, Austria, Elveţia au avut şi ele incidentele lor. De exemplu, Finlanda a înregistrat agresiuni sexuale fără precedent la Helsinki în timpul nopţii de Anul Nou. Şeful poliţiei din oraş, Ilkka Koskimaki, a declarat pentru The Telegraph că aveau informaţii despre pregătirea acestor agresiuni şi că au avut pe străzi forţe masive, care să-i controleze pe cei 1000 de refugiaţi din Iraq ce se adunaseră în tunelele din jurul staţiei de metrou centrale pe la ora 23.00. Tot el a spus că până la venirea celor 32.000 de solicitanţi de azil din 2015 atacurile sexuale pe străzi sau în  parcuri erau necunoscute în Finlanda.

Mii, sute, zeci de imigranţi adunaţi deodată în oraşe din mai multe ţări europene, veniţi, spune poliţia, şi din afara localităţilor respective, uneori de la distanţe consistente, pare a depăşi, totuşi varianta unor coincidenţe. Cade în ridicol şi argumentul că au ieşit pe stradă să vadă cum se distrează occidentalii în acea noapte.

În acest sens, Heiko Maas, ministrul federal al justiţiei germane a declarat pentru Bild am Sonntag: “Pentru ca astfel de hoarde de oameni să se întâlnească şi să comită aceste infracţiuni, trebuie ca totul să fi fost planificat. Nimeni nu-mi va putea spune că acest lucru nu a fost coordonat sau planificat.

În ultimele zile ale anului trecut: autorităţile din Bruxelles au anulat focurile de artificii pentru noaptea anului nou; au fost arestaţi şase suspecţi de pregătirea unor atentate pentru acceaşi noapte; alţii doi fuseseră arestaţi la începutul ultimei săptămâni a anului pentru că plănuiau atacarea unor ţinte “emblematice” ale capitalei Belgiei.

Tot din motive de protecţie împotriva unor atacuri teroriste, autorităţile ruseşti au închis Piaţa Roşie pentru noaptea Anului Nou.

În Bosnia, procurorul Dubravko Campara a anunţat arestarea a 11 membri ai mişcării islamiste, printre care şi predicatori radicali, care pregăteau un atac terorist la Sarajevo cu ocazia sărbătorilor de sfarsit de an, în care sa ucida „circa o suta de persoane”, a relatat sâmbătă televiziunea publică din Bosnia şi Herţegovina.

Militari francezi au fost vizaţi de un atac cu maşina. Gările din Munchen au fost ţintite de ISIS pentru atentate. Rafale de armă automată au ucis 2 oameni şi au rănit alţi 7 într-un bar din Tel Aviv.

“Un bărbat a fost ucis joi 8 ianuarie de poliţişti în faţa unui comisariat din cartierul sensibil Goutte d’Or din Paris, în timp ce încerca să pătrundă în clădire”, anunţă AFP.
Acesta „era înarmat cu un cuţit şi un dispozitiv ce putea fi o vesta explozivă” şi striga „Allah Akbar” în timp ce încerca sa agreseze un poliţist, potrivit unui comunicat al ministerului de Interne. Interesant este că sirianul respectiv, Walid Salihi, fusese arestat în 2014 în Koln pentru agresiune sexuală, iar un prieten al acestuia a  fost arestat la Koln, ca participant la agresiunea din noaptea Anului Nou.

2015 mass-media scria:
În 13 noiembrie 2015 au fost cinci puncte de atac, 8 atacatori, 130 de victime, câteva sute de răniţi. Pierderile economice pentru Paris de circa 500 milioane euro.

Datele oficiale vorbesc de cca 6000 de islamişti europeni, care au luptat, sau luptă în ISIS. Cei mai mulţi, se pare, au revenit acasă. Aceleaşi date oficiale nu ne spun nimic despre numărul de islamişti radicali, care au pătruns anul acesta purtaţi de valul de imigranţi şi care continuă să pătrundă.

