CORĂBIILE TIMPULUI (53)

STEPHEN BAXTER

EPILOG

Primele zile au fost cele mai grele, întrucât sosisem aici cu totul lipsit de unelte.
La început am fost nevoit să trăiesc cu Eloii. Am mâncat din fructele care le erau aduse de Morloci şi am împărţit ruinele pe care le foloseau ca săli de dormit.
Când se făcu lună nouă, şi veni următoarea serie de Nopţi Negre, am fost uluit de îndrăzneala cu care Morlocii ieşiră din cavernele lor şi îşi asaltară cireada umană! M-am aşezat la intrarea unui refugiu de dormit, cu bucăţi de fier şi de piatră pe post de arme, şi, în felul acesta, am fost în stare să rezist, dar n-am izbutit să-i ţin pe toţi afară – Morlocii colcăiau ca viermii, nu luptau în maniera organizată a oamenilor. În plus, n-am putut să apăr decât un singur edificiu de dormit dintre sutele de edificii ce împânzeau valea Tamisei.
Acele ceasuri negre, de spaimă şi mizerie inegalabile, pentru neajutoraţii Eloi, erau mai sumbre decât tot ceea ce am trăit eu. Şi totuşi, o dată cu venirea zilei, întunecimea era izgonită din minţile mărunte ale Eloilor, iar ei erau gata să se joace şi să râdă, ca şi cum Morlocii n-ar fi existat.
M-am decis să schimb această rânduială, căci – pe lângă salvarea Weenei – avusem, la urma urmei, intenţia de a mă întoarce aici.
Am continuat să explorez peisajul rural din împrejurimi. Pesemne că reprezentam o privelişte magnifică în vreme ce hoinăream pe dealuri, cu barba răvăşită şi impunătoare, cu creştetul ars de soare şi trupul solid, îmbrăcat în hainele extravagante ale Eloilor! Nu exista niciun mijloc de transport, bineînţeles, şi nici animale de povară care să mă ducă, iar picioarele îmi erau protejate numai de rămăşiţele ghetelor mele din 1944. Însă am ajuns până la Hounslow şi Stines, înspre Vest, apoi către Nord, până la Barnet, în Sud, până la Epsom şi Leatherhead, iar înspre Est, am urmat noul curs al Tamisei până la Woolwich.
Pretutindeni am întâlnit aceeaşi imagine monotonă: peisajul înverzit presărat de ruine, palate şi case ale Eloilor – şi peste tot, dispunerea sumbră a puţurilor Morlocilor. Este posibil ca în Franţa ori în Scoţia, imaginea să fie foarte diferită, dar mă îndoiesc. Toată întinderea acestei ţări, şi dincolo de ea, era infestată de Morloci şi de hrubele lor subpământene.
Aşadar, am fost silit să renunţ la primul meu proiect nesigur, acela de a scoate un grup de Eloi din ghearele Morlocilor, căci acum ştiu că Eloii nu pot scăpa de Morloci – şi nici viceversa, din pricina dependenţei de Morloci a Eloilor, care, deşi mi se pare mai puţin respingătoare, este la fel de degradantă pentru spirit ca şi aceea a suboamenilor nocturni.

M-am apucat, în linişte, să caut alte modalităţi de a trăi.
Am hotărât să-mi stabilesc reşedinţa permanentă în Palatul de Porţelan Verde. Acesta fusese unul dintre planurile mele în precedenta vizită, deoarece, chiar dacă remarcasem semne de activitate ale Morlocilor acolo, străvechiul muzeu, cu sălile lui mari şi construcţia robustă, îmi sări în ochii ca fiind fortăreaţa cel mai uşor de apărat, pe care o puteam găsi, împotriva vicleniei şi abilităţilor de căţărători ale Morlocilor, şi trăsesem nădejdea că multe dintre artefactele şi relicvele tezaurizate aici ar fi putut servi viitoarelor mele scopuri. În plus, ceva din acel monument aflat în paragină, închinat intelectului, cu fosilele sale abandonate şi bibliotecile năruite, îmi înflăcărase imaginaţia! Parcă era o măreaţă corabie din trecut, cu chila zdrobită de reciful timpului, iar eu eram un proscris din aceleaşi locuri, un Crusoe sosit din Antichitate.
Am repetat şi am extins explorarea sălilor şi a camerelor cavernoase ale Palatului. Mi-am stabilit baza în acea Galerie de Mineralogie pe care o găsisem cu ocazia primei mele vizite aici, cu marea sa diversitate de eşantioane de minerale pe care le puteam numi bine conservate, dar nefolositoare. Această încăpere era ceva mai mică decât altele, şi astfel mai uşor de apărat, iar după ce am curăţat praful şi am aprins un foc, aproape am avut senzaţia că mă aflam acasă. De-atunci, reparând elementele stricate ale uşilor batante şi astupând spărturile din zidurile străvechi, mi-am întins fortăreaţa şi în alte săli din preajmă. În vreme ce investigam Galeria de Paleontologie, cu fosilele sale de brontozauri, enorme şi inutile, am dat peste o colecţie de oase aruncate şi risipite pe podea, în mod cert de către zburdalnicii Eloi, din care, la început, n-am izbutit să înţeleg nimic; însă când am asamblat grosolan scheletele, m-am gândit că proveneau de la un cal, un câine, un bou, şi, aveam impresia, de la o vulpe – pe scurt, constituiau ultimele relicve ale animalelor obişnuite din propria mea Anglie dispărută. Dar oasele erau prea împrăştiate şi prea sparte, iar cunoştinţele mele anatomice prea imprecise, că să pot fi sigur de identificare.
M-am întors şi în acea galerie slab luminată, în pantă, care conţinea leşurile greoaie ale unor maşinării impresionante, întrucât aceasta mi-a fost sursă de materie primă pentru improvizarea feluritelor scule – şi nu numai pentru arme, aşa cum se întâmplase prima oară. Am petrecut ceva timp cu unul dintre dispozitivele ce avea aspectul unui dinam electric, căci starea în care se găsea nu era chiar atât de deplorabilă, şi mi-am făcut speranţe că îl voi porni, generând, astfel, curent pentru a aprinde globurile sparte care atârnau din tavanul încăperii. Am socotit că strălucirea luminii electrice şi zgomotul dinamului urmau să-i alunge pe Morloci mai mult decât orice! Însă n-aveam nimic care să aducă cu combustibilul sau cu lubrifianţii. În plus, unele componente mici ale mecanismului erau deteriorate şi corodate, ceea ce m-a determinat să abandonez acel proiect.
Pe parcursul explorărilor mele în Palat, am descoperit o nouă expoziţie care îmi captivă imaginaţia. Aceasta se găsea în apropierea modelului minei de cositor pe care îl observasem anterior şi părea a fi macheta unui oraş. Exponatul era extrem de detaliat şi atât de mare, încât aproape că umplea sala singur, iar întreaga structură era protejată de un soi de piramidă din sticlă, de pe care a trebuit să şterg colbul secular pentru a putea vedea. Cu siguranţă, oraşul fusese construit mult după vremea mea, dar modelul era atât de vechi aici, în această epocă a amurgului, încât culorile sale vii se estompaseră din pricina luminii filtrate prin praf. Mi-am închipuit că oraşul putea fi un descendent al Londrei, căci am văzut morfologia caracteristică Tamisei reprezentată printr-o panglică de sticlă, ce şerpuia prin inima machetei. Era însă o Londră mult transformată faţă de metropola zilelor mele. Era dominată de şapte sau opt palate grandioase de sticlă – dacă vă gândiţi la Crystal Palace78, mai vast şi multiplicat de câteva ori, vă veţi face o idee despre efectul pe care îl produceau -, şi aceste palate fuseseră legate printr-un fel de epidermă de sticlă ce cuprindea tot oraşul. Nu avea nimic din sumbritatea Domului Londonez al anului 1938, fiindcă acest imens acoperiş servea la captarea şi amplificarea luminii soarelui, aveam eu impresia, iar deasupra oraşului erau suspendate şiruri de lămpi electrice – deşi niciunul dintre becurile lor minuscule nu mai funcţiona în macheta mea. Pe acoperiş, exista o pădure de gigantice mori de vânt – cu toate că aripile lor nu se mai roteau -, iar din loc în loc, erau amplasate enorme platforme, peste care fuseseră suspendate versiuni de jucărie ale unor maşini de zbor. Aceste aparate aveau ceva din înfăţişarea marilor libelule, cu formidabile velaturi plutind deasupra şi gondole cu rânduri de omuleţi de jucărie stând în ele dedesubt.
Exact ca nişte oameni! Femei şi bărbaţi, deloc diferiţi de mine. Căci, în mod cert, acest oraş provenea dintr-o epocă nu atât de imposibil de îndepărtată de zilele mele, în care mâna necruţătoare a evoluţiei încă nu transformase omenirea.
Pe întinderile rurale, unduiau imense şosele, legând această Londră viitoare de alte oraşe ale ţării – sau aşa mi-am închipuit eu. Drumurile erau populate cu mecanisme impozante: monocicluri care transportau fiecare câte douăzeci de oameni, impresionante carturi de marfă ce păreau să nu aibă şofer, fiind, pesemne, conduse mecanic, şi aşa mai departe. Totuşi, nu exista niciun detaliu care să reprezinte câmpiile dintre şosele, ci doar o suprafaţă cenuşie, monotonă.
Întregul ansamblu era atât de uluitor – parcă forma un singur edificiu colosal încât mi-am închipuit că ar putea găzdui douăzeci sau treizeci de milioane de oameni, în comparaţie cu cele patru milioane amărâte din Londra zilelor mele. O mare parte a machetei avea pereţii şi podelele înlăturate, şi astfel am putut să observ păpuşelele care reprezentau populaţia, aşezate pe zecile de nivele ale oraşului. La etajele superioare, aceşti locuitori erau îmbrăcaţi în veşminte variate şi sofisticate, cu pelerine de purpură, pălării la fel de spectaculoase şi de nepractice precum creasta unui cocoş, şi aşa mai departe. Caturile de sus îmi păreau a fi un loc al confortului şi huzurului, constituind un soi de mozaic multietajat de magazine, parcuri, biblioteci, locuinţe somptuoase şi altele.
Însă la baza oraşului – la parter şi în beciuri, ca să mă exprim aşa lucrurile stăteau destul de diferit. Aici, enorme maşini zăceau gheboşate, iar pe plafoane şerpuiau ţevi, conducte şi cabluri cu diametrul de zece sau douăzeci de picioare (la scară naturală). Păpuşile aşezate acolo eram îmbrăcate invariabil într-un soi de material bleu, iar facilităţile personale păreau să se limiteze la imensele săli comune pentru mâncat şi dormit. Mi-a trecut prin minte că aceşti muncitori de jos de-abia mai zăreau, în desfăşurarea firească a lucrurilor, lumina care scălda vieţile celor de sus.
Modelul era învechit şi departe de perfecţiune – într-un colţ, vitrina piramidală se prăbuşise şi macheta era distrusă, ajungând aproape de nerecunoscut, iar în alte părţi păpuşile şi maşinile căzuseră sau se spărseseră din pricina micilor perturbaţii din decursul epocilor. Într-un loc, păpuşile în haine albastre fuseseră dispuse în cercuri sau în alte modele, probabil de degetele neastâmpărate ale Eloilor. Cu toate acestea, oraşul de jucărie a devenit o sursă de fascinaţie perpetuă pentru mine, căci fiinţele şi artefactele lui erau suficient de similare cu acelea din vremurile mele pentru a mă contraria, şi am petrecut ceasuri îndelungate observând noi amănunte legate de construcţia sa.
Aveam impresia că această viziune din viitor era posibil să reprezinte un fel de pas intermediar către macabra stare de lucruri în care mă găseam eu însumi. Acela constituia un punct din timp în care separarea omenirii în Cei-de-Sus şi Cei-de-Jos rămăsese, în mare parte, un produs social şi încă nu începuse să influenţeze însăşi evoluţia speciilor. Oraşul era o structură graţioasă şi magnifică, dar – întrucât dusese la această lume a Morlocilor şi Eloilor – reprezenta monumentul celei mai colosale nebunii a Umanităţii!

