CORĂBIILE TIMPULUI (53)

STEPHEN BAXTER

EPILOG

Primele zile au fost cele mai grele, întrucât sosisem aici cu totul lipsit de unelte.
La început am fost nevoit să trăiesc cu Eloii. Am mâncat din fructele care le erau aduse de Morloci şi am împărţit ruinele pe care le foloseau ca săli de dormit.
Când se făcu lună nouă, şi veni următoarea serie de Nopţi Negre, am fost uluit de îndrăzneala cu care Morlocii ieşiră din cavernele lor şi îşi asaltară cireada umană! M-am aşezat la intrarea unui refugiu de dormit, cu bucăţi de fier şi de piatră pe post de arme, şi, în felul acesta, am fost în stare să rezist, dar n-am izbutit să-i ţin pe toţi afară – Morlocii colcăiau ca viermii, nu luptau în maniera organizată a oamenilor. În plus, n-am putut să apăr decât un singur edificiu de dormit dintre sutele de edificii ce împânzeau valea Tamisei.
Acele ceasuri negre, de spaimă şi mizerie inegalabile, pentru neajutoraţii Eloi, erau mai sumbre decât tot ceea ce am trăit eu. Şi totuşi, o dată cu venirea zilei, întunecimea era izgonită din minţile mărunte ale Eloilor, iar ei erau gata să se joace şi să râdă, ca şi cum Morlocii n-ar fi existat.
M-am decis să schimb această rânduială, căci – pe lângă salvarea Weenei – avusem, la urma urmei, intenţia de a mă întoarce aici.
Am continuat să explorez peisajul rural din împrejurimi. Pesemne că reprezentam o privelişte magnifică în vreme ce hoinăream pe dealuri, cu barba răvăşită şi impunătoare, cu creştetul ars de soare şi trupul solid, îmbrăcat în hainele extravagante ale Eloilor! Nu exista niciun mijloc de transport, bineînţeles, şi nici animale de povară care să mă ducă, iar picioarele îmi erau protejate numai de rămăşiţele ghetelor mele din 1944. Însă am ajuns până la Hounslow şi Stines, înspre Vest, apoi către Nord, până la Barnet, în Sud, până la Epsom şi Leatherhead, iar înspre Est, am urmat noul curs al Tamisei până la Woolwich.
Pretutindeni am întâlnit aceeaşi imagine monotonă: peisajul înverzit presărat de ruine, palate şi case ale Eloilor – şi peste tot, dispunerea sumbră a puţurilor Morlocilor. Este posibil ca în Franţa ori în Scoţia, imaginea să fie foarte diferită, dar mă îndoiesc. Toată întinderea acestei ţări, şi dincolo de ea, era infestată de Morloci şi de hrubele lor subpământene.
Aşadar, am fost silit să renunţ la primul meu proiect nesigur, acela de a scoate un grup de Eloi din ghearele Morlocilor, căci acum ştiu că Eloii nu pot scăpa de Morloci – şi nici viceversa, din pricina dependenţei de Morloci a Eloilor, care, deşi mi se pare mai puţin respingătoare, este la fel de degradantă pentru spirit ca şi aceea a suboamenilor nocturni.

M-am apucat, în linişte, să caut alte modalităţi de a trăi.
Am hotărât să-mi stabilesc reşedinţa permanentă în Palatul de Porţelan Verde. Acesta fusese unul dintre planurile mele în precedenta vizită, deoarece, chiar dacă remarcasem semne de activitate ale Morlocilor acolo, străvechiul muzeu, cu sălile lui mari şi construcţia robustă, îmi sări în ochii ca fiind fortăreaţa cel mai uşor de apărat, pe care o puteam găsi, împotriva vicleniei şi abilităţilor de căţărători ale Morlocilor, şi trăsesem nădejdea că multe dintre artefactele şi relicvele tezaurizate aici ar fi putut servi viitoarelor mele scopuri. În plus, ceva din acel monument aflat în paragină, închinat intelectului, cu fosilele sale abandonate şi bibliotecile năruite, îmi înflăcărase imaginaţia! Parcă era o măreaţă corabie din trecut, cu chila zdrobită de reciful timpului, iar eu eram un proscris din aceleaşi locuri, un Crusoe sosit din Antichitate.
Am repetat şi am extins explorarea sălilor şi a camerelor cavernoase ale Palatului. Mi-am stabilit baza în acea Galerie de Mineralogie pe care o găsisem cu ocazia primei mele vizite aici, cu marea sa diversitate de eşantioane de minerale pe care le puteam numi bine conservate, dar nefolositoare. Această încăpere era ceva mai mică decât altele, şi astfel mai uşor de apărat, iar după ce am curăţat praful şi am aprins un foc, aproape am avut senzaţia că mă aflam acasă. De-atunci, reparând elementele stricate ale uşilor batante şi astupând spărturile din zidurile străvechi, mi-am întins fortăreaţa şi în alte săli din preajmă. În vreme ce investigam Galeria de Paleontologie, cu fosilele sale de brontozauri, enorme şi inutile, am dat peste o colecţie de oase aruncate şi risipite pe podea, în mod cert de către zburdalnicii Eloi, din care, la început, n-am izbutit să înţeleg nimic; însă când am asamblat grosolan scheletele, m-am gândit că proveneau de la un cal, un câine, un bou, şi, aveam impresia, de la o vulpe – pe scurt, constituiau ultimele relicve ale animalelor obişnuite din propria mea Anglie dispărută. Dar oasele erau prea împrăştiate şi prea sparte, iar cunoştinţele mele anatomice prea imprecise, că să pot fi sigur de identificare.
M-am întors şi în acea galerie slab luminată, în pantă, care conţinea leşurile greoaie ale unor maşinării impresionante, întrucât aceasta mi-a fost sursă de materie primă pentru improvizarea feluritelor scule – şi nu numai pentru arme, aşa cum se întâmplase prima oară. Am petrecut ceva timp cu unul dintre dispozitivele ce avea aspectul unui dinam electric, căci starea în care se găsea nu era chiar atât de deplorabilă, şi mi-am făcut speranţe că îl voi porni, generând, astfel, curent pentru a aprinde globurile sparte care atârnau din tavanul încăperii. Am socotit că strălucirea luminii electrice şi zgomotul dinamului urmau să-i alunge pe Morloci mai mult decât orice! Însă n-aveam nimic care să aducă cu combustibilul sau cu lubrifianţii. În plus, unele componente mici ale mecanismului erau deteriorate şi corodate, ceea ce m-a determinat să abandonez acel proiect.
Pe parcursul explorărilor mele în Palat, am descoperit o nouă expoziţie care îmi captivă imaginaţia. Aceasta se găsea în apropierea modelului minei de cositor pe care îl observasem anterior şi părea a fi macheta unui oraş. Exponatul era extrem de detaliat şi atât de mare, încât aproape că umplea sala singur, iar întreaga structură era protejată de un soi de piramidă din sticlă, de pe care a trebuit să şterg colbul secular pentru a putea vedea. Cu siguranţă, oraşul fusese construit mult după vremea mea, dar modelul era atât de vechi aici, în această epocă a amurgului, încât culorile sale vii se estompaseră din pricina luminii filtrate prin praf. Mi-am închipuit că oraşul putea fi un descendent al Londrei, căci am văzut morfologia caracteristică Tamisei reprezentată printr-o panglică de sticlă, ce şerpuia prin inima machetei. Era însă o Londră mult transformată faţă de metropola zilelor mele. Era dominată de şapte sau opt palate grandioase de sticlă – dacă vă gândiţi la Crystal Palace78, mai vast şi multiplicat de câteva ori, vă veţi face o idee despre efectul pe care îl produceau -, şi aceste palate fuseseră legate printr-un fel de epidermă de sticlă ce cuprindea tot oraşul. Nu avea nimic din sumbritatea Domului Londonez al anului 1938, fiindcă acest imens acoperiş servea la captarea şi amplificarea luminii soarelui, aveam eu impresia, iar deasupra oraşului erau suspendate şiruri de lămpi electrice – deşi niciunul dintre becurile lor minuscule nu mai funcţiona în macheta mea. Pe acoperiş, exista o pădure de gigantice mori de vânt – cu toate că aripile lor nu se mai roteau -, iar din loc în loc, erau amplasate enorme platforme, peste care fuseseră suspendate versiuni de jucărie ale unor maşini de zbor. Aceste aparate aveau ceva din înfăţişarea marilor libelule, cu formidabile velaturi plutind deasupra şi gondole cu rânduri de omuleţi de jucărie stând în ele dedesubt.
Exact ca nişte oameni! Femei şi bărbaţi, deloc diferiţi de mine. Căci, în mod cert, acest oraş provenea dintr-o epocă nu atât de imposibil de îndepărtată de zilele mele, în care mâna necruţătoare a evoluţiei încă nu transformase omenirea.
Pe întinderile rurale, unduiau imense şosele, legând această Londră viitoare de alte oraşe ale ţării – sau aşa mi-am închipuit eu. Drumurile erau populate cu mecanisme impozante: monocicluri care transportau fiecare câte douăzeci de oameni, impresionante carturi de marfă ce păreau să nu aibă şofer, fiind, pesemne, conduse mecanic, şi aşa mai departe. Totuşi, nu exista niciun detaliu care să reprezinte câmpiile dintre şosele, ci doar o suprafaţă cenuşie, monotonă.
Întregul ansamblu era atât de uluitor – parcă forma un singur edificiu colosal încât mi-am închipuit că ar putea găzdui douăzeci sau treizeci de milioane de oameni, în comparaţie cu cele patru milioane amărâte din Londra zilelor mele. O mare parte a machetei avea pereţii şi podelele înlăturate, şi astfel am putut să observ păpuşelele care reprezentau populaţia, aşezate pe zecile de nivele ale oraşului. La etajele superioare, aceşti locuitori erau îmbrăcaţi în veşminte variate şi sofisticate, cu pelerine de purpură, pălării la fel de spectaculoase şi de nepractice precum creasta unui cocoş, şi aşa mai departe. Caturile de sus îmi păreau a fi un loc al confortului şi huzurului, constituind un soi de mozaic multietajat de magazine, parcuri, biblioteci, locuinţe somptuoase şi altele.
Însă la baza oraşului – la parter şi în beciuri, ca să mă exprim aşa lucrurile stăteau destul de diferit. Aici, enorme maşini zăceau gheboşate, iar pe plafoane şerpuiau ţevi, conducte şi cabluri cu diametrul de zece sau douăzeci de picioare (la scară naturală). Păpuşile aşezate acolo eram îmbrăcate invariabil într-un soi de material bleu, iar facilităţile personale păreau să se limiteze la imensele săli comune pentru mâncat şi dormit. Mi-a trecut prin minte că aceşti muncitori de jos de-abia mai zăreau, în desfăşurarea firească a lucrurilor, lumina care scălda vieţile celor de sus.
Modelul era învechit şi departe de perfecţiune – într-un colţ, vitrina piramidală se prăbuşise şi macheta era distrusă, ajungând aproape de nerecunoscut, iar în alte părţi păpuşile şi maşinile căzuseră sau se spărseseră din pricina micilor perturbaţii din decursul epocilor. Într-un loc, păpuşile în haine albastre fuseseră dispuse în cercuri sau în alte modele, probabil de degetele neastâmpărate ale Eloilor. Cu toate acestea, oraşul de jucărie a devenit o sursă de fascinaţie perpetuă pentru mine, căci fiinţele şi artefactele lui erau suficient de similare cu acelea din vremurile mele pentru a mă contraria, şi am petrecut ceasuri îndelungate observând noi amănunte legate de construcţia sa.
Aveam impresia că această viziune din viitor era posibil să reprezinte un fel de pas intermediar către macabra stare de lucruri în care mă găseam eu însumi. Acela constituia un punct din timp în care separarea omenirii în Cei-de-Sus şi Cei-de-Jos rămăsese, în mare parte, un produs social şi încă nu începuse să influenţeze însăşi evoluţia speciilor. Oraşul era o structură graţioasă şi magnifică, dar – întrucât dusese la această lume a Morlocilor şi Eloilor – reprezenta monumentul celei mai colosale nebunii a Umanităţii!