Să presupunem că ar fi încă 5-6000 (La peste un milion de intraţi, estimarea nu poate fi exagerată decât în jos. Adică prea puţini.) ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pregătiţi, după cum am dat deja exemple, să se radicalizeze. Sau cei care, nemulţumiţi de diferenţa dintre aşteptări şi realitate, disperaţi, sau pur şi simplu supăraţi, vor decide că e cazul ca musulmanii să cucerească Vestul.

Dincolo de cazurile particulare, avem, aşadar, pentru început, cel puţin 12-15.000 de terorişti gata de orice. Evident nu vor ataca toţi deodată. Nu încă, trebuie să fie mult mai mulţi, să-i ia, sau să-i oblige să intre şi pe alţii în trena lor. Dar dacă o vor face 400 în 100 de ţinte? Sau 1000 în mai multe locuri?  Cu mii, poate zeci de mii de morţi şi sute de mii de răniţi? Cu pierderi economice incalculabile? Ce se va întâmpla atunci? Ce va fi în 2016? Ce vor face europenii?

Începutul anului mi-a arătat că situaţia s-ar putea să fie mai gravă decât anticipam cu doar câteva săptămâni în urmă.

Cârdăşia socialismului totalitar din Occident cu islamul

Nu am nimic cu islamul la el acasă. Pot să am reţineri, pot să fiu oripilat, aşa cum pot fi şi fascinat, de unele, sau de altele, dintre feţele lui. Dar îl respect şi îi respect opţiunile. Nu-i cer să se schimbe. Nu-l condamn, nu-l resping, nu vreau să-l democratizez în contra specificului lui, nu-l acuz, nu-l urăsc. Dar am împotriva lui tot ceea ce mă îndreptăţeşte să-mi apăr familia, aproapele, neamul, credinţa, atunci când vine la mine acasă şi îmi impune, cu biciul, satârul, glonţul sau cu bomba, să fiu aşa cum vrea el. Acest text nu este îndreptat împotriva islamului, ci urmăreşte să semnaleze o foarte apropiată catastrofă civilizaţională, să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi şi să ofere posibile soluţii pentru supravieţuire.

În timp ce atacurile de tot soiul împotriva indigenilor se înmulţesc – mai ales cele împotriva femeilor, violurile fiind la ordinea zilei în toată Europa de Vest, din păcate, multe dintre ele necunoscute pentru că fie femeilor respective le este ruşine, fie că au înţeles că o fac cam degeaba, fie că poliţiile evită raportarea şi prezentarea lor publică –, în timp ce în toată lumea, din Istanbul (zece morţi) până la Djakarta (şapte morţi) sau Ouagadougou (27 de morţi), şi din Malaezia până în Canada, SUA, sau Somalia continuă zilnic atentatele sângeroase, ce fac oare vesticii noştri tradiţionali şi “genuine”? Ce avem, adică, de cealaltă parte a liniei frontului european, care aşează faţă în faţă islamiştii şi vechii europeni?

Dacă e să ne uităm la autorităţile presupuse a reprezenta şi a apăra interesele populare, la elitele care ar trebui să dea direcţia cea bună, răspunsul este şi va fi dezamăgitor: obsedate cu aplicarea tezelor socialiste de distrugere a “lumii vechi”, acestea au trădat de mult popoarele pe care, pasă-mi-te, le reprezintă. Mai mult, chiar ele sunt la baza viiturii de imigranţi, pe care vor încerca să o ţină cât mai mult la cote ridicate, cât şi a represiunii totalitare împotriva celor care îndrăznesc să se apere, să-şi apere compatrioţii, sau să vorbească deschis despre gravitatea situaţiei. Deci, ce au făcut şi fac cu abnegaţie noile structuri dictatoriale ale Europei?

Au creat zone speciale pentru imigranţi în care autoritatea statului este suspendată. Au recunoscut tribunalele islamice Sharia. Au permis patrule islamice pe străzi. Au introdus în sentinţele tribunalelor tradiţionale norme care fac trimitere la Sharia.  Au acordat şi acordă zeci şi sute de milioane de euro/stat subvenţii pentru uriașa reţea de organizaţii, zise, civice, islamiste, pentru construirea moscheilor, pentru programe de integrare în cadrul cărora se propovăduieşte supunerea europenilor.

