J e r t f a

Constantin Anton

Încrezătoare e orișice speranță;

Sufletul în adevăr e tot mai orbit;

Mă joc cu propria mea Viață

Și cred o, Doamne, că prea eu Te-am iubit!

Nimic din mine nu te mai poate trăda;

Adânc ceresc curge încă din lacrima mea…

Țipă ochiul de-atâta întuneric lăuntric

Că inima se sufocă așteptând un alt nimic!

Încrezătoare e orișice speranță;

Cuvintele au cătușe; tăcerea e trufașă;

Genunchii mei se roagă sub alți genunchi când

Eu Te cred o, Doamne …Te-aud în mine plângând!

Nimic din gânduri nu te mai poate trăda;

Fâșii de singurătate ard greu peste șoapte…

Lumina e suspendată în substanța sa spirituală:

Privirea e dăruire, inima încă Iubirii se roagă!

Sunt "orbul" ce trăieşte din amintirea culorii

Valentina Becart

Sunt

tăcerea din mijlocul cuvântului

prizoniera fără vină într-un spaţiu

ce mă acuză…

necunoscuta din pragul unei zile

întrebarea rămasă ca o rană pe ruina

timpului

visul nopţii născut din aripi albe de ceară

durerea pământului oglindită în ochii amurgului

drumul trudit… de căutări zadarnice

pata de lumină din umbra Marilor Ziduri

strigătul smuls… din piatra aruncată în semeni…

ochiul de apă din fântâna ce-ademeneşte

trecătorul

fructul miraculos ce-ascunde în sămânţă

–secretul devenirii -

pata de sânge ce mai păstrează memoria omenirii

singurătatea universului adunată într-un surâs

roua nepătată … păstrată în palma unei frunze

căutarea înfrigurată a adevărului – neîmblânzit

de ruga cernită

nedumerirea atâtor frumuseţi ce mi-au furat

lumina

ochilor

… sunt orbul ce trăieşte din amintirea culorii

unei clipe de viaţă

semnul mirării închis cu grijă într-un pumn

de tristeţe

sunt

pentru o vreme

tot ce n-am putut să fiu

(sunt locul gol)

şi semnez

să-mi amintesc că cineva s-a agăţat cu încăpăţinare

de un nume…

Câte lacrimi port în mine

Luiza-Adriana Grama 

De-aş strânge câte lacrimi vărs în mine
M-aş face, Doamne, râu până la cer,
Dar ca să plâng, sunt nopţile puţine
Şi în continuu vămile mă cer.

Şi fiecare noapte-i câte-o vamă
Şi fiecare zi devine vers
Port primăveri în gând, şi-n suflet toamnă,
Şi, Doamne, te întreb, mai am de mers?

De-aş plânge câte lacrimi mă îneacă
Aş fi ocean la porţile cereşti,
Căci ruga mea tot către tine pleacă
Şi eşti aici...şi ce departe eşti!...

Şi valul vieţii uneori mă-nclină
Pe cer îmi stau norii cenuşii,
Nu sunt nici pură şi nu am nici vină
Şi eşti plecat, şi ai uitat să vii.

De-aş plânge câte lacrimi port în mine
M-aş face, Doamne, un potop etern
Dar ca să plâng mi-s clipele puţine
Şi ca prin sită zi de zi mă cern.

Geneză

Petre Violeta

Ascunde-mă în tine să nu mă văd prea goală
Şi prinde-mă de cerul din inima-ţi curată
E-acolo un albastru din clipa mea fatală
În care mi-am pierdut identitatea toată

Şi lasă-mă să fac ceva schimbări prin tine
M-oi ghemui cuminte în ruga mea spre seară
În locul coastei-lipsă găsi-voi ploi din mine
Când ne-am iubit obraznic în Eden prima oară

În amalgam de vise ce se-mpletesc spasmodic
Când îmi atingi piciorul ieşit de sub veşmânt
Îmi prinzi în braţe visul plăcerilor , metodic
Când sevele astrale le-arunci cu jurământ

Nimic nu se mai vede în supa milenară
Tăcerile-şi vorbesc prin semnele virgine
De-atâta reverie încerc să fug afară
Dar tu mă prinzi de cerul păcatului cu tine

Plutim apoteotic prin timpul fără nume
Cu laurii pe frunte şi-un germene fecund
Noi suntem începutul iubirilor postume
Trăind în cercul nostru ce nu mai e rotund