Elena Neicu
Azi,
sufletul mi-e gol de aşteptări
Şi
la lumina zilei, să sfărâmă
La
fel ca fumul ultimei ţigări,
Pe
care-am stins-o, cu o clipă-n urmă.
Asemeni
unui condamnat la moarte,
Ce-o
ultimă dorinţa-şi poate pune,
Străpunge
zarea cu priviri deşarte,
Fără
a-şi mai dori ceva anume.
Şi-n
timpul scurt, ce-acum i-a mai rămas,
Străbate
amintirile-alergând,
Tot
încercând să afle acel pas,
Ce
l-a greşit, când zborul i s-a frânt.
Nu
pentru c-ar putea să mai pornească
A
cuceri în viaţă noi redute,
E
mult prea ostenit, s-o mai dorească,
Şi
astăzi, are aripile frânte.
Ci
pentru, că ar vrea acum,
În
clipa cea din urmă-n care pleacă,
Să
facă primul pas, pe al său drum,
Primind
lumină... ca să înţeleagă...