„Prin Occident, trebuie să înțelegem în mod precis elitele politice, aproape în majoritatea lor, și mass-media, aproape în majoritatea ei. De acolo, curg ideile fixe, practic dogme, către un public larg care nu are drept la replică. Ideile astea spun unul și același lucru, iar același lucru îl spun și școlile publice. Ce se aude, ce se scrie, ce ajunge la publicul larg sunt câteva idei extrem de largi și în același timp, primitive.

Occidentul, Europa este vinovată pentru toate relele din lumea asta, iar pur şi simplu toate celelalte culturi sau civilizații sunt nespus mai curate decât Europa.

…Asta este, ca să zic așa, dogma la zi. Nimeni nu suflă. Orice încercare de replică este fie ignorată, fie imediat plasată la fascism, rasism, extremism sau altele” – spune Traian Ungureanu.

“…Germania, statul cu ponderea politică supremă la Bruxelles, în Uniune şi în Europa continentală, nu mai e ce-a fost. A devenit un stat debusolat şi dezechilibrat, ameţit de lovituri vizibile sau invizibile, în aparenţă incapabil să se redreseze rapid şi durabil.
Or, nu e nevoie de un exerciţiu de imaginaţie prea elaborat spre a ne imagina ce dezastre s-ar mai putea întâmpla în Germania şi Europa, dacă haosul, favorizat de retragerile de forţe de poliţie din oraşe în vederea întăririi unităţilor de la frontiere, continuă neabătut.
Şi dacă persistă erorile săvârşite până acum. Dacă nu se remediază în ritm alert, nu doar greşelile serioase ale poliţiei, care în ziua de întâi ianuarie şi-a permis, vai, să dea publicităţii informaţii false, ci şi ale presei şi ale unei clase politice insuficient de competente şi prea puţin în stare să prevadă şi să prevină derapajele. Nu în ultimul rând, ar fi catastrofal dacă nu se vor elimina urgent carenţele legislative şi politice în special în domeniul primirii, integrării, ori expulzării refugiaţilor şi imigranţilor.” Petre Iancu, DW


“…Dar tinerilor musulmani imigraţi în vest li se cere, imperativ, să-şi tempereze criza identitară şi să se integreze. Mulţi le cer chiar să se asimileze. Dar oare în ce s-ar putea ei integra sau asimila, dacă ne asasinăm tradiţiile, cultura, valorile cruciale, chiar drepturi şi libertăţi precum cea de opinie şi expresie, ce ne definesc societăţile deschise?
Lăsam intactă doar şaria? Respectăm doar valorile lor? Evacuarea cu forţa, din cetate, a manifestărilor esenţiale ale propriei culturi, în numele căreia pretindem toleranţă faţă de marginali, dar ne arătăm virulent intoleranţi faţă de noi înşine, nu semnează doar condamnarea la moarte a mult invocatei şi în unele instanţe jalnic eşuatei multiculturalităţi. E o formă de sinucidere şi în alt sens. Căci ne anunţă, dacă se impune, înfrângerea definitivă în lupta cu duşmanii noştri interni şi externi.” Petre M Iancu, DW


Dovezile filmate ale propagandei anti-europene a multor imami mulsulmani sunt neluate în seamă, în cazul cel mai bun, sau înregistrate ca acte de rasism cu repercursiuni asupra celor care le-au făcut publice. Cum mass media ascultă comenzile/e complice cu puterea, autorităţile vor, după modelul nord-coreean, sau după cel rusesc, să blocheze comentariile şi revolta de pe internet.