Palatul de Porţelan Verde era aşezat pe o colină înaltă şi acoperită cu iarbă, în vecinătatea unor pajişti bine irigate. Mi-am dezasamblat Maşina Timpului şi am răscolit Palatul în căutare de materiale, iar din acestea am confecţionat nişte hârleţe şi nişte greble simple. Am săpat solul pajiştilor din preajma Palatului meu şi am sădit seminţe de la fructele Morlocilor.
I-am convins pe câţiva dintre Eloi să mi se alăture în acest proiect. La început, se dovediră destul de încântaţi – credeau că era un nou joc – însă îşi pierdură entuziasmul atunci când i-am supus la corvezi repetate, ore în şir, şi am avut oarece remuşcări văzându-le robele delicate mânjite cu pământ, şi acele frumoasele chipuri ovale pe care se scurgeau lacrimi de frustrare. Dar am insistat, iar când lucrurile deveneau prea monotone, mă bucuram cu ei prin jocuri şi dansuri, precum şi cu unele interpretări stângace ale cântecului „The Land of the Leal” şi a tot ceea ce îmi puteam aminti din muzica „swing” a anului 1944 – care a fost primită foarte bine printre ei şi, încetul cu încetul, s-au acomodat.
Aici, în această epocă fără anotimpuri, ciclurile de creştere nu sunt predictibile, şi nu a trebuit să aştept mai mult de câteva luni până ce primii rugi şi primele vegetale să dea roade. Când le-am oferit, Eloilor fructele, încântarea mea provocă numai mirare pe feţişoarele lor, căci sărmanele mele strădanii de început nu se puteau compara în ceea ce priveşte aroma şi savoarea cu cele oferite de Morloci. În schimb, eu am putut să percep însemnătatea unor astfel de alimente dincolo de mărimea şi gustul lor. Cu aceste prime recolte, începusem lenta desprindere a Eloilor de Morloci.
Am descoperit destui Morloci cu aptitudini pentru muncă, încât să înfiinţez un număr de mici ferme, pe întinderea văii Tamisei. Aşa că acum, pentru întâia oară după nenumărate milenii, există grupuri de Eloi ce pot supravieţui complet independent de Morloci.
Uneori mă apucă temerile şi simt că tot ceea ce fac are mai puţină legătură cu învăţatul decât cu modificarea instinctelor unor animale inteligente, dar cel puţin este un început. Şi lucrez cu cei mai receptivi dintre Eloi pentru a le îmbogăţi vocabularul, pentru a le spori curiozitatea – înţelegeţi, vreau să le redeştept minţile!

Ştiu însă că nu este suficient să-i stârnesc şi să-i entuziasmez pe Eloi în acest fel, căci Eloii nu sunt singuri pe bătrânul Pământ. Şi dacă reformele mele printre Eloi continuă, echilibrul – deşi nesănătos – dintre Eloi şi Morloci va fi distrus. Iar Morlocii trebuie să riposteze inevitabil.
Un nou război între aceste rase post-umane ar fi dezastruos, am eu impresia, întrucât nu-mi pot imagina că încercările mele precare în domeniul agriculturii ar putea supravieţui asaltului mult mai sârguincios al Morlocilor. Şi trebuie să-mi scot din minte orice noţiune învechită de loialitate, pentru una sau alta dintre tabere! Ca om al vremurilor mele, simpatiile îmi sunt îndreptate în mod natural către Eloi, deoarece aceştia par a fi mai umani, iar munca mea cu ei este plăcută şi productivă. De fapt, trebuie să fac un efort pentru a-mi aminti că aceste făpturi micuţe nu sunt oameni – cred că, dacă acum aş vedea o persoană din propriul meu secol, aş fi uluit de înălţimea, masivitatea şi neîndemânarea sa.
Nici Eloii, nici Morloci nu sunt însă umani – şi unii, şi alţii sunt post-umani -, indiferent de prejudecăţile mele depăşite. Şi nu pot rezolva ecuaţia acestei Istorii degenerate fără a mă adresa ambelor părţi.
Iar asta înseamnă că trebuie să înfrunt Bezna.
M-am decis să cobor încă o dată în complexul subteran al Morlocilor. Trebuie să găsesc modalităţi de a negocia cu această rasă subterană – de a lucra cu ea, aşa cum fac cu Eloii. N-am niciun motiv să cred că este imposibil. Ştiu că Morlocii posedă o anumită doză de inteligenţă: am văzut enormele lor utilaje de sub pământ şi îmi aduc aminte că, atunci când Maşina Timpului a fost în mâna lor, au dezasamblat-o, au curăţat-o şi chiar au gresat-o! Poate că dedesubtul sluţeniei de suprafaţă, Morlocii au un instinct mai apropiat de simţul tehnic al propriilor mele zile decât cel al turmei pasive de Eloi.
Ştiu prea bine – căci Nebogipfel m-a învăţat – că o mare parte din groaza de Morloci este instinctuală şi că se trage dintr-un complex de experienţe, coşmaruri şi temeri din propriul meu suflet, relevante în acest loc. Am nutrit o frică de întuneric şi de spaţii subterane de când eram băiat; mai există spaima de trup şi de corupţia lui pe care a diagnosticat-o Nebogipfel – o spaimă împărtăşită, mă gândesc eu, de mulţi oameni ai zilelor mele. În plus, recunosc cu destulă sinceritate că sunt un bărbat din categoria mea socială şi, ca atare, n-am prea avut de a face cu clasa muncitoare a propriilor mele vremuri, iar în ignoranţa ce mă stăpâneşte, am dezvoltat, mă tem, un fel de desconsiderare şi de frică. Iar toate aceste fragmente de coşmar îmi sunt amplificate, de o sută de ori, în reacţiile faţă de Morloci! Totuşi, o asemenea grosolănie a sufletului nu este demnă de mine, sau de prietenii mei, sau de amintirea lui Nebogipfel. Sunt hotărât să las deoparte bezna lăuntrică şi să mă gândesc la Morloci nu ca la nişte monştri, ci ca la potenţiali Nebogipfeli.
Lumea de faţă este bogată şi nu-i nevoie ca aceia care au rămas din Umanitate să se mănânce unii pe alţii în maniera înfiorătoare la care s-a ajuns. Lumina intelectului a slăbit, în Istoria asta, dar nu s-a stins. Eloii păstrează fragmente din graiul omenesc, iar Morlocii, certele lor cunoştinţe mecanice.
Visez că, înainte de a muri, poate voi reuşi să înteţesc un nou foc de raţionalitate din aceşti tăciuni.
Da – este vorba de un vis nobil, şi de o moştenire bună ce mi-a fost lăsată!

Am găsit aceste rămăşiţe de hârtie pe când exploram o pivniţă, din adâncurile Palatului de Porţelan Verde. Paginile au fost conservate prin stocarea într-un pachet bine legat, din care fusese eliminat aerul. Nu mi-a fost greu să improvizez un condei din nişte bucăţi de metal şi o cerneală din pigmenţi vegetali. Şi pentru a-mi relata peripeţiile, m-am întors pe banca mea favorită, din metal galben, aşezată pe coama Dealului Richmond, la aproape o jumătate de milă de amplasamentul vechii mele case, iar în vreme ce scriu, îmi ţine de urât valea Tamisei, acel ţinut încântător, a cărui evoluţie am urmărit-o pe parcursul erelor geologice.
Am terminat cu călătoriile în timp – a trecut mult de când am acceptat asta. Într-adevăr, aşa cum am pomenit, mi-am dezmembrat aparatul şi am întrebuinţat bucăţi din el pe post de hârleţe sau de alte unelte mult mai utile decât o Maşină a Timpului. (Am păstrat cele două manete albe – se găsesc acum lângă mine, pe bancă, în timp ce scriu aceste lucruri.) Totuşi, chiar dacă sunt destul de mulţumit cu proiectele de-aici, lipsa posibilităţii de a le comunica contemporanilor descoperirile şi observaţiile pe care le-am făcut, precum şi orice relatare despre continuarea aventurilor mele, a reprezentat un motiv de frustrare pentru mine. Poate că de vină este numai vanitatea mea! Însă paginile de faţă mi-au oferit şansa de a-mi îndrepta greşelile.
Pentru a feri aceste foi fragile de descompunere, am hotărât să le sigilez în pachetul lor original, iar apoi să introduc totul într-un conteiner pe care l-am construit din cuarţul saturat cu Plattnerită al Maşinii Timpului. După aceea, o să îngrop conteinerul cât de adânc o să fiu în stare.
Întrucât nu dispun de nicio modalitate sigură de a transmite relatarea mea nici în viitor, nici în trecut – şi cu atât mai puţin în altă Istorie aceste cuvinte s-ar putea să putrezească în pământ. Dar am impresia că învelişul de Plattnerită va oferi coletului cele mai mari şanse de a fi detectat, de orice nou Explorator care cutreieră prin Multiplicitate, şi că există posibilitatea ca, printr-un curent favorabil al Şuvoaielor Timpului, cuvintele acestea să ajungă chiar înapoi în propriul meu secol.
În orice caz, este tot ce pot face, iar acum, fiindcă m-am plasat pe acest curs, am dobândit o anumită pace sufletească.
Voi termina şi voi sigila relatarea prezentă înainte de plecarea în Lumea-de-Jos, căci recunosc că expediţia mea la Morloci nu este lipsită de primejdie – e o călătorie din care s-ar putea să nu mai revin. Cu toate acestea, mi-am impus o sarcină pe care nu o mai pot tergiversa multă vreme; deja am trecut de-al cincizecilea an de viaţă, iar în curând nu voi mai fi capabil să dau piept cu căţăratul prin puţuri!
Mă angajez, aici, să adaug ca anexă la această monografie, după ce mă voi întoarce, un rezumat al aventurilor mele subterane.

Este târziu. Sunt pregătit pentru coborâre.
Cum spune poetul? Iar dacă porţile simţurilor noastre s-ar limpezi / totul i-ar apărea omului aşa cum este, infinit79 – cam aşa ceva, în orice caz. Îmi veţi ierta citatele greşite, căci aici nu dispun de vreo sursă de documentare... Am văzut Infinitul şi Eternul. N-am uitat nicicând imaginea universurilor vecine care se găsesc pretutindeni în jurul acestui tărâm însorit, mai aproape decât foile unei cărţi, şi nici strălucirea siderală a Istoriei Optime, care cred că va trăi pe vecie în sufletul meu.
Dar niciuna dintre aceste viziuni măreţe nu valorează, pentru mine, cât acele fugare momente de tandreţe, ce mi-au luminat întunecimea vieţii solitare. M-am bucurat de loialitatea şi răbdarea lui Nebogipfel, de prietenia lui Moses şi de căldura umană a lui Hilary Bond. Şi niciuna dintre înfăptuirile sau aventurile mele – nici viziunile timpului, nici infinitele peisaje siderale – nu-mi va dăinui în inimă la fel de mult ca acea primă dimineaţă senină de după revenirea mea aici, când am stat pe malul pârâului şi am spălat chipul diamantin al Weenei, ca acea clipă în care pieptul i s-a ridicat, în cele din urmă, a tuşit, ochii i s-au deschis şovăielnic şi, pentru întâia oară, am văzut că era vie; iar când ea m-a recunoscut, buzele i s-au desfăcut într-un zâmbet de încântare.


NOTA EDITORULUI: 
Aici, relatarea se sfârşeşte; nu a fost găsită nicio altă anexă.


FINAL

CORĂBIILE TIMPULUI (52)

