Mantia Inselaciunii (24)

James Luceno

Într-o zonă interzisă a astroportului, Adi Gallia îi întâmpină pe Qui-Gon şi Obi-Wan atunci când ieşiră din naveta cu bot ascuţit care îi adusese pe planetă.
— Jediul favorit al înaltului Consiliu, spuse Adi când Qui-Gon se apropie, cu părul lung şi mantia cenuşie răvăşite de vânt. Aproape că mă aşteptam ca tu şi credinciosul tău Padawan să veniţi în viteză în nava de susţinere a căpitanului Cohl.
— Am lăsat Şoimul-Liliac pe orbită, răspunse Qui-Gon fără umor. Care e situaţia aici?
— Maeştrii Tiin, Ki#Adi#Mundi, Vergere şi alţi câţiva vin de pe Coruscant.
Qui#Gon îşi puse mâinile în şolduri.
— Ai cerut securităţii să verifice cargoboturile corelliene?
Adi îi oferi o privire adânc îndurerată.
— Ştii câte cargoboturi corelliene sunt pe orbită în momentul ăsta? Dacă nu poţi oferi o semnătură a motoarelor sau vreun fel de identificare, nu prea are nimeni ce face. Şi aşa, vămii şi securităţii le va lua o lună să cerceteze fiecare navă.
— Şi căpitanul Cohl?
Adi clătină din cap, cozile bonetei ei strâmte biciuindu#i trăsăturile frumoase.
— Nimeni care să se potrivească descrierii lui Cohl nu a trecut pe la biroul de imigraţie de pe Eriadu.
— S#ar putea să fi ajuns primii, maestre? întrebă Obi#Wan. Şoimul#Liliac este cea mai rapidă navă cu care am călătorit vreodată.
Adi aşteptă răspunsul lui Qui#Gon, care fu o scuturare din cap, în sens negativ.
— Cohl e pe aici, pe undeva. Îl simt.
Cei trei se uitară în jur, întinzându#şi Forţa.
— Acum este atâta tulburare, încât e greu să te concentrezi pe ceva, spuse Adi după o vreme.
Hotărârea îi ascuţi privirea lui Qui#Gon.
— Trebuie să îl convingem pe Cancelarul Suprem Valorum să ne lase să luăm locul Gărzilor sale Senatoriale. Este singura noastră speranţă.

Havac îi conducea pe un coridor lung. Lângă un perete stăteau căzuţi cam doisprezece agenţi de securitate legaţi la mâini, la picioare, la gură şi la ochi, care scoaseră exclamaţii înfundate de furie când trecură Cohl, Rella şi Boiny. Havac continuă spre o încăpere care găzduia mica uzină electrică a depozitului.
Deschise uşa şi le făcu semn tuturor să intre. Pâlpâind în tavan, lămpile iluminau generatorul zgomotos, împreună cu zeci de cutii de transport nedeschise. Camera puţea a lubrifianţi şi a combustibil lichid.

Comportamentul lui Havac se schimbă de îndată ce închise uşa în urma lui. Îşi desfăcu eşarfa care îi acoperea faţa şi o aruncă la podea.
Cohl îl privi curios.
— Ce te-a scos din sărite, Havac?
— Tu, spumegă el. Aproape că ai distrus totul!
Cohl avu un schimb rapid de priviri cu camarazii săi, apoi spuse:
— Ce tot bolboroseşti acolo?
Havac se luptă să îşi revină.
— Jedi au aflat că ai angajat asasini şi că plănuieşti ceva pe Eriadu. Poza ta e pe tot HoloNetul!
— Din nou, Jedi. Cohl îşi fixă privirea asupra lui Havac. Parcă tu şi Cindar trebuia să îi ţineţi ocupaţi.
— Noi ne#am făcut partea. I-am momit pe Jedi pe Asmeru şi am reuşit să momim şi mai mulţi dintre ei departe de Eriadu. Dar tu, tu ai lăsat o urmă pe care orice amator ar putea-o lua, iar acum Cindar e mort din cauza asta.
— Mă ierţi dacă nu plâng, spuse Cohl plat.
Havac ignoră această remarcă şi începu să bată podeaua la pas.
— Am fost obligat să schimb tot planul. Dacă nu ar fi fost ajutorul sfătuitorului nostru...
— Calmează#te, Havac, i-o tăie Cohl. O să faci un atac cerebral.
Havac se opri în spatele Rellei şi arătă cu degetul spre Cohl.
— O să trebuiască să#i folosesc pe cei pe care i#ai adus ca să fac o diversiune.
Trăsăturile lui Cohl se transformară într#o mască a asprimii.
— Nu pot să permit asta, Havac. Nu i#am adus aici ca să fie omorâţi. Au încredere în mine.
— Mulţumeşte#te cu faptul că o să moară bogaţi, căpitane. Mai mult, nu#mi pasă ce crezi tu că poţi să permiţi sau nu. Nu te las să te bagi în asta.
Cohl râse scurt.
— O să mă opreşti? Se întoarse şi porni spre uşă.
— Stai pe loc!
Havac înhăţă brusc pistolul Rellei. Ea încercă să se ferească, dar nu reuşi la timp. Havac o prinse cu mâna stângă pe după gât şi îi lipi pistolul de tâmplă.