Cancelarul german Angela Merkel a dat ordin ca Facebook, Google și Twitter să șteargă în 24 de ore mesajele în germană anti-imigranți. Ministrul german al justiției, Heiko Maas, a anunțat că un grup de lucru va lupta împotriva propagării pe rețelele sociale a ideilor xenofobe, în contextul valului de migranți care au luat cu asalt Europa în acest an. Conform acestuia, pe viitor vor fi formați specialiști care vor examina mesajele internauților. Reuters

Poliţia are consemn strict de a nu interveni în cazuri în care sunt implicaţi musulmani pentru a nu fi acuzată de rasism. Astfel, ajunge după ce agresiunile sexuale se consumă în linişte (e vorba de violuri grave, chiar şi asupra unor fetiţe de 11, 12 ani, poate şi mai mici, nu numai de mult mai vestita noapte de Anul Nou), după ce prăvăliile şi micile magazine au fost jefuite, după ce crimele, bătăile, represiunile s-au finalizat. De aceea, în mulţi ani, în ghetorurile musulmane au înflorit bandele de traficanţi de carne vie, inclusiv, pe scară largă de minori, de traficanţi de droguri, de arme, de organe, pe care poliţia nu le deranjează pentru a nu fi acuzată de rasism.

Anchetele, atunci când sunt începute, se termină, cel mai adesea, fără urmărire penală, pentru a nu ridica suspiciuni de rasism. Tribunalele iau decizii cel puţin aberante în favoarea vinovaţilor musulmani pentru a nu provoca acuze de rasism. Câteva exemple dintre miile similare.

După ce au ajuns în Novegia în iulie, trei tineri musulmani au violat o norvegiană de 14 ani. În Norvegia, pedeapsa maximă pentru viol în grup este de 21 de ani. Unul a primit 344 ore de muncă în folosul comunității, altul 17 luni, iar al treilea 10 luni! În Finlanda, un musulman de 17 ani, care a violat o finlandeză de 13 ani, a primit 17 zile de muncă în folosul comunităţii. În Suedia, un musulman cu peste 39 de infracţiuni la activ, la o lună după ce comisese un viol anal asupra unei sudeze, este prins în timp ce întreţinea încă relaţii sexuale cu trupul deja mort al unei tinere sudeze în parcarea subterană a hotelului Sheraton din Stokholm. Nu fusese deportat după violul anal pentru ca să nu facă acelaşi lucru la el acasă, după cum se exprimase, pe post de apărător, chiar procurorul statului, Daniel Jonsson: “Nu înțeleg de ce o femeie somaleză în acest caz, ar fi mai valoroasă decât o femeie suedeză. Dacă el ar fi deportat, ar putea comite acolo infracțiuni.”

Tot în Finlanda, care nu avea până de curând violuri: o fată de 14 ani a fost violată de doi “refugiaţi afgani; după o zi, o altă fata de 14 ani a fost violată de un alt “refugiat”, iar o fată de 17 ani a fost răpită de fostul ei prieten – tot “refugiat” –, legată de un scaun, stropită cu benzină şi incendiată! (Cazuri documentate de Bogdan Calehari)

[Dacă sunteţi pasionaţi de violuri, crime, jafuri, terorism, sau dacă sunteţi neîcrezători în ceea ce afirm aici, găsiţi pe internet sute şi mii de cazuri similare. Câteva zeci sunt prezentate chiar de Calehari. Căutaţi-le!]

Autorităţile centrale şi locale ajung să interzică manifestările publice ale sărbătorilor creştine pentru a nu-i deranja pe cei de o altă credinţă, care însă se pot manifesta oriunde, pe străzi, în pieţe, în bisericile creştine dezafectate sau nu. Clopotele trebuie să tacă pentru a nu-i deranja şi ofensa pe “cei de o altă credinţă”. Crucile de pe biserici şi catedrale trebuie date jos pentru acelaşi motiv. Numele lui Iisus este pus la index, alături de cuvinte şi expresii triviale – vezi politica magazinelor Marks & Spencer. Din acelaşi motiv. Literatura creştină din librării trebuie data afară şi înlocuită cu coranul şi propaganda islamistă. Filmele, clipurile, reclamele stradale, din staţiile de metrou sau din oricare alt loc nu pot conţine trimiteri pozitive spre creştinism. Dar, evident, nici hinduşii, nici budiştii, nici brahmanii, nici zeniştii, nici taoiştii, nici evreii nu au nimic de reproşat creştinilor. Doar musulmanii, socialiştii, ateiştii şi sataniştii. Care pot spune orice despre creştini, se pot manifesta oricum şi pot face orice.