STEPHEN BAXTER

În beznă

M-am împiedicat de neregularităţile solului de câteva ori, şi cred că mi-aş fi sucit gleznele, dacă n-ar fi fost rigiditatea ghetelor mele militare.
La vremea când am ajuns lângă pădure, noaptea se lăsase pe deplin.
Am cuprins cu privirea întinderea acelui codru negru şi umed. Mă izbi inutilitatea acţiunii mele. Mi-am amintit de impresia mea anterioară că, în jurul meu, se adunase o hoardă numeroasă de Morloci: oare cum aveam să reperez acel grup răuvoitor care urma să pună mâna pe Weena?
Îmi trecu prin minte să mă afund în pădure – reuşeam să rememorez, în linii mari, drumul pe care o luasem întâia oară şi astfel era posibil să dau peste alter ego-ul meu anterior, împreună cu Weena. Dar nesăbuinţa acestui plan mă frapă imediat, deoarece, în primul rând, fusesem înfrânt în luptele cu Morlocii, isprăvisem prin a bâjbâi prin pădure, mai mult ori mai puţin la întâmplare, şi, în plus, eram lipsit total de protecţie: în străfundurile întunecate ale pădurii, aveam să fiu foarte vulnerabil. Fără îndoială că urma să-i fac praf pe câţiva dintre ei, înainte de a mă pune la pământ, dar o asemenea bătaie nu îmi stătea în intenţie.
Aşadar, m-am retras, un sfert de milă sau cam aşa ceva, până ce am dat de un dâmb de unde se putea supraveghea codrul.
Întunecimea desăvârşită se adună în jurul meu, iar stelele apărură în toată splendoarea lor. Aşa cum mai făcusem cândva, mi-am pierdut vremea căutând semnele vechilor constelaţii, însă mişcarea proprie graduală a aştrilor distorsionase complet imaginea cunoscută. Cu toate acestea, planeta pe care o observasem mai devreme scânteia deasupra mea, la fel de devotată ca un tovarăş adevărat.
Ultima dată când studiasem acest firmament modificat, îmi trecu acum prin gând, o avusesem pe Weena lângă mine, înfăşurată în haina mea, ca să-i ţină de cald, în timpul popasului de noapte din călătoria noastră către Palatul de Porţelan Verde. Mi-am adus aminte de sentimentele de-atunci: reflectasem la micimea vieţii pământeşti, în comparaţie cu migraţiile milenare ale aştrilor, şi fusesem cuprins, pentru scurtă vreme, de o detaşare melancolică – de viziunea grandorii timpului, deasupra planului grijilor mele mundane.
Însă în clipa de faţă, aveam eu impresia, terminasem cu toate acestea. Mă săturasem de perspectiva amplă, de Infinituri şi Eternităţi; mă simţeam nerăbdător şi încordat. Eram, şi fusesem dintotdeauna, doar un om, iar acum mă cufundasem pe deplin, încă o dată, în grijile mărunte ale Umanităţii şi conştiinţa îmi era dominată numai de propriile mele proiecte.
Mi-am plecat ochii de la aştrii distanţi şi insondabili, către pădurea din faţa mea. Iar în acest moment, chiar când mă uitam, un licăr slab, rozaceu, începu să se întindă pe orizontul dinspre Sud-Vest. M-am sculat în picioare şi am executat un fel de pas de dans, atât de mare îmi era exaltarea subită. Aveam confirmarea că, după toate peripeţiile mele, ajunsesem în ziua cea mai bună, dintre toate zilele posibile, aici, în acest secol îndepărtat! Căci strălucirea era un incendiu în pădure – un incendiu stârnit, cu o degajare nepăsătoare, de mine însumi.
M-am străduit să-mi aduc aminte ce urmase apoi în acea noapte dezastruoasă – succesiunea exactă a evenimentelor...
Focul pe care îl aprinsesem reprezentase un lucru nou şi minunat pentru Weena, care începuse să se joace cu flăcările şi cu scânteile lui roşii; am fost nevoit să o împiedic să nu se arunce în acea lumină lichidă. Apoi am ridicat-o – se luptase – şi m-am afundat în pădure, cu strălucirea focului arătându-mi calea.
Curând ne depărtaserăm de văpaia acelor flăcări şi umblam prin bezna de smoală, întreruptă numai de peticele de cer albastru-închis de dincolo de trunchiurile arborilor. Nu trecuse multă vreme, în acea întunecime uleioasă, înainte de a auzi lipăitul picioarelor înguste şi murmurul stins al glasurilor, pretutindeni în jurul meu; mi-am amintit că fusesem tras de haină, apoi de mânecă.
O lăsasem jos pe Weena, că să pot găsi chibriturile, iar la genunchii mei se încinse o luptă, căci acei Morloci, aidoma unor insecte stăruitoare, se prăvăliseră asupra bietului ei trup. Reuşisem să aprind un băţ de chibrit – când capătul său scăpără, observasem un şir de chipuri albe, de Morloci, luminate ca de un blitz, toate întoarse către mine cu ochii lor roşii-cenuşii -, iar apoi, într-o secundă, aceştia se făcură nevăzuţi.
Fusesem hotărât să aprind alt foc şi să aştept până dimineaţa. Aprinsesem camforul şi îl aruncasem pe pământ. Apoi rupsesem crengi uscate din arborii de deasupra şi făcusem un foc înecăcios din lemn verde...
M-am ridicat, acum, pe vârfurile degetelor şi am privit peste pădure. Trebuie să vă închipuiţi că mă găseam în bezna aceea de cerneală, sub un cer fără Lună, iar singura lumină provenea de la incendiul care se răspândea în partea îndepărtată a pădurii.
Acolo – îl văzusem -, un fuior de fum care se răsucea prin aer, alcătuind o siluetă subţire pe strălucirea mai intensă din spatele său! Acela trebuia să fie locul în care stabilisem să înnoptez. Era la ceva distanţă de mine – poate la vreo două mile spre Est, în adâncurile codrului – şi, fără a-mi permite alte meditaţii, m-am năpustit în pădure.
O bucată de drum n-am auzit altceva decât trosnetele rămurelelor sub picioarele mele şi un vuiet din zări, adormitor; care era, pesemne, glasul impresionantului foc. Întunericul era întrerupt numai de strălucirea îndepărtată a incendiului şi de crâmpeiele de văzduh albastru-închis de deasupra. Puteam să desluşesc trunchiurile şi rădăcinile din jurul meu doar ca pe nişte contururi, şi m-am împiedicat de câteva ori. Apoi mi-am dat seama de un lipăit în preajma mea, la fel de uşor ca o ploaie, şi am perceput acel sunet bizar şi gângurit care constituia vocea Morlocilor. Am simţit că eram apucat de o mânecă a cămăşii, că eram tras de centură, că nişte degete îmi atingeau gâtul.
Am azvârlit din braţe. Am lovit în carne şi în oase, iar atacatorii mei se retraseră în spate – ştiam însă că păsuirea n-avea să ţină mult. Şi, fireşte, după câteva secunde, acel lipăit se strânse din nou în jurul meu, şi am fost silit să-mi continui drumul printr-o grindină de pipăieli, de înghiontiri reci şi de muşcături îndrăzneţe şi ascuţite, de ochi imenşi roşietici, care mă asaltau din toate părţile.
Revenisem la cel mai cumplit coşmar al meu, în bezna înspăimântătoare de care mă temusem întreaga viaţă! Însă eu am insistat, iar ei nu m-au atacat – nu în mod făţiş, în orice caz. Detectasem deja o anumită agitaţie – Morlocii goneau cu o viteză din ce în ce mai mare, pe măsură ce strălucirea flăcărilor îndepărtate devenea mai puternică.
Deodată, am simţit un nou miros în aer. Era vag, aproape copleşit de fum...
Erau vaporii de camfor.
Mă aflam poate la numai câţiva iarzi de locul în care Morlocii căzuseră asupra mea şi a Weenei în vreme ce dormeam – acolo unde eu mă luptasem, iar Weena fusese pierdută!
Am dat peste o ceată numeroasă de Morloci – o hoardă întreagă, de-abia vizibilă dincolo de următorul rând de copaci. Se învălmăşeau unii peste alţii ca nişte larve, nerăbdători să se alăture pârjolului sau ospăţului, într-o gloată cum nu-mi aminteam să mai fi văzut înainte. Am zărit un bărbat căznindu-se să se ridice din mijlocul lor. Era ascuns sub o mare povară de Morloci, care îl apucaseră de gât, de păr şi de braţe, trântindu-l la pământ. Apoi am observat un braţ ridicându-se din încăierare cu un drug de fier – fusese rupt dintr-o maşină din Palatul de Porţelan Verde, îmi aduceam eu aminte – şi repezindu-se cu vigoare asupra Morlocilor. Aceştia se retraseră câteva momente, iar în scurt timp, bărbatul stătea lipit cu spatele de un copac. Avea părul răvăşit pe creştetul său lat, iar în picioare, doar nişte şosete zdrenţuite şi mânjite de sânge. Morlocii, turbaţi, năvăliră din nou peste el, dar bărbatul îşi agită drugul de fier, şi am auzit sunetul molatec, cărnos, provocat de zdrobirea feţelor Morlocilor.
O clipă m-a bătut gândul să-i sar în ajutor, însă ştiam că nu era nevoie. Avea să supravieţuiască, să iasă pe bâjbâite din pădure – singur, jelind-o pe Weena – şi să-şi recupereze Maşina Timpului din capcana şireţilor Morloci. Am rămas în umbra copacilor, încredinţat că nu puteau să mă vadă...
Însă Weena dispăruse de aici, mi-am dat eu seama: în acest moment al încleştării, deja îmi fusese răpită de Morloci!
M-am răsucit cu disperare. Încă o dată îmi permisesem să nu mă concentrez. Oare dădusem iarăşi greş? Oare o pierdusem din nou?
În această clipă, panica Morlocilor stârnită de incendiu luă proporţii, iar aceştia fugiră de flăcări unii după alţii, cu spinările lor păroase şi cocoşate mânjite în roşu. Apoi am observat o bandă de Morloci, patru la număr, împleticindu-se printre copaci şi îndepărtându-se din calea focului. Duceau ceva cu ei, am remarcat acum: ceva imobil, palid, flasc, cu o urmă de alb şi auriu...
Am scos un răcnet şi m-am năpustit prin hăţişuri. Cele patru capete ale Morlocilor se învârtiră până ce ochii lor roşii-cenuşii rămaseră aţintiţi asupra mea, iar apoi, cu pumnii ridicaţi, am căzut asupra lor.
N-a fost cine ştie ce luptă. Morlocii lăsară povara lor preţioasă şi se întoarseră cu faţa la mine, dar erau distraşi în permanenţă de strălucirea crescândă dindărătul lor. O brută pitică îşi înfipse colţii în încheietura mâinii mele, şi atunci, i-am aplicat un pumn în figură, simţind trosnetul osului. După câteva secunde îmi dădu drumul şi o rupseră la fugă toţi patru.
M-am aplecat şi am ridicat-o pe Weena de la pământ. Sărmana gâză era la fel de uşoară ca un copil, şi mă durea inima din pricina stării în care se afla. Rochia îi fusese sfâşiată şi murdărită, chipul şi părul auriu îi erau năclăite de funingine şi de fum, şi am avut senzaţia că pe unul dintre obraji suferise o arsură. Am observat, de asemenea, micile urme ca de ace ale dinţilor de Morloci în pielea delicată de pe gâtul şi de pe braţele ei.
Îşi pierduse complet simţurile şi n-am reuşit să-mi dau seama dacă respira; m-am gândit că poate deja murise.

Am alergat prin pădure, cu Weena cuibărită în braţele mele.
În bezna fumegoasă, vederea îmi era slăbită; deşi incendiul oferea o lumină galben-roşiatică, aceasta transforma codrul într-un meleag al umbrelor, schimbătoare şi înşelătoare pentru ochi. De câteva ori m-am izbit de copaci, sau m-am împiedicat de câte un dâmb, însă mă tem că sărmana Weena a fost tare zguduită pe tot acest parcurs.
Ne aflam în mijlocul unui puhoi de Morloci, care fugeau cu toţii de flăcări la fel de hotărâţi ca şi mine. Spinările lor păroase străluceau în vâlvătaie, iar ochii le erau ca nişte discuri de durere palpabilă. Orbecăiau prin pădure, ciocnindu-se de copaci şi lovindu-se unii pe alţii cu pumnii lor micuţi, sau se târau pe sol, gemând, căutând o iluzorie scăpare de dogoare şi de lumină. Când se izbeau de mine, îi loveam cu pumnul ori cu piciorul, ca să-i ţin la distanţă, dar era destul de limpede că, aşa orbiţi cum erau, nu puteau să reprezinte vreo ameninţare, iar după o vreme am descoperit că era suficient, pur şi simplu, să-i împing.
Acum, fiindcă mă obişnuisem cu demnitatea tăcută a lui Nebogipfel, natura bestială a acestor Morloci primitivi, cu fălcile lor moi, cu părul slinos şi încâlcit, cu ţinuta cocoşată unii dintre ei fugeau cu mâinile atârnându-le la pământ – era cumplit de tulburătoare.
Pe neaşteptate, am ajuns la marginea pădurii. Am trecut de ultimul rând de copaci, poticnindu-mă, şi m-am trezit împleticindu-mă pe o pajişte.
Am sorbit câteva guri mari de aer şi m-am răsucit să privesc înapoi către codrul mistuit de flăcări. Fumul se învolbura spre cer, formând o coloană ce se înălţa în văzduh, ascunzând stelele. Şi am văzut, din inima pădurii, văpăi gigantice – de sute de picioare -, care se ridicau asemenea unor clădiri. Morlocii continuau să fugă de flăcări, însă din ce în ce mai puţini, iar aceia care ieşeau din pădure erau răvăşiţi şi vătămaţi.
M-am întors şi am păşit pe iarba înaltă şi aspră. La început am simţit o dogoare puternică în spate, dar după circa o milă, aceasta se diminuă, şi strălucirea stacojie a focului se reduse la o simplă pâlpâire. N-am mai zărit nici urmă de Morloc după aceasta.
Am trecut un deal, iar în valea de dincolo de el, am ajuns într-un loc pe care îl vizitasem mai înainte. Aici existau nişte salcâmi, un număr de refugii pentru dormit şi o statuie – incompletă şi spartă, ce mă dusese cu gândul la un faun. Am coborât panta în această vale şi, găzduit în şaua ei, am dat peste un pârâu de care îmi aduceam aminte. Suprafaţa sa, învolburată şi întreruptă, oglindea lumina stelelor. M-am oprit lângă mal şi am culcat-o pe Weena cu grijă pe pământ. Apa era rece şi curgea repede. Mi-am rupt o fâşie din cămaşă şi am cufundat-o în râu, apoi am spălat biata faţă a Weenei şi i-am picurat puţină apă în gură.
Astfel, am rămas tot restul acelei Nopţi Negre, cu capul Weenei adăpostit în poala mea.

Dimineaţa, l-am văzut ieşind din pădurea mistuită, într-o stare deplorabilă. Era îngrozitor de livid, iar pe chip avea o serie de tăieturi aproape vindecate. Purta o haină murdară şi prăfuită, şi şchiopăta din pricina unei răni mai grave decât o simplă bătătură, piciorul însângerat fiindu-i înfăşurat doar cu nişte iarbă arsă. Am simţit un fior de compasiune – ori poate de jenă – văzându-l în ce hal arăta: oare chiar aşa fusesem eu, m-am întrebat? Oare chiar le oferisem un asemenea spectacol prietenilor mei, când mă întorsesem, după acea primă aventură?
Mă bătu din nou gândul să-i dau ajutor, dar ştiam că nu era necesar. Alter ego-ul meu anterior urma să scape de epuizare dormind în strălucirea zilei, iar apoi, spre seară, avea să se întoarcă la Sfinxul-cel-Alb pentru a-şi recupera Maşina Timpului.
În cele din urmă – după o ultimă luptă împotriva Morlocilor -, avea să plece, într-un vârtej estompat.
Am rămas, aşadar, cu Weena lângă pârâu şi am oblojit-o în vreme ce soarele urca pe cer, şi m-am rugat să se trezească.


va urma

CORĂBIILE TIMPULUI (51)

STEPHEN BAXTER

Valea Tamisei

(ZIUA 292 495 940)

Indicatoarele cadranelor mele cronometrice începură să se rotească nebuneşte. Soarele se transformă într-o dâră de foc, apoi se contopi într-un arc strălucitor, cu Luna ca o panglică învolburată, fluctuantă. Arborii tremurau prin anotimpuri, aproape prea rapid pentru a-i urmări. Cerul căpătă o minunată nuanţă de albastru-închis, ca al unui crepuscul din toiul verii, cu nori ce deveneau invizibili, din fericire.