Cohl se opri brusc şi se întoarse încet către el. Boiny era cam la fel de departe de Havac ca şi el, dar nici unul dintre ei nu riscă să se mişte.
— Nu ai tu nervi pentru genul ăsta de treabă, Havac, spuse Cohl cu un glas controlat. Lasă pistolul şi dă#i drumul.
Havac nu făcu decât să o strângă şi mai mult pe Rella de gât. Ea se prinse cu mâinile de antebraţul lui.
— Ai zis#o cu gura ta, căpitane: oricine poate fi omorât. O fac dacă încerci să pleci. Jur, o fac.
Cohl îi aruncă o privire lui Boiny înainte de a răspunde.
— Havac, mai gândeşte#te. Tu eşti ăla cu cap, mai ţii minte? Ne#ai angajat să fim muşchii.
Havac era roşu de furie şi de panică; tremura din tot corpul.
— Mă subestimezi. Întotdeauna ai făcut#o.
— Bine, spuse Cohl. Poate că aşa este. Asta tot nu înseamnă că...
— Îmi pare rău că trebuie să fie aşa, îl întrerupse Havac. Dar când se ajunge la păzirea intereselor Inelului Exterior, oamenii ca tine, ca Rella şi ca mine sunt dispensabili. Oricum, sfătuitorul nostru preferă cât mai puţine capete libere.
Uşa se deschise şi doi dintre acoliţii lui Havac intrară în cameră cu pistoalele ridicate.
Cohl văzu durerea din ochii negri, frumoşi ai Rellei.
— Oh, Cohl, zise ea cu o voce înceată, tristă.
Brusc, Havac îşi întoarse pistolul şi trase.
Raza de laser şuieră pe lângă capul Rellei, lovindu-l pe Cohl în piept. O a doua rază lovi peretele din spatele lui Cohl şi ricoşă prin încăpere. Răsucindu#se pe o parte, Cohl se aruncă peste cei doi bărbaţi de la uşă, doborându-i la pământ cu trupul său.
În aceeaşi clipă, Rella îşi îndoi piciorul drept, izbindu-l pe Havac cu talpa în vintre. El se împletici în spate, gâfâind, dar reuşi să nu scape pistolul. Boiny se aruncă spre Rella, încercând să o tragă la podea, însă Havac începu să tragă la întâmplare, nimerind#o pe Rella în gât şi pe Boiny într#o parte a capului.
Luptându#se cu cei doi bărbaţi pe care îi pusese la pământ, Cohl auzi focurile de laser şi o văzu pe Rella căzând. Mânia bruscă îi veni în ajutor, făcându#l să smulgă un pistol din mâna unuia dintre oameni şi să îl omoare cu un foc tras în faţă. Celălalt se rostogoli şi se ridică în genunchi, trăgând o salvă spre Cohl.
Acesta simţi căldura puternică arzându#i coapsa, abdomenul şi fruntea. Zbură cu spatele spre zid şi alunecă încetişor la podea, pistolul căzându#i din mână.
În capătul opus al camerei, Boiny scăpă un geamăt şi se întoarse pe spate, sângele ţâşnindu#i din cap.