“A intona un simplu ‹Tatăl nostru› s-a transformat, iată, într-o acţiune subversivă în Apusul odinioară creştin. La trei săptămâni înainte de Crăciun a izbucnit pe acest subiect un scandal de pomină, în Regatul Unit. Alături de valori precum libertatea de opinie şi de expresie, pe scurt, democraţia, cuvintele adresate de credincioşii creştini Tatălui Ceresc constituie, mai nou, mărul discordiei pe care şi-l dispută cu vehemenţă Biserica Anglicană şi asociaţia proprietarilor de cinematografe.

Căci ultimii au refuzat să difuzeze un spot publicitar al Bisericii, în care oameni de varii rase şi etnii, între ei africani din Somalia şi Eritreea, legaţi unii de alţii de apartenenţa la religia creştină, se reculeg şi laudă şi mulţumesc, se bucură, se roagă. Şi-o fac, murmurând cuvintele venerabilei rugăciuni, rostite de credincioşi creştini de pretutindeni, de circa 2.000 de ani.

Minutul de peliculă urmând a însoţi ultimul episod din Star Wars n-ar putea fi propagat, căci ar fi, eventual, după cum pretind proprietarii de cinema-uri, „jignitor”. Ar fi potenţial „ofensator”, la adresa necreştinilor. Mai precis, de bună seamă, a musulmanilor.” Petre M Iancu, DW


“Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. […] Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. […] La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! […] Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon.” T. Ungureanu

“Nu avem voie să spunem Crăciun, ni s-a interzis orice legătură cu el, şi cu tot ceea ce este asociat cu Moş Crăciun. Nici “îngeri” nu putem folosi, nici măcar decoraţiuni în formă de stea, deoarece acestea ar putea fi asociate cu vreo religie, de exemplu cu Steaua lui David” – a declarat şeful Asociaţiei profesorilor de liceu din Brooklin, Mimi Ferrer.

Primarul din Lavandou (Franţa) a luat decizia de a interzice mesa duminicală în aer liber vara pentru a nu jigni islamul, ai cărui adepţi pot continua să se roage pe străzi fără ca radicalii ateişti, care vânează orice prezenţă creştină în locurile publice, să fie tulburaţi.

Iar civicii de serviciu din Occident, cei care alături de politicieni, de universitari şi mass media, dau direcţia catastrofei, deosebit de vocali acuzatori, când e vorba de creştinism, de identitate naţională, de naţiune, de tradiţii europene, sunt preşul de la uşa grajdului atunci când e vorba despre islam.


va urma

Apocalipsa Europei? (2)

Paul Ghiţiu

Despre război şi minciună în Islam

Spuneam că softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.
Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un  program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.

Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande –, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?

Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu, se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). In plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, „cărți sfinte”, Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.

Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului,  glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) – o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că  astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.

Jihadul

Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-‘Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză  este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.

Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”.  Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X  “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al  scrierii “Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:

Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.

Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:
Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.

Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un  interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică  faţă de prolema musulmanilor în Europa.

În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.

Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.

Islam/islamism şi depresia islamică teroristă

Pentru a ne anestezia vigilenţa şi şi a ne altera inteligenţa, Sistemul foloseşte mai multe tehnici, preluate cu mult succes şi de către jihadiştii din întreaga lume. Două dintre ele sunt probabil cele mai importante şi, după o scurtă punere în temă în cele ce urmează, voi reveni mai târziu pe larg asupra lor.

Prima este cea a antirasismului şi a drepturilor minorităţilor, care, din nişte idealuri nobile şi nişte concepte generoase, s-au transformat într-o  teroare intelectuală şi o cenzură a libertăţii de gândire şi de expresie. Alain Finkielkraut, considerat “unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani”, a şi etichetat antirasismul ca “comunismul secolului 21”. Musulmanii militanţi, cu susţinere financiară de la state islamice, în primul rând Arabia Saudită, dar şi finanţări extrem de generoase de la autorităţile locale, au împânzit Occidentul cu asociaţii şi fundaţii pentru drepturi şi libertăţi, de fapt, după cum voi exemplifica, paravane pentru propaganda islamistă şi acţiuni teroriste.