Palatul de Porţelan Verde era aşezat pe o colină înaltă şi acoperită cu iarbă, în vecinătatea unor pajişti bine irigate. Mi-am dezasamblat Maşina Timpului şi am răscolit Palatul în căutare de materiale, iar din acestea am confecţionat nişte hârleţe şi nişte greble simple. Am săpat solul pajiştilor din preajma Palatului meu şi am sădit seminţe de la fructele Morlocilor.
I-am convins pe câţiva dintre Eloi să mi se alăture în acest proiect. La început, se dovediră destul de încântaţi – credeau că era un nou joc – însă îşi pierdură entuziasmul atunci când i-am supus la corvezi repetate, ore în şir, şi am avut oarece remuşcări văzându-le robele delicate mânjite cu pământ, şi acele frumoasele chipuri ovale pe care se scurgeau lacrimi de frustrare. Dar am insistat, iar când lucrurile deveneau prea monotone, mă bucuram cu ei prin jocuri şi dansuri, precum şi cu unele interpretări stângace ale cântecului „The Land of the Leal” şi a tot ceea ce îmi puteam aminti din muzica „swing” a anului 1944 – care a fost primită foarte bine printre ei şi, încetul cu încetul, s-au acomodat.
Aici, în această epocă fără anotimpuri, ciclurile de creştere nu sunt predictibile, şi nu a trebuit să aştept mai mult de câteva luni până ce primii rugi şi primele vegetale să dea roade. Când le-am oferit, Eloilor fructele, încântarea mea provocă numai mirare pe feţişoarele lor, căci sărmanele mele strădanii de început nu se puteau compara în ceea ce priveşte aroma şi savoarea cu cele oferite de Morloci. În schimb, eu am putut să percep însemnătatea unor astfel de alimente dincolo de mărimea şi gustul lor. Cu aceste prime recolte, începusem lenta desprindere a Eloilor de Morloci.
Am descoperit destui Morloci cu aptitudini pentru muncă, încât să înfiinţez un număr de mici ferme, pe întinderea văii Tamisei. Aşa că acum, pentru întâia oară după nenumărate milenii, există grupuri de Eloi ce pot supravieţui complet independent de Morloci.
Uneori mă apucă temerile şi simt că tot ceea ce fac are mai puţină legătură cu învăţatul decât cu modificarea instinctelor unor animale inteligente, dar cel puţin este un început. Şi lucrez cu cei mai receptivi dintre Eloi pentru a le îmbogăţi vocabularul, pentru a le spori curiozitatea – înţelegeţi, vreau să le redeştept minţile!

Ştiu însă că nu este suficient să-i stârnesc şi să-i entuziasmez pe Eloi în acest fel, căci Eloii nu sunt singuri pe bătrânul Pământ. Şi dacă reformele mele printre Eloi continuă, echilibrul – deşi nesănătos – dintre Eloi şi Morloci va fi distrus. Iar Morlocii trebuie să riposteze inevitabil.
Un nou război între aceste rase post-umane ar fi dezastruos, am eu impresia, întrucât nu-mi pot imagina că încercările mele precare în domeniul agriculturii ar putea supravieţui asaltului mult mai sârguincios al Morlocilor. Şi trebuie să-mi scot din minte orice noţiune învechită de loialitate, pentru una sau alta dintre tabere! Ca om al vremurilor mele, simpatiile îmi sunt îndreptate în mod natural către Eloi, deoarece aceştia par a fi mai umani, iar munca mea cu ei este plăcută şi productivă. De fapt, trebuie să fac un efort pentru a-mi aminti că aceste făpturi micuţe nu sunt oameni – cred că, dacă acum aş vedea o persoană din propriul meu secol, aş fi uluit de înălţimea, masivitatea şi neîndemânarea sa.
Nici Eloii, nici Morloci nu sunt însă umani – şi unii, şi alţii sunt post-umani -, indiferent de prejudecăţile mele depăşite. Şi nu pot rezolva ecuaţia acestei Istorii degenerate fără a mă adresa ambelor părţi.
Iar asta înseamnă că trebuie să înfrunt Bezna.
M-am decis să cobor încă o dată în complexul subteran al Morlocilor. Trebuie să găsesc modalităţi de a negocia cu această rasă subterană – de a lucra cu ea, aşa cum fac cu Eloii. N-am niciun motiv să cred că este imposibil. Ştiu că Morlocii posedă o anumită doză de inteligenţă: am văzut enormele lor utilaje de sub pământ şi îmi aduc aminte că, atunci când Maşina Timpului a fost în mâna lor, au dezasamblat-o, au curăţat-o şi chiar au gresat-o! Poate că dedesubtul sluţeniei de suprafaţă, Morlocii au un instinct mai apropiat de simţul tehnic al propriilor mele zile decât cel al turmei pasive de Eloi.
Ştiu prea bine – căci Nebogipfel m-a învăţat – că o mare parte din groaza de Morloci este instinctuală şi că se trage dintr-un complex de experienţe, coşmaruri şi temeri din propriul meu suflet, relevante în acest loc. Am nutrit o frică de întuneric şi de spaţii subterane de când eram băiat; mai există spaima de trup şi de corupţia lui pe care a diagnosticat-o Nebogipfel – o spaimă împărtăşită, mă gândesc eu, de mulţi oameni ai zilelor mele. În plus, recunosc cu destulă sinceritate că sunt un bărbat din categoria mea socială şi, ca atare, n-am prea avut de a face cu clasa muncitoare a propriilor mele vremuri, iar în ignoranţa ce mă stăpâneşte, am dezvoltat, mă tem, un fel de desconsiderare şi de frică. Iar toate aceste fragmente de coşmar îmi sunt amplificate, de o sută de ori, în reacţiile faţă de Morloci! Totuşi, o asemenea grosolănie a sufletului nu este demnă de mine, sau de prietenii mei, sau de amintirea lui Nebogipfel. Sunt hotărât să las deoparte bezna lăuntrică şi să mă gândesc la Morloci nu ca la nişte monştri, ci ca la potenţiali Nebogipfeli.
Lumea de faţă este bogată şi nu-i nevoie ca aceia care au rămas din Umanitate să se mănânce unii pe alţii în maniera înfiorătoare la care s-a ajuns. Lumina intelectului a slăbit, în Istoria asta, dar nu s-a stins. Eloii păstrează fragmente din graiul omenesc, iar Morlocii, certele lor cunoştinţe mecanice.
Visez că, înainte de a muri, poate voi reuşi să înteţesc un nou foc de raţionalitate din aceşti tăciuni.
Da – este vorba de un vis nobil, şi de o moştenire bună ce mi-a fost lăsată!

Am găsit aceste rămăşiţe de hârtie pe când exploram o pivniţă, din adâncurile Palatului de Porţelan Verde. Paginile au fost conservate prin stocarea într-un pachet bine legat, din care fusese eliminat aerul. Nu mi-a fost greu să improvizez un condei din nişte bucăţi de metal şi o cerneală din pigmenţi vegetali. Şi pentru a-mi relata peripeţiile, m-am întors pe banca mea favorită, din metal galben, aşezată pe coama Dealului Richmond, la aproape o jumătate de milă de amplasamentul vechii mele case, iar în vreme ce scriu, îmi ţine de urât valea Tamisei, acel ţinut încântător, a cărui evoluţie am urmărit-o pe parcursul erelor geologice.
Am terminat cu călătoriile în timp – a trecut mult de când am acceptat asta. Într-adevăr, aşa cum am pomenit, mi-am dezmembrat aparatul şi am întrebuinţat bucăţi din el pe post de hârleţe sau de alte unelte mult mai utile decât o Maşină a Timpului. (Am păstrat cele două manete albe – se găsesc acum lângă mine, pe bancă, în timp ce scriu aceste lucruri.) Totuşi, chiar dacă sunt destul de mulţumit cu proiectele de-aici, lipsa posibilităţii de a le comunica contemporanilor descoperirile şi observaţiile pe care le-am făcut, precum şi orice relatare despre continuarea aventurilor mele, a reprezentat un motiv de frustrare pentru mine. Poate că de vină este numai vanitatea mea! Însă paginile de faţă mi-au oferit şansa de a-mi îndrepta greşelile.
Pentru a feri aceste foi fragile de descompunere, am hotărât să le sigilez în pachetul lor original, iar apoi să introduc totul într-un conteiner pe care l-am construit din cuarţul saturat cu Plattnerită al Maşinii Timpului. După aceea, o să îngrop conteinerul cât de adânc o să fiu în stare.
Întrucât nu dispun de nicio modalitate sigură de a transmite relatarea mea nici în viitor, nici în trecut – şi cu atât mai puţin în altă Istorie aceste cuvinte s-ar putea să putrezească în pământ. Dar am impresia că învelişul de Plattnerită va oferi coletului cele mai mari şanse de a fi detectat, de orice nou Explorator care cutreieră prin Multiplicitate, şi că există posibilitatea ca, printr-un curent favorabil al Şuvoaielor Timpului, cuvintele acestea să ajungă chiar înapoi în propriul meu secol.
În orice caz, este tot ce pot face, iar acum, fiindcă m-am plasat pe acest curs, am dobândit o anumită pace sufletească.
Voi termina şi voi sigila relatarea prezentă înainte de plecarea în Lumea-de-Jos, căci recunosc că expediţia mea la Morloci nu este lipsită de primejdie – e o călătorie din care s-ar putea să nu mai revin. Cu toate acestea, mi-am impus o sarcină pe care nu o mai pot tergiversa multă vreme; deja am trecut de-al cincizecilea an de viaţă, iar în curând nu voi mai fi capabil să dau piept cu căţăratul prin puţuri!
Mă angajez, aici, să adaug ca anexă la această monografie, după ce mă voi întoarce, un rezumat al aventurilor mele subterane.

Este târziu. Sunt pregătit pentru coborâre.
Cum spune poetul? Iar dacă porţile simţurilor noastre s-ar limpezi / totul i-ar apărea omului aşa cum este, infinit79 – cam aşa ceva, în orice caz. Îmi veţi ierta citatele greşite, căci aici nu dispun de vreo sursă de documentare... Am văzut Infinitul şi Eternul. N-am uitat nicicând imaginea universurilor vecine care se găsesc pretutindeni în jurul acestui tărâm însorit, mai aproape decât foile unei cărţi, şi nici strălucirea siderală a Istoriei Optime, care cred că va trăi pe vecie în sufletul meu.
Dar niciuna dintre aceste viziuni măreţe nu valorează, pentru mine, cât acele fugare momente de tandreţe, ce mi-au luminat întunecimea vieţii solitare. M-am bucurat de loialitatea şi răbdarea lui Nebogipfel, de prietenia lui Moses şi de căldura umană a lui Hilary Bond. Şi niciuna dintre înfăptuirile sau aventurile mele – nici viziunile timpului, nici infinitele peisaje siderale – nu-mi va dăinui în inimă la fel de mult ca acea primă dimineaţă senină de după revenirea mea aici, când am stat pe malul pârâului şi am spălat chipul diamantin al Weenei, ca acea clipă în care pieptul i s-a ridicat, în cele din urmă, a tuşit, ochii i s-au deschis şovăielnic şi, pentru întâia oară, am văzut că era vie; iar când ea m-a recunoscut, buzele i s-au desfăcut într-un zâmbet de încântare.


