Cine a fost Maromet, torţionarul înspăimântător pomenit în faimosul cântec de puşcărie „La Chilia-n port“

Costel Crangan

Nicolae Moromete, supranumit „Maromet – bestia cu chip de om”, a fost comandantul penitenciarelor Galaţi, Jilava şi Chilia şi s-a dovedit unul dintre cei mai sadici gardieni din istoria României. El a exterminat sute de deţinuţi politici prin tortură şi înfometare. Era un individ cu grave devieri de comportament, motiv pentru care până şi comuniştii l-au înlăturat la un moment dat, fără însă să-l pedepsească pentru atrocităţile comise.

 Torţionarul Nicolae Moromete, în uniforma de maior MAI

Puţină lume ştie, dar piesa lăutărescă „La Chilia-n port”, cunoscută publicului în interpretarea marilor actori Ştefan Iordache (în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, inspirat după cartea omonimă a lui Marian Preda) şi Gheorghe Dinică, a fost „lansată” iniţial ca un cântec de puşcărie care zugrăvea viaţa grea a deţinuţilor (în mare parte politici) duşi la muncă silnică în Delta Dunării. 

Faptele şi personajele din amintitul cântec sunt cât se poate de reale, de altfel. Astfel, formularea „La Chilia, la Tătaru/ Bate Maromet cu parul” (cu precizarea că lăutarii moderni au „remixat” numele, din neînţelegerea textului, în Mahomed) face referire la un personaj de tristă amintire, a cărui poveste o vom spune în cele  ce urmează.

Maromet, pe numele lui real Nicolae Moromete  - exact ca personajul central al romanului „Moromeţii” de Marin Preda - a fost, după câte a fost zugrăvit de foştii deţinuţi şi de istorici, unul dintre cei mai sălbatici şi violenţi comandanţi de penitenciar ai regimului comunist, la Jilava, Văcăreşti, Caransebeş, Galaţi şi Chilia Veche. A intrat în memoria deţinuţilor politici sub numele de „Maromet - bestia cu chip de om”, iar descrierea faptelor lui pur şi simplu îngrozeşte.

Ţăran cu cinci clase, propulsat în funcţii de comunişti 

Potrivit unui documentar amplu realizat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (ICCC), Nicolae Moromete s-a născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci, în comuna Valea Ungureni (judeţul Argeş). A făcut cinci clase primare (ceea ce în acea vreme era echivalentul a 10 clase în zilele noastre) şi s-a angajat ca măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, loc unde va lucra până în anul 1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de răsărit. 

În  anul 1945 a devenit membru al Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) – gardian, prim gardian, comandat de gardă, comandat de penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi şi Formaţiunea Chilia Veche, iar apoi locţiitor de comandant pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent colonel în MAI.

Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă, cu delegaţie de director interimar de penitenciar la Jilava, survine în anul 1949, atunci când regimul carceral devine unul dintre cele mai severe, mai ales că închisorile erau deja pline de deţinuţi politici: lideri ai partidelor istorice, moşieri, ţărani înstăriţi, industriaşi, intelectuali, preoţi. 

„Transformarea închisorii într-un iad a fost trasată de către Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete susţine într-un memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a cerut să aplice o „disciplină nemaiîntâlnită”, „întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clasă, fiind ameninţat că în caz contrar va fi închis la rându-i”, consemnează amintitul raport al ICCC.

 Rămăşite ale unor deţinuţi politici ucişi în Colonia Sulina

Instituise un regim de lagăr de exterminare nazist 

„În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generala a Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă,  Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa deţinuţilor şi a subalternilor. Torţionarul nu numai ca ordona bătaia deţinuţilor, dar şi participa direct. Un fost deţinut politic trecut prin închisoarea Jilava povesteşte cum, în anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma evadării a doi iugoslavi din închisoare, au fost scoşi în curte şi obligaţi să treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de gardieni înarmaţi cu bâte, care loveau cu furie”, se menţionează în biografia torţionarului întocmită de ICCC. 

Există dovezi scrise şi mărturii ale unor deţinuţi cum că Nicolae Moromete a utilizat mai multe metode sadice de tortură, cum ar fi: bătaia deţinuţilor până la epuizare sau eliminare, privarea de alimente (mâncarea era aruncată ostentativ la porci), privarea de medicamente şi îngrijire medicală, impunerea unui regim de muncă extrem de sever şi fixarea unor norme de muncă imposibil de îndeplinit, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă.

