În stele cred și-n vise

Luiza-Adriana Grama

Mă cerți și-mi spui: - Naivă!

că-n stele cred și-n vise,

Dar n-am gânduri ascunse,

nici paradisuri stinse,

N-am să dărâm biserici

și n-am să le ridic,

Vreau doar misterul vieții

să îl dezleg un pic.

Știu sigur, sus în stele,

există cineva

Și chiar de nu-i văd chipul

eu simt prezența sa.

- Ne tragem din maimuță !

îmi spui și îmi zâmbești.

- Și-atunci de ce port dorul

luminilor cerești?

- Sus nu există stele

și nu există timp,

Măsori în van cu ele

zi, lună, anotimp.

- Eu doar îmi măsor clipa

pe care-o am aici.

Spunându-mi toate-acestea

mai tare mă ridici.

Prefer o viață-ntreagă

să cred într-un eres.

E drumul meu în viață,

pe el eu l-am ales,

Și dacă-n moarte aflu

că nu mai e nimic

De viața ce am dus-o

tot n-am să mă dezic.

Decât o viață-ntreagă

să nu crezi în nimic

Și să te vezi mai mare,

când tu ești mult prea mic,

Și să te-aștepte-n stele

chiar însuși Dumnezeu,

Nu e mai bine poate

să-mparți eresul meu?

FUM...

Elena Neicu

Azi, sufletul mi-e gol de aşteptări

Şi la lumina zilei, să sfărâmă

La fel ca fumul ultimei ţigări,

Pe care-am stins-o, cu o clipă-n urmă.

Asemeni unui condamnat la moarte,

Ce-o ultimă dorinţa-şi poate pune,

Străpunge zarea cu priviri deşarte,

Fără a-şi mai dori ceva anume.

Şi-n timpul scurt, ce-acum i-a mai rămas,

Străbate amintirile-alergând,

Tot încercând să afle acel pas,

Ce l-a greşit, când zborul i s-a frânt.

Nu pentru c-ar putea să mai pornească

A cuceri în viaţă noi redute,

E mult prea ostenit, s-o mai dorească,

Şi astăzi, are aripile frânte.

Ci pentru, că ar vrea acum,

În clipa cea din urmă-n care pleacă,

Să facă primul pas, pe al său drum,

Primind lumină... ca să înţeleagă...

CLIPA

Rodica Elena Lupu

Omul n-o ştie

n-o vede,

n-o ia în seamă.

Uneori o cheamă,

sau o blesteamă.

Atunci când devine fior

o scrie,

o cântă,

o poartă

Ca pe propria-i soartă.

Atenţie dar:

Clipa nu e un har,

ci e drum

sau hotar!

Plătesc clipa cu fericirea

Lavinia Elena Niculicea

Prin perdeaua de tristeţe,

se furişează raze de iubire,

neastâmpărate şi fragile,

ce aruncă zâmbete

cu subînţeles inimii.

Fericirea este ploaie

scurtă de vară asemenea

săruturilor date pe fugă.

Mereu se grăbeşte.

Eu îi spun de fiecare dată:

- Mai stai puţin...

Fericirea îmi răspunde:

- Nu ai putea să suporţi

prezenţa mea mai mult

de un anotimp,

cel în care creşte iubirea.

Te-ai plictisi şi nu ai înţelege

valoare unei clipe

trăită în iubire

Sunt om... înţeleg puţin,

iubesc mult şi

plătesc clipa cu fericirea.

VIS DE NOAPTE

Gabriel Constantin

Visul argintiu al nopţii intră prin fereastra spartă

Şi uşor dă la o parte nevăzuta minţii poartă,

Căci mă văd într-o pădure cu-arbori deşi, râuri de aur,

Şi-n ureche dulce-mi sună verde-al frunzelor tezaur.

S-a oprit...vântul adoarme pe a cuşmei neagră stâncă,

Luna-n lac genele-şi moaie unde-i apa mai adâncă,

Cu-al ei tremur melancolic trece liniştita undă

Şi-n fiorul ei de-o clipă abia poate să răspundă.

Iar din tufele de mentă pajii vin cu felinare

Şi lumina lor albastră lin pluteşte pe cărare,

Din al sufletului codru se-nfiripă zâne bune,

Râzătoarele lor chipuri par o veşnică minune

Şi în rochii vaporoase, ridicând a trenei spumă,

Trec foşnind prin ierburi nalte cu hulubi albii în mână;

Unele în părul negru au cununi de romaniţe,

Alte-au pletele bălaie împletite în cosiţe.

Raze moi de aur roşu prin desişuri se strecoară,

Când pe legănate umbre luna-ncet îşi face scară

Iară trunchiurile groase cu miresme de răşină

Ţin în boltele înalte verdea palidă lumină:

Stele albăstresc poiana licărind domol prin iarbă,

Ies pitici cărunţi în cete mângâindu-şi alba barbă,

Sare-un spiriduş zburdalnic din răchite înverzite

Cu urechi lungi şi păroase şi la capăt ascuţite;

Slăbănog precum o capră urcă într-un pom stufos

Şi-ntr-o creangă se dă uţa atârnat cu capu-n jos;

Se scălâmbăie şi-aruncă în voioşii trecători,

Cu bobiţe de măceşe ce se sparg în roşi culori.

Printre cetini rămuroase pânza ceţii face ape,

La pârâu aşteaptă cerbii rând pe rând să se adape,

Se cutremură pădurea căci în iureş vin lunatici,

Pe bătătorita urmă herghelii de cai sălbatici.

Pe potecile cotite prinţii vin în şir călări,

Cai cu coama ţesălată aburi vineţi scot pe nări

Iar un prinţ ce e mai oacheş pe un cal iubirea duce

Căci pe şa în faţă şade cosânzeana lui cea dulce

Şi-n uralele mulţimii ei descalecă încet,

Un taraf de greieri cântă – mai încoace un valet,

Pe o pernă rubinie prinţului duce inelul

Să i-l dea chiar el reginei ce-i va lumina castelul;

El într-un genunchi se pune, de la şold leapădă arma

Şi pe fruntea ei aşază diadem cu flori de Parma,

Din trompetă sună tare un brotac roziu şi cantor

Când pe deget prinţu-i vâră auritul nunţii martor.

Dar când vreau să-nchin o cană de vin roşu înăsprit

Numai bine că-ntr-o clipă visul meu s-a risipit.

Furtuna stârnită-n univers

Lazar Violeta Sabina

De mic copil, în lumina pură m-am scăldat,

Iar de iubirea părintească fost-am privat,

O încercare a vieții sau o datorie neplătită,

Ce rămăsese restantă din treapta trecută.

Am iubit tot ce-i viu, curcubeul l-am privit,

Dar astăzi văd ce suflete haine am întâlnit.

Vor din puținele zile ce mai am de petrecut,

Să-mi amputeze clipa, să existe doar trecut.

Putere n-am, nici dorință de-a mă razbuna,

Dar acum că-n univers s-a stârnit furtuna,

Zile înnorate, fulgere din adâncuri s-arată

Că tot ce ați dăruit, se-ntoarce ca răsplată.

Eu ură n-am să port, nici n-am să condamn,

Însă vă invit la un taifas, ba chiar vă-ndemn

Să gustați din cupa mea, deși-i cam ruginită

Licoarea din el, de voi, mult mă face diferită.

Ce divinul a salvat, o mână pământească nu poate să distrugă!

Clipa cernită prin ochiul de cristal

Lazar Violeta Sabina

Tu, iartă-mă că n-am avut curaj să-ţi mărturisesc

Cât dor și câte lacrimi scălda anotimpul singuratic,

În bruma cernită din globul ocular, genele trosnesc

Sub greutatea gândului, am devenit acest pustnic.

Doar iubita lună știe cât am plâns și am blestemat

Urma pașilor ce mă-ndepărtau de ținutul înverzit,

Rătăcind prin păduri de mărăcini, eu te-am căutat,

Neștiutor fiind de raza ce-n taină te-a convertit.

Când șoapta mută răscolește prin file nedescrise,

În vis, o adiere blândă îmi săruta pleoapa obosită,

Iară un blestem se-abate peste tâmplele-mi ninse

Ce nu mai știu de odihnă și gândurile le frământă.

Ascult tăcerea unui strigăt frânt de seceta vremii

Și ochii s-adapă cu roua căzută pe frunzele pătate,

O ultimă șoaptă rămâne-ntemniţată de malul mării,

Ca oglindirea lunii să-ţi amintească de clipele furate.

Aminteşte-ţi!

Mirela Câmpan

De ce-ţi pleci ochii-n jos, mereu tăcută

tot cercetând ceva de mult trecut?

De ce privirea-ţi zboară, abătută?

Ce taine te frământă,ce-ai pierdut?

De ce te uiţi în urmă mai tot timpul?

Pe cine-aştepţi, pe cine n-ai văzut?

Nu mai zâmbeşti...de ce? E-atât de simplu

E simplitatea-n care te-am ştiut.

Râdeai cândva, ochii năşteau rubine...

Unde te-ai dus, spre ce te-ai rătăcit?

Ce pot să spun sa reînvii în tine

Omul de ieri cu zâmbet împlinit?

Te văd, te-aud, te-ascult şi nu pot crede

Că tu eşti tu …cât de schimbată eşti!

Pari ruptă din alt timp, un gând te pierde

ce obligată pari să te priveşti!

întoarce-te în vremea ce ţi-e boală

de nu mai vrei sau nu mai ştii trăi

să cazi cumva cu soarta la-nvoială

şi vino înapoi când poţi zâmbi!

Nu-ţi ponegri prezentul fără vină

nu te îndepărta de viitor

ridică-ţi ochii limpezi, cu lumină

şi aminteşte-ţi : visele nu mor!

Caută-ţi cerul ce te-aşteptă-n seară

Să-i cânţi de dragoste, de zbor şi dor mocnit

Găseşte-ţi visul şi visează-l iară

nu-l zăvorî în lacrimi de argint!

argintul viu al lacrimilor triste

nu te ajută să trăieşti nicicum

mai dă-i o şansă clipei să existe

şi fii iar tu, cum nu te văd acum...

Grupaj de poezii (33)

O mie de feţe

Sandu Alrox

De data aceasta vreau mângâierea ta

sufletul ispitită-mi este

a face cursa fără de sfârșit

ceea ce este perioada de timp, sau viaţa însăsi.

De data aceasta lacrima se frânge

împreună cu o mie de gânduri

confuze sau clare,

în funcție de lăcrimare sau mai puțin de suflet.

Acel suflet, ce toţi l-au privit

și totuși ea are mult prea multe fețe

ne-știute, ne-definite...

Mii de feţe precum gândurile inimii și a minții.

Mii de feţe precum gândurile oamenilor.

O mie de fețe cum ar fi cele de stele:

pe gustul tău,

în linie doar pentru a auzi.

Și totuși, nu toată lumea aude vocea inimii.

Nu toate. Vocea poate fi a lunii

care se unește cu cea a soarelui

un echilibru nemuritor între rațiune și instinct.

Poate. Dar este sigur că aceste mii de fețe

în grabă, fug înainte, fără a fi în măsură să prindă

vechi fotografii îngălbenite

amintindu-și fiecare pas greșit.

Un alfabet al frunzelor

Shanti Nilaya

În seara asta nu știu carte

Mă uit la foaie, parcă nu-s

Și gând cu tine-n altă parte

Peste-amintiri se lasă dus

Iar tu, te lași apropiată

de luna florilor. Ce faci?

Ce stele scrii, pe care hartă

Și care rochie o-mbraci?

De răsuflarea ta, simt bine

Mă leagă toate câte ai-

cu ce parfum din altă lume

pe brațul tău subțire dai

și cu ce limpede de ploaie

îți speli obrazul? mă mai vrei?

În seara asta văd pe foaie

Doar litere... din ghiocei;

Să merg acum printre istorii

De care încă nu s-au scris

Simțirea ta apropiată

mă face...Trenuri trec prin vis,

și mi te-aduc...Iluzii zboară

prin rânduri, rânduri.Îmi zâmbești?

Ce cântec cânți, pe ce vioară,

Cu ce surâs copilărești?

...În seara asta nu știu carte,

Știu doar ce rochie îmbraci

De-atâta Dragoste plâng stele

Cu flori micuțe pe copaci

Și strig cu vinuri roz pe buze,

Iar tu-mi șoptești, mă-nveți ușor,

Din raza lunii, Primăvară,

Un alfabet...al frunzelor...

CLIPA UITĂRII

TEODORA POPESCU

Am nevoie

de un moment

fără să te părăsesc

am nevoie de...

doar o secundă

să te iubesc

de o singură respiraţie

să pot înăbuşi ura

şi de o clipă să uit

cicatrici şi durere.

Da-mi cuvintele,

balsam pentru a repara

acest vis spulberat.

Am nevoie

de o eternitate

să mă pot restabili.

Mă dor amintirile

din clipele iubirii...

în vibraţiile fericirii.

Am să comand lacrimilor

să se retragă

şi cuvintele nerostite

ce ar putea perfora

sufletul meu

îmi voi urma destinul

fără lacrimi

de toamnă şi vise.

Între noi, peretele

pe care ne-am sprijinit

s-a şters încetul cu încetul

nu mai putem vorbi

doar o umbră rece

se joacă

cu gândurile noastre

în lupta viselor zdrobite

pentru că am vrut să ...

ceea ce ... nu se poate!

Atâta primăvară într-o floare...

Bunget Marin

Inchide ochii pe floarea de cais

Și crângu'-ntreg zâmbește-a frumusețe,

Vezi fluturi... ocolind-o cu blândețe,

Prin cânt de păsări care-și dau binețe

Parfumu-i plin de soare și noblețe

Se cuibărește-n minte-ți ca un vis.

Prin ochiu'-nchis se zbuciumă culoare,

Ca-ntr-un miracol câmpu-i plin de flori

Și mii de stele –n sute de culori,

Precum prin rouă, razele din zori

Aruncă peste suflet... cu fiori.

E-atâta primăvară... într-o floare !

Cu sufletul la gură

Dorina Neculce

în fiecare dimineaţă

încercăm să ne regăsim

în cuvinte

ne retragem cu

mişcări de felină

păşim nesimţitori

peste covoarele tocite şi

pătrundem adânc

printre goluri

tasăm în noi

stările de bine.

,,ce scrii acolo tania_,,

tresar

ascund chibriturile

arunc mâinile păpuşii diana

ochi arzători scapătă

picuri în pulberea apoasă

se umplu sufletele noastre

poate

încă

nuepreatârziu

nuetârziuîmizicdescheindu-misufletul la gură

simt trupul de gumă

cum se înalţă

ca o spirală

-arzând-

nopți de primăvară (sau cum am început să trăiesc poezie)

Romita Malina Constantin

în tinerețe balansam hore de stele pe umeri

ținând morțiș să fiu părtașă la orice limbă care se naște

de parcă năvălirea universului își găsea loc de sărbătoare

tocmai la masa mea

niciodată cupa trupului nu suspina

iar inima mea stătea picior peste picior

în propria noapte de primăvară

îl iubeam pe ilustrul necunoscut

(obicei care mi se trage de atunci)

neștiind că un rege rămâne gol de straie în iatac

și nu o dată mi-am spus că tatăl meu

e născut din spintecare

iar mama suferă de insomnie chiar de la facere

încăpățânata din mine

tot uda sâmburi

și visa lungi nunți între păsări și târâtoare

apoi (de parcă asta nu ar fi fost destul) îmi adaptam mersul prin drojdia zăpezilor

sau mărșăluiam falnic cu pretenții de purtătoare a galaxiilor

neștiind că încolonarea te asfixiază încet

în câteva mugete asfințite

...cândva sărutam vârfuri de iederă

vizitându-l pe Dumnezeu în celulă

apoi a început să miroasă a must

și să mă doară măduva nisipului

El era Înalt iar eu încă leoaică tânără

venise vremea să pictez icoana Duminicii

așa că l-am luat cu mine

și-am început să trăiesc poezie