NOTA EDITORULUI: 
Aici, relatarea se sfârşeşte; nu a fost găsită nicio altă anexă.


FINAL

Misiune dificila. Jurnal (51)

C.V.R. Schuyler

Berry discută cu Ana Pauker înainte de plecarea sa la Paris şi în Statele Unite

Dl Berry a plecat ieri cu avionul meu spre Paris şi Statele Unite. Chiar înainte de plecare, el a primit un ordin categoric de la secretarul Byrnes de a se opri şi a se consulta cu el la Paris. In ajunul plecării, dl Berry a avut o lungă discuţie cu Ana Pauker. El i-a vorbit foarte deschis. I-a spus că partidele FND, sub conducerea comuniştilor, sunt pe deplin încredinţate că vor câştiga corect şi cinstit alegerile. A arătat că, întrucât le-au dat pământ la circa 1 000 000 de ţărani, din care se ştie că mulţi erau ţigani sau oameni fără căpătâi, şi-au asigurat acest număr mare de voturi şi, cum erau deja puternic susţinuţi de muncitori, nu aveau motive să se îndoiască de rezultatul alegerilor. Ea a recunoscut că, dacă va fi nevoie, vor recurge şi la subterfugii pentru a câştiga. Cu toate acestea, ea se îndoia de forţa lui Maniu şi credea că pot fi siguri de o victorie copleşitoare. I-a spus că, personal, asemeni multor altor lideri ai stângii din ţară, deplânge multitudinea de incidente violente din ultimele săptămâni şi era întru totul de acord cu opinia declarată a dlui Berry, că asemenea incidente făceau mult mai mult rău decât bine cauzei lor. A afirmat însă că s-au aflat de multe ori în imposibilitatea de a-i ţine în frâu pe membrii mai violenţi ai partidului lor, în special pe aceia care petrecuseră ani de zile în închisoare şi suferiseră înainte diverse torturi din partea actualelor partide de opoziţie. Totuşi, a spus că disciplina lor de partid era întărită acum şi că era de părere că, de aici înainte, va exista mult mai puţină violenţă.

Duminică, 15 septembrie 1946

Prânz cu Regele şi Regina la Sinaia

Duminică, 2 septembrie, Regele şi Regina m-au invitat împreună cu întreaga familie la dejun, la Sinaia. Ne-am simţit extraordinar, atât Regele cât şi Regina-mamă fiind deosebit de drăguţi cu fiica şi cu fiul meu. Regele i-a luat după cină la o plimbare cu noul său Buick model 1946 şi a discutat mult cu fiul meu despre diversele avantaje ale maşinilor americane faţă de cele de fabricaţie europeană. Se pare că, în urmă cu două zile, Teohari Georgescu sosise la Palat cu un Buick şi un Oldsmobile noi, pe care dorea să le dăruiască Regelui. Regele a refuzat, spunând că nu putea accepta daruri de la supuşii săi. A spus însă că i-ar fi plăcut să intre în posesia maşinilor şi că ar dori să le cumpere. După ce a bombănit îndelung, Georgescu a acceptat, iar maşinile au fost trecute pe numele Regelui.

Inţeleg că familia regală intenţiona să rămână un timp la Sinaia pentru a evita pe cât posibil contacte strânse cu actualul guvern. Sunt încă supuşi unor presiuni considerabile, iar Regelui i se cere, la fiecare câteva zile, să-şi pună semnătura pe legi cu care, personal, nu poate fi de acord. De exemplu, a fost obligat de curând să semneze un decret ce prelungea valabilitatea legii de urmărire a criminalilor de război până la 15 octombrie, cu toate că avusese o înţelegere cu Pătrăşcanu, prin care legea expira la mijlocul lunii august şi nici un fel de prelungiri nu urmau a fi solicitate. Pătrăşcanu este acum la Paris, iar Teohari Georgescu, care îi ţine locul, are alte idei. El doreşte ca valabilitatea legii să fie prelungită, astfel încât să poată continua anumite arestări, printre care cele ale mai multor foşti miniştri, susţinători ai partidelor Liberal şi Naţional Ţărănesc. Se pare că aceştia urmează să fie arestaţi foarte curând.

Intrevederea de la Frankfurt privitoare la ordinele de plată militare

La de 10 septembrie, am făcut o călătorie fulger până la Frankfurt; m-am întors peste două zile. Principalul meu scop a fost să discut cu factorii financiari din Frankfurt despre noile lor planuri de promulgare a modalităţii de plată cu certificate militare în loc de bani. Se pare că Departamentul de Război a emis o circulară în care se prevede că, în toate zonele militare străine, nu se mai autorizează folosirea dolarilor pentru plăţi. Ca atare, personalului militar nu-i este permis să aibă asupra sa dolari. Soldele sunt plătite în certificate de plată militare, ce urmează a fi tipărite în categorii de 20, 10, 5 şi 1 dolar, respectiv 50, 25, 10 şi 5 cenţi. Personalul militar poate face cumpărături la Px [Private Echange] şi depozitele de alimente şi articole de consum, folosind aceste certificate. De asemenea, ei pot schimba un număr limitat de certificate în moneda locală respectivă, dar nu pot transforma moneda locală în dolari sau certificate. Acest plan a fost pus în aplicare deoarece, în multe zone pierdem sume imense pentru că primim mult mai multe milioane în monedă locală decât plătim în realitate. Se bănuieşte, desigur, că mare parte din această monedă locală suplimentară este de fapt tipărită de ruşi. Acest nou plan pare să fie bun, dar, aşa cum am arătat şi la Frankfurt, este imposibil de aplicat aici, pentru că noi nu avem o reţea de deservire a armatei, precum magazine şi depozite de alimente şi bunuri cu care să lucrăm, precum şi pentru că nu există un curs de schimb între dolari şi lei. După ce le-am explicat dificultăţile noastre, oamenii de finanţe din Frankfurt au fost unanim de acord să continuăm ca şi până acum, adică să plătim tot personalul în dolari şi să lăsăm în responsabilitatea lor să-şi schimbe banii cum găsesc de cuviinţă, folosind piaţa financiară liberă.



La Frankfurt m-am întâlnit cu generalul Heubner — noul adjunct al generalului McNamey, precum şi cu generalul Burroughs — înlocuitorul generalului Seibert în cadrul G-2, Seibert fiind transferat la Washington în calitate de adjunct al generalului Vandenberg în noua organizaţie de Informaţii. Am luat prânzul cu generalul White, şef de stat major şi cu generalul Bevins, din G -l, generalul Burroughs şi coloneii Schow şi Fritche, asistenţi în cadrul G-2.

Ruşii fac pregătiri pentru ample mişcări de trupe

De trei săptămâni şi mai bine, ruşii fac pregătiri pentru ample mişcări de trupe, ce se pare că au loc acum de-a lungul Luncii Dunării, în Dobrogea şi în Bulgaria. Grupurile mele de recunoaştere au vizitat toate regiunile ţării şi am reuşit în sfârşit să estimăm suficient de exact dimensiunea acestor manevre. Se pare acum că, în afară de detaşamentele de întreţinere şi administrative, toate trupele de uscat din Banat, Transilvania şi mare parte din Moldova au fost mutate în sud, pentru a participa la aceste manevre; sperăm ca ele să fie doar manevre, deşi ele pot fi la fel de bine avanpremiera unei adevărate campanii împotriva Turciei şi Greciei. Nu există însă până acum elemente care să ne indice acumulări de provizii, care ar fi necesare unei campanii active. Constanţa, deşi în mare este deja un oraş rusesc, nu funcţionează încă drept punct de aprovizionare şi debarcare. A crescut foarte puţin numărul de nave intrate în port. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că au loc mari concentrări de trupe în zonele limitrofe Dunării şi că cel puţin cinci — poate chiar până la zece — divizii au trecut din România în Bulgaria. Se pare că trupele se află sub comanda mareşalului Tolbuhin şi cel puţin o armată, a 9-a mecanizată, de la Craiova, se află sub comanda generalului Pliev. Locotenentul Weinreich tocmai s-a întors dintr-o călătorie, de recunoaştere la Craiova şi Turnu-Severin, raportând că majoritatea ruşilor din zonă manifestau o atitudine extrem de ostilă faţă de americani. Cel puţin doi ofiţeri ruşi i-au vorbit pe faţă despre apropiatul război dintre Rusia şi Anglia, iar la marginea multor oraşe a fost reţinut de santinele, sub ameninţarea revolverelor şi condus sub pază severă, la posturile locale de comandă, unde a fost întâmpinat, cu politeţe silită, dar unde actele i-au fost cercetate minuţios. La Craiova, după ce au trecut printr-o astfel de cercetare la Comandatură, a fost trezit în toiul nopţii în camera sa de hotel de către un maior rus care a cerut să-i vadă actele din nou şi s-a plâns de anumite mici nereguli. Este cel mai serios indiciu de până acum în legătură cu atitudinea din ce în ce mai ostilă a militarilor ruşi faţă de britanici şi americani, fără îndoială ca rezultat al propagandei. Urmărim îndeaproape situaţia, dar nu suntem încă exagerat de alarmaţi. De curând, am vorbit cu trimisul ministrului nostru în Turcia despre acest subiect, iar el este de acord cu mine că întreaga afacere este probabil doar un război al nervilor.

Situaţia politică actuală

Deşi nu a fost anunţată vreo dată pentru alegerile din România, există numeroase semnale că actuala campanie politică de aici atinge punctul culminant. In ultimele câteva săptămâni, susţinătorii FND au lipit prin toată ţara afişe ce-i chemau pe români să sprijine blocul FND. înregistrările s-au încheiat acum pe întregul teritoriu al României şi, în majoritatea localităţilor, au fost publicate listele cu participanţii la vot. Ne-a atras atenţia numărul foarte mare de cazuri în care persoane recunoscute a fi susţinătoare ale partidelor istorice s-au înscris, dar numele lor nu au apărut pe listele cu persoanele cu drept de vot. Conform legii româneşti, există anumite formalităţi de parcurs de către o persoană care doreşte să protesteze împotriva omiterii numelui său de pe lista de vot. Mulţi dintre ei, desigur, nu se vor deranja să treacă prin aceste formalităţi şi, prin urmare, vor pierde ocazia de a vota. Mai multe persoane au depus proteste, dar este evident că le vor fi puse în cale tot felul de obstacole, iar ca rezultat probabil foarte puţini vor reuşi să vadă rectificate listele de vot.


De fapt, dl Melbourne şi cu mine ne temem că acest control al listelor de vot va constitui principalul mijloc prin care guvernul va reuşi să fure alegerile. Cum în asemenea cazuri este extrem de dificil să se demonstreze frauda, am putea fi puşi în faţa faptului împlinit în momentul alegerilor, fără a putea reclama cu certitudine proceduri necorespunzătoare. Pentru a strânge cât mai multe informaţii posibil în această perioadă de înscrieri, noi trimitem grupe de recunoaştere în întreaga Românie pentru a cerceta îndeaproape situaţia. Vor vizita atât oraşe cât şi sate, punând întrebări primarilor, prefecţilor, cetăţenilor de vază şi liderilor partidelor din opoziţie, precum şi ale celor aflate la guvernare. Sperăm ca, astfel, să obţinem o oarecare imagine generală a măsurii în care sunt controlate listele de vot în favoarea guvernului.