Printre genele pe jumătate deschise, Cohl se uita fix la Rella. O singură lacrimă aluneca neregulat pe obrazul ei drept spre linia gâtului. Cohl îşi întinse mâna dreaptă spre ea, doar pentru a-i aluneca lângă el, ca o greutate moartă.
— Havac, zise el slab, înainte de a#i cădea capul în piept.
Cu spatele lipit de perete, Havac, tremurând, aruncă pistolul Rellei, ca şi cum abia atunci şi#ar fi dat seama că îl ţinea în mână. Se uită cu ochii mari la camaradul său.
— E... e moartă?
Ţinând pistolul pregătit, omul merse mai întâi la Rella, apoi la Boiny şi, în cele din urmă, la Cohl.
— Da... Şi ăştia doi sunt pe ducă. Ce facem cu ei?
Se auzi cum Havac înghiţi în sec.
— Autorităţile îl vânează pe căpitanul Cohl, bălmăji el. Poate că ar trebui să le lăsăm să îl descopere.
— Şi ceilalţi – cei pe care i#a adus Cohl?
Havac se gândi puţin. Apoi recuperă eşarfa pe care o aruncase pe podea şi începu să şi#o înfăşoare în jurul feţei.
— Mă ştiu doar ca Havac, zise el şi se îndreptă spre uşă.
Un detaşament de gărzi de securitate de pe Eriadu îi escortă pe Qui#Gon, Obi#Wan şi Adi Gallia la uşa bine păzită a apartamentelor temporare ale cancelarului suprem din maiestuoasa casă a guvernatorului#locotenent Tarkin.
Sei Taria îi conduse de acolo.
— Nu am reuşit să vă mulţumesc personal pentru faptele voastre de la Senat, îi spuse Valorum lui Qui#Gon. Dacă nu aţi fi fost dumneavoastră şi Adi Gallia, probabil că nu m#aş fi aflat astăzi aici.
Qui#Gon dădu din cap în semn de respect şi de recunoaştere.
— Forţa a fost cu dumneavoastră în acea zi, domnule Cancelar Suprem. Dar nu suntem siguri că ameninţarea a fost îndepărtată. Există motive să credem că atacul din piaţă a fost plănuit pentru a ademeni trupele de menţinere a ordinii ale Republicii în sectorul Senex şi, astfel, pentru a ne distrage atenţia de la o acţiune asemănătoare pe care Frontul Nebula speră să o execute pe Eriadu.
Valorum îşi arcui sprâncenele groase.
— O lovitură împotriva mea aici ar submina puţinul sprijin de care se bucură Frontul Nebula în momentul de faţă în Inelul Exterior.
— Frontul Nebula nu are mai multă încredere în Republică decât are în coaliţia lumilor îndepărtate, răspunse Qui#Gon pe un ton calm, dar ferm. Atacându#vă aici, Frontul Nebula ar putea spera să convingă Republica să renunţe la orice interese în zonele libere şi să pună bazele unei mişcări separatiste în Inelul Exterior. Strânse din buze. Ştiu că sfidează logica, domnule Cancelar Suprem, dar Frontul Nebula pare să fi renunţat la raţiune.
Valorum se depărtă de Qui#Gon, apoi se întoarse rapid.
— Atunci, de mine depinde să îi conving pe delegaţii sectoarelor îndepărtate să ridice jugul sub care Frontul Nebula şi Federaţia Comercială i#au pus.
— Domnule Cancelar Suprem, interveni Adi, vă veţi gândi, cel puţin, să vă amânaţi luarea de cuvânt din deschidere până când vom avea şansa să dezvăluim planul Frontului Nebula? Este posibil ca asasinii să fi reuşit deja să treacă de forţele de securitate de pe Eriadu.
Valorum clătină din cap.
— Nici nu vreau să aud. În această fază târzie, orice schimbare în desfăşurare ar fi interpretată ca o slăbiciune sau o ezitare. Se uită la cei trei Jedi. Îmi pare rău. Îmi dau seama că îmi vreţi doar binele. Dar de dragul Republicii, nu vă pot permite să interveniţi.
Adi înclină capul.
— Vă vom respecta dorinţele, domnule Cancelar Suprem.
Cei trei Jedi se întoarseră şi ieşiră.
De îndată ce uşa se închise în urma lor, Qui#Gon zise:
— Trebuie să mergem direct la locul în care se ţine întâlnirea la nivel înalt şi să vedem ce putem afla.
— Dacă atacul asupra lui Valorum nu l-a pus în centrul atenţiei summitului, atunci Asmeru a făcut-o cu siguranţă, îi spunea senatorul Bor Gracus de pe Sluis Van lui Palpatine, în timp ce mergeau la pas cu şuvoiul încet de delegaţi către scanerele biroului de imigraţie de pe Astroportul Eriadu.
Om sau extraterestru, aproape toţi erau înveşmântaţi în robe şi cape din cele mai alese materiale, inclusiv Palpatine şi însoţitorul său temporar de la coada şerpuită, care erau îmbrăcaţi la fel, în robe bogat împodobite, cu mâneci încăpătoare şi gulere duble înalte.
Sate Pestage şi Kinman Doriana, de asemenea îmbrăcaţi la fel, în mantii negre, mergeau aproape în spatele lui Palpatine.
— Un zvon pe care l#am auzit sugerează că mulţi dintre delegaţii planetelor din Inelul Nucleului şi din cel Exterior şoptesc că acţiunile Cancelarului Suprem pe Asmeru au fost o încercare îndrăzneaţă de a se da bine pe lângă Federaţia Comercială.
Gracus era un om dolofan, cu ochii ieşiţi din orbite şi un nas moale. Planeta lui natală se mândrea cu un mic, dar înfloritor, şantier naval. Ca şi celelalte lumi din apropierea şi de pe ruta comercială Rimma, Sluis Van îşi vedea importanţa viitoare ca fiind prestabilită.
— Zvonurile au valoare doar dacă sunt exacte, domnule senator, spuse Palpatine după o clipă. Cancelarul Suprem Valorum nu poate fi considerat un susţinător al politicilor comerciale necinstite.
— Necinstite, ziceţi? Nu v#am auzit să ovaţionaţi când Valorum şi#a ţinut discursul în care a slăvit avantajele taxării zonelor libere.
— Asta nu înseamnă că eu gândesc altfel, spuse Palpatine cu o voce calmă. Dar, ca şi pe dumneavoastră, poziţia mea mă obligă să fiu vocea celor pe care îi reprezint şi, deocamdată, Naboo rămâne indecis.
Gracus îi aruncă o privire piezişă.
— Vreţi să spuneţi că regele Veruna este nehotărât.
— Problemele lui cresc, fiţi sigur. Suveranul nostru este prea prins în scandal pentru a se mai gândi prea mult la ce îl aşteaptă pe Naboo. Uită că lumea noastră se bazează pe Federaţia Comercială pentru multe dintre importurile industriale, pe lângă unele de alimente. Doar după multe discuţii şi dezbateri am reuşit să#l conving pe regele Veruna de importanţa participării mele la această întâlnire la nivel înalt.
— Sunteţi foarte înţelept, domnule senator, zise Gracus pe un ton în care se amestecau admiraţia şi o uşoară iritare. Răspundeţi la întrebarea mea fără a răspunde, de fapt. Îl susţineţi pe Valorum, şi totuşi nu.
Când deveni evident că Palpatine nu avea să răspundă, Gracus adăugă:
— Înţeleg că l#aţi informat pe Cancelarul Suprem despre subiectul trimiterii unor trupe înarmate pe Asmeru.
— O delegaţie diplomatică, îl corectă Palpatine.
— Spuneţi#i cum vreţi, nu puteţi schimba ce s#a întâmplat acolo. Şi nu puteţi nega că tot ceea ce s#a întâmplat acolo miroase mai mult a forţă decât a dreptate.
Palpatine făcu un gest nepăsător.
— Detaliile incidentului sunt cel mult sumare, domnule senator. Mai mult, ignoraţi faptul că, încercând să#l omoare pe domnul Cancelar Suprem, Frontul Nebula s#a transformat singur în problema Republicii.
— Aşa susţine Valorum, obiectă Gracus.
— Delegaţia a fost atacată aproape imediat şi a răspuns pe măsură, spuse Valorum.
Gracus pufni batjocoritor.
— Justificarea perfectă. Valorum a folosit incidentul pentru a lansa un atac preventiv, eliminând posibilitatea Frontului Nebula de a întrerupe summitul şi, în acelaşi timp, ispitind Federaţia Comercială să accepte taxarea.
— Şi eu bănuiesc că a avut şi alte motive. Toată lumea s#a aşteptat ca Familiile Senex să protesteze faţă de violarea teritoriului lor, dar până acum au fost foarte tăcute. Nu m#ar surprinde să aflu că s#a căzut la o înţelegere între Valorum şi Casa Vandron. Dacă Familia Vandron este de acord să nu protesteze faţă de ceea ce s#a întâmplat pe Asmeru, Senatul – sau, cel puţin, Valorum – va fi de acord să omită faptul că Familia Vandron încalcă neîncetat Drepturile Raţiunii şi să ridice restricţiile care au făcut imposibil pentru Senex să existe varianta de a face comerţ cu planetele Republicii.