Maromet bătea cu parul şi la Galaţi 

Potrivit unor mărturii adunate de Lucia Hossu Longin pentru documentarul „Memorialul Durerii”, Moromete a continuat politica de exterminare a deţinuţilor politici şi în perioada Galaţi (1952-1954). „Distracţia” favorită a torţionarului era supunerea acestora la munci istovitoare ori reducerea porţiilor de mâncare la dimensiuni minuscule. 

Uneori, un deţinut politic era hrănit săptămâni întregi cu câte o sută de grame de pâine mucegăită pe zi, într-un fel de test sinistru al rezistenţei organismului uman la înfometare. 

„Nicolae Moromete a devenit o legendă neagră, un torţionar între torţionari. Cu numele astfel stâlcit, Maromet a lăsat în urmă o biografie care stârneşte, concomitent, fiori şi repulsie. A condus Penitenciarul Jilava din mai 1949 până în iunie 1952. Deci el a fost comandant acolo când regimul concentraţionar se afla în perioada lui cea mai severă, când se aplicau cele mai barbare metode”, consemnează Lucia Hossu Longin în amintitul documentar.

Cruzimea lui Maromet a fost prea mult chiar şi pentru comunişti

În vara anului 1954, atrocităţile lui Nicolae Moromete au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o  scrisoare considerată anonimă, deşi ulterior s-a demonstrat că era vorba despre un document semnat de adjunctul lui Maromet. 

Nu este clar dacă motivul pentru care a fost scris acel denunţ a fost unul umanitar sau a fost vorba despre o „turnătorie-săpătorie” cu scop de promovare, însă este cert că în urma anchetei s-a constatat că regimul de detenţie şi de muncă era insuportabil, fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deţinuţi. 

„O bună parte din mâncarea deţinuţilor era dată la porci, porţiile de hrană erau tăiate pentru vini imaginare. Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi erau lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire medicală”, avea să consemneze procurorii, desigur, cu aprobarea celor de la partid. 

Deşi ancheta a relevat abateri grave săvâşite sub comanda lui Moromete şi a propus trecerea lui în rezervă, până la urma acesta a fost caracterizat ca fiind un personaj... pozitiv: „În concluzie, este un tovarăş cinstit, în care se poate avea încredere”. 

Ca urmare, a fost numit comandat al Formaţiunii Chilia Veche, acolo unde şirul crimelor şi abuzurilor a continuat. Şi aici s-a făcut, în 1959, o anchetă, care a constatat că Moromete a aplicat sistematic pedepse corporale la toţi deţinuţii, motiv pentru care a fost mutat la Văcăreşti, pe o funcţie inferioară. 

La Chilia Veche erau aduşi din toată ţara deţinuţi în vârstă (peste 60 de ani), cu infirmităţi fizice sau foarte bolnavi. O comisie de medici a constat că o bună parte din deţinuţi erau inapţi de muncă şi totuşi au fost folosiţi la recoltatul stufului, cu norme ridicate şi raţii scăzute. Din cauza condiţiilor de muncă şi a tratamentului brutal la care erau supuşi unii dintre deţinuţi au preferat să se sinucidă. Ancheta a constatat că şi la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese între octombrie 1958 şi ianuarie 1959.


În cele din urmă, Moromete a fost trecut în rezervă, în 1959 (avea 47 de ani), cu drept de asigurare socială, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. 

Destinul lui este de film, cu o răsturnare destul de spectaculoasă, căci după trecerea în rezervă a devenit un umil plasator de spectatori la un cinematograf din Bucureşti.

La Galaţi a fost „continuat” de Goiciu, călăul preoţilor

După mutarea lui Maromet la Chilia Veche, conducerea Penitenciarului de la Galaţi a fost preluată de un alt torţionar, pe nume Goiciu, care s-a „remarcat” prin persecutarea până dincolo de orice imaginaţie a preoţilor. 

„Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu. În momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort”, scrie Mihai Rădulescu în lucrarea „Preoţi în cătuşe”, Ed. Cit, pag 56). 

Printre preoţii torturaţi de Goiciu la Galaţi avea să se numere şi Antonie Plămădeală, cel care avea să devină ulterior Mitropolit al Ardealulului.