Există încă multe dovezi ale unei cenzuri stricte impuse ziarelor româneşti. Multe din articolele din „Dreptatea",cât şi din „Liberalul" sunt supuse cenzurii. De asemenea, nici Maniu, nici Brătianu nu au reuşit să obţină vreo autorizare de folosire a postului de radio românesc, deşi guvernul îl utilizează, bineînţeles, frecvent pentru a-şi ridica în slăvi propriile virtuţi.


Blocul Partidelor Democratice a fost foarte activ şi în a solicita donaţii pentru campanie tuturor firmelor din România. Anumite firme americane au refuzat să contribuie, dar altele s-au supus taxării, în încercarea de a evita posibile viitoare necazuri. Firmele româneşti sunt, desigur, practic forţate să-şi aducă contribuţia.

Apar de asemenea în continuare dovezi ale unor atacuri lansate împotriva partizanilor de marcă ai partidelor istorice. Azi-noapte, secretarul domnului Haţieganu l-a adus la Misiune pe unul dintre principalii săi colaboratori care, în urmă cu câteva zile, fusese atacat de un grup de huligani din FND, obligat să urce într-un camion sub ameninţarea pistolului şi acolo bătut crunt în cap, peste umeri şi spate. Avea un ochi plesnit, o parte a feţei era cumplit de tumefiată, iar spatele şi trunchiul erau pline de contuzii. Avea vânătăi urâte în zona ambilor rinichi şi, în general, era vai de el. Ne-a spus că în cele din urmă a fost azvârlit din camionul, care rula cu mare viteză, la marginea oraşului şi că reuşise să se târască până la o fabrică din apropiere, unde i s-a acordat primul ajutor.


A domnit multă incertitudine în legătură cu data alegerilor. Ultimele informaţii par să indice însă că acestea vor fi organizate la începutul lui noiembrie

Intensificarea campaniei presei româneşti împotriva britanicilor şi americanilor

Există dovezi ale existenţei unei campanii de presă concertate împotriva britanicilor şi americanilor. în ultimele zile, au apărat mai multe articole foarte critice faţă de politica şi stilul de viaţă americane. Adun traduceri după cele mai dure dintre aceste articole şi îmi propun să adresez un protest general lui Susaikov, în această privinţă. Cu toate că nu mă aştept să realizez mare lucra în acest mod, este totuşi posibil ca el, ca urmare a protestelor mele, să dea ordin ca cel puţin să fie atenuate aceste atacuri.

Susaikov amână multe puncte de pe ordinea de zi a şedinţei din 20 septembrie

Ultima noastră şedinţă în cadrul Comisiei Aliate de Control a avut loc pe 20 septembrie. Atât britanicii cât şi noi aveam pentru ordinea de zi mai multe puncte referitoare la activitatea Comisiei Aliate de Control. Totuşi, cu excepţia unuia sau a două dintre ele, de importanţă minoră, Susaikov a insistat să amânăm aceste probleme. Eu fac presiuni să se convoace o şedinţă săptămâna aceasta, în speranţa că le vom putea parcurge pe toate. Anumite puncte, cum ar fi acordarea pentru România, de către Comisia Aliată de Control, a dreptului de a-şi folosi depozitele în aur din Elveţia drept garanţii pentru împrumuturi, ne interesează în mod deosebit. Am fost întrebat de către Departamentul de Stat în această privinţă, dar până acum nu am reuşit să aflu de la Susaikov dacă a dat sau nu aprobarea Comisiei Aliate de Control pentru această operaţiune.


Vicemareşalul Stevenson a fost rechemat în Anglia pentru o scurtă întrevedere. El a plecat sâmbăta trecută, spunându-mi că se aşteaptă să lipsească circa două săptămâni. în timpul absenţei sale, generalul de brigadă Greer îl reprezintă în Comisia Aliată de Control.

Manevrele militare ruseşti în zona Craiovei şi în Bulgaria continuă

Pe cât am reuşit să stabilim, manevrele armatei ruse zona Craiovei şi în Bulgaria sunt încă în curs. Credem că circa şase divizii au trecut graniţa în Bulgaria în ultima lună, pentru a participa la aceste manevre. Nu credem, cu toate acestea, că a avut loc vreo reducere considerabilă a forţelor de ocupaţie de aici, din România.

Remarc că în ultimul Buletin Informativ al Departamentului de Război numărul estimativ al efectivelor de aici este mai mic cu aproape 100 000, faţă de cifra dată de mine. Acesta citează pe britanici drept sursă pentru aceste reduceri. Tot nu sunt convins că este corectă.

Generalul Cortlandt Van Rensselaer Schuyler (se pronunţă Skailăr — n.n.) a sosit în România în ziua de 25 noiembrie 1944. Deşi consemnările din Jurnal se opresc la 20 septembrie 1946, acesta părăseşte România la 11 iunie 1947.

Final

CORĂBIILE TIMPULUI (52)

STEPHEN BAXTER

În beznă

M-am împiedicat de neregularităţile solului de câteva ori, şi cred că mi-aş fi sucit gleznele, dacă n-ar fi fost rigiditatea ghetelor mele militare.
La vremea când am ajuns lângă pădure, noaptea se lăsase pe deplin.
Am cuprins cu privirea întinderea acelui codru negru şi umed. Mă izbi inutilitatea acţiunii mele. Mi-am amintit de impresia mea anterioară că, în jurul meu, se adunase o hoardă numeroasă de Morloci: oare cum aveam să reperez acel grup răuvoitor care urma să pună mâna pe Weena?
Îmi trecu prin minte să mă afund în pădure – reuşeam să rememorez, în linii mari, drumul pe care o luasem întâia oară şi astfel era posibil să dau peste alter ego-ul meu anterior, împreună cu Weena. Dar nesăbuinţa acestui plan mă frapă imediat, deoarece, în primul rând, fusesem înfrânt în luptele cu Morlocii, isprăvisem prin a bâjbâi prin pădure, mai mult ori mai puţin la întâmplare, şi, în plus, eram lipsit total de protecţie: în străfundurile întunecate ale pădurii, aveam să fiu foarte vulnerabil. Fără îndoială că urma să-i fac praf pe câţiva dintre ei, înainte de a mă pune la pământ, dar o asemenea bătaie nu îmi stătea în intenţie.
Aşadar, m-am retras, un sfert de milă sau cam aşa ceva, până ce am dat de un dâmb de unde se putea supraveghea codrul.
Întunecimea desăvârşită se adună în jurul meu, iar stelele apărură în toată splendoarea lor. Aşa cum mai făcusem cândva, mi-am pierdut vremea căutând semnele vechilor constelaţii, însă mişcarea proprie graduală a aştrilor distorsionase complet imaginea cunoscută. Cu toate acestea, planeta pe care o observasem mai devreme scânteia deasupra mea, la fel de devotată ca un tovarăş adevărat.
Ultima dată când studiasem acest firmament modificat, îmi trecu acum prin gând, o avusesem pe Weena lângă mine, înfăşurată în haina mea, ca să-i ţină de cald, în timpul popasului de noapte din călătoria noastră către Palatul de Porţelan Verde. Mi-am adus aminte de sentimentele de-atunci: reflectasem la micimea vieţii pământeşti, în comparaţie cu migraţiile milenare ale aştrilor, şi fusesem cuprins, pentru scurtă vreme, de o detaşare melancolică – de viziunea grandorii timpului, deasupra planului grijilor mele mundane.
Însă în clipa de faţă, aveam eu impresia, terminasem cu toate acestea. Mă săturasem de perspectiva amplă, de Infinituri şi Eternităţi; mă simţeam nerăbdător şi încordat. Eram, şi fusesem dintotdeauna, doar un om, iar acum mă cufundasem pe deplin, încă o dată, în grijile mărunte ale Umanităţii şi conştiinţa îmi era dominată numai de propriile mele proiecte.
Mi-am plecat ochii de la aştrii distanţi şi insondabili, către pădurea din faţa mea. Iar în acest moment, chiar când mă uitam, un licăr slab, rozaceu, începu să se întindă pe orizontul dinspre Sud-Vest. M-am sculat în picioare şi am executat un fel de pas de dans, atât de mare îmi era exaltarea subită. Aveam confirmarea că, după toate peripeţiile mele, ajunsesem în ziua cea mai bună, dintre toate zilele posibile, aici, în acest secol îndepărtat! Căci strălucirea era un incendiu în pădure – un incendiu stârnit, cu o degajare nepăsătoare, de mine însumi.
M-am străduit să-mi aduc aminte ce urmase apoi în acea noapte dezastruoasă – succesiunea exactă a evenimentelor...
Focul pe care îl aprinsesem reprezentase un lucru nou şi minunat pentru Weena, care începuse să se joace cu flăcările şi cu scânteile lui roşii; am fost nevoit să o împiedic să nu se arunce în acea lumină lichidă. Apoi am ridicat-o – se luptase – şi m-am afundat în pădure, cu strălucirea focului arătându-mi calea.
Curând ne depărtaserăm de văpaia acelor flăcări şi umblam prin bezna de smoală, întreruptă numai de peticele de cer albastru-închis de dincolo de trunchiurile arborilor. Nu trecuse multă vreme, în acea întunecime uleioasă, înainte de a auzi lipăitul picioarelor înguste şi murmurul stins al glasurilor, pretutindeni în jurul meu; mi-am amintit că fusesem tras de haină, apoi de mânecă.
O lăsasem jos pe Weena, că să pot găsi chibriturile, iar la genunchii mei se încinse o luptă, căci acei Morloci, aidoma unor insecte stăruitoare, se prăvăliseră asupra bietului ei trup. Reuşisem să aprind un băţ de chibrit – când capătul său scăpără, observasem un şir de chipuri albe, de Morloci, luminate ca de un blitz, toate întoarse către mine cu ochii lor roşii-cenuşii -, iar apoi, într-o secundă, aceştia se făcură nevăzuţi.
Fusesem hotărât să aprind alt foc şi să aştept până dimineaţa. Aprinsesem camforul şi îl aruncasem pe pământ. Apoi rupsesem crengi uscate din arborii de deasupra şi făcusem un foc înecăcios din lemn verde...
M-am ridicat, acum, pe vârfurile degetelor şi am privit peste pădure. Trebuie să vă închipuiţi că mă găseam în bezna aceea de cerneală, sub un cer fără Lună, iar singura lumină provenea de la incendiul care se răspândea în partea îndepărtată a pădurii.
Acolo – îl văzusem -, un fuior de fum care se răsucea prin aer, alcătuind o siluetă subţire pe strălucirea mai intensă din spatele său! Acela trebuia să fie locul în care stabilisem să înnoptez. Era la ceva distanţă de mine – poate la vreo două mile spre Est, în adâncurile codrului – şi, fără a-mi permite alte meditaţii, m-am năpustit în pădure.
O bucată de drum n-am auzit altceva decât trosnetele rămurelelor sub picioarele mele şi un vuiet din zări, adormitor; care era, pesemne, glasul impresionantului foc. Întunericul era întrerupt numai de strălucirea îndepărtată a incendiului şi de crâmpeiele de văzduh albastru-închis de deasupra. Puteam să desluşesc trunchiurile şi rădăcinile din jurul meu doar ca pe nişte contururi, şi m-am împiedicat de câteva ori. Apoi mi-am dat seama de un lipăit în preajma mea, la fel de uşor ca o ploaie, şi am perceput acel sunet bizar şi gângurit care constituia vocea Morlocilor. Am simţit că eram apucat de o mânecă a cămăşii, că eram tras de centură, că nişte degete îmi atingeau gâtul.
Am azvârlit din braţe. Am lovit în carne şi în oase, iar atacatorii mei se retraseră în spate – ştiam însă că păsuirea n-avea să ţină mult. Şi, fireşte, după câteva secunde, acel lipăit se strânse din nou în jurul meu, şi am fost silit să-mi continui drumul printr-o grindină de pipăieli, de înghiontiri reci şi de muşcături îndrăzneţe şi ascuţite, de ochi imenşi roşietici, care mă asaltau din toate părţile.
Revenisem la cel mai cumplit coşmar al meu, în bezna înspăimântătoare de care mă temusem întreaga viaţă! Însă eu am insistat, iar ei nu m-au atacat – nu în mod făţiş, în orice caz. Detectasem deja o anumită agitaţie – Morlocii goneau cu o viteză din ce în ce mai mare, pe măsură ce strălucirea flăcărilor îndepărtate devenea mai puternică.
Deodată, am simţit un nou miros în aer. Era vag, aproape copleşit de fum...
Erau vaporii de camfor.
Mă aflam poate la numai câţiva iarzi de locul în care Morlocii căzuseră asupra mea şi a Weenei în vreme ce dormeam – acolo unde eu mă luptasem, iar Weena fusese pierdută!
Am dat peste o ceată numeroasă de Morloci – o hoardă întreagă, de-abia vizibilă dincolo de următorul rând de copaci. Se învălmăşeau unii peste alţii ca nişte larve, nerăbdători să se alăture pârjolului sau ospăţului, într-o gloată cum nu-mi aminteam să mai fi văzut înainte. Am zărit un bărbat căznindu-se să se ridice din mijlocul lor. Era ascuns sub o mare povară de Morloci, care îl apucaseră de gât, de păr şi de braţe, trântindu-l la pământ. Apoi am observat un braţ ridicându-se din încăierare cu un drug de fier – fusese rupt dintr-o maşină din Palatul de Porţelan Verde, îmi aduceam eu aminte – şi repezindu-se cu vigoare asupra Morlocilor. Aceştia se retraseră câteva momente, iar în scurt timp, bărbatul stătea lipit cu spatele de un copac. Avea părul răvăşit pe creştetul său lat, iar în picioare, doar nişte şosete zdrenţuite şi mânjite de sânge. Morlocii, turbaţi, năvăliră din nou peste el, dar bărbatul îşi agită drugul de fier, şi am auzit sunetul molatec, cărnos, provocat de zdrobirea feţelor Morlocilor.
O clipă m-a bătut gândul să-i sar în ajutor, însă ştiam că nu era nevoie. Avea să supravieţuiască, să iasă pe bâjbâite din pădure – singur, jelind-o pe Weena – şi să-şi recupereze Maşina Timpului din capcana şireţilor Morloci. Am rămas în umbra copacilor, încredinţat că nu puteau să mă vadă...
Însă Weena dispăruse de aici, mi-am dat eu seama: în acest moment al încleştării, deja îmi fusese răpită de Morloci!
M-am răsucit cu disperare. Încă o dată îmi permisesem să nu mă concentrez. Oare dădusem iarăşi greş? Oare o pierdusem din nou?
În această clipă, panica Morlocilor stârnită de incendiu luă proporţii, iar aceştia fugiră de flăcări unii după alţii, cu spinările lor păroase şi cocoşate mânjite în roşu. Apoi am observat o bandă de Morloci, patru la număr, împleticindu-se printre copaci şi îndepărtându-se din calea focului. Duceau ceva cu ei, am remarcat acum: ceva imobil, palid, flasc, cu o urmă de alb şi auriu...
Am scos un răcnet şi m-am năpustit prin hăţişuri. Cele patru capete ale Morlocilor se învârtiră până ce ochii lor roşii-cenuşii rămaseră aţintiţi asupra mea, iar apoi, cu pumnii ridicaţi, am căzut asupra lor.
N-a fost cine ştie ce luptă. Morlocii lăsară povara lor preţioasă şi se întoarseră cu faţa la mine, dar erau distraşi în permanenţă de strălucirea crescândă dindărătul lor. O brută pitică îşi înfipse colţii în încheietura mâinii mele, şi atunci, i-am aplicat un pumn în figură, simţind trosnetul osului. După câteva secunde îmi dădu drumul şi o rupseră la fugă toţi patru.
M-am aplecat şi am ridicat-o pe Weena de la pământ. Sărmana gâză era la fel de uşoară ca un copil, şi mă durea inima din pricina stării în care se afla. Rochia îi fusese sfâşiată şi murdărită, chipul şi părul auriu îi erau năclăite de funingine şi de fum, şi am avut senzaţia că pe unul dintre obraji suferise o arsură. Am observat, de asemenea, micile urme ca de ace ale dinţilor de Morloci în pielea delicată de pe gâtul şi de pe braţele ei.
Îşi pierduse complet simţurile şi n-am reuşit să-mi dau seama dacă respira; m-am gândit că poate deja murise.