— Fie că e vorba de sclavie sau de contrabandă, planetele Nucleului sunt prea puţin interesate de nedreptăţile care afectează Inelul Exterior, spuse Palpatine cu o voce plictisită. În ciuda încălcărilor, Republica ar face bucuroasă comerţ cu Senex, dacă Senex ar avea ceva de valoare de oferit. Dacă nu ar fi fost aşa, Federaţia Comercială s#ar fi destrămat demult. Dar, de fapt, neimoidienii şi restul au devenit de neînlocuit, din cauza a ceea ce transportă ei în Nucleu.
Gracus păru nedumerit.
— Cu toate acestea, izbucni el, lumile din Inelul Exterior sunt acum în fierbere. Chiar şi cei care nu sprijină pe faţă Frontul Nebula deplâng faptul că Republica a hotărât de una singură să intervină pe Asmeru.
Palpatine surâse ambiguu.
— Sunt sigur că domnul cancelar suprem va îndepărta îngrijorările tuturor atunci când se va adresa delegaţilor.
— Şi vom fi cu toţii dornici să auzim ce are de spus, răspunse Gracus dispreţuitor, căci cu o mână încearcă să pedepsească Federaţia Comercială prin taxare, iar cu cealaltă o mângâie eradicând cel mai periculos oponent al ei.
Palpatine nu#şi pierdu aparenta bună dispoziţie.
— Ajustările trebuie făcute după cum este necesar. În ciuda planificărilor îndelungate, nu totul poate fi prevăzut.
Privi în gol.
— Terenul pe care locuim este în continuă schimbare, domnule senator. Acum suntem în lumină, în clipa următoare, în întuneric; lăsaţi să ne găsim singuri drumul. Dacă evenimentele ar putea fi într#adevăr prevăzute – dacă o persoană ar primi această putere minunată – atunci, poate că viitorul ar putea fi îndreptat într#o direcţie sau alta. Dar până atunci, ne împleticim, pipăind orbeşte în căutarea adevărului.
Gracus pufni.
— Poate că ar trebui să vă gândiţi să candidaţi pentru postul suprem, domnule senator.
Palpatine dădu observaţia deoparte.
— Mă interesează să îmi joc micul meu rol în spatele scenei.
— Deocamdată, bănuiesc, zise Gracus, în timp ce Palpatine o luă grăbit înaintea lui la coadă.
Ochii lui Nute Gunray rătăciră peste şirul de delegaţi care aşteptau să fie scanaţi de aparatura primitivă de pe Eriadu. Privirea îi căzu asupra a doi senatori umani – unul rotund şi plebeu; celălalt, cu spatele drept şi rafinat – angajaţi în ceea ce părea a fi un schimb de replici aprins. Se uită din mecanoscaunul său la senatorul Lott Dod.
— Cine este omul în mantie neagră – acolo, care vorbeşte cu cel bondoc?
Dod urmări degetul arătător al viceregelui.
— Senatorul Palpatine de pe Naboo.
— Ţi#e prieten?
Dod clătină din cap nesigur.
— După toate indicaţiile, el urmează calea de mijloc, domnule vicerege. Deşi am auzit că l#a încurajat pe Valorum să trimită judiciarii în sectorul Senex.
— Un posibil prieten, atunci, zise Gunray.
— În curând vom şti ce poziţie are fiecare.
În spatele lor, aşezată pe durbeton, era nava care îi adusese la suprafaţă, o navă cu înfăţişare organică, având patru picioare de aterizare articulate şi cu gheare, două evacuări ale generatorului care semănau cu nişte picăţele şi un ansamblu de ecran deflector care se înălţa din corpul plat al navei ca o coadă ridicată.
Gunray şi Dod purtau robe, mantii şi acoperăminte de cap – cărămizii şi cafenii pentru vicerege; violet#închis şi albăstrii pentru senator. În faţa, în spatele şi în lateralele lor patrulau droizi de securitate, cu puştile cu laser montate pe umerii lor drepţi. Droizii constituiau replica neimoidienilor la oferta lui Eriadu de a oferi protecţie. În plus, Directoratul Federaţiei Comerciale insistase ca un mic generator de ecran deflector să fie instalat în acea parte a sălii în care avea să se desfăşoare summitul rezervat lor.
O simplă privire aruncată protestatarilor care stăteau pe cinci rânduri în jurul zonei astroportului îi spuse lui Gunray că membrii directoratului luaseră o decizie prudentă – în ciuda faptului că fuseseră ridiculizaţi de colegii lor din Senatul Galactic.
Ceilalţi şase membri ai directoratului, apăraţi de agenţii de securitate de pe Eriadu, conduceau cortegiul Federaţiei Comerciale în timp ce se apropia de terminal. În fruntea şirului mergeau cei patru directori umani ai Federaţiei – doi de pe Kuat, unul de pe Balmorra şi altul de pe Filve. Şi, în urma lor, veneau membrii de pe Gran şi Sullustan, cu toţii purtând tunici şi cape scumpe, deşi la mare distanţă de cele extravagante cu care se mândreau Gunray şi Dod.
— Putem lua această afacere Asmeru ca pe un semn că Valorum face parte, în secret, din tabăra noastră? îl întreba sullustanul pe gran.
— Nu dacă Valorum nu#i surprinde pe toţi cei de aici retrăgându#şi propunerea de taxare, răspunse cel din urmă.
— Avocaţii mei m#au asigurat că Republica nu are nici un drept legal de a taxa zonele libere, zise Gunray în bazică, din vârful tronului său ambulant.
Unul dintre oamenii de pe kuat se uită peste umăr la neimoidian şi râse.
— Republica va face cum doreşte, domnule vicerege. Sunteţi nebun dacă puteţi crede altceva. Valorum vă este la fel de duşman ca oricând.
Gunray suferi umilinţa în tăcere. Se întrebă ce ar fi înţeles kuatii din afirmaţia lui Darth Sidious că Valorum era cel mai mare aliat al Federaţiei Comerciale în Senat. Oare s#ar mai fi grăbit aşa de mult să tachineze şi să îşi bată joc?
Gunray se îndoia.
Omul arogant şi ceilalţi nu ştiau nimic despre înţelegerea secretă pe care Gurnay o făcuse cu Lordul Sith. Ei priveau achiziţionările neîncetate de droizi moderni ca fiind inutile şi simptomatice pentru paranoia crescândă a neimoidienilor. Însă rareori contestau cheltuielile, căci armele ofereau flotei o măsură de protecţie în plus. De asemenea, nu ştiau nimic despre planul lui Sidious prin care Federaţia Comercială să îşi extindă influenţa dincolo de sistemele îndepărtate, până la graniţa galactică.
Şi totuşi, Gunray era neliniştit.
Lordul Sith comunicase cu el doar o dată de la stabilirea întâlnirii dintre neimoidieni şi vânzătorii de arme Baktoid şi Haor Chall. Comunicarea fusese scurtă şi unidirecţională, Sidious subliniind importanţa participării lui Gunray la întâlnirea la nivel înalt şi asigurându#l, ca întotdeauna, că totul avea să meargă conform planului.
— Modul de a#l înfrânge pe Valorum, spunea celălalt kuat, este de a#i convinge pe membrii noştri semnatari că nu au nimic de câştigat din desprinderea de noi şi din reprezentarea individuală în Senat.
— Chiar dacă asta înseamnă să le oferim stimulente comerciale lucrative, adăugă sullustanul.
— Dar profiturile noastre? izbucni Gunray, în ciuda eforturilor sale de a se controla.
— Taxele Republicii vor trebui să fie absorbite de sistemele îndepărtate, spuse ofiţerul directoratului de pe Balmorra. Pur şi simplu, nu există altă cale.
— Şi dacă taxele sunt prea mari pentru a fi suportate de sistemele îndepărtate? întrebă granul. Partea noastră de piaţă va fi pierdută. Asta ar putea foarte bine să ne afecteze.
De data aceasta, Gunray reuşi să se abţină.
Totul este o parodie, spusese Darth Sidious. Taxarea este doar un obstacol minor în calea noastră spre o glorie mai mare. Lasă#ţi omologii din directorat să zică şi să facă ce doresc. Dar abţine#le de la a da vreun răspuns – mai ales la întâlnirea la nivel înalt.
Calea noastră, se gândi Gunray.