Cine a fost Alexandru Vişinescu?

Dumitru Lăcătușu

Alexandru Vişinescu, torţionarul lui Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi a celorlalţi deţinuţi de la penitenciarul Râmnicu Sărat trăieşte. Existenţa lui lipsită de probleme şi griji într-un bloc din centrul capitalei a fost recent dezvăluită de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Împotriva lui a fost depusă şi o sesizare penală, de către aceeaşi instituţie, pentru omor deosebit de grav. Imaginile înregistrate de camerele de film au arătat că fostul comandant de la Râmnicu Sărat nu şi-a pierdut încă aptitudinile şi înclinaţiile care l-au propulsat în elita torţionarilor comunişti (înjurături adresate reporterilor şi încercări repetate de a-i lovi pe aceştia, aşa cum obişnuia să procedeze pe vremuri cu foştii deţinuţii de la Râmnicu Sărat). Alexandru Vişinescu este doar unul dintre torţionarii anilor ’50 care mai trăiesc azi şi care şi-au „clădit” cariera în baza aptitudinilor şi înclinaţilor de boxeri, de bătăuşi de cartier. Aceste aptitudini şi înclinaţi exersate pe deţinuţii politici anticomunişti, arestaţi pentru motive reale sau fabricate de către autorităţile comuniste, i-au asigurat o pensie „generoasă”, mult peste cea a victimelor sale.

Alexandru Vişinescu

Informaţiile despre biografia lui Alexandru Vişinescu sunt în cele mai multe cazuri de sorginte memorialistică, nedescoperindu-se până în prezent un dosar de cadre, profesional sau de partid al cărui titular să fie. În mod sigur, acestea există, dar ele nu sunt încă accesibile cercetătorilor şi celor interesaţi de studierea lor. Din sursele existente, aflăm că Alexandru Vişinescu s-a născut la 27 septembrie 1925 în satul Leiculeşti, com. Tisău, judeţul Buzău, fiind consătean cu fostul ministru al Afacerilor Interne şi şef al Securităţii, Alexandru Drăghici. Până în prezent, nu există informaţii despre pregătirea şcolară a lui Alexandru Vişinescu sau despre profesia lui de bază înainte de încadrarea lui în MAI. Putem totuşi presupune, în baza informaţiilor despre alţi ofiţeri de penitenciare, miliţie şi securitate din anii ’50, că el era absolvent a câtorva clase primare, urmate cel mai probabil în comuna natală, şi că în anii exercitării diferitelor funcţii în cadrul Gulagului comunist din România şi-a „definitivat” şi pregătirea şcolară. Probabil că a obţinut, ca atâţia alţi ofiţeri, certificatul de absolvire a opt clase, diploma de bacalaureat şi, de ce nu, chiar o licenţă în drept. Nu m-ar mira să aflăm că după îndepărtarea din MAI a lucrat ca jurist.

Fostul deţinut Cicerone Ioniţoiu îl nominalizează drept unul dintre membrii plutonului de execuţie al mareşalului Ion Antonescu, menţionând că după 23 august 1944 s-a înregimentat politic, încadrându-se în structurile comuniste sau controlate de aceştia, ca mulţi dintre viitorii ofiţeri MAI născuţi între a doua jumătate a anilor ’20 şi începutul anilor ’30. Această generaţie a reprezentat coloana vertebrală a regimului comunist, deţinând funcţii de natură represivă pe toată durata acestui sistem, după cum a subliniat Mary Fulbrook. Printre ei se regăsesc cei mai mulţi nostalgici ai defunctului regim.