Am alergat prin pădure, cu Weena cuibărită în braţele mele.
În bezna fumegoasă, vederea îmi era slăbită; deşi incendiul oferea o lumină galben-roşiatică, aceasta transforma codrul într-un meleag al umbrelor, schimbătoare şi înşelătoare pentru ochi. De câteva ori m-am izbit de copaci, sau m-am împiedicat de câte un dâmb, însă mă tem că sărmana Weena a fost tare zguduită pe tot acest parcurs.
Ne aflam în mijlocul unui puhoi de Morloci, care fugeau cu toţii de flăcări la fel de hotărâţi ca şi mine. Spinările lor păroase străluceau în vâlvătaie, iar ochii le erau ca nişte discuri de durere palpabilă. Orbecăiau prin pădure, ciocnindu-se de copaci şi lovindu-se unii pe alţii cu pumnii lor micuţi, sau se târau pe sol, gemând, căutând o iluzorie scăpare de dogoare şi de lumină. Când se izbeau de mine, îi loveam cu pumnul ori cu piciorul, ca să-i ţin la distanţă, dar era destul de limpede că, aşa orbiţi cum erau, nu puteau să reprezinte vreo ameninţare, iar după o vreme am descoperit că era suficient, pur şi simplu, să-i împing.
Acum, fiindcă mă obişnuisem cu demnitatea tăcută a lui Nebogipfel, natura bestială a acestor Morloci primitivi, cu fălcile lor moi, cu părul slinos şi încâlcit, cu ţinuta cocoşată unii dintre ei fugeau cu mâinile atârnându-le la pământ – era cumplit de tulburătoare.
Pe neaşteptate, am ajuns la marginea pădurii. Am trecut de ultimul rând de copaci, poticnindu-mă, şi m-am trezit împleticindu-mă pe o pajişte.
Am sorbit câteva guri mari de aer şi m-am răsucit să privesc înapoi către codrul mistuit de flăcări. Fumul se învolbura spre cer, formând o coloană ce se înălţa în văzduh, ascunzând stelele. Şi am văzut, din inima pădurii, văpăi gigantice – de sute de picioare -, care se ridicau asemenea unor clădiri. Morlocii continuau să fugă de flăcări, însă din ce în ce mai puţini, iar aceia care ieşeau din pădure erau răvăşiţi şi vătămaţi.
M-am întors şi am păşit pe iarba înaltă şi aspră. La început am simţit o dogoare puternică în spate, dar după circa o milă, aceasta se diminuă, şi strălucirea stacojie a focului se reduse la o simplă pâlpâire. N-am mai zărit nici urmă de Morloc după aceasta.
Am trecut un deal, iar în valea de dincolo de el, am ajuns într-un loc pe care îl vizitasem mai înainte. Aici existau nişte salcâmi, un număr de refugii pentru dormit şi o statuie – incompletă şi spartă, ce mă dusese cu gândul la un faun. Am coborât panta în această vale şi, găzduit în şaua ei, am dat peste un pârâu de care îmi aduceam aminte. Suprafaţa sa, învolburată şi întreruptă, oglindea lumina stelelor. M-am oprit lângă mal şi am culcat-o pe Weena cu grijă pe pământ. Apa era rece şi curgea repede. Mi-am rupt o fâşie din cămaşă şi am cufundat-o în râu, apoi am spălat biata faţă a Weenei şi i-am picurat puţină apă în gură.
Astfel, am rămas tot restul acelei Nopţi Negre, cu capul Weenei adăpostit în poala mea.

Dimineaţa, l-am văzut ieşind din pădurea mistuită, într-o stare deplorabilă. Era îngrozitor de livid, iar pe chip avea o serie de tăieturi aproape vindecate. Purta o haină murdară şi prăfuită, şi şchiopăta din pricina unei răni mai grave decât o simplă bătătură, piciorul însângerat fiindu-i înfăşurat doar cu nişte iarbă arsă. Am simţit un fior de compasiune – ori poate de jenă – văzându-l în ce hal arăta: oare chiar aşa fusesem eu, m-am întrebat? Oare chiar le oferisem un asemenea spectacol prietenilor mei, când mă întorsesem, după acea primă aventură?
Mă bătu din nou gândul să-i dau ajutor, dar ştiam că nu era necesar. Alter ego-ul meu anterior urma să scape de epuizare dormind în strălucirea zilei, iar apoi, spre seară, avea să se întoarcă la Sfinxul-cel-Alb pentru a-şi recupera Maşina Timpului.
În cele din urmă – după o ultimă luptă împotriva Morlocilor -, avea să plece, într-un vârtej estompat.
Am rămas, aşadar, cu Weena lângă pârâu şi am oblojit-o în vreme ce soarele urca pe cer, şi m-am rugat să se trezească.


va urma

Misiune dificila. Jurnal (50)

C.V.R. Schuyler

Metoda „bolilor venerice“ în obţinerea informaţiilor despre unităţile ruseşti

Inregistrăm succese considerabile în identificarea unităţilor ruseşti prin informaţiile pe care le obţinem de la ofiţerii ruşi care apelează la noi pentru tratarea bolilor venerice. De curând, am tratat 10-15 asemenea ofiţeri prin administrare de penicilină şi de fiecare dată le-am cerut denumirea completă a unităţii căreia îi aparţin şi localizarea cartierului lor general. Am raportat succesul acestui plan către USFET, iar alte state membre ale Comisiei Aliate de Control au fost sfătuite să iniţieze un program similar. Există totuşi multe unităţi ruseşti neidentificate încă în România, iar noi facem tot posibilul pentru a obţine noi indicii pentru identificarea lor.

Căpitanul Marchman pleacă în Statele Unite

Aghiotantul meu, căpitanul Marchman, tocmai a plecat în Statele Unite, pentru a fi primit în altă misiune. Marchman a fost aghiotantul meu încă din timpul ultimelor zile de la Camp Davis; îmi pare nespus de rău că pleacă. A fost un ofiţer extraordinar din toate punctele de vedere şi m-am putut întotdeauna bizui pe el în îndeplinirea oricărei misiuni încredinţate. De curând, l-am numit pe locotenentul Hamilton, drept noul meu aghiotant. Hamilton a fost detaşat temporar, de la SSU la această Reprezentanţă, de câtăva vreme. El pare să fie un tânăr ofiţer inteligent, capabil de fină observaţie şi analiză. Va trece însă multă vreme până ce va ajunge la fel de capabil cum a fost Marchman.