Forma translucidă, înceţoşată, a casei mele îmi dispăru numaidecât din vedere. Peisajul deveni vag, iar încă o dată splendida arhitectură din Era Construcţiilor năpădi Dealul Richmond ca o maree. N-am văzut niciuna dintre ciudăţeniile ce caracterizaseră crearea Istoriei lui Nebogipfel: încetinirea rotaţiei Pământului, realizarea Sferei din jurul Soarelui şi aşa mai departe. În prezent, urmăream acel talaz de un verde intens urcând coama dealului şi rămânând acolo, fără întreruperea iernii, şi am ştiut că ajunsesem în acea epocă viitoare, mai fericită, în care Britania se întorsese la un climat mai cald – era din nou ca în Paleocen, mi-am spus eu, cu un fior de nostalgie.

Am rămas atent după vreun semn al Observatorilor, însă n-am putut să zăresc vreo urmă a lor. Acum, Observatorii – acele minţi colosale, de neimaginat, piscurile marilor recife de inteligenţă ce populau Istoria Optimă – terminaseră cu mine, iar destinul meu se afla în propriile-mi mâini. Aceasta îmi trezi o satisfacţie sumbră, şi – când evidenţa zilelor de pe cadranul meu trecu de Două Sute Cincizeci de Mii – am tras cu grijă de maneta de oprire.

Am zărit pentru ultima oară Luna învârtindu-se prin fazele sale, pierind în întunecime. Mi-am adus aminte că plecasem, împreună cu Weena, în acea drumeţie finală la Palatul de Porţelan Verde, chiar înaintea perioadei pe care micuţa Eloie o numea Nopţile Negre, acea beznă desăvârşită din timpul Lunii noi, când Morlocii ieşeau la suprafaţă şi îşi făceau voia cu Eloii. Cât de nesăbuit fusesem, mi-am zis acum! Cât de impetuos şi de nesocotit am putut să fiu – cât de neatent cu biata Weena – când am pornit într-o asemenea expediţie, la aşa o vreme de primejdie.
Ei bine, m-am gândit eu cu o undă de amărăciune, acum mă întorsesem şi eram hotărât să îndrept greşelile trecutului meu, sau să mor în această încercare.
Cu un zvâcnet, maşina mă scoase din tumultul cenuşiu, iar lumina Soarelui năvăli peste mine, apăsătoare, fierbinte şi directă. Cadranele cronometrice se opriră cu un răpăit: era Ziua 292 495 940 – exact ziua, din anul de graţie 802701, în care o pierdusem pe Weena.

Stăteam pe panta familiară a dealului. Razele Soarelui erau strălucitoare şi a trebuit să-mi duc mâna la ochi. Deoarece lansasem maşina din grădina situată în spatele curţii, şi nu din laborator, mă găseam poate la douăzeci de iarzi mai jos de acea mică parcelă de rododendroni decât atunci când ajunsesem aici pentru întâia oară. Îndărătul meu, ceva mai sus pe panta dealului, am văzut binecunoscutul profil al Sfinxului-cel-Alb, cu surâsul său indescifrabil încremenit pe vecie. Baza de bronz rămăsese acoperită de cocleală, deşi ici-colo puteam să observ locurile în care reliefurile ştanţate fuseseră turtite de strădaniile mele zadarnice de a pătrunde în camera din interior, pentru a recupera Maşina Timpului ce îmi fusese furată, iar iarba era răscolită şi retezată, arătând pe unde trăseseră Morlocii aparatul înăuntrul piedestalului.

Acum, maşina furată se găsea acolo, mi-am dat eu seama, înfiorat. Era ciudat să mă gândesc că maşina cealaltă se afla la doar câţiva metri de mine, în obscuritatea acelei încăperi, în vreme ce eu stăteam pe această copie, desăvârşită din toate punctele de vedere, care scânteia pe gazon!

Am detaşat manetele de control şi le-am băgat în buzunar, apoi am păşit pe pământ. După poziţia Soarelui, am socotit că trebuia să fie, pesemne, trei după-amiaza, iar aerul era cald şi umed.
Pentru a-mi face o imagine mai cuprinzătoare asupra lucrurilor, am mers poate jumătate de milă către Sud-Est, până la coama ce fusese Dealul Richmond. Pe vremea mea, aici se găsea zona rezidenţială, cu faţadele ei costisitoare şi priveliştile ample către râu şi către ţinutul dinspre Vest; acum, un pâlc rar de copaci escaladase creasta dealului – nu se mai zărea nici urmă din zona rezidenţială şi mi-am închipuit că până şi fundaţiile caselor trebuie că fuseseră spulberate de acţiunea rădăcinilor copacilor -, dar, exact ca în 1891, peisajul rural se întindea înspre miazăzi şi apus până în zare, deosebit de fermecător.

În acest loc fusese aşezată o bancă, din acel metal galben pe care îl mai văzusem înainte; era mâncată de rugină roşie, iar braţele ei erau alcătuite după imaginea unor făpturi din cine ştie ce legendă dată uitării. O urzică, cu frunze mari, pătate frumos cu cafeniu, urcase pe bancă, însă am îndepărtat-o – şi asta fără să mă înţepe – şi m-am aşezat, căci deja îmi era cald şi năduşeam.

Soarele atârna destul de jos în văzduh, către Vest, iar lumina sa scânteia printre edificiile răsfirate şi apele ce punctau peisajul înverzit. Ceaţa arşiţei atârna pretutindeni deasupra pământului. Timpul şi răbdătoarele evoluţii ale geologiei metamorfozaseră acest ţinut din zilele mele, dar puteam recunoaşte câteva detalii, care, deşi remodelate, încă existau, iar frumuseţea de vis a „văii nepereche a Tamisei”, cântată de poeţi, tot mai dăinuia. Panglica de argint a râului se îndepărtase de mine; aşa cum am pomenit în altă parte, Tamisa tăiase cotul de pe cursul său şi înainta direct dinspre Hampton spre Kew. Râul îşi adâncise matca, astfel că Richmondul se găsea acum aşezat deasupra unei văi largi, poate la o milă de apă. Am avut impresia că identific ceea ce odinioară fusese Insula Glover într-un fel de dâmb împădurit, din centrul vechii albii. Lunca Petershamului îşi păstrase multe dintre caracteristicile profilului modern, dar se ridicase mult deasupra nivelului râului, şi mi-am închipuit că acea zonă era mult mai puţin mlăştinoasă decât în vremea mea.

Marile clădiri ale acestei epoci erau risipite în peisaj, cu parapetele lor complicate şi coloanele înalte, elegante şi lăsate în ruină: frânturi ale osului arhitectural ieşit din coasta acoperită cu verdeaţă a coamei dealului. Cam la o milă de mine am zărit acel edificiu impunător, o masă de granit şi aluminiu, la care urcasem în prima seară. Din loc în loc, figuri grandioase, la fel de superbe şi de enigmatice ca Sfinxul meu, îşi ridicau capetele din vegetaţia omniprezentă, iar pretutindeni puteam să disting cupolele şi puţurile ce constituiau emblema Morlocilor. Enormele flori ale acestei perioade îndepărtate creşteau peste tot, cu petalele lor scânteietoare, de culoare albă, şi frunzele lucioase. Nu era pentru prima dată când acest ţinut, cu inflorescenţele lui extraordinare şi de o frumuseţe rară, cu pagodele şi cupolele cuibărite prin verdeaţă, îmi aminti de Grădinile Regale Botanice din Kew, din veacul meu; însă era un Kew care pusese stăpânire pe întreaga Anglie, după care se sălbăticise şi căzuse în paragină.
În zare, se înălţa o măreaţă construcţie pe care nu o observasem înainte. Era aproape pierdută în ceţurile din Nord-Vest, în direcţia Windsorului modern, dar era prea îndepărtată şi prea vagă pentru a desluşi vreun detaliu. Mi-am făgăduit că, într-o bună zi, aveam să străbat drumul până la Windsor, căci, în mod cert, dacă vreun lucru din zilele mele supravieţuise evoluţiei şi ruinei mileniilor ce trecuseră, acesta nu putea fi decât vestigiile masivei citadele normande de acolo.

M-am întors şi am văzut ţinutul rural întinzându-se înspre acel Banstead modern, şi am remarcat alternanţa de crânguri şi coline, punctată ici-colo de sclipirea apei, care îmi devenise cunoscută din vremea explorărilor mele anterioare. Iar în acea direcţie – poate la optsprezece-douăzeci de mile distanţă – să afla Palatul de Porţelan Verde. Uitându-mă într-acolo, am avut impresia că pot să disting ceva din turnurile acelei structuri, însă ochii mei nu mai erau ceea ce fuseseră odinioară, aşa că nu eram sigur.

Mersesem până la Palat, împreună cu Weena, în căutare de arme şi de alte provizii cu care să pot lupta împotriva Morlocilor. Într-adevăr, dacă îmi aminteam bine, eu – acel alter ego anterior – pesemne că scotoceam prin interiorul zidurilor lustruite, de culoare verde, chiar în clipa de faţă!

La vreo zece mile depărtare, un obstacol se interpunea între mine şi Palat, un crâmpei de pădure neguroasă. Chiar şi la lumina zilei părea o pată întunecată, sinistră, de cel puţin o milă jumătate lăţime. Purtând-o în braţe pe Weena, străbătusem acel codru fără mari probleme, întâia dată, căci aşteptasem ziua pentru a-l traversa, însă a doua oară, când ne întorceam de la Palat (astăzi, adică!) aveam să las nerăbdarea şi oboseala să-mi răpească ce era mai bun în mine. Decis să revin la Sfinx cât mai curând posibil şi să mă apuc să-mi recuperez maşina, urma să pătrund în acea pădure pe întuneric – şi să adorm -, iar Morlocii aveau să năvălească asupra noastră şi să o răpească pe Weena.

Fusesem norocos că scăpasem cu viaţă din acea nebunie, ştiam; dar în ceea ce o priveşte pe sărmana Weena...

Am reuşit să-mi alung sentimentele de ruşine, deoarece acum, mă aflam aici – mi-am amintit – ca să plătesc pentru toate acestea.
Era suficient de devreme să pot ajunge la acel codru înainte ca lumina zilei să dispară. Nu dispuneam de arme, fireşte, însă scopul meu aici nu era să lupt cu Morlocii – terminasem cu asta ci pur şi simplu să o salvez pe Weena. Iar pentru asta, am socotit eu, n-aveam nevoie de arme mai puternice decât intelectul şi pumnii.

O plimbare

Maşina Timpului părea foarte expusă, aşa cum stătea pe coama dealului, cu alama şi nichelul scânteind, şi, fiindcă n-aveam deloc intenţia de a o folosi din nou, am hotărât să o ascund. În preajmă se afla un crâng, şi am târât dispozitivul gheboşat până acolo, după care l-am acoperit cu ramuri şi frunze. Această acţiune necesită ceva efort din partea mea – maşina avea o construcţie masivă aşa că am plecat asudând. Şinele ei tăiaseră brazde adânci în pajişte, pe unde trecuse.

M-am odihnit vreo câteva minute, apoi, foarte decis, am pornit pe pantă în jos, spre Banstead.

De-abia făcusem câteva sute de iarzi când am auzit nişte glasuri. O clipă am rămas descumpănit, gândindu-mă – în ciuda luminii zilei – că ar putea fi Morlocii. Însă vocile erau foarte umane şi rosteau acele bizare lălăieli banale caracteristice Eloilor. Acum, un grup de cinci sau şase făpturi micuţe ieşiseră dintr-o pădurice pe o potecă ce ducea către Sfinx. Mă uimi din nou cât de delicaţi şi de scunzi erau – nu mai mari decât copiii din zilele mele -, atât femeile cât şi bărbaţii, şi purtau acele sandale şi tunici simple, de culoare purpurie.

Similitudinile cu prima mea sosire în această epocă mă frapară numaidecât, căci şi atunci dădusem peste un grup de Eloi exact în acelaşi mod. Mi-am adus aminte cum se apropiaseră fără teamă – mai mult de curiozitate – şi cum râseseră şi vorbiseră cu mine.