La sfârşitul anului 1949, îl găsim printre cursanţii uneia dintre şcolile profesionale a DGSP, cea înfiinţată şi condusă de Tudor Sepeanu, fost director al Securităţii Capitalei şi şef al Serviciului Inspecţii. Acest serviciu a avut ca atribuţii supravegherea informativă a deţinuţilor şi cadrelor de penitenciare, deţinând şi un rol central în „reeducarea” de tip Piteşti. După terminarea acestei scurte instruiri, dar temeinice, în munca de securitate, cursanţii au fost repartizaţi ca sublocotenenţi la diferite penitenciare. Alexandru Vişinescu a fost numit în funcţia de lucrător operativ la Biroul inspecţii din cadrul penitenciarului Jilava, unul dintre cele mai importante locuri de detenţie din România comunistă. În această calitate, de lucrător la Biroul inspecţii, a transmis centralei din MAI mai multe rapoarte informative despre brutalitatea şi cruzimea unui alt celebru torţionar al anilor ’50: Maromet. După perioada Jilava a urmat cea de la Mislea, închisoarea de femei, unde a activat probabil tot în cadrul biroului inspecţii, redenumit biroul operativ, deşi, în literatura memorialistică, este menţionat ca ofiţer politic. Despre comportamentul de la această închisoare există o serie de mărturii care îl configurează ca un ins „extrem de sever şi complet lipsit de omenie faţă de arestate”, care avea „plăcerea de a insulta şi a teroriza, prin percheziţii şi interogatorii interminabile, pe deţinutele [de la Mislea şi] cărora le adresa toate epitetele posibile”. Acest portret este întregit de informaţiile rămase ca urmare a perioadei petrecute în funcţia de comandant la Râmnicu Sărat, anii 1956-1963. La acest penitenciar a fost mutat în decembrie 1954, iar prima lui funcţie a fost de asemenea în cadrul biroului operativ, atunci când penitenciarul era condus de locotenentul Emil Constantinescu. Necorespunderea lui Emil Constantinescu în funcţia pe care o ocupa, formulă ce se regăseşte în dosarul său de cadre, a determinat înlocuirea lui din funcţie şi numirea lui Alexandru Vişinescu în poziţia de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat. Această numire a survenit atunci când această închisoare era una dintre cele mai importante de pe cuprinsul României comuniste. Aici se afla elita „deţinuţilor contrarevoluţionari”: o parte dintre supravieţuitorii lotului Maniu de la Sighet, foşti miniştri antonescieni, lideri în viaţă ai partidelor politici interbelice (PNL, PNŢ, Garda de Fier), persoane trimise spre exterminare (doctorul Gheorghe „Ginel” Plăcinţeanu), prelaţi greco-catolici şi chiar lideri sau generali comunişti: Vasile Luca şi Ion Eremia. Lui Vasile Luca, fost ministru comunist, i s-a permis amenajarea în interiorul celulei a unui mic atelier de tâmplărie, unde confecţiona piese de domino, după cum atestă documentele vremii. Acest privilegiu nu le era însă asigurat şi celorlalţi deţinuţii. O constantă a regimului de detenţie a penitenciarului de la Râmnicu Sărat, desigur după anul 1956, a fost izolarea celulară a condamnaţilor. Pe toată durata detenţiei în acest penitenciar, fiecare deţinut a fost închis singur în una dintre cele 36 de celule ale închisorii, ceea ce a condus la apariţia unei alte constante a detenţiei de la Râmnicu Sărat, suferinţa solitară a celor închişi, fără posibilitatea ca suferinţa şi agonia lor să fie alinate de colegii de detenţie.

Iată o mărturie revelatoare în acest sens: „Râmnicu Sărat a fost cea mai tragică închisoare. Dacă nu are faima Aiudului, prin care de asemenea am trecut până în anul 1957, se datorează faptului că închisoarea este infinit mai mică şi a purtat pe conştiinţă un număr mic de deţinuţi, trimişi acolo pentru a nu se mai întoarce. Nu este totuna să mori cu 4-5 într-o celulă, sau să mori singur după 6 ani. A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără speranţă, şi numai un miracol neprevăzut de comunişti, ne-a scos de acolo pe cei care am mai rămas. Un chin sau o durere se împarte şi se suportă mai uşor între mai mulţi, decât cu tine însuţi, când începi să uiţi numărătoarea zilelor, iar anii îi socoteşti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste această linişte de mormânt din închisoarea cu 36 de celule şi 36 de deţinuţi, unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze pentru ca să ne poată pândi şi ziua şi noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, bolile, singurătatea, contabilitatea morţilor, lipsa de informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă, nu-ţi mai rămâne decât singurul «succes» că nu ai crăpat tu înaintea colegului tău.” Izolarea deţinuţilor de la Râmnicu Sărat avea cote paroxistice. Nici un cadru al penitenciarului nu avea voie să intre singur în celula unui deţinut. Întotdeauna se aflau două persoane. Evident, prin această măsură se urmărea neutralizarea oricărei posibilităţi de comunicare între deţinut şi angajatul penitenciarului.