Joi, 22 august 1946

Guvernul organizează defilarea anuală în cinstea loviturii de stat de la 23 august 1944

Astăzi guvernul a organizat sărbătorirea aniversării loviturii de stat. Aceasta a avut loc la 23 august 1944. Festivităţile au început cu o ceremonie aniversară ţinută la Ateneu, marea sală de concert a României din Piaţa Palatului. Regele a fost prezent, ca şi Groza, toţi miniştrii săi care nu sunt la Paris şi membrii corpului diplomatic şi ai Comisiei Aliate de Control (cu excepţia britanicilor). S-a avut grijă ca partea centrală a sălii să fie tixită de susţinători ai FND, care l-au aclamat frenetic pe Groza când şi-a încheiat discursul. Acest discurs, printre altele, a fost gândit ca principal pilon ai programului. După vreo două vorbe adresate la început Regelui, Groza a consacrat următoarele 20 de minute descrierii propriei sale contribuţii la lovitura de stat (de fapt, noi ştim că Groza, personal, a făcut foarte puţin atunci). Ultima jumătate a discursului său s-a îndepărtat cu totul de la subiect şi a prezentat diferitele aşa-zise realizări ale guvernului Groza, precum şi ceea ce se spera să se realizeze în viitor. Discursul a fost ovaţionat exact când trebuia de către publicul ales cu grijă, dar Regele a stat mai tot timpul posomorât de-a lungul ceremoniei, la fel cu majoritatea diplomaţilor prezenţi. Azi-dimineaţă s-a organizat o paradă uriaşă, la care Regele, Groza, diplomaţii etc, au primit defilarea de la o tribună centrală instalată în Piaţa Victoriei. Prima parte a paradei a cuprins 10-20 000 de soldaţi din unităţi militare de elită. A unnat o coloană lungă de civili reprezentând diverse fabrici, industrii şi partide ale FND. Fiecare grup făcuse repetiţii serioase cu lozinca „Regele şi Petru Groza“ , pe care au scandat-o când au trecut prin faţa tribunei. Persoanele care dădeau tonul defilau pe partea dinspre Rege şi i-am putut observa intrând în acţiune, pe măsură ce fiecare grup se apropia de marea tribună, stârnind entuziasmul şi având grijă ca fiecare să-şi execute partea sa de strigături. Şi aici Regele părea extrem de plictisit şi trebuie să mărturisesc că mi-a părut rău pentru el. Toată afacerea era o încercare foarte evidentă a guvernului de a pune în scenă o manifestaţie în folosul propriu şi de a face să pară că Regele însuşi susţinea puternic partidele FND. Nu a existat desigur nici un participant din partea partidelor istorice.

Se pare că guvernul a tras învăţăminte din 10 mai trecut şi a luat măsuri minuţioase de precauţie pentru a împiedica orice fel de demonstraţie spontană în favoarea Regelui. Toate intrările în Piaţă au fost strict supravegheate de către soldaţi ai diviziilor „Tudor Vladimirescu“ şi „Horia, Cloşca şi Crişan“, iar în puncte strategice stăteau de pază trupe ruseşti NKVD. Intrarea în tribune, care de altfel nici nu erau foarte mari, s-a făcut pe bază de legitimaţie şi, desigur, s-au luat măsuri ca acestea să nu fie date decât susţinătorilor loiali guvernului. Am stat lângă generalul Susaikov, ca membru al anturajului Regelui cu această ocazie, şi am văzut că şi el era sătul de întreaga demonstraţie, căci era cu ochi şi cu sprâncene că se încerca ridicarea prestigiului guvernului. Investigatorii noştri au aflat că, la fel ca şi altădată, tuturor muncitorilor li s-a cerut să defileze sub ameninţarea concedierii sau a altor pedepse. în total, au participat aproximativ 150 000 de persoane, dintre care nu mai mult de 10-20 000 purtau uniforme. Nu au avut loc nicăieri tulburări ale ordinii, iar micul grup care s-a strâns să privească defilarea s-a împrăştiat în linişte, când fanfara s-a oprit din cântat şi Regele a plecat.

Evoluţia Conferinţei de Pace

Românii continuă să urmărească neliniştiţi evoluţia Conferinţei de la Paris. Suporterii guvernului, în speranţa că, susţinând docil punctele de vedere ale ruşilor, vor reuşi să convingă Naţiunile să accepte propunerile ruseşti legate de Tratat, iar partidele din opoziţie în speranţa că vor putea prezenta lumii imensitatea despăgubirilor pe care România le-a plătit deja şi adevărata stare de lucruri din ţară din momentul de faţă. Delegaţia guvernului român, formată din Tătărescu, Pătrăşcanu, mai mulţi alţi miniştri şi chibiţi, a plecat la Paris în urmă cu câteva zile. Din ştiri, am constatat că Tătărescu nu şi-a neglijat îndatoririle în prezentarea punctului de vedere al guvernului la Conferinţă. Mai remarc şi că, deşi susţinătorii naţional-ţărăniştilor şi liberalilor au fost eliminaţi intenţionat din delegaţia guvernului, unele persoane care se refugiaseră în străinătate au reuşit să-şi prezinte punctul de vedere la Conferinţă. In special domnul Gafencu — fost ministru şi fost diplomat al României, care locuieşte de puţin timp în Elveţia — a redactat un document amplu pe care a reuşit să-l pună în circulaţie printre diverşii participanţi la Conferinţă. Documentul prezenta trista situaţie în care se află România acum şi am înţeles că a fost primit cu un interes deosebit. Până în momentul de faţă, Conferinţa nu pare să fi făcut nici un fel de progrese în direcţia rezolvării problemelor de primă importanţă pentru viitorul României, cum ar fi controlul asupra Dunării, accesul liber în România în scopuri economice al tuturor statelor, precum şi o reasigurare oarecare că cele patru libertăţi vor fi respectate în această ţară.


Dl Berry intenţionează să facă o călătorie în America spre sfârşitul Conferinţei, în speranţa că-1 va putea întâlni la Washington pe dl Byrnes şi că va discuta cu el pe larg întreaga problemă. Conform planului, Berry urma să plece la 28 august, cu avionul meu. însă tocmai a primit o telegramă de la Byrnes în care i se spune să se oprească în drum la Paris. Sperăm că aceasta indică o oarecare revigorare a interesului faţă de România din partea unor membri ai delegaţiei noastre. Berry este însă sceptic. înţeleg că şi Bames a fost chemat la Paris pentru a discuta problema bulgară şi că este însoţit de generalul Robertson. După o recentă călătorie în Bulgaria, Berry m-a informat că situaţia de acolo este şi mai rea decât cea din România, comuniştii fiind mult mai bine înfipţi şi că opoziţia a fost atât de categoric reprimată, încât multe persoane nu mai îndrăznesc să discute cu americanii nici măcar pe stradă de teama de a fi compromişi şi pedepsiţi.

Vizită pe litoralul Mării Negre

Am fost la Marea Neagră, în week-endul trecut, împreună cu familia mea. Misiunea noastră a inaugurat o mică vilă la Carmen Sylva, iar noi am petrecut vreo trei-patru zile, în zona respectivă. Constanţa este încă plină de ruşi, aşa cum sunt mai multe din orăşelele din imediata sa vecinătate. în orice altă parte a Dobrogei însă, cu singura excepţie a Mangaliei, nu mai sunt nici pe departe atâţia ruşi câţi erau înainte. în portul Constanţa activitatea pare foarte redusă şi nu există absolut nici un indiciu care să sugereze că ruşii ar intenţiona să facă operaţiuni militare în zona respectivă. Duminică am mers cu maşina până la Balcic, după ce obţinusem din vreme avizele necesare pentru trecerea frontierei. Am făcut drumul la ducere prin Negru Vodă şi Bazargic, dar ne-am întors de-a lungul coastei până la Mamaia. Drumurile erau groaznice, iar praful aproape de nesuportat. Altminteri, călătoria a fost interesantă. Am văzut foarte puţine trupe ruseşti, în afara unui grup de 50-60 avioane ruseşti pe un aerodrom în Bazargic. Am avut oarecari probleme la trecerea graniţei, dar locotenentul Sivess, ofiţerul nostru de marină care ne-a însoţit, a reuşit să ne treacă datorită cunoştinţelor sale de rusă. A fost interesant de observat că posturile româneşti de la graniţă erau conduse în întregime de către ruşi, având în apropiere doar unul sau doi români. In partea bulgară însă, ruşii nu erau prezenţi, soldaţii bulgari având întreaga responsabilitate. Bulgarii au fost foarte amabili şi cooperanţi şi păreau extraordinar de interesaţi să vadă americani. Câţiva dintre ei, ne-au declarat că nu mai văzuseră vreun american până atunci şi au cerut umil reviste americane sau fotografii despre viaţa din Statele Unite. Din păcate nu aveam aşa ceva, dar le-am dat nişte ţigări şi câteva conserve pe care le-au primit cu recunoştinţă.


Balcicul este un loc minunat. Oraşul este foarte murdar, dar Castelul Reginei Maria şi grădinile din jurul său sunt încă foarte frumoase. Falezele albe amintesc de Grecia. Se pare că Regina Maria a consumat mult timp şi energie pentru a-şi construi grădina, formată dintr-un sistem de terase care coboară din vârful falezei până la mare. Câteva cascade artificiale, copaci mari plantaţi din loc în loc şi flori absolut superbe făceau ca locul să pară un fel de paradis în mijlocul unui câmp acoperit de praf. Am luat o gustare în grădinile Reginei, iar după aceea ne-am petrecut ceva timp vizitând casa şi alte puncte de interes de pe proprietate. Acum nu locuieşte nimeni acolo, dar îngrijitorul român care a lucrat pentru Regină timp de 26 de ani, a fost încântat să întâlnească pe cineva venit din România şi a petrecut mult timp cu noi.

Campanie electorală marcată de teroare în plină desfăşurare

In pofida vremii toride, campania politică de aici pare să se accentueze, incidentele teroriste devin tot mai frecvente. La Piteşti, în urmă cu aproximativ o săptămână, comitetul local al Partidului Naţional Ţărănesc organizase o întrunire, la care a năvălit o bandă de huligani FND, dintr-un sat vecin. Bandiţii au spart adunarea, folosindu-se de ţevi de fier pentru a-i bate pe membrii Partidului Ţărănesc, însoţindu-şi atacul cu focuri de armă. Un delegat a fost ucis pe loc, iar un altul a fost rănit atât de grav, încât a murit la scurt timp după aceea. Domnului Penescu, secretarul pe ţară al partidului, care era şi el prezent, i-a fost acordată o atenţie deosebită de către huligani, care l-au fugărit până în biroul procurorului din apropiere şi, în ciuda protestelor procurorului însuşi, l-au atacat şi l-au bătut zdravăn. In cele din urmă, a căzut fără cunoştinţă pe podea, iar huliganii au plecat crezându-1, evident, mort. Prietenii săi l-au dus mai târziu la un spital unde se reface acum. Ni s-au raportat recent diverse alte incidente similare din alte zone ale ţării. în nici unul din cazuri guvernul nu face nimic pentru a-i pedepsi pe vinovaţi. De fapt,pentru aproape fiecare din aceste cazuri există serioase dovezi că poliţia ia parte la bătăi sau, în alte situaţii, face în aşa fel încât să fie foarte departe de locul unde se declanşează atacurile. în cazul Piteştilor, Penescu îşi luase măsura de prevedere de a-1 anunţa pe ministrul de Interne, cu câteva zile înainte, că mitingul va avea loc şi de a obţine de la acel ministru asigurări că vor fi lăsaţi în pace. Faptul că huliganii au sosit chiar la momentul potrivit este o bună dovadă că ministrul de Interne însuşi era în mare parte răspunzător de acest atac. Atât dl Berry cât şi eu am transmis la Washington relatări detaliate ale acestor atrocităţi. Dl Berry a solicitat imperativ ca secretarul Byrnes să discute serios cu Tătărescu referitor la situaţia creată şi să dea de înţeles că România nu se mai poate aştepta la noi deschideri din partea noastră, câtă vreme au loc asemenea incidente teroriste.