Acum, totuşi, avansară cu circumspecţie: de fapt, am avut impresia că mă evitau. Mi-am deschis braţele şi am zâmbit, dorind să le arăt cu nu voiam să le fac vreun rău, însă ştiam prea bine care era cauza acestei schimbări de percepţie: observaseră deja comportamentul primejdios şi instabil al alter ego-ului meu anterior, mai ales în momentul dezlănţuirii mele după ce mi se furase Maşina Timpului. Aceşti Eloi aveau tot dreptul la precauţie!

N-am insistat în această problemă, iar Eloii mă ocoliră, urcând pe panta dealului, către stratul de rododendroni; de îndată ce nu mă mai putură vedea, îşi reluară discuţiile în ritmurile lor gângurite.
Am pornit prin întinderea rurală spre pădure. Am remarcat pretutindeni acele puţuri care duceau, ştiam bine, în lumea subterană a Morlocilor – şi de unde răzbătea, dacă mă apropiam suficient de mult pentru a auzi, implacabilul duduit al colosalelor lor maşini. Sudoarea porni să-mi curgă pe frunte şi pe piept – căci ziua rămăsese toridă, în ciuda coborârii soarelui de după-amiază -, şi am simţit cum răsuflarea îmi ieşea întretăiată din plămâni.

O dată cu imersiunea mea în această lume, şi sentimentele părură să-mi reînvie. Weena, o creatură limitată, totuşi, îmi arătase afecţiune – era unica făptură din această lume a lui 802701 care făcuse aşa ceva; iar pierderea ei îmi pricinuise cea mai cumplită jale. Dar, atunci când ajunsesem să le relatez această poveste amicilor mei, la lumina familiară a propriului meu şemineu, în 1891, durerea se etiolase, până ce rămăsese doar o schiţă palidă; Weena devenise amintirea unui vis, total ireală.

Ei bine, acum mă găseam iarăşi aici, cutreierând prin ţinutul atât de cunoscut, şi toată acea durere pură îmi reveni – de parcă n-aş fi plecat niciodată din acest loc – şi îmi impulsiona fiecare pas.
În timp ce mergeam, mă cuprinse o foame straşnică. Mi-am dat seama că nu-mi puteam aduce aminte când mâncasem ultima oară – pesemne, fusese înainte ca Nebogipfel şi cu mine să plecăm din epoca Albului Pământ -, deşi, am speculat eu, poate că era adevărat dacă afirmam că acest trup nu avusese niciodată parte de hrană, în cazul în care fusese reconstruit de Observatori, aşa cum sugerase Nebogipfel! Ei bine, indiferent de subtilităţile filosofice, foamea ajunsese în curând să-mi macine stomacul şi am început să simt o sfârşeală din pricina arşiţei. Am trecut pe lângă un palat alimentar – un edificiu impozant, cenuşiu, din piatră corodată – şi m-am abătut de la ruta mea.

Am pătruns printr-un portal sculptat, cu ornamentele atacate serios de intemperii şi distruse. În interior am găsit o singură încăpere enormă, vopsită în cafeniu, a cărei pardoseală era alcătuită din blocuri din acel metal dur, de culoare albă, pe care îl remarcasem înainte, prin care paşii uşori ai nenumăratelor generaţii de Eloi săpaseră făgaşe. Nişte dale de piatră lustruită serveau ca mese, pe care tronau grămezi de fructe, iar în jurul lor se adunaseră mici pâlcuri de Eloi, în tunicile lor frumoase, mâncând şi sporovăind unii cu alţii ca o mulţime de păsări de colivie.

Am rămas acolo, în hainele mele de junglă soioase – rămăşiţele Paleocenului erau complet nepotrivite în acea splendoare însorită, şi mi-am spus că Observatorii ar fi putut să mă echipeze mai elegant! Un grup de Eloi se apropiară de mine şi mă împresurară. Le-am simţit mânuţele, ca nişte tentacule moi, trăgându-mă de cămaşă. Chipurile lor aveau guri mici, bărbii ascuţite şi urechi minuscule tipice rasei – aceştia păreau să facă parte din alt grup de Eloi decât cei pe care îi întâlnisem lângă Sfinx iar aceste făpturi mititele nu aveau o memorie bună, deci, ca atare, nici frică de mine.

Venisem aici să-l salvez pe unul dintre semenii lor, nu să comit alte acte brutale de barbarism, cum au fost acelea care desfiguraseră vizita mea precedentă, aşa că m-am supus cercetărilor lor de bunăvoie şi cu palmele desfăcute.

M-am îndreptat către mese, urmat pretutindeni de trăncăneala subţire a Eloilor. Am descoperit un ciorchine de mure hipertrofiate, pe care mi le-am îndesat în gură, şi nu mi-a luat mult până să dau de câteva dintre acele fructe delicioase cu trei lobi, care se dovediseră alimentele mele favorite înainte. Am adunat un morman pe care l-am socotit îndestulător, apoi am găsit un colţ mai umbrit, mai întunecat, şi m-am aşezat să mănânc, înconjurat de un mic zid format din Eloii curioşi.

Le-am zâmbit, întâmpinându-i cu drag, şi am încercat să-mi amintesc acele frânturi din graiul lor uşor pe care le învăţasem anterior. În vreme ce vorbeam, chipurile delicate ale Eloilor se buluciră în preajma meu, cu ochii lor largi în întuneric şi cu buzele roşii întredeschise, ca nişte copii. M-am relaxat. Cred că simplitatea acestei întâlniri, umanitatea ei lejeră au fost lucrurile care m-au fermecat; avusem parte de prea multă stranietate neumană în ultima vreme! Eloii nu erau oameni, ştiam asta – în felul lor îmi erau la fel de străini ca şi Morlocii însă reprezentau nişte substituţi de calitate.
Mai că-mi venea să închid ochii.

Mi-am revenit cu o tresărire. Se făcuse destul de întuneric, în preajma mea rămăseseră mai puţini Eloi, iar ochii lor blânzi, creduli, păreau să strălucească spre mine în semiobscuritate.

M-am ridicat speriat în picioare. Cojile de fructe şi florile îmi căzură de pe trup, de-acolo de unde fuseseră aranjate de jucăuşii Eloi. Am străbătut, poticnindu-mă, încăperea principală. Acum era arhiplină de Eloi, care dormeau în grupuri mici pe podeaua metalică. Îţi cele din urmă, am ieşit pe uşă la lumina zilei...

Sau, mai degrabă, ce mai rămăsese din ea! Uitându-mă tulburat, am văzut cum ultimul crâmpei de soare de-abia se mai zărea – o simplă geană de lumină, lipită de orizontul vestic -, iar către Vest, am observat o singură planetă strălucitoare: poate era Venus.

Am ţipat şi mi-am ridicat braţele, spre boltă. După toate deciziile interioare conform cărora trebuia să mă răscumpăr pentru nebunia pripită a trecutului, iată că aţipisem întreaga după-amiază, aşa delăsător cum mă cunoaşteţi!

M-am avântat înapoi către poteca pe care o urmasem şi am pornit în goană spre codru. Se terminase cu planurile mele de a ajunge în pădure pe lumină! În vreme ce crepusculul mă învăluia, am desluşit, în treacăt, nişte năluci alb-cenuşii, de-abia vizibile cu coada ochiului. M-am răsucit la fiecare dintre aceste arătări, însă ele fugiră, ţinându-se la depărtare de mine.

Formele erau Morloci, fireşte – Morlocii brutali şi infami ai acestei Istorii şi mă urmăreau cu toate abilităţile de prădători tăcuţi pe care le stăpâneau. Acum, decizia mea anterioară cum că nu îmi trebuia o armă pentru această expediţie începu să-mi pară un pic prostească, şi mi-am zis că, imediat ce ajungeam în pădure, aveam să găsesc o creangă căzută la pământ sau aşa ceva, pe care să o folosesc pe post de bâtă.


va urma

CORĂBIILE TIMPULUI (50)

STEPHEN BAXTER

Emergenţa

Dar – s-ar putea să nu vă surprindă lucrul ăsta, dacă m-aţi urmărit până aici – această stare sufletească, un soi de împăcare elegiacă, nu persistă prea mult în mine!
Am început să mă uit în jur. M-am sforţat să aud, să văd până în cel mai mic amănunt cea mai neînsemnată fărâmă din cochilia de lumină ce mă împresura, însă o vreme n-am perceput decât o tăcere infinită şi o strălucire intolerabilă.
Devenisem un fir imaterial, probabil nemuritor, şi înglobat în această înfăptuire de nedepăşit: un univers în care forţele şi particulele erau în totalitate puse la dispoziţia Minţii. Era magnific, însă teribil, inuman, înfiorător – şi un fel de deznădejde zdrobitoare pogorî asupra mea.
Oare trecusem dincolo de fiinţă, în ceva care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă? Ei bine, dacă aşa era – descopeream eu -, încă nu simţeam tihna Eternului. Încă aveam un suflet de om, cu întreaga încărcătură de curiozitate şi cu setea de acţiune care fuseseră dintotdeauna componente ale naturii umane. Sunt prea occidental, şi în scurt timp mă săturasem de acest interval de Contemplaţie incorporală!...
Apoi, după o perioadă nemăsurată, mi-am dat seama că luminozitatea cerului nu era absolută. La limitele câmpului meu vizual exista un soi de ceaţă – o întunecare de-abia perceptibilă.
M-am uitat de-a lungul câtorva ere geologice, aşa mi se păru, şi am considerat, de vreme ce am aşteptat atât de mult, că ceaţa devenea mai desluşită. La marginea câmpului meu vizual era un soi de cerc, ca şi cum aş fi privit prin gura unei peşteri. Iar apoi, în mijlocul acelei guri spectrale de peşteră, am desluşit un nor neregulat, o pată pe strălucirea atotprezentă: am văzut o aglomerare de bare şi discuri grosolane, toate indistincte, dispuse aidoma unor năluci deasupra stelelor. Într-un colţ al acestei imagini se găsea un cilindru colorat în verde pur.
Am simţit o nerăbdare pătimaşă. Oare ce era această erupţie de umbre în Amiaza interminabilă a Istoriei Optime?
Gura de peşteră din preajmă deveni mai clară; m-am întrebat dacă nu cumva era vreo amintire ascunsă din Paleocen. În ceea ce priveşte grămada nebuloasă de bare şi discuri, am avut impresia că mai văzusem acea dispunere şi înainte: îmi părea la fel de cunoscută ca propria mea mână, mi-am spus, şi totuşi, în acest context modificat, nu mă simţeam în stare să o recunosc...
Imediat, înţelegerea năvăli asupra mea. Barele şi celelalte componente erau Maşina Timpului – liniile de-acolo, acoperind acea constelaţie, erau profilurile de alamă din care fabricasem structura de rezistenţă a dispozitivului, iar acele discuri, încercuite de galaxii, trebuie să fi fost cadranele cronometrice. Era maşina mea iniţială, pe care o crezusem pierdută, dezasamblată şi, în cele din urmă, distrusă în atacul german asupra Londrei, din anul 1938!
Coagularea acestei viziuni continuă încetul cu încetul. Barele de alamă licăriră – am văzut că se aşternuse un pic de praf pe feţele cadranelor cronometrice, ale căror limbi se roteau nebuneşte -, şi am recunoscut licărul de Plattnerită care scălda cuarţul dopat din infrastructură. M-am uitat în jos şi am desluşit doi cilindri mai întunecaţi, groşi şi mari – erau propriile mele picioare, îmbrăcate în tercotul de junglă, iar acele obiecte palide şi cu păr pe ele, complexe, pesemne că îmi erau mâinile, aşezate pe manetele de control ale aparatului!
Acum, în cele din urmă, am înţeles sensul „gurii de peşteră”. Era cadrul orbitelor mele, al nasului şi al obrajilor în jurul câmpului vizual: iarăşi priveam în afară din cea mai întunecată cavernă – propriul meu craniu.
Parcă aş fi fost coborât în propriul meu trup. Degetele şi picioarele se ataşară la conştiinţă. Puteam să percep manetele, reci şi ferme, în mână, şi o broboană de sudoare mă furnică uşor pe frunte. Semăna puţin, îmi închipui, cu momentul trezirii dintr-un leşin provocat de cloroform; domol, subtil, îmi reveneam în fire. Iar acum am simţit un zgâlţâit şi senzaţia de prăbuşire a călătoriei în timp.
Dincolo de Maşina Timpului nu exista decât beznă – n-am izbutit să zăresc nimic din lume -, însă am fost în stare să-mi dau seama, după oscilaţiile în descreştere, că maşina încetinea. M-am uitat în jur şi am fost răsplătit cu povara unui cap greu pe ciotul grumazului; după starea mea incorporală, parcă aş fi răsucit o piesă de artilerie. În imaginea mea însă rămăseseră doar urme vagi din Istoria Optimală; aici, un mănunchi de roiuri galactice, acolo, un crâmpei de lumină astrală. În acea ultimă clipă, înainte ca legătura intangibilă să mi se curme, am văzut din nou silueta rotundă şi solemnă a Observatorului, cu ochii săi imenşi şi gânditori.
Apoi dispăru cu totul, şi am devenit din nou pe deplin eu însumi. Am simţit un şuvoi de bucurie sălbatică, primitivă!
Maşina Timpului se opri cu o zvâcnitură. Aparatul se rostogoli, iar eu am zburat cu capul înainte prin aer, într-o beznă de smoală.