Dar intrase într-un adevărat parteneriat sau într-unul în care Sidious se putea transforma într-un domnitor al neimoidienilor? Cât de mult se putea mulţumi un Lord Sith cu simpla putere economică? Şi ce avea să se întâmple cu viceregele Nute Gunray odată ce Darth Sidious avea să îşi pună ochii pe o ţintă mult mai demnă de experienţa lui întunecată?
Deja viceregele adjunct Hath Monchar şi comandantul Dofine îşi lansaseră neîncrederile lor separate despre alianţă – abia înţelegând că parteneriatul îi fusese oferit lui Gunray în aceeaşi măsură în care îi fusese impus.

Lordul Sith promisese că va comunica cu Gunray încă o dată înainte de începerea summitului. Poate, spera viceregele, atunci avea să iasă totul la iveală.



va urma

De poti

Stefania Rotariu

De poti in inim-a intra,

Sa vezi cum in tristete se scalda,

Si nu este ca atunci, candva,

Plina de viata si nu goala.

De poti tristetea s-o atingi,

Cu mana sa-i dai mangaiere,

Sa n-o mai strivesti si s-o frigi,

Cu focul izbucnit din tine.

De poti in inim-a intra,

S-aduci si o lumina,

S-arunci tot intunericul din ea,

C-o bucurie ce-o anima.

De-ai sti blandetea sa aduci,

In inima pierduta si trista,

Fara de vorbe sa arunci,

Gandul ce creste si-o irita.

Dar tu privesti in gol pierdut,

Gandindu-te departe,

Nu stii ce fac, sau ce-am facut,

Nu stii ce cale ne desparte.

Băgău (21)