O a doua a fost cea a adormirii vigilenţei prin oferirea unei ţinte false: islamismul. De fapt a unei duble antagonice care să ne deruteze: islamul bun, format din moderaţi, regatul păcii şi iubirii; islamismul, regatul radicalilor, răul personificat în fundamentalişti şi terorişti. Pentru a nu fi etichetate ca rasiste, declaraţiile publice şi documentele oficiale ale autorităţilor din statele occidentale, nu-i identifică pe teroriştii ca musulmani, ci doar ca terorişti, extremişti, jihadişti (de parcă jihadul l-ar fi inventat, de exemplu, taoiştii).

Să urmărim 3 opinii despre islam ale unor personaje care provin din lumea islamului. Prima este cea a  doamnei Wafa Sultan, medic din Siria, stabilită împreună cu familia în Statele Unite. Într-o conferinţă (https://www.youtube.com/watch?v=RFN8ahYN1b0) ea spune printre altele:  “M-am decis să combat islamul; nu islamul politic, nu islamul militant, nu islamul radical, nu islamul wahabist, ci islamul în sine, islamul pur şi simplu. Cred că Occidentul a inventat toţi aceşti termeni pentru a rămâne corect politic… Islamul nu a fost niciodată prost înţeles. Chiar islamul în sine este prolema. Dar nimeni nu are curajul să spună adevărul. Nimeni nu caută cu adevărat rădăcinile terorismului, care sunt chiar această maşină de spălat creierele, care este islamul. Islamul este exact ceea ce a spus şi a făcut profetul Mohamed.”

A doua este a unui professor de ştiinţe politice din Tunisia, Salem Ben Ammar, care trăieşte în Franţa.  Într-unul din multele sale texte, privind islamul în sine şi islamul şi lumea înconjurătoare, Ben Ammar spune: “Discipolii islamului sunt ghidați necontenit în acțiuni de o forță superioară, stăpână a voinței și a vieții lor. Viermele este chiar rodul fructului musulman. Dacă mulți dintre musulmani au ales calea terorismului, ei n-au făcut-o de plăcere, sau datorită vreunei predispoziții nihiliste, sau a vreunui puseu sinucigaș, ci pentru ca au fost conditionați psihologic si ideologic de îndoctrinarea religioasă din paginile Coranului… Coranul le servește de catalizator și le procură senzația de putere și de invincibilitate. Cu cât se îmbată mai mult din studiul lui, cu atât dobândesc mai mult convingerea că sunt invulnerabili și conduși de o forță greu de descris, care îi face să piardă legătura cu realitatea și, mai ales, instinctul de conservare atât de propriu oamenilor normali.”

Al treilea avertisment este al lui Mosab Hassan Youssef , un palestinian, care a făcut parte din conducerea Hamas, împreună cu tatăl, Sheikh Hassan Yousef, co-fondator al organizaţiei, şi cu fraţii săi. Între 1997 şi 2007, din dorinţa de a ajuta la curmarea violenţei şi supărat pentru folosirea de către tovarăşii săi din Hamas a civililor, şi mai ales a femeilor şi copiilor, ca scuturi umane, devine agent al serviciului israelian de Securitate, Shin Bet. În1999 se creştinează în ascuns, convertire pe care o anunţă public în 2008, după ce ajunge, în 2007, în SUA. Este invitat frecvent să vorbească despre Hamas şi terrorism. Într-o  declaraţie despre musulmanii moderaţi şi cei fundamentalişti el spune: “Totuși adevăratul musulman este mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf, spre Jihad. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați.”

Evident nu toţi musulmanii normali devin, sau vor deveni radicali fundamentalişti. Stau ca dovadă cei 60.000 de musulmani din România provenind din turcii şi tătarii aşezaţi aici în trecut. Stau dovadă şi cei din alte state est şi central europene. Stau dovadă şi primii musulmani ajunşi, de exemplu, în Franţa sau în Marea Britanie cu zeci de ani în urmă. Softul radicalizării există însă în fiecare dintre ei şi, în anumite condiţii el se activează: Fie din cauza nemulţumirii, din cauza nefericirii, din cauza unui tratament advers, din cauza depresiilor nervoase (!!!) (Depresia a fost invocată pentru Mohammed Merah, Medhi Nemmouche, les frères Kouachi, Amedy Coulibaly, Yassin Salhi – cazul Charlie, pentru Seifeddine Rezgui, ucigaşul lui Sousse în Tunisia a fost de asemenea prezentat de către familia sa ca fiind “deprimat”. 