M-am pomenit în urechi cu o bubuitură de trăsnet. O ploaie grea şi neîntreruptă îmi cădea brutal pe creştet şi pe cămaşa de junglă. Într-o clipă, m-am udat până la piele. Ce mai întâmpinare înapoi la corporalitate, mi-am zis!
Fusesem aruncat pe un petic de iarbă jilavă şi moale, în faţa maşinii răsturnate. Era întuneric beznă. Se părea că mă aflam pe o mică pajişte, înconjurat de nişte tufişuri ale căror frunze dansau sub stropii de ploaie. Picăturile ce ricoşau alcătuiau un norişor în jurul aparatului. În apropiere, am auzit susurul unei ape şi ploaia care răpăia pe acea întindere lichidă mai mare.
M-am ridicat şi m-am uitat împrejur. În vecinătate, se găsea o clădire, vizibilă numai ca un contur pe cenuşiul de cărbune al văzduhului. Am remarcat o slabă strălucire verzuie, venind de sub maşina răsturnată, care emana de la un flacon – un cilindru de sticlă cu înălţimea de vreo şase inci. Era un şip de medicamente obişnuit, gradat, de opt uncii77. În mod limpede, fusese prins în cadrul maşinii, însă acum căzuse în iarbă.
M-am aplecat să ridic flaconul. Sclipirea verzuie provenea de la pulberea din interior: era Plattnerită.
M-am auzit strigat pe nume.
M-am întors uluit. Glasul fusese slab, aproape înăbuşit de vâjâitul ploii pe pajişte.
La nici zece picioare de mine, se afla o siluetă: măruntă, ca de copil, dar cu creştetul şi spinarea acoperite de păr lung şi lins, pe care ploaia îl lipise de pielea palidă. Ochii enormi, cenuşii-roşietici, erau aţintiţi asupra mea.
— Nebogipfel?...
Numaidecât, un circuit se închise în mintea mea buimacă.
M-am întors şi am cercetat din nou contururile solide ale clădirii. Puteam vedea un balcon de fier, în altă parte bucătăria mare, cu o ferestruică întredeschisă, iar acolo, forma masivă a laboratorului...
Era căminul meu; maşina mă depusese pe gazonul în pantă din spate, dintre casă şi Tamisa. Mă întorsesem – după toate peripeţiile – în Richmond!

Un cerc se închide

Încă o dată – exact aşa cum mai făcusem, în urmă cu atât de multe cicluri ale Istoriei – am pornit împreună cu Nebogipfel pe Petersham Road, către casa mea. Ploaia şuiera pe caldarâm. Era aproape întuneric beznă – de fapt, singura lumină provenea de la borcanul cu Plattnerită, care strălucea aidoma unui bec electric slab, aruncând o reflexie înceţoşată pe chipul lui Nebogipfel.
Am trecut cu degetele peste feroneria delicată şi familiară a gardului din faţa zonei. Iată o privelişte pe care socotisem că nu aveam să o mai văd vreodată: faţada ce se voia elegantă, pilaştrii verandei, dreptunghiurile întunecate ale ferestrelor mele.
— Ai iarăşi amândoi ochii, i-am atras atenţia lui Nebogipfel în şoaptă.
El coborî privirea spre trupul său reînnoit, deschizându-şi palmele, astfel că pielea lividă îi lucea în lumina Plattneritei.
— Nu am nevoie de proteză, spuse el. Nu mai am nevoie, fiindcă am fost reconstruit, ca şi tine.
Eu mi-am aşezat mâinile pe piept. Materialul cămăşii era scorţos, aspru la pipăit, iar propriul meu stern era rigid, dedesubt. Totul părea destul de consistent. Şi încă părea să fie persoana mea – adică, posedam o continuitate a conştiinţei, un unic traiect, scânteietor, al memoriei, care ducea înapoi prin întregul hăţiş de Istorii, până la vremurile mai simple când eram băiat. Însă nu puteam fi acelaşi om – căci fusesem dezmembrat în acea Istorie Optimă şi refăcut aici. M-am întrebat în ce măsură acel univers strălucitor rămăsese în mine.
— Nebogipfel, tu îţi aduci aminte multe din toate astea – după ce am trecut de Hotarul de la începutul timpului -, de cerul luminos şi aşa mai departe?
— Absolut totul. Ochii săi erau negri. Tu, nu?
— Nu sunt sigur, am răspuns. Acum, am impresia că a fost un fel de vis – mai ales aici, în ploaia asta englezească, rece.
— Dar Istoria Optimă este realitatea, şopti Morlocul. Toate astea – făcu cu mâna spre inocentul Richmond -, toate aceste Istorii sub-Optime, parţiale, ăsta este visul.
Am ridicat borcanul de Plattnerită din mâna mea. Era un recipient de medicamente obişnuit, cu dop de cauciuc. Inutil să mai spun că n-aveam nici cea mai vagă idee de unde venise, nici cum ajunsese printre longeroanele maşinii mele.
— Ei bine, borcanul e destul de real, am rostit eu. Într-adevăr, o soluţie tare elegantă, nu? Precum închiderea unui cerc.
Am păşit către uşă.
— Cred că ar fi mai bine să te tragi înapoi – cât să nu fi văzut – înainte de a suna.
El se retrase în umbra verandei, şi în curând era complet invizibil.
Am acţionat cordonul soneriei.
Am auzit cum se deschidea o uşă, un strigăt uşor – „Vin acum!” apoi nişte paşi grei, nervoşi, pe scară. În broască zornăi o cheie, şi uşa se întredeschise.
O lumânare, sfârâind într-un suport de alamă, fu împinsă prin cadru spre mine, şi apăru chipul larg şi rotund al unui bărbat tânăr, cu ochii umflaţi de somn. Avea douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, şi purta un halat ponosit, ros până la urzeală, aruncat peste o cămaşă de noapte boţită. Părul, şaten-nisipiu, i se ridica din părţile laterale ale ciudatului său craniu mare.
— Da? rosti scurt. Este trecut de trei dimineaţa, ştiai...
Nu fusesem sigur ce intenţionam să spun, însă acum că venise momentul, toate cuvintele îmi fugiră din minte. Am suferit acel şoc bizar, tulburător, al recunoaşterii. Nu cred că vreo persoană din secolul meu ar putea vreodată să se obişnuiască cu experienţa întâlnirii cu sine însuşi, indiferent de câte ori ar fi exersat-o – iar în acea clipă, peste vălmăşagul de sentimente se adăuga încă un gen de amărăciune. Căci acesta nu mai reprezenta doar o versiune mai tânără a mea, ci era, totodată, şi strămoşul direct al lui Moses. Era ca şi cum aş fi stat faţă în faţă cu un frate mai tânăr pe care îl socotisem pierdut.
El îmi cercetă chipul din nou, de data asta, cu suspiciune.
— Ce naiba vrei? De regulă, nu vreau să am de-a face cu negustorii ambulanţi, înţelegi, chiar dacă ar fi fost perioada potrivită a zilei.
— Nu, am zis eu cu blândeţe. Ştiu că nu.
— O, aşadar ştii?
Dădu să trântească uşa, însă observă ceva pe figura mea – puteam să-i văd privirea -, un fantomatic semn de recunoaştere.
— Cred c-ar fi mai bine să-mi spui ce vrei.
Timid, am scos flaconul cu Plattnerită de la spate.
— Am asta pentru dumneata.
Sprâncenele i se ridicară când remarcă bizara strălucire verzuie a flaconului.
— Ce este?
— Este... cum să-ţi explic? E un fel de mostră. Pentru dumneata.
— O mostră de ce?
— Nu ştiu, am minţit eu. Mi-ar plăcea să descoperi dumneata.
El se uită curios, dar încă şovăitor, iar acum, pe trăsăturile sale, se instală o expresie de încăpăţânare clară.
— Ce anume să descopăr?
Începeam să mă enervez din pricina acestor întrebări prosteşti.
— La naiba, omule, chiar n-ai niciun pic de iniţiativă? Fă nişte experimente...
— Nu sunt sigur că îmi place tonul dumitale, rosti el arogant. Ce fel de experimente?
— Of!
Mi-am trecut o mână prin părul ud; o astfel de trufie nu-i şedea bine unui bărbat tânăr, mi-am zis eu.
— Este un mineral nou, poţi să te convingi!
El ridică din sprâncene, cu o suspiciune îndoită.
M-am aplecat şi am aşezat flaconul pe trepte.
— O să-l las aici. Poţi să te uiţi la el când vei fi gata – iar eu ştiu că vei fi gata. Nu vreau să-ţi irosesc timpul.
M-am întors şi am coborât scara, sunetul paşilor mei prin ploaie răsunând pe pietriş.
Când m-am uitat îndărăt, am observat că ridicase flaconul, şi strălucirea verde a acestuia îndulcea umbrele pe care lumânarea i le arunca pe chip.
— Dar numele dumitale...! strigă el.
Am simţit un imbold de moment.
— Este Plattner, am spus.
— Plattner? Ne cunoaştem?
— Plattner, am repetat cu oarecare nerăbdare, şi am căutat o minciună mai amănunţită în tainiţele întunecate ale creierului meu. Gottfried Plattner...
Parcă aş fi auzit pe altcineva rostind aceste lucruri – însă imediat ce vorbele îmi ieşiră din gură, am ştiut că, într-un fel, fuseseră inevitabile.
Se terminase; cercul era închis!
El continuă să strige, dar eu m-am îndepărtat hotărât de poartă, în josul dealului.