Inexistenţa asistenţei medicale se numără şi ea printre constantele regimului de la Râmnicu Sărat. Potrivit informaţiilor memorialistice, oficiantul sanitar Boboc obişnuia să facă injecţiile deţinuţilor direct prin pantaloni, iar puţinele medicamente pe care le primeau deţinuţii erau împinse cu vârful cizmei pe sub uşă. Din când în când, Râmnicu Sărat, neavând un doctor propriu, era vizitat de un medic de la spitalul din localitate, un anume Grunberg, sau de la penitenciarul spital Văcăreşti, Aurel Dumitrescu. Internarea într-un spital a unui deţinut reprezenta un întreg carusel birocratic, întâlnindu-se situaţii când deţinutul deceda până la finalizarea procedurii birocratice. Este cazul doctorului Plăcinţeanu, decedat la Râmnicu Sărat în data de 1 mai 1961. Vinovat de acest deces a fost considerat chiar Alexandru Vişinescu, care „s-a orientat greşit, întrucât putea cere internarea în spital” prin telefon se arată într-o adresă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În schimb, el a ales să urmeze procedura uzuală: referat al medicului către comandant, adresă a acestuia către Direcţia Generală a Penitenciarelor, trimiterea aprobării scrise de către DGP, ceea ce a condus la moartea deţinutului. Însă, în cele din urmă, Vişinescu a fost exonerat de orice acuzaţie şi responsabilitate pentru motivul că oricum deţinutul murea în timpul transportului sau la spital, ca urmare a stării sale grave.

Bătaia deţinuţilor, ca mijloc de imprimare a disciplinei, se număra şi ea printre constantele regimului de la Râmnicu Sărat. Cadrele penitenciarului în frunte cu Alexandru Vişinescu obişnuiau să intre peste deţinuţi în celule, să îi arunce de pe paturi. Loviturile preferate ale lui Alexandru Vişinescu erau cele cu biciul, după cum se consemnează în volumul memorialistic al lui Ion Diaconescu. De asemenea, pedepsele cele mai grave erau aplicate personal de către Alexandru Vişinescu, conform aceloraşi informaţii memorialistice.

O altă constantă a detenţiei de la Râmnicu Sărat a fost frigul, „care ţinea din septembrie până în mai-iunie”. Această situaţie era cunoscută şi de conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care a realizat o inspecţie la acest penitenciar. Inspectorii s-au rezumat să consemneze sec: „În ceea ce priveşte problema încălzirii pe timpul iernii, sunt juste cele sesizate [...], întrucât [...] deşi s-au alocat cantităţile de combustibil prevăzute de normele MAI în raport cu capacitatea camerelor, căldura emanată este insuficientă. Ţinând cont şi de faptul că sobele existente nu sunt corespunzătoare şi de faptul că toate camerele sunt pardosite cu ciment, iar zidurile groase nu au fost niciodată încălzite în mod suficient”. Pe lângă acestea, se adăugă fireşte alimentaţia insuficientă, care a reprezentat o caracteristică a sistemului concentraţionar comunist din România anilor ’50, nu doar a celui de la Râmnicu Sărat.

Peste tot acest regim de detenţie a patronat timp de 7 ani Alexandru Vişinescu. Însemnările memorialistice despre acesta ne ajută să reconstituim profilul biografic al actualului „bătrânel jovial” de 88 de ani. Foştii lui subordonaţi, Alexandru Panţuru şi Dumitru Rusu, îl descriu drept un om foarte aspru, care „n-avea credinţă, n-avea milă şi nici suflet”. Primul îl încadra pe Aelxandru Vişinescu în categoria gardienilor „câini”, alături de ofiţerul politic şi sanitarul Boboc.

Din punct de vedere fizic, Vişinescu era portretizat în memorii ca „un om voinic, dezvoltat, nu gras, ciolănos”. Implicarea sa personală în bătăile aplicate deţinuţilor este atestată şi ea de sursele memorialistice. Conform acestora, ca şef al penitenciarului de la Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu obişnuia să participe personal la bătaia deţinuţilor politici. Una dintre victimele lui predilecte era liderul ţărănist Ion Mihalache.

Până acum, singurii care l-au luat la întrebări pe Vişinescu au fost comuniştii. În 1967, aceştia i-au cerut un raport despre categoriile de deţinuţi de la Râmnicu Sărat şi regimul de detenţie de aici. El a indicat într-o coală albă, scrisă de mână, principalele categorii de condamnaţi politici de la acest penitenciar.