Vineri, 30 august 1946

Participarea la Festivalul Muzical de la Salzburg

La sfârşitul săptămânii trecute, la amabila invitaţie a generalului Clark, mi-am dus familia, împreună cu colonelul Lawrence şi locotenentul Hamilton, cu avionul până la Salzburg, la câteva reprezentaţii din cadrul Festivalului anual al Muzicii. Am petrecut timpul încântător şi interesant. Zona din jurul Salzburgului este extraordinar de frumoasă. A plouat mult şi totul este foarte verde. Am vizitat Berchtesgaden, am văzut ce a mai rămas din superba vilă a lui Hitler şi am mai vizitat şi celebra sa Casă pentru ceai, Cuibul Vulturilor. Am făcut o plimbare foarte plăcută cu o barcă cu motor pe Komigsee, un minunat lac de munte din apropiere şi, în general, ne-am simţit extraordinar. Festivalul în sine a fost foarte interesant, cu toate că nivelul performanţelor nu s-a ridicat la standardele antebelice. Am fost la mai multe spectacole de operă, la Jederman — o piesă zugrăvind Patimile Mântuitorului — şi la mai multe concerte. Ambasadorul Patterson din Iugoslavia şi soţia sa, stăteau în aceeaşi casă cu noi şi a fost interesant să aud chiar de la el cum au fost doborâte avioanele noastre de către piloţii iugoslavi. Se pare că întreaga afacere a reprezentat un incident brutal, îngrozitor. Patterson însuşi, împreună cu un ofiţer iugoslav, au descoperit cele cinci cadavre din cel de-al doilea avion, aruncate într-o groapă comună dintr-un colţ retras al unui cimitir. Deşi el spune că Tito a promis că nu vor mai avea loc asemenea incidente, am sentimentul că ar trebui să pretindem ceva mai mult decât nişte scuze abjecte. I-am întâlnit şi pe judecătorii Biddle şi Parker de la Nurenberg, pe maiorul George Fielding Elliot — care a venit de la Conferinţa de la Paris, pe domnul Murphy — consilier politic al generalului McNarney şi pe doamna Clay din Berlin, pe care o cunoscusem anterior. Pe drum, a fost interesant să observăm de sus dimensiunile secetei. Pe tot teritoriul României şi la vest de ea, până la Budapesta, pământul părea foarte uscat. Intre Budapesta şi Viena am putut vedea semne vagi de ploaie, iar de la Viena câmpiile erau în întregime verzi şi recoltele se anunţau a fi excelente. Nu există nici urmă de îndoială că întreaga regiune balcanică va avea mult de suferit anul acesta, căci nu a plouat deloc de vreo două luni.


va urma

CORĂBIILE TIMPULUI (51)

STEPHEN BAXTER

Valea Tamisei

(ZIUA 292 495 940)

Indicatoarele cadranelor mele cronometrice începură să se rotească nebuneşte. Soarele se transformă într-o dâră de foc, apoi se contopi într-un arc strălucitor, cu Luna ca o panglică învolburată, fluctuantă. Arborii tremurau prin anotimpuri, aproape prea rapid pentru a-i urmări. Cerul căpătă o minunată nuanţă de albastru-închis, ca al unui crepuscul din toiul verii, cu nori ce deveneau invizibili, din fericire.

Forma translucidă, înceţoşată, a casei mele îmi dispăru numaidecât din vedere. Peisajul deveni vag, iar încă o dată splendida arhitectură din Era Construcţiilor năpădi Dealul Richmond ca o maree. N-am văzut niciuna dintre ciudăţeniile ce caracterizaseră crearea Istoriei lui Nebogipfel: încetinirea rotaţiei Pământului, realizarea Sferei din jurul Soarelui şi aşa mai departe. În prezent, urmăream acel talaz de un verde intens urcând coama dealului şi rămânând acolo, fără întreruperea iernii, şi am ştiut că ajunsesem în acea epocă viitoare, mai fericită, în care Britania se întorsese la un climat mai cald – era din nou ca în Paleocen, mi-am spus eu, cu un fior de nostalgie.

Am rămas atent după vreun semn al Observatorilor, însă n-am putut să zăresc vreo urmă a lor. Acum, Observatorii – acele minţi colosale, de neimaginat, piscurile marilor recife de inteligenţă ce populau Istoria Optimă – terminaseră cu mine, iar destinul meu se afla în propriile-mi mâini. Aceasta îmi trezi o satisfacţie sumbră, şi – când evidenţa zilelor de pe cadranul meu trecu de Două Sute Cincizeci de Mii – am tras cu grijă de maneta de oprire.

Am zărit pentru ultima oară Luna învârtindu-se prin fazele sale, pierind în întunecime. Mi-am adus aminte că plecasem, împreună cu Weena, în acea drumeţie finală la Palatul de Porţelan Verde, chiar înaintea perioadei pe care micuţa Eloie o numea Nopţile Negre, acea beznă desăvârşită din timpul Lunii noi, când Morlocii ieşeau la suprafaţă şi îşi făceau voia cu Eloii. Cât de nesăbuit fusesem, mi-am zis acum! Cât de impetuos şi de nesocotit am putut să fiu – cât de neatent cu biata Weena – când am pornit într-o asemenea expediţie, la aşa o vreme de primejdie.
Ei bine, m-am gândit eu cu o undă de amărăciune, acum mă întorsesem şi eram hotărât să îndrept greşelile trecutului meu, sau să mor în această încercare.
Cu un zvâcnet, maşina mă scoase din tumultul cenuşiu, iar lumina Soarelui năvăli peste mine, apăsătoare, fierbinte şi directă. Cadranele cronometrice se opriră cu un răpăit: era Ziua 292 495 940 – exact ziua, din anul de graţie 802701, în care o pierdusem pe Weena.

Stăteam pe panta familiară a dealului. Razele Soarelui erau strălucitoare şi a trebuit să-mi duc mâna la ochi. Deoarece lansasem maşina din grădina situată în spatele curţii, şi nu din laborator, mă găseam poate la douăzeci de iarzi mai jos de acea mică parcelă de rododendroni decât atunci când ajunsesem aici pentru întâia oară. Îndărătul meu, ceva mai sus pe panta dealului, am văzut binecunoscutul profil al Sfinxului-cel-Alb, cu surâsul său indescifrabil încremenit pe vecie. Baza de bronz rămăsese acoperită de cocleală, deşi ici-colo puteam să observ locurile în care reliefurile ştanţate fuseseră turtite de strădaniile mele zadarnice de a pătrunde în camera din interior, pentru a recupera Maşina Timpului ce îmi fusese furată, iar iarba era răscolită şi retezată, arătând pe unde trăseseră Morlocii aparatul înăuntrul piedestalului.

Acum, maşina furată se găsea acolo, mi-am dat eu seama, înfiorat. Era ciudat să mă gândesc că maşina cealaltă se afla la doar câţiva metri de mine, în obscuritatea acelei încăperi, în vreme ce eu stăteam pe această copie, desăvârşită din toate punctele de vedere, care scânteia pe gazon!

Am detaşat manetele de control şi le-am băgat în buzunar, apoi am păşit pe pământ. După poziţia Soarelui, am socotit că trebuia să fie, pesemne, trei după-amiaza, iar aerul era cald şi umed.
Pentru a-mi face o imagine mai cuprinzătoare asupra lucrurilor, am mers poate jumătate de milă către Sud-Est, până la coama ce fusese Dealul Richmond. Pe vremea mea, aici se găsea zona rezidenţială, cu faţadele ei costisitoare şi priveliştile ample către râu şi către ţinutul dinspre Vest; acum, un pâlc rar de copaci escaladase creasta dealului – nu se mai zărea nici urmă din zona rezidenţială şi mi-am închipuit că până şi fundaţiile caselor trebuie că fuseseră spulberate de acţiunea rădăcinilor copacilor -, dar, exact ca în 1891, peisajul rural se întindea înspre miazăzi şi apus până în zare, deosebit de fermecător.

În acest loc fusese aşezată o bancă, din acel metal galben pe care îl mai văzusem înainte; era mâncată de rugină roşie, iar braţele ei erau alcătuite după imaginea unor făpturi din cine ştie ce legendă dată uitării. O urzică, cu frunze mari, pătate frumos cu cafeniu, urcase pe bancă, însă am îndepărtat-o – şi asta fără să mă înţepe – şi m-am aşezat, căci deja îmi era cald şi năduşeam.

Soarele atârna destul de jos în văzduh, către Vest, iar lumina sa scânteia printre edificiile răsfirate şi apele ce punctau peisajul înverzit. Ceaţa arşiţei atârna pretutindeni deasupra pământului. Timpul şi răbdătoarele evoluţii ale geologiei metamorfozaseră acest ţinut din zilele mele, dar puteam recunoaşte câteva detalii, care, deşi remodelate, încă existau, iar frumuseţea de vis a „văii nepereche a Tamisei”, cântată de poeţi, tot mai dăinuia. Panglica de argint a râului se îndepărtase de mine; aşa cum am pomenit în altă parte, Tamisa tăiase cotul de pe cursul său şi înainta direct dinspre Hampton spre Kew. Râul îşi adâncise matca, astfel că Richmondul se găsea acum aşezat deasupra unei văi largi, poate la o milă de apă. Am avut impresia că identific ceea ce odinioară fusese Insula Glover într-un fel de dâmb împădurit, din centrul vechii albii. Lunca Petershamului îşi păstrase multe dintre caracteristicile profilului modern, dar se ridicase mult deasupra nivelului râului, şi mi-am închipuit că acea zonă era mult mai puţin mlăştinoasă decât în vremea mea.

Marile clădiri ale acestei epoci erau risipite în peisaj, cu parapetele lor complicate şi coloanele înalte, elegante şi lăsate în ruină: frânturi ale osului arhitectural ieşit din coasta acoperită cu verdeaţă a coamei dealului. Cam la o milă de mine am zărit acel edificiu impunător, o masă de granit şi aluminiu, la care urcasem în prima seară. Din loc în loc, figuri grandioase, la fel de superbe şi de enigmatice ca Sfinxul meu, îşi ridicau capetele din vegetaţia omniprezentă, iar pretutindeni puteam să disting cupolele şi puţurile ce constituiau emblema Morlocilor. Enormele flori ale acestei perioade îndepărtate creşteau peste tot, cu petalele lor scânteietoare, de culoare albă, şi frunzele lucioase. Nu era pentru prima dată când acest ţinut, cu inflorescenţele lui extraordinare şi de o frumuseţe rară, cu pagodele şi cupolele cuibărite prin verdeaţă, îmi aminti de Grădinile Regale Botanice din Kew, din veacul meu; însă era un Kew care pusese stăpânire pe întreaga Anglie, după care se sălbăticise şi căzuse în paragină.
În zare, se înălţa o măreaţă construcţie pe care nu o observasem înainte. Era aproape pierdută în ceţurile din Nord-Vest, în direcţia Windsorului modern, dar era prea îndepărtată şi prea vagă pentru a desluşi vreun detaliu. Mi-am făgăduit că, într-o bună zi, aveam să străbat drumul până la Windsor, căci, în mod cert, dacă vreun lucru din zilele mele supravieţuise evoluţiei şi ruinei mileniilor ce trecuseră, acesta nu putea fi decât vestigiile masivei citadele normande de acolo.