IOANA BRADEA

nimic

aşa că mai iau o gură de cafea, turtesc ţigara în scrumieră
şi-mi schimb poziţia, că deja mi-au amorţit braţele pe pervazul
de lemn, mi-au crescut dungi roşii în coate aşa că mă las pe vine,
alunec cu telefon cu tot pe covor şi îmi sprijin coastele de
caloriferul cald pînă cînd îl simt prin cămaşă şi bluză şi simt cum
se uită la oameni şi cum se îngrozeşte cum rîde cum se încruntă
sau se zbate între îndoieli cum intră pe uşă cum doarme cum
bea bere vineri seara cum se uită la prietenii lui cum întinde mîna
după telefon - habar n-am ce să fac cu toate senzaţiile astea,
bănuiesc că tre’ să folosească şi ele la ceva că altfel nici nu s-ar
povesti, probabil că miros şi ele a ceva, a orice numa’ a dragoste
nu, poate a obsesie, că doar stau aşa cu genunchii la piept toată
ziua şi mă leagăn pe călcîie şi mă gîndesc la el ca o vacă pînă-mi
amorţesc muşchii şi atunci o iau de la capăt cu ochii larg închişi
la plus infinit încerc să-mi amintesc iar dansul ritmul spasmele
alea răcnetele pătrunderile usturimea da’ umezeala aia ce gust
avea? încerc să-mi închipui ce-o fi în mintea lui la ora asta de
maximă audienţă, poate că avea dreptate Peladan cînd zicea că
facem dragoste aşa cum facem aproape totul, adică stupid şi
inconştient, poate că niciodată n-o să-i fie dor de mine, poate
că nici nu-şi mai aminteşte coapsele mele curbate sau umerii sau
ochii el se gîndeşte din mers la toate, adică atunci cînd are timp,
numai că e un om foarte ocupat aşa că nu-i rămîne prea mult
timp pentru gîndureală, da’ asta nu dizolvă nimic din ce am trăit
eu lîngă el, iubituleee! să nu adormi la telefon! uite c-am dat-o
în confidenţe de doi lei cin’zeci, da’ atîta tînjesc după comuniunea
aia de care scria Evola, băi, iubitule, vreau şi eu să trăiesc
o experienţă sexuală transpsihologică şi transfiziologică şi vreau
stări multiple şi subtile de conştiinţă sexuală şi vreau o deplasare
de nivel în viaţa mea, ce dracu’!!! şi ştii de fapt care e nedumerirea
mea? că dacă ar exista, toate astea s-ar datora cumva sau ar
fi determinate de cealaltă persoană din cuplu, nu? şi atunci în
capul lui ce se întîmplă - presupunînd că aş trăi sau aş trece prin
toate alea? ar trebui să simtă şi el acelaşi lucru? sau poate o fi
destul şi suficient să simtă unul singur comuniunea aia, poate
că fiecăruia îi vine rîndul la simţit în altă vreme, în alt timp, oarecum paralel cu al tău, poate că tre’ să simtă fiecare separat şi nu neapărat concomitent, poate că le-a trăit şi el cu altcineva, în altă parte, altădată, Andros, ai-belit-o-să-mă-ierţi, într-un singur cuvînt, ar zice fetele p-aici dac-ar şti în ce încurcătură m-am băgat,
tu ai observat în cîte feluri poţi să-ţi exprimi tulburările astea ontice?
Că la noi în gaşcă, de exemplu, într-o vreme se zicea shitbăga-
mi-aş-pula! tot dintr-un foc şi tot Iară să respiri între cuvinte,
iubitule, tu chiar nu te-ai plictisit încă?! sau vrei să mă vrăjeşti
de-adevăratelea!? că tăceri ca ale tale n-am mai pomenit de mult,
să ştii, pe mine aşa ceva m-ar putea cuceri definitiv, tu chiar vrei
să te cer de nevastă?" da’ nu mai apuc să îngenunchez sau să-i
cer mîna, începe să sune telefonu’ într-o veselie, s-o fi făcut ora
exactă pentru prima reclamă televizată pe ziua de azi, năvălesc
brusc pe fir alţi şase sau şapte tipi, jumătate se pierd după
primele secunde, da’ tot reuşesc să pescuiesc vreo doi acolo -
bună dimineaţa, iubitule! răcnesc cu forţe noi şi proaspete fiindcă
îmi imaginez că măcar unu’ dintre ei o să-mi vorbească totuşi,
prea sună bolnăvicios Chopin ăsta, prea melancolic şi plouat pentru
gusturile mele învolburate - habar n-am cum arăţi şi nici nu
tre’ să-mi zici, te văd deja, e vorba şi de imaginaţie aici bine-nţeles
şi-n plus ai aşa o veselie-n tine! paradoxal e că tu nu exişti doar
în imaginaţie... sau mai ştii?! oricum eu nu pot trăi ca un simplu
spectator, eu tre’ să mă implic de fiecare dată, că altfel mă îmbolnăvesc, da’ hai să nu facem psihologoree aici pe fir, cu atîta
lume de faţă

Narcis: Ionaş, tu eşti medic pe bune? mă gîndeam şi io zilele
trecute c-ar trebui să-mi fac o operaţie estetică, să-mi respect numele pînă la capăt ce mă-sa

Ionaş: Mda, mi-aş pune şi eu o pulă mai mare... şi dup-aia aşa
de mult aş vrea să te am lîngă mine, Andreea, chiar dacă-s atîta
de beat încît nici să te fut nu pot da’ aş vrea totuşi să fii lîngă
mine... ştii, eu cît sînt, sînt tot numa’ o problemă şi nevastă-mea
nu m-ajută cu nimic, parcă nici n-am fi împreună, io-s cu ale
mele, ea cu ale ei şi fiecare cu pizda mă-sii, Andreea! vino-ncoace,
dumnezeii mă-tii! cu asistenta de gardă vorbesc acuma, nu te
speria, de-o juma’ de oră trebuia să-mi aducă o cafea şi dacă n-o
înjur nici nu mă bagă în seamă, numa’ tu mă înţelegi mă Andreea, să-mi fut una dacă nu, aşa aş vrea să murim împreună măcar un ceas, nu-mi ajung nici trei cartiere cu mintea ta da’ las’ că te prind eu odată, aşa uşor, să nu te murdăresc, să nu te jenez şi atunci eu o să stau pe spate şi tu deasupra mea înaltă şi înfiptă, bine?