Nebogipfel mă aştepta înapoia casei, aproape de Maşina Timpului.
— Gata, i-am zis eu.
Prima geană a zorilor pătrunsese prin cerul înnorat, şi l-am văzut pe Morloc ca pe un fel de siluetă granulată: îşi ţinea mâinile strânse la spate, părul i se lipise de spinare şi ochii îi erau nişte iazuri enorme, roşii ca sângele.
— Arăţi ca naiba! i-am spus cu bunătate. Ploaia asta...
— Nu contează cine ştie ce.
— Ce vei face acum?
— Ce vei face tu?
Drept răspuns, m-am aplecat şi am tras de Maşina Timpului. Ea se răsuci, zgâlţâindu-se ca un pat vechi, şi se stabiliză pe gazon cu un pocnet gros. Am trecut cu mâna peste cadrul deteriorat al aparatului; pe barele de cuarţ şi pe şa se aşezaseră muşchi şi bucăţele de iarbă, iar una dintre şine era îndoită, pierzându-şi forma.
— Poţi să mergi acasă, ştii, zise el. În 1891. Este limpede că ai fost adus înapoi, de Observatori, în Istoria ta originală – în versiunea primordială a lucrurilor. Nu-i nevoie decât să călătoreşti în viitor câţiva ani.
M-am gândit la perspectiva asta. Din anumite puncte de vedere, ar fi fost confortabil să revin în acea epocă tihnită, la carapacea mea de posesiuni, tovărăşii şi realizări. Şi m-aş fi bucurat din nou de compania unora dintre acei vechi amici ai mei – Filby şi toţi ceilalţi. Însă...
— Aveam un prieten, în 1891, i-am spus lui Nebogipfel. Mă gândeam la Scriitor. Un camarad tânăr, doar. Un individ bizar în anumite privinţe – foarte înflăcărat – şi totuşi cu un mod de a percepe lucrurile... Părea să vadă dincolo de suprafaţă – dincolo de acel Aici şi Acum care ne obsedează pe noi toţi -, în inima proceselor: să vadă tendinţele, curenţii de adâncime ce ne leagă de trecut şi de viitor. Avea viziunea micimii Umanităţii, cred, faţă de grandiosul talaz al timpului evoluţionar. Şi am impresia că îl irita lumea în care era captiv, cu nesfârşitele rânduieli lente ale societăţii – până şi propria sa natură umană bolnăvicioasă. Parcă ar fi fost un străin în propria lui epocă, înţelegi? Şi, dacă m-aş întoarce acasă, aşa m-aş simţi şi eu. În afara vremii. Căci, indiferent cât de solidă ar părea această lume, eu aş şti întotdeauna că o mie de universuri, cu deosebiri mai mici sau mai mari, se găsesc pretutindeni în jurul ei – doar că nu pot fi atinse. Am devenit un monstru, am senzaţia... Prietenii mei vor trebui să considere că m-am pierdut în timp şi să mă deplângă în ce fel vor găsi de cuviinţă.
Chiar pe măsură ce rosteam acestea, hotărârea mi se închegă în minte.
— Încă mai am o chemare. Încă n-am îndeplinit misiunea pe care mi-am stabilit-o singur, când am revenit în timp după acea primă vizită. Aici s-a închis un cerc, dar altul rămâne deschis, atârnând ca un os frânt, în viitorul îndepărtat...
— Înţeleg, spuse Morlocul.
Am urcat pe şaua maşinii.
— Dar cu persoana ta cum rămâne, Nebogipfel? Vii cu mine? Pot să-mi imaginez un rol pentru tine acolo şi nu vreau să te las blocat în acest loc.
— Mulţumesc, dar nu vin. Nu voi zăbovi aici prea multă vreme.
— Unde te vei duce?
El îşi ridică faţa. Acum, ploaia se domolise, însă mai burniţa uşor din cerul tot mai luminos, prelingându-se pe enormele cornee ale ochilor săi.
— Şi eu sunt conştient de închiderea cercurilor, zise el. Dar încă sunt curios în legătură cu ceea ce se găseşte dincolo de ele...
— Ce vrei să zici?
— Dacă te-ai fi întors aici şi ţi-ai fi împuşcat alter ego-ul mai puţin vârstnic – ei bine, n-ar fi apărut nicio contradicţie cauzală. În schimb, ai fi creat o nouă Istorie, o altă, variantă în Multiplicitate, în care ai murit de tânăr, de mâna unui străin.
— Asta mi-e destul de clar, acum. Niciun paradox nu este cu putinţă într-o singură Istorie, din cauza existenţei Multiplicităţii.
— Însă, continuă calm Morlocul, Observatorii te-au adus aici ca să ai posibilitatea de a transmite Plattnerita propriei tale persoane – ca să poţi iniţia succesiunea de evenimente ce a dus la realizarea celei dintâi Maşini a Timpului şi la naşterea Multiplicităţii. Aşadar, există o închidere mai amplă – a Multiplicităţii în ea însăşi.
Am văzut unde voia să bată.
— În definitiv, există un soi de buclă cauzală închisă, am rostit eu, ca un vierme care îşi mănâncă propria-i coadă... Multiplicitatea n-ar fi putut lua fiinţă, dacă Multiplicitatea n-ar fi fiinţat de la început!
Nebogipfel spuse că Observatorii considerau că rezolvarea acestui Paradox Final necesita existenţa altor Multiplicităţi, a unei Multiplicităţi de Multiplicităţi.
— Pentru a dezlega această buclă cauzală este necesar, din punct de vedere logic, un ordin superior, rosti Nebogipfel, exact aşa cum Multiplicitatea noastră este cerută pentru a dezlega paradoxurile unei singure Istorii.
— La naiba, Nebogipfel! Mintea mi se învârteşte la gândul ăsta. Ansambluri paralele de universuri – oare e posibil?
— Mai mult decât posibil, zise el. Iar Observatorii intenţionează să călătorească acolo.
Îşi coborî privirea de la cer. Acum, zorile erau foarte luminoase, şi am văzut că pielea albicioasă din jurul ochilor i se încreţea din pricina disconfortului.
— Şi mă vor lua cu ei. Nu-mi pot închipui vreo aventură mai mare... tu poţi?
Stând acolo pe şaua maşinii mele, m-am uitat în jur pentru ultima oară, la acei zori comuni, apoşi, de undeva din secolul al XIX-lea. Casele, pline de oameni adormiţi, se profilau peste tot pe Petersham Road; am simţit mirosul umezelii din iarbă, iar undeva pocni o uşă, când un lăptar sau un poştaş îşi începu ziua de lucru.
N-aveam să mă mai întorc vreodată aici, ştiam bine.
— Nebogipfel, când veţi ajunge în această Multiplicitate mai vastă, ce se va întâmpla?
— Există multe ordine ale Infinitului, rosti liniştit Nebogipfel, în vreme ce ploaia uşoară i se scurgea pe trăsăturile feţei. Este ca o ierarhie: din structuri universale – şi ambiţii.
Glasul său încă păstra acel gângurit molcom de Morloc – cu intonaţii de-a dreptul stranii – şi totuşi era pătruns de mirare.
— Constructorii poate că stăpâneau un univers, însă n-a fost suficient. Aşa că au provocat Finitudinea, au atins Hotarul Timpului şi au trecut prin el, oferind posibilitatea Minţii să colonizeze şi să locuiască toate universurile Multiplicităţii, însă, pentru Observatorii din Istoria Optimă, nici măcar acest lucru nu este suficient şi caută modalităţi de a ajunge dincolo, în Ordinele superioare al Infinităţii...
— Şi dacă reuşesc? Îşi vor găsi odihna?
— Nu există odihnă. Nu există limită. Nu există sfârşit pentru Dincolo – nici graniţă pe care Viaţa şi Mintea să nu o poată provoca şi sparge.
Palma mea se strânse pe manetele maşinii, iar întreaga construcţie gheboşată se legănă ca o ramură în vânt.
— Nebogipfel, eu...
El îşi ridică mâna.
— Du-te, zise Morlocul.
Mi-am tras răsuflarea, am apucat maneta cu ambele mâini şi am pornit cu o bufnitură.


va urma

CORĂBIILE TIMPULUI (49)

STEPHEN BAXTER

Viziunea finală

Un univers infinit!
Poate că vă uitaţi afară, prin norii de fum ai Londrei, către aştrii ce marchează bolta de catedrală a văzduhului; totul este atât de imens, atât de neschimbător, încât e lesne să presupui că acest cosmos nu are capăt şi că durează din vecie.
...Însă aşa ceva nu-i posibil. Este nevoie doar de o întrebare de bun-simţ pentru a înţelege motivul: de ce noaptea cerul este întunecat?

Dacă aţi trăi într-un univers infinit, cu stele şi galaxii răspândite într-un vid fără de margini, atunci, în orice direcţie a firmamentului aţi privi, ochiul vostru ar trebui să întâlnească o rază de lumină venită de la suprafaţa unei stele. Văzduhul nopţii ar trebui să ardă pretutindeni la fel de puternic ca soarele...
Constructorii se luptaseră cu însăşi întunecimea cerului.
Senzaţiile mele aveau o asprime de granit: nu exista nicio moliciune difuză, nicio atmosferă, nimic altceva decât acel tipar de infinită strălucire, alcătuit dintr-un noian de puncte şi pete intense de lumină. Ici-colo, am avut impresia că pot să desluşesc configuraţii şi trăsături distincte – constelaţii de stele mai vii pe fundalul general -, dar întregul efect era atât de orbitor, încât n-am izbutit să reperez aceeaşi structură de două ori. Scânteile de Plattnerită ce mă însoţeau – Constructorii, cu Nebogipfel printre ei – se îndepărtară de mine, pe deasupra şi pe dedesubt, precum crâmpeiele verzui ale unui vis. Rămăsesem izolat. Nu simţeam deloc teamă sau disconfort. Zgâlţâiturile pe care le trăisem în clipa Nonlinearităţii pieriseră, lăsându-mă fără percepţia poziţiei, a timpului ori a duratei...
Apoi însă – după un interval pe care nu l-am putut măsura – mi-am dat seama că nu mai eram singur.

Forma dinaintea mea se închegă pe fundalul luminii siderale, de parcă în faţa ochilor mei ar fi fost prezentat un spectacol cu lanterna magică. Începu ca o simplă umbră pe acea strălucire omniprezentă – prima dată n-am ştiut sigur dacă chiar era ceva, şi nu doar proiecţiile propriei mele imaginaţii disperate -, dar în cele din urmă căpătă un gen de materialitate.
Era o minge, aparent din carne, legănându-se prin spaţiu, fără niciun punct de sprijin. Am socotit că se găsea la vreo opt-zece picioare de mine (indiferent unde mă aflam şi ce ajunsesem să fiu) şi măsura cam patru picioare în diametru. În partea de jos îi atârnau nişte tentacule. Am auzit un sunet slab, gâlgâit. Am remarcat un plisc cărnos, nicio urmă de nări şi două pleoape enorme, care acum se încreţiră precum nişte draperii, scoţând la iveală nişte ochi – ochi umani – care mă fixară!
Am recunoscut-o, fireşte; era una dintre acele fiinţe pe care le denumisem Observatori – acele arătări enigmatice care mă frecventaseră în călătoriile mele prin timp.
Făptura pluti ceva mai aproape de mine. Îşi întinse tentaculele şi am văzut că acele excrescenţe erau articulate şi grupate în două mănunchiuri, ca nişte mâini diforme, alungite. Tentaculele nu erau organe moi şi lipsite de oase, ca ale unei caracatiţe, ci aveau articulaţii multiple şi păreau să se termine cu unghii sau copite – aduceau, mai degrabă, cu nişte degete.
Acum, parcă m-ar fi adunat. Nimic din toate acestea nu putea fi real – mi-am zis cu deznădejde -, căci nici eu nu mai eram real, nu-i aşa? Devenisem un punct de conştiinţă, nu exista nimic din mine care să fie ridicat, în felul acesta...
Şi totuşi m-am simţit legănat de el, fapt ce îmi trezi un ciudat sentiment de siguranţă...
În faţa mea, Observatorul era uriaş. Avea pielea netedă şi acoperită cu fire de păr subţiri, pufoase; ochii îi erau enormi – albaştri ca şi cerul – şi posedau întreaga complexitate fermecătoare a ochilor omeneşti. Acum puteam chiar să-i şi simt mirosul -, avea un parfum înţepător de animal, un iz de lapte, poate. Mă ului cât de omenesc arăta. Este posibil să vi se pară bizar, însă mi-am zis – atât de aproape de creatură şi suspendat în toată imensitatea aceea nestructurată – că asemănările cu forma umană erau mai năucitoare decât deosebirile evidente. Am devenit din ce în ce mai încredinţat că era om: deformat de cumplitul zbucium al timpului evoluţionar, poate, însă într-un fel înrudit cu mine.
Curând, Observatorul îmi dădu drumul şi am simţit că mă îndepărtez de el, levitând.
Ochii îi clipiră şi am auzit foşnetul lent al pleoapelor sale. Apoi dădu roată cu privirea lui enormă văzduhului incandescent, inform, ca şi cum ar fi căutat ceva! Cu un oftat extrem de slab, plecă de lângă mine. În timp ce făcea acest lucru, se răsuci, iar tentaculele i se unduiră în urmă.
Pe moment, mă cuprinse un acces de panică – întrucât n-aveam deloc dorinţa de a rămâne din nou doar în compania mea, aici în perfecţiunea dezolantă a Optimităţii dar, după o clipă, am plutit îndărătul Observatorului. Mă deplasam fără voinţă, aidoma unei frunze de toamnă purtate de trecerea roţilor unei căruţe.
Am pomenit despre acele constelaţii nedesluşite pe care le zărisem, strălucind pe fundalul infinitului spaţiu scăldat în lumină. În prezent, aveam impresia că un grup de stele, situate exact în faţa noastră, se răzleţeau, ca un stol de păsări, în vreme ce altul, în spate (eram în stare să-mi rotesc privirea), se contracta.
Oare era posibil? m-am întrebat. Oare călătoream cu atâta rapiditate, încât până şi stelele îşi schimbau poziţia în câmpul meu vizual, ca nişte stâlpi de felinar văzuţi din goana trenului?
Dintr-o dată, veniră în zbor o multitudine de particule de piatră, licărind ca firele de praf într-o rază a Soarelui, se învolburară în jurul meu şi dispărură din nou într-o clipită, rămânând mult în urmă. Cât timp am stat în acea Istorie Optimă, n-am văzut nici urmă de planetă sau de alt corp stâncos, cu excepţia acelui banc de pulbere, şi m-am întrebat dacă nu cumva căldura enormă şi radiaţia intensă de aici împiedicau închegarea planetelor din materia primordială.
Universul se dădea în lături din ce în ce mai iute, ca o goană de fire agitate pe fundalul atotprezentei străluciri. Aştrii deveniră mai luminoşi, explodând din puncte în globuri care se năpusteau spre mine, doar pentru a pieri după câteva clipe în spatele meu.
Ne-am avântat în sus şi am plutit deasupra unei galaxii – o gigantică morişcă de stele ale căror culori variate scânteiau, pale şi estompate, pe albul general al decorului. Dar, în scurtă vreme, până şi acest vast sistem se micşoră sub mine, devenind acum un disc arzător ce se învârtea, iar în cele din urmă, un crâmpei minuscul de lumină ceţoasă, pierdut printre alte milioane de crâmpeie.
Şi, pe tot parcursul acestui zbor uluitor – trebuie să vă închipuiţi -, am avut imaginea umerilor rotunzi ai Observatorului, pe când cutreiera prin acea maree de lumină chiar în faţa mea, netulburat de peisajele siderale ce le străbăteam.
M-am gândit la ocaziile în care văzusem această făptură şi pe semenii ei. Fusese acel indiciu vag al gânguritului în cele dintâi călătorii în timp ale mele – după care, prima imagine clară a unui Observator atunci când, în lumina Soarelui muribund din viitorul îndepărtat, urmărisem acel obiect sărind spasmodic pe un banc aflat la distanţă: o vietate ca o minge de fotbal, pe care scânteiau stropi de apă. Atunci îl considerasem un locuitor al acelei lumi condamnate, dar nu era – nu mai mult decât mine. După aceea, existaseră acele viziuni ulterioare – zărite în treacăt prin strălucirea verde a Plattneritei – ale Observatorilor care se înghesuiau în jurul maşinii, pe măsură ce eu goneam prin timp.
Pe durata scurtei mele cariere spectaculoase de Explorator al Timpului, înţelegeam eu acum, fusesem însoţit – studiat – de către Observatori.
Pesemne că Observatorii erau capabili să urmeze după bunul lor plac liniile Timpului Imaginar, traversând infinitele Istorii ale Multiplicităţii cu uşurinţa unui vapor ce despică curenţii oceanului; Observatorii preluaseră rudimentarele Motoare de Nonlinearitate realizate de Constructori şi le îmbunătăţiseră până la perfecţiune.
Acum, umblam printr-un un vid nesfârşit – o Gaură în Spaţiu -, care era demarcat de fire şi planuri, de pelicule de lumină plămădite din galaxii şi din nori de stele răzleţe. Chiar şi aici, la milioane de ani-lumină de cea mai apropiată nebuloasă cerească, fluxul omniprezent de radiaţie persista, iar firmamentul din jurul meu era însufleţit de strălucire. Iar dincolo de pereţii neregulaţi ai acestei hrube, am izbutit să desluşesc o structură mai vastă, am izbutit să înţeleg că vidul „meu” nu era decât unul dintre multe alte viduri într-o întindere mai vastă de sisteme siderale. Parcă universul ar fi fost umplut cu un fel de spumă, cu o puzderie de bule plăsmuite din materie astrală arzătoare.
Numaidecât, am început să disting un soi de regularitate în această spumă. Într-o parte, bunăoară, vidul meu era delimitat de un plan de galaxii. Acest plan, alcătuit din substanţă adunată laolaltă atât de compact încât strălucea semnificativ mai intens decât fundalul general, era într-o asemenea măsură bine definit şi manifest – aşa de uniform şi de extins -, încât îmi încolţi în minte gândul fertil că nu putea fi un aranjament natural.
În acel moment, m-am uitat împrejur cu mai multă atenţie. În această direcţie, am socotit eu, puteam să observ un alt plan – neted şi detaliat -, iar în acea direcţie am remarcat un soi de lance de lumină rectilinie, ce părea să se întindă prin spaţiu dintr-o parte în cealaltă – şi acolo am remarcat un alt vid, însă în forma unui cilindru, extrem de clar conturat...
Acum, Observatorul se învârtea în faţa mea, cu mănunchiurile de tentacule scăldate în lumina aştrilor, şi cu ochii măriţi şi aţintiţi asupra mea.
Artificial. Cuvântul acesta era inevitabil – o concluzie atât de evidentă, pe care ar fi trebuit să o trag cu mult timp în urmă, mi-am dat seama, dacă n-ar fi fost amploarea monstruoasă a tuturor lucrurilor!
Istoria Optimă fusese creată – şi tocmai pentru înţelegerea acestui artificiu mă purtase, pesemne, Observatorul prin acel imens periplu.
Mi-am adus aminte de vechile predicţii conform cărora un univers infinit ar fi susceptibil să ia sfârşit într-un dezastruos colaps gravitaţional, ceea ce constituia un alt motiv pentru care propriul nostru cosmos nu putea, din punct de vedere logic, să fie infinit. Căci, aşa cum Pământul şi celelalte planete se închegaseră din nodulii norului turbulent de pietriş din jurul Soarelui-copil, tot astfel ar exista vârtejuri în acest uriaş nor de galaxii care să populeze Istoria Optimă – vârtejuri în care stelele şi galaxiile urmau să cadă, pe o scală colosală.
În mod evident însă, Observatorii organizaseră evoluţia cosmosului lor de aşa manieră încât să evite asemenea catastrofe. Învăţasem că Spaţiul şi Timpul sunt, ele însele, entităţi dinamice, modificabile. Observatorii manipulau curbura, colapsarea, distorsiunea şi forfecarea Spaţiului şi Timpului, pentru a-şi atinge obiectivul de cosmos stabil.
Fireşte că nu putea exista vreun final al acestei operaţiuni atente, dacă se dorea ca universul să rămână viabil – şi, m-am gândit eu, dacă universul era etern, atunci nu putea să aibă nici început. Această reflecţie mă tulbură o scurtă perioadă, căci reprezenta un paradox, un cerc cauzal. Era nevoie să existe forme de viaţă, ca să manipuleze condiţiile necesare pentru existenţa Vieţii aici...
Dar m-am eliberat imediat de asemenea confuzii! Eram, mi-am dat seama, mult prea parohial în gândirea mea: nu ţineam cont de Infinitudinea lucrurilor. De vreme ce acest univers era infinit de vechi – iar Viaţa existase aici de o perioadă infinit de îndelungată nu exista un început al ciclului benign al Vieţii de a-şi asigura condiţiile propriei sale supravieţuiri. Viaţa exista aici deoarece universul era viabil, iar universul era viabil deoarece Viaţa exista aici pentru a-l organiza... şi aşa mai departe, într-o regresie la infinit, fără început – şi fără paradox!
Propria mea nedumerire îmi stârni un amuzament detaşat. Era limpede că avea să-mi ia ceva vreme pentru a mă obişnui cu sensul Infinitului şi al Eternităţii!