M-am întors şi am văzut ţinutul rural întinzându-se înspre acel Banstead modern, şi am remarcat alternanţa de crânguri şi coline, punctată ici-colo de sclipirea apei, care îmi devenise cunoscută din vremea explorărilor mele anterioare. Iar în acea direcţie – poate la optsprezece-douăzeci de mile distanţă – să afla Palatul de Porţelan Verde. Uitându-mă într-acolo, am avut impresia că pot să disting ceva din turnurile acelei structuri, însă ochii mei nu mai erau ceea ce fuseseră odinioară, aşa că nu eram sigur.

Mersesem până la Palat, împreună cu Weena, în căutare de arme şi de alte provizii cu care să pot lupta împotriva Morlocilor. Într-adevăr, dacă îmi aminteam bine, eu – acel alter ego anterior – pesemne că scotoceam prin interiorul zidurilor lustruite, de culoare verde, chiar în clipa de faţă!

La vreo zece mile depărtare, un obstacol se interpunea între mine şi Palat, un crâmpei de pădure neguroasă. Chiar şi la lumina zilei părea o pată întunecată, sinistră, de cel puţin o milă jumătate lăţime. Purtând-o în braţe pe Weena, străbătusem acel codru fără mari probleme, întâia dată, căci aşteptasem ziua pentru a-l traversa, însă a doua oară, când ne întorceam de la Palat (astăzi, adică!) aveam să las nerăbdarea şi oboseala să-mi răpească ce era mai bun în mine. Decis să revin la Sfinx cât mai curând posibil şi să mă apuc să-mi recuperez maşina, urma să pătrund în acea pădure pe întuneric – şi să adorm -, iar Morlocii aveau să năvălească asupra noastră şi să o răpească pe Weena.

Fusesem norocos că scăpasem cu viaţă din acea nebunie, ştiam; dar în ceea ce o priveşte pe sărmana Weena...

Am reuşit să-mi alung sentimentele de ruşine, deoarece acum, mă aflam aici – mi-am amintit – ca să plătesc pentru toate acestea.
Era suficient de devreme să pot ajunge la acel codru înainte ca lumina zilei să dispară. Nu dispuneam de arme, fireşte, însă scopul meu aici nu era să lupt cu Morlocii – terminasem cu asta ci pur şi simplu să o salvez pe Weena. Iar pentru asta, am socotit eu, n-aveam nevoie de arme mai puternice decât intelectul şi pumnii.

O plimbare

Maşina Timpului părea foarte expusă, aşa cum stătea pe coama dealului, cu alama şi nichelul scânteind, şi, fiindcă n-aveam deloc intenţia de a o folosi din nou, am hotărât să o ascund. În preajmă se afla un crâng, şi am târât dispozitivul gheboşat până acolo, după care l-am acoperit cu ramuri şi frunze. Această acţiune necesită ceva efort din partea mea – maşina avea o construcţie masivă aşa că am plecat asudând. Şinele ei tăiaseră brazde adânci în pajişte, pe unde trecuse.

M-am odihnit vreo câteva minute, apoi, foarte decis, am pornit pe pantă în jos, spre Banstead.

De-abia făcusem câteva sute de iarzi când am auzit nişte glasuri. O clipă am rămas descumpănit, gândindu-mă – în ciuda luminii zilei – că ar putea fi Morlocii. Însă vocile erau foarte umane şi rosteau acele bizare lălăieli banale caracteristice Eloilor. Acum, un grup de cinci sau şase făpturi micuţe ieşiseră dintr-o pădurice pe o potecă ce ducea către Sfinx. Mă uimi din nou cât de delicaţi şi de scunzi erau – nu mai mari decât copiii din zilele mele -, atât femeile cât şi bărbaţii, şi purtau acele sandale şi tunici simple, de culoare purpurie.

Similitudinile cu prima mea sosire în această epocă mă frapară numaidecât, căci şi atunci dădusem peste un grup de Eloi exact în acelaşi mod. Mi-am adus aminte cum se apropiaseră fără teamă – mai mult de curiozitate – şi cum râseseră şi vorbiseră cu mine.

Acum, totuşi, avansară cu circumspecţie: de fapt, am avut impresia că mă evitau. Mi-am deschis braţele şi am zâmbit, dorind să le arăt cu nu voiam să le fac vreun rău, însă ştiam prea bine care era cauza acestei schimbări de percepţie: observaseră deja comportamentul primejdios şi instabil al alter ego-ului meu anterior, mai ales în momentul dezlănţuirii mele după ce mi se furase Maşina Timpului. Aceşti Eloi aveau tot dreptul la precauţie!

N-am insistat în această problemă, iar Eloii mă ocoliră, urcând pe panta dealului, către stratul de rododendroni; de îndată ce nu mă mai putură vedea, îşi reluară discuţiile în ritmurile lor gângurite.
Am pornit prin întinderea rurală spre pădure. Am remarcat pretutindeni acele puţuri care duceau, ştiam bine, în lumea subterană a Morlocilor – şi de unde răzbătea, dacă mă apropiam suficient de mult pentru a auzi, implacabilul duduit al colosalelor lor maşini. Sudoarea porni să-mi curgă pe frunte şi pe piept – căci ziua rămăsese toridă, în ciuda coborârii soarelui de după-amiază -, şi am simţit cum răsuflarea îmi ieşea întretăiată din plămâni.

O dată cu imersiunea mea în această lume, şi sentimentele părură să-mi reînvie. Weena, o creatură limitată, totuşi, îmi arătase afecţiune – era unica făptură din această lume a lui 802701 care făcuse aşa ceva; iar pierderea ei îmi pricinuise cea mai cumplită jale. Dar, atunci când ajunsesem să le relatez această poveste amicilor mei, la lumina familiară a propriului meu şemineu, în 1891, durerea se etiolase, până ce rămăsese doar o schiţă palidă; Weena devenise amintirea unui vis, total ireală.

Ei bine, acum mă găseam iarăşi aici, cutreierând prin ţinutul atât de cunoscut, şi toată acea durere pură îmi reveni – de parcă n-aş fi plecat niciodată din acest loc – şi îmi impulsiona fiecare pas.
În timp ce mergeam, mă cuprinse o foame straşnică. Mi-am dat seama că nu-mi puteam aduce aminte când mâncasem ultima oară – pesemne, fusese înainte ca Nebogipfel şi cu mine să plecăm din epoca Albului Pământ -, deşi, am speculat eu, poate că era adevărat dacă afirmam că acest trup nu avusese niciodată parte de hrană, în cazul în care fusese reconstruit de Observatori, aşa cum sugerase Nebogipfel! Ei bine, indiferent de subtilităţile filosofice, foamea ajunsese în curând să-mi macine stomacul şi am început să simt o sfârşeală din pricina arşiţei. Am trecut pe lângă un palat alimentar – un edificiu impozant, cenuşiu, din piatră corodată – şi m-am abătut de la ruta mea.

Am pătruns printr-un portal sculptat, cu ornamentele atacate serios de intemperii şi distruse. În interior am găsit o singură încăpere enormă, vopsită în cafeniu, a cărei pardoseală era alcătuită din blocuri din acel metal dur, de culoare albă, pe care îl remarcasem înainte, prin care paşii uşori ai nenumăratelor generaţii de Eloi săpaseră făgaşe. Nişte dale de piatră lustruită serveau ca mese, pe care tronau grămezi de fructe, iar în jurul lor se adunaseră mici pâlcuri de Eloi, în tunicile lor frumoase, mâncând şi sporovăind unii cu alţii ca o mulţime de păsări de colivie.

Am rămas acolo, în hainele mele de junglă soioase – rămăşiţele Paleocenului erau complet nepotrivite în acea splendoare însorită, şi mi-am spus că Observatorii ar fi putut să mă echipeze mai elegant! Un grup de Eloi se apropiară de mine şi mă împresurară. Le-am simţit mânuţele, ca nişte tentacule moi, trăgându-mă de cămaşă. Chipurile lor aveau guri mici, bărbii ascuţite şi urechi minuscule tipice rasei – aceştia păreau să facă parte din alt grup de Eloi decât cei pe care îi întâlnisem lângă Sfinx iar aceste făpturi mititele nu aveau o memorie bună, deci, ca atare, nici frică de mine.

Venisem aici să-l salvez pe unul dintre semenii lor, nu să comit alte acte brutale de barbarism, cum au fost acelea care desfiguraseră vizita mea precedentă, aşa că m-am supus cercetărilor lor de bunăvoie şi cu palmele desfăcute.

M-am îndreptat către mese, urmat pretutindeni de trăncăneala subţire a Eloilor. Am descoperit un ciorchine de mure hipertrofiate, pe care mi le-am îndesat în gură, şi nu mi-a luat mult până să dau de câteva dintre acele fructe delicioase cu trei lobi, care se dovediseră alimentele mele favorite înainte. Am adunat un morman pe care l-am socotit îndestulător, apoi am găsit un colţ mai umbrit, mai întunecat, şi m-am aşezat să mănânc, înconjurat de un mic zid format din Eloii curioşi.

Le-am zâmbit, întâmpinându-i cu drag, şi am încercat să-mi amintesc acele frânturi din graiul lor uşor pe care le învăţasem anterior. În vreme ce vorbeam, chipurile delicate ale Eloilor se buluciră în preajma meu, cu ochii lor largi în întuneric şi cu buzele roşii întredeschise, ca nişte copii. M-am relaxat. Cred că simplitatea acestei întâlniri, umanitatea ei lejeră au fost lucrurile care m-au fermecat; avusem parte de prea multă stranietate neumană în ultima vreme! Eloii nu erau oameni, ştiam asta – în felul lor îmi erau la fel de străini ca şi Morlocii însă reprezentau nişte substituţi de calitate.
Mai că-mi venea să închid ochii.

Mi-am revenit cu o tresărire. Se făcuse destul de întuneric, în preajma mea rămăseseră mai puţini Eloi, iar ochii lor blânzi, creduli, păreau să strălucească spre mine în semiobscuritate.

M-am ridicat speriat în picioare. Cojile de fructe şi florile îmi căzură de pe trup, de-acolo de unde fuseseră aranjate de jucăuşii Eloi. Am străbătut, poticnindu-mă, încăperea principală. Acum era arhiplină de Eloi, care dormeau în grupuri mici pe podeaua metalică. Îţi cele din urmă, am ieşit pe uşă la lumina zilei...

Sau, mai degrabă, ce mai rămăsese din ea! Uitându-mă tulburat, am văzut cum ultimul crâmpei de soare de-abia se mai zărea – o simplă geană de lumină, lipită de orizontul vestic -, iar către Vest, am observat o singură planetă strălucitoare: poate era Venus.

Am ţipat şi mi-am ridicat braţele, spre boltă. După toate deciziile interioare conform cărora trebuia să mă răscumpăr pentru nebunia pripită a trecutului, iată că aţipisem întreaga după-amiază, aşa delăsător cum mă cunoaşteţi!

M-am avântat înapoi către poteca pe care o urmasem şi am pornit în goană spre codru. Se terminase cu planurile mele de a ajunge în pădure pe lumină! În vreme ce crepusculul mă învăluia, am desluşit, în treacăt, nişte năluci alb-cenuşii, de-abia vizibile cu coada ochiului. M-am răsucit la fiecare dintre aceste arătări, însă ele fugiră, ţinându-se la depărtare de mine.

Formele erau Morloci, fireşte – Morlocii brutali şi infami ai acestei Istorii şi mă urmăreau cu toate abilităţile de prădători tăcuţi pe care le stăpâneau. Acum, decizia mea anterioară cum că nu îmi trebuia o armă pentru această expediţie începu să-mi pară un pic prostească, şi mi-am zis că, imediat ce ajungeam în pădure, aveam să găsesc o creangă căzută la pământ sau aşa ceva, pe care să o folosesc pe post de bâtă.


va urma