Eu: Bine, Ionaş, aşa să fie - surîd şi pe cuvîntu’ meu cu prima
ocazie cînd o să nimeresc prin Timişoara îl caut, să mor io dacă
nu şi încep să mă foiesc pe scaun tulburată cînd îmi dau seama
că mi s-au umezit chiloţii m-am excitat futu-i de la neliniştea asta
pe care numa’ el ştie s-o semene între atîtea voci numa’ pe-a lui
o mai aud uneori cu inflexiunile alea chircite vocea aia ca o
gutuie ameţită de băutură, huai ce mă doare stomacu’ acuma,
ce-mi mai chiorăie maţele, ere’ că de la cafea şi biscuiţi mi se
trage

Ionaş: Păi chiar aşa, măi fată! de fiecare dată cînd te sun tu
bei cafea sau mănînci biscuiţi şi mai şi fumezi pe deasupra! Narcis
tu de unde naiba ziceai că eşti?

Narcis: Din Tîrgu-Mureş, pe lîngă Teatrul Naţional locuiesc,
da’ mai du-te dracului şi bea-ţi cafeaua, că io n-am sunat aici ca
să te aud pe tine, clar? Andreea! cînd îmi faci o vizită? că tocmai
m-am întors din Germania cu patru maşini după mine, pot să-ţi
ofer tot ce vrei tu

Eu: Nu zău!? mă întind după sticla de plastic de lîngă piciorul
scaunului şi trag o duşcă de apă minerală plină de nervi şi bulbuci
şi ai grijă că te-njur de mamă şi de tot neamu’ tău de prostcrescuţi
dacă mai vorbeşti aşa despre Ionaş!

Narcis: Bine, uite cum facem, vin eu la Bucureşti, că oricum
tre’ să-mi pun viza săptămîna viitoare, că mă car înapoi în Germania, cît vrei pentai o noapte cu mine?

Eu: Cît eşti dispus să pierzi?

Narcis: Jumătate. Dacă eşti mică de statură şi slabă şi ai sînii
mari, da’ nu exagerat de mari ci aşa, potrivit de mari, atunci aş
putea să pierd şi mai mult

Ionaş: Şi pentru ce ai ucide mă rog frumos?

Narcis: Pentru o cauză dreaptă, să zicem... am lucrat mai demult în Ministeru’ de Interne, am văzut moartea cu ochii, nici o
problemă, dacă aş avea o iubită kilăriţă şi aş fi înnebunit după
ea, aş ucide şi eu, cot la cot cu ea, îţi dai seama... şi nu suport
să fiu înjurat de mamă, pentru asta aş... nu, nici chiar aşa, n-aş
ucide, da’ de snopit în bătaie tot l-aş snopi pe ăla care se ia de
maică-mea.

Ionaş: Ah, evident, cînd ţi-e lumea mai dragă, iese la interval
sînul matern sfîrcul care hrăneşte irisul ochiului, sfîrcul care botează
unghiile de la picioare şi binecuvîntează gheaţa din frigider, în
sfîr(c)şit! sfîrcul care împunge receptorul telefonului după o baie
aprinsă într-o apă fierbinte ca asta stau bine-mersi întinsă pe pat,
cu ochii-n tavan şi mîinile sub ceafă, îmi amorţesc braţele în cinci
minute şi atunci le schimb poziţia, mi le aşez pe burtă ca un
mort, ca o moartă, ca o moarte - un deget o ia razna la plimbare
pe burtă în jos spre un mal frumos, da’ se împiedică în buric
şi cade, se trezeşte cu unghia înecată de părul mărunt, cîrlionţat,
ah, pardon, mă scuzaţi, n-am vrut, se întoarce, o coteşte mai
la dreapta, în scobitura sau încheietura piciorului, nici nu-mi dau
seama cînd începe unghia să se frece aproape amorţită de fîşia
de piele caldă, abia atinge marginea chiloţilor - cum am întins
degetul în clubul ăla după prima noapte de dragoste mare şi i-am
atins fruntea, cavalere, îţi desenez acuma o linie erotică dreaptă
şi alunecoasă de la rădăcina părului pînă în vîrful nasului, mi-era
să nu fi fost cumva noaptea trecută o nălucire a minţii mele, da’
nu era - aluneca degetul meu încet pe fruntea lui n-avea nici o
treabă pe linia subţire a nasului, ca acum, la graniţa dintre lumi,
închizi ochii că nu mai e nimic de văzut în momentele astea în
scobitura dintre picioare în lichidul fiert vîscos întins pe cearşaf
cînd propriul tău gînd ca un deget curios şi umed alunecă
se bagă-n tine şi te cotrobăie pe dinăuntru cînd te scurmă gîndul şi te vrea aiurea-n tramvaie pe străzi în pat te vrea peste tot pînă cînd îl vrei şi tu pe el, îi vrei mîinile minţile şi picioarele lungi grele ca o plapumă sufocantă irespirabilă să mă învelească să mă cuibărească
să mă aducă-n simţiri, să-mi bage minţile-n cap să nu uite să-mi
lase banii pe noptieră - o mie, o sută de mii, o brumă de
impresie că ar putea la o adică să fie el, i-ar putea lua locul, fir-ar,
mi-ar înlocui iubitul primordial fără să bag de seamă!?!

măi femeie, ăăă... fată!

că altfel nu poţi să-mi zici, nu?

măi, pe mine mă cheamă Lucian, am 40 de ani împliniţi şi tu
nu mai fi supărată, că găseşti altu’ în loc, ce dracu’! eşti
domnişoară drăguţă şi simpatică, măi fată, io nu-s tîmpit, io-s om
de casă şi divorţat, io am nevoie de o femeie de casă!

ah, înţeleg...

aşa că, dacă tu vii aici la Constanţa, să faci bine şi să devii o
femeie de casă, nu mai lucrezi acolo, gata, îţi interzic să stai acolo
cu curvele alea, te ţin eu acasă, stai cuminte şi faci mîncare şi calci
cămăşile, bine?

ăăă... Lucian, da’ eu nu ştiu să calc cămăşile...

păi cîţi ani ai tu, măi fată...?