Aceeaşi ipoteză pentru Nidal Malik Hassan, jihadistul de la Fort Hood din Texas, pentru Mohammad Abdulazeez, jihadistul din Chattanooga, Tennessee, sau pentru Syed Farook, unul dintre jihadiştii din San Bernardino.); din cauze care ţin de dorinţa de avere şi de putere,  ori pur şi simplu pentru că ceva neştiut se declanşează şi afectează gândirea persoanei respectiv. Ajung astfel să devină terorişti, musulmani care până la un moment dat nici nu fuseseră interesaţi de partea religioasă a identităţii lor, musulmani cu o carieră de invidiat, sau chiar persoane de altă origine şi religie, care aderă la islam. Nu întâmplător aflăm, deocamdată, despre cei mai mulţi dintre teroriştii europeni şi americani, că erau nişte persoane liniştite, politicoase, amabile etc.

Radicalizarea moderaţilor se poate exemplifica cu sute de exemple din toate statele vest europene şi din SUA. De exemplu, în Franţa, nici cel arestat în aprilie, nici cel care şi-a decapitat patronul în iunie, încercând să arunce în aer o uzină de produse chimice, nici cel care a încercat la începutul lui 2016 să omoare nişte soldaţi, nu erau membri ai unei reţele teroriste. Despre acesta din urmă procurorul de caz a declarat că nimic nu lasă să se întrevadă apartenenţa sa la o reţea teroristă, că e vorba de un individ solitar, un personaj, până atunci, aparent normal. Iată, deci, şi e importantă de reţinut pentru demonstraţiile viitoare privind probabilitatea unor confruntări sângeroase, şi varianta terorismului imposibil de monizotizat, aleatoriu, în afara structurilor organizate, venit ca din neant.


Un exemplu perfect, în acest sens, ni-l oferă o ştire recentă din România:
Astfel, începând cu anul 2014, Jamal A. Abdel Jabbar Khalil Shalash a parcurs un proces progresiv de (auto)radicalizare ca urmare a accesării sistematice a propagandei online a unor entităţi teroriste jihadiste prezente în arealul de conflict siriano-irakian şi, în special, Daesh, echivalentul arab al acronimului în limba engleză ISIS (Islamic State in Iraq and Syria).

SRI a mai transmis că iordanianul a derulat în mediul virtual, dar și în relațiile cu cei cunoscuți, o susţinută propagandă jihadistă, de radicalizare şi recrutare ideologică în favoarea Daesh, încercând chiar să legitimeze modul de operare al organizaţiei, inclusiv atacurile comise recent la Paris. De altfel, susţinerea necondiţionată pe care acesta o manifestă faţă de acţiunile Daesh include şi disponibilitatea de a se implica în acţiuni împotriva României. (Hot News)

Pentru a susţine afirmaţia despre transformarea în jihadişti a unor convertiţi sosiţi din afara islamului, iată tot de la noi o altă ştire recentă despre un elev, Luigi C. B., după botez Omar al-Faruq, din Craiova:

“Procurorii DIICOT l-au ridicat pe tânărul de 17 ani suspect de propagandă jihadistă şi l-au dus la sediul instituţiei pentru audieri. Craioveanul era radicalizat și întreținea legături cu membri ai ISIS, iar, în paralel, încerca să racoleze adepți. El le trimitea mesaje inclusiv colegilor de școală, pentru a-i determina să creeze o grupare jihadistă, susțin surse judiciare.” (EVZ).