Alexandru Vişinescu îşi deschide raportul prin precizarea că în decembrie 1954 a fost numit lucrător operativ prim la Râmnicu Sărat, iar, în aprilie 1956, fostul comandant Emil Constantinescu a fost trecut în rezervă „în urma unor aspecte negative în activitatea acestuia”, iar „comanda unităţii fiind predată mie”. În urma discuţiilor cu ceilalţi gardieni, a aflat că „nu demult luase caracterul pe care lam găsit eu şi că înainte (cu aproximaţie ’952-’954) [este probabil vorba despre ancheta unora dintre deţinuţii legionari implicaţi în „reeducarea” de tip Piteşti] a fost folosită ca o unitate specială a MAI – paza exterioară cât şi unele activităţi de ordine interioară, erau executate de o subunitate de la Trupele de Securitate”. Ca deţinuţi închişi în perioada lui la Râmnicu Sărat, Vişinescu indică următoarele categorii: „foşti conducători în guvernele burghezo-moşiereşti şi în conducerile PNŢ şi PNL”, „foşti conducători ai diverselor organizaţii subversive”, „foste cadre de conducere după 23 august ’944”, .”foste cadre MAI după 23 august ’944”, „foşti conducători ai diverselor secte religioase”, „alte cazuri mai izolate.”. În această notă raport, fostul comandant al Râmnicului Sărat oferă informaţii şi despre „problemele administrative” ale închisorii. Astfel, la „spălatul rufelor (lenjeriei), pregătirea şi servirea hranei, curăţenie etc. era folosită o grupă de deţinuţi (15-20 deţ) de drept comun luaţi fie de la penit. Buzău fie de la Penit. Ploieşti.”. Despre „dreptul la regimul alimentar, echipament şi lenjerie, asistenţă medicală, cazarmament, plimbare”, Vişinescu precizează că acesta „se acordau conform regulamentului privind regimului în LD”, iar dreptul deţinuţilor la „cereri şi reclamaţii […] s-a acordat mai târziu”, dar toate acestea erau aprobate „de la caz la caz”, în funcţie de aprobările Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Tot în acest raport, fostul comandant menţionează că toţii deţinuţii de la Râmnicu Sărat „nu aveau dreptul la: vorbitor cu familia, pachet, ţigări, C.P., cărţi, ziare.” Potrivit lui Vişinescu, celulele de detenţie puteau fi vizitate de „conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, şeful Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală, şeful serviciului pază şi regim, organele de securitate de pe linia <<K>>, organele Procuraturii Militare (aşa cum am raportat mai sus) şi alte persoane care aveau delegaţi în acest sens”. La Râmnicu Sărat, mai aveau drept de a intra, conform aceluiaşi Vişinescu, „Primul secretar al regiuni Ploieşti şi Primul secretar al raionului de Partid Rm. Sărat, care de fapt a şi intrat odată sau de două ori nu-mi amintesc precis”. Alexandru Vişinescu îşi încheie raportul prin următoarea afirmaţie: „În general se punea problema păstrării conspirativităţii a deţinuţilor ce soseau depuşi în penitenciarul Rm. Sărat.”, lucru ce s-a şi reuşit în perioada respectivă.

După desfiinţarea penitenciarului Râmnicu Sărat, Vişinescu a continuat să lucreze în cadrul DGP, îndeplinind diferite funcţii. Astăzi, la 50 de ani de la desfiinţarea penitenciarului de la Râmnicu Sărat, fostul comandant al închisorii trăieşte şi locuieşte într-un bloc din centrul Capitalei. A traversat ultimii 20 de ani de la prăbuşirea regimului comunist cu nonşalanţă. În tot acest timp, nicio autoritate nu a „îndrăznit” să-l acuze pe fostul torţionar. Să sperăm că de această dată, Parchetul Militar îşi va face treaba şi îl va audia pe Alexandru Vişinescu, nu cum a procedat în cazul fostului director al Direcţiei de anchete penale, Gheorghe Enoiu.


Dumitru Lăcătușu
Cercetător IICCMER. Ultimul studiu publicat: Mărirea și decăderea unui ofiţer de Securitate: Tudor Sepeanu, Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2012.