21. . .

ooo, tinerică şi proaspătă, cum îmi place mie mai bine! ei, lasă
că te învăţ eu să calci cămăşi, bine? da’ de fapt tu ce ştii să faci,
măi fată?

cafea

ţţţ! ţţţ! ce generaţie depravată! că numa’ să fumaţi ştiţi şi să
beţi cafea şi să vă uitaţi la telenovea! da’ lasă că ajungi tu aici şi-ţi
scot io toţi gărgăunii din cap, da-n primu’ rînd nu trebuie să mai
lucrezi acolo, că e mare mizerie cu toate curvele alea la un loc...

Lucian, da’ tu crezi c-o să ne descurcăm doar cu banii tăi? cam
cît cîştigi tu pe lună, dacă nu te superi că întreb?

măi fată, o să ne descurcăm noi cumva, io iau în mînă cam
un milion patrusute

aha... eu aici iau în mînă cam şase milioane, da’ dacă zici tu
c-o să ne descurcăm, gata, io mă las de erotice...

şase milioane!? măi fată, atunci... ei... dacă tot te-ai obişnuit
acolo poţi să mai lucrezi, da’ nu aşa mult, că te strici de cap, să
lucrezi şi tu mai puţin, cam de patru milioane, bine? şi acuma fii
atentă, dacă vii la Constanţa, tre’ să vii dimineaţa, că după-masă
poate vine nevastă-mea pe la mine

păi Lucian! ai zis că eşti divorţat?!? ce naiba înseamnă asta?
adică mă minţi aşa, pe faţă?

măi, îs divorţat, stai liniştităăă, da’ nevastă-mea nu vrea să-mi
acorde divorţul...

de ce?!

pentru că am un nume deştept, de aia! nu vrea să-mi lase numele!

măi să fie... şi mă rog care e numele ăla al tău?



va urma

ORBITOR (24)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sora mi-a pus pijamaua în braţe şi m-a condus, împingîndu-mă uşor de ceafă, către una dintre uşile cu geam, pe la mijlocul cori­dorului, unde o fetiţă stătea în prag. Din prima clipă am văzut pe faţa ei atîta răutate şi ostilitate, încît nu m-am putut gîndi decît la Aura, nepoata naşei bătrîne, care mă zgîria pe faţă de cîte ori părinţii ne puneau, pe mine, pe Marian şi pe ea, să ne jucăm. Am intrat pe lîngă ea şi am mai văzut, în mijlocul camerei, stînd în fund şi pieptănînd o păpuşă delabrată, altă fetiţă, semănînd izbitor cu prima, şi care m-a privit şi ea destul de nemulţumită. Sora nu mi-a mai spus nici o vorbă. M-a dezbrăcat, mi-a tras pantalonii şi bluza de pijama pe mine şi mi-a arătat pătuţul meu, căci în cameră se aflau doar trei pătuţuri de fier alb, cu tăblii de jur-împrejur (una din ele se lăsa-n jos ca să te poţi sui în pat), o masă şi trei scaune, ca şi două chiuvete cu oglindă şi etajeră pe un perete. Pe peretele opus uşii erau ferestre imense dincolo de care, de la-nălţimea noas­tră ― creştetul ne venea sub pervaze ― se vedea numai cerul. Cînd femeia în alb a ieşit din cameră spunîndu-ne doar "Să fiţi cu­minţi!", toată atenţia mea s-a-ndreptat spre cele două mici coloca­tare ale odăii mele.

Cea pe care o văzusem prima, în uşă, se numea Caria. Era puţin mai mare ca mine, trebuie să fi avut deja şase ani. Pe faţa ei rău­tatea, pură, geometrică, abstrasă complet din relele pe care le făcea zilnic, era atît de pronunţată, încît părea o trăsătură fizică, o pieliţă pe ochi, un neg sau un al doilea nas. Te gîndeai că i-ar fi putut fi extirpată printr-o operaţie simplă, locală, pentru ca apoi faţa fetiţei să rămînă una obişnuită. Caria avea ochii oblici şi întunecaţi ca ai pisicilor, cu ceva zbanghiu în ei, şi un rîs de femeie coaptă care-i lipea pe faţă, ca-ntr-un colaj artistic, buzele ei viitoare de la trei­zeci de ani, încălecate, vinovate şi făţarnice, translucide ca pielea cu fire de sînge a rimelor. Ea era şefa între cele două fetiţe, ea inven­tase "tichitana" şi, de-a lungul săptămînii, cele mai multe vînătăi, înţepături şi zgîrieturi le-am căpătat de la ea. Chiar din primele clipe cînd am rămas singur cu fetele, Caria a tras un scaun lîngă chiuvetă, s-a suit pe el şi a înşfăcat periuţa mea de dinţi pe care sora o pusese-n pahar, alături de celelalte două. A azvîrlit-o pe co­vor cu o ură care m-a încremenit, căci n-o mai întîlnisem niciodată la nimeni. Mereu fusesem cel mai mic şi mai răsfăţat oriunde lo-cuisem, trecut din braţe-n braţe, îndopat cu bomboane, biscuiţi şi rahat, furate de Victoriţa de la creşa unde lucra, iar copiii făcuseră întotdeauna roată în jurul meu, la vilă şi la bloc, ca să le spun poe­zii, pe "Unchiul Stiopa Miliţianul" şi pe "Olenka s-a făcut mare", admirîndu-mă cît de curat eram şi cum îmi sticleau codiţele aurii... Nu cunoşteam ostilitatea, şi nici măcar cînd tata mă apuca pe neaşteptate, mă imobiliza şi mă ţinea de nas, iar mama îmi vîra-n gură o lingură cu doctorie, silindu-mă să-nghit fierea din ea şi plez-nindu-mă peste cap dac-o lăsam să-mi curgă pe la colţurile gurii în timp ce zbieram şi mă