Şi pentru a ilustra şi faptul că reţelele islamiste lucrează sub acoperirea unor asociaţii, fundaţii şi moschei (oficiale sau clandestine) să vedem şi unde se şcolea tânărul Luigi:
“Locul în care tânărul mergea să „se închine” se află pe strada Grigore Pleşoianu. Acolo îşi află sediul fundaţia “Europe Trust”. Fondatorul acesteia este Ibrahim El-Zayat, lider al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa (FIOE).

Femeile voastre, târfele noastre, viermilor!

Spuneam că atentatele din Franţa anului 2015 au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori, un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi.

Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în multe dintre statele Europei de Vest (de exemplu, cca. 10 % în Franţa, Suedia, Germania şi pe aproape în altele) de la care ştiu deja că, demografic, victoria şi viitorul sunt ale  lor. Şi mai ştiu ceva: că în favoarea lor lucrează un formidabil conglomerat financiaro-politico-media occidental împreună cu toate instituţiile şi ramificaţiile sale din societatea vestică, inclusiv o mare parte din societatea civilă. În plus, intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor fanatici, a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pământ, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sunt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii vor avea parte dincolo de această viaţă. Musulmanii ştiu acum că Europa va fi a lor peste 30 de ani. Ar putea aştepta, chiar mai puţin, pentru a prelua puterea politic, la început în alianţă cu politicieni indigeni. Dar de ce să aştepte atâta? Ce să facă până atunci? Presiunea este prea mare. Au fost răscoliţi, împinşi de spate, plătiţi, ajutaţi să ajungă în Europa. Şi vor continua să vină. Nu va fi de lucru decât pentru câţiva, nu vor fi locuinţe, nu vor fi, în final, nici bani. Nu e mai simplu să pornească deja războiul de cucerire?

Şi această stare, această siguranţă a cuceritorului s-a transmis şi celor din afară. Aţi văzut supărarea şi determinarea migratorilor de la graniţe, sau din interiorul unor state de tranzit? Aţi văzut determinarea şi agresivitatea lor? Ale cui păreau acestea? Ale unor refugiaţi speriaţi şi umili, sau ale unor personaje care îşi cunosc bine drepturile. Printre care, acela de a veni în Europa ca acasă, pentru că, în minţile lor, Europa este Dar al-Harb, ţinuturile războiului, care trebuie cucerite de la necredincioşi.

După ce ani buni au fost nu numai toleraţi ca traficanţi, agresori, incendiatori, neplătitori de taxe, ba şi răsfăţaţi cu subvenţii consistente de la stat, cu locuinţe cu chirie nesemnificativă sau deloc; după ce şi-au putut întinde în linişte şi cu ajutor de la buget reţeaua de organizaţii islamiste şi de moschei, în mare parte faţadă pentru activităţile islamiste dure; după ce autorităţile occidentale s-au făcut surde la plângerile celor care au avut de suferit din cauza turbulenţilor islamişti, ba chiar şi-au inculpat  proprii cetăţeni pentru vina de islamofobie, adică pentru semnalarea adevărului; după ce Occidentul şi-a transformat femeile în prostituate, umplând panourile de pe străzi, zidurile, ecranele televizoarelor, internetul cu “femeia trup” destinată să vândă orice, inclusiv pe ea însăşi; după ce şi-a transformat bărbaţii în femei, după ce au dărâmat familia şi i-au transformat pe copii în obiecte-marfă pentru plăcerea dezaxaţilor, adică după ce au instaurat homosexualitatea şi pedofilia ca normalitate; după ce şi-au “castrat” psihic bărbaţii şi femeile; după ce i-au invitat şi continua să-i invite pe aşa-zişii refugiaţi să le ocupe oraşele şi ţările, ce altceva era cel mai normal să se întâmple, dacă nu ca aceştia să iasă în stradă şi să-şi pretindă ceea ce li s-a promis?

Dacă încă nu credeţi că în Europa de Vest s-a declanşat rebeliunea musulmană, deocamdată sub forma unor hărţuieli aproape zilnice, pentru cucerirea acesteia şi că suntem în pragul unor războaie civile crâncene, care vor modifica fundamental continentul nostru, să urmărim puţin configurarea celor două linii ale frontului şi evenimentele din teren la acest început de an. Astăzi, atacatorii.


va urma