Triumful Minţii

Observatorul meu se opri şi se roti în spaţiu ca un balon din carne. Ochii săi uriaşi se îndreptară spre mine, întunecaţi şi enormi, iar strălucirea văzduhului scăldat în lumină i se reflectă pe pupilele de mărimea unor farfurioare; în cele din urmă, am avut eu impresia, acea privire imensă, irezistibilă, îmi umplu întreaga lume, excluzând toate celelalte lucruri – până şi bolta incandescentă...
Apoi însă Observatorul păru să se topească. Din mulţimea răsfirată de constelaţii îndepărtate, din înspumata structură galactică, chiar şi din văpaia cerului arzător, nu mai zăream nimic – ori mai degrabă conştientizam aceste lucruri ca un aspect al realităţii, dar numai de suprafaţă. Dacă vă închipuiţi că vă concentraţi vederea spre un geam de sticlă din faţa dumneavoastră, şi că vă relaxaţi deliberat muşchii ochilor, ca să priviţi peisajul de dincolo, astfel încât praful de pe geam să vă dispară din minte, atunci o să vă faceţi o idee despre efectul pe care îl descriu.
Fireşte că schimbarea mea de percepţie nu era cauzată de ceva atât de corporal cum ar fi acţionarea muşchilor oculari, iar modificarea de perspectivă implica mult mai mult decât deplasarea punctului de focalizare.
Vedeam – am crezut eu – în structura Naturii.
Vedeam atomii: puncte de lumină, aidoma unor minusculi aştri, cuprinzând spaţiul într-un fel de tipar ce se întindea peste tot în jurul meu, la nesfârşit – vedeam totul la fel de clar cum poate un doctor să studieze dispunerea coastelor sub pielea pieptului. Atomii sfârâiau şi scânteiau; se învârteau pe micile lor axe şi erau uniţi printr-un complex năvod din fire de lumină – sau aşa mi se părea mie. Mi-am dat seama că, pesemne, observam o reprezentare grafică a forţelor electrice, magnetice, gravitaţionale şi a altora. Parcă universul ar fi fost luat în stăpânire de un fel de ceasornic atomic – şi, am priceput eu, totul era dinamic, dispunerea legăturilor şi a atomilor schimbându-se constant.
Înţelesul acestei viziuni bizare mi se lămuri numaidecât, căci aici distingeam alte detalii ale regularităţii pe care o remarcasem printre galaxii şi stele. Puteam să văd – infiltrate în fiecare pală de gaz, în fiecare atom rătăcit – sens şi structură. Exista un rost în orientarea oricărui atom, în direcţia spinului său, în legăturile dintre el şi particulele învecinate. Parcă universul, în ansamblul său, ar fi devenit un fel de Bibliotecă, pentru a înmagazina înţelepciunea colectivă a acestei străvechi variante a Umanităţii; fiecare fărâmă de materie, până la ultimul fir răzleţ, era, în mod evident, catalogată şi exploatată... Exact aşa cum prezisese Nebogipfel ca fiind scopul final al Inteligenţei!
Însă această organizare constituia mai mult decât o Bibliotecă – mai mult decât o colecţie pasivă de date prăfuite -, deoarece, pretutindeni în jurul meu, exista un sentiment al vieţii, al zbuciumului. Era ca şi cum conştiinţa ar fi fost distribuită în aceste vaste acumulări de materie.
Mintea umplea universul, pătrunzând în urzeala sa! Aveam senzaţia că puteam să observ cum conştiinţa trecea prin mozaicul universal al realului în talazuri maiestuoase şi eram uluit de proporţiile tuturor acestora – nu puteam să cuprind cu gândul natura lor nelimitată. Prin comparaţie, propria mea specie se mărginise la manipularea epidermei unei planete insignifiante, Morlocii la manevrarea Sferei lor, şi până şi Constructorii posedaseră numai o galaxie – un singur sistem de stele, din milioane...
Aici însă, Mintea avea totul – o Infinitudine.
Acum, în sfârşit, am priceput – căci vedeam cu ochii mei – sensul şi rostul Vieţii nemărginite şi eterne.

Universul era infinit de vechi şi infinit ca întindere. La fel şi Mintea, era infinit de veche. Mintea obţinuse controlul asupra întregii Materii şi a Forţelor, şi tezaurizase o cantitate infinită de Informaţie.
Aici, Mintea era omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă. Constructorii, prin provocarea lor cutezătoare de la începuturile timpului, îşi atinseseră idealul. Depăşiseră limitele finitului, trecând dincolo de el, şi colonizaseră infinitul.

Atomii şi forţele se estompară pe fundalul atenţiei mele imediate, iar ochii mi se umplură din nou cu lumina fără de sfârşit şi cu configuraţiile siderale ale acestui cosmos. Acum, tovarăşul meu Observatorul dispăruse, şi eu eram suspendat de unul singur, un fel de punct dematerializat al panoramei, rotindu-se încet.
Strălucirea stelelor mă învăluia din toate părţile, adâncă, neţărmurită. Am avut sentimentul micimii lucrurilor, al propriei persoane, al irelevanţei meschinelor mele preocupări. Într-un univers infinit şi etern, am priceput, nu există Centru; nu poate exista început, ori Sfârşit. Fiecare eveniment – fiecare punct – este făcut identic cu oricare altul de cuprinderea nemărginită în care este plasat... Într-un univers infinit, eu devenisem infinitezimal.
Niciodată nu m-am dat prea mult în vânt după poezie, însă mi-am amintit un vers de-al lui Shelley76, despre felul în care viaţa, ca un dom de geam multicolor/ pângăreşte a Veşniciei albă radianţă... şi aşa mai departe. Ei bine, acum isprăvisem cu viaţa, cu carapacea trupului, cu iluzia superficială a materiei înseşi – toate acestea îmi fuseseră sfâşiate, iar eu eram cufundat, poate pentru vecie, în acea radianţă albă despre care vorbea Shelley.
O vreme am simţit un soi straniu de tihnă. Când fusesem martor pentru întâia oară la impactul pe care îl avea Maşina Timpului în destrămarea Istoriei, ajunsesem să cred că invenţia mea era un dispozitiv al răului de neegalat – prin nimicirea şi deformarea samavolnică a Istoriilor, prin eliminarea milioanelor de suflete umane nenăscute, la cea mai mică atingere a manetelor de control. În cele din urmă însă, am înţeles că Maşina Timpului nu distrusese Istoriile, ci, mai degrabă, le crease. Toate Istoriile posibile fiinţau în marea Multiplicitate, stăteau una lângă cealaltă în catalogul fără capăt al lui Ce-Poate-Fi. Fiecare Istorie posibilă, cu întregul ei conţinut de Minte, Dragoste şi Speranţă, avea o existenţă undeva în Multiplicitate.
Dar nu atât realitatea Multiplicităţii, cât semnificaţia ei pentru om mă mişcă acum.
Omul – aşa am avut impresia întotdeauna de când l-am citit pentru prima dată pe Darwin – fusese prins într-un conflict: între aspiraţiile sufletului său, nelimitat de semeţe, şi josnicia naturii sale fizice, care, în cele din urmă, putea să-l ţintuiască la podea. M-am gândit că văzusem, în Eloi, cum mâna moartă a Evoluţiei – moştenirea animalului din noi – avea să spulbere, într-o bună zi, visele omului şi să transforme stăpânirea sa asupra Pământului în nimic altceva decât o sclipire glorioasă, dar scurtă, a intelectului.
Acest conflict, intrinsec formei umane, se transformase, cred eu, într-un conflict din propria-i minte. Dacă Nebogipfel avusese dreptate atunci când afirmase că nutream un fel de repulsie faţă de Trup – ei bine, poate că tocmai conştientizarea excesivă a acestei lupte milenare era rădăcina sa! Pendulasem, în viziunile şi discuţiile mele, între un fel de disperare sumbră, o scârbă de carcasele bestiale ale minţilor noastre, şi un Utopianism drag, însă neghiob – visul că într-o zi capetele noastre urmau să devină limpezi, ca revenite dintr-un delir în masă, şi că aveam să întemeiem o societate pe principiile logicii, pe dreptatea evidentă şi pe ştiinţă.
Dar acum, descoperirea – sau crearea – şi colonizarea acestei Istorii finale schimbase totul. Aici, omul îşi învinsese, în sfârşit, originile şi degradarea Selecţiei Naturale; aici, nu avea să se producă vreo revenire la uitarea acelei mări ancestrale, lipsită de inteligenţă, din care ieşiserăm noi. Mai degrabă, viitorul devenise infinit, o ascensiune în aerul nesfârşitelor Istorii.
Am simţit că evadaserăm, în cele din urmă, din Bezna disperării evoluţionare şi pătrunseserăm în Lumina înţelepciunii infinite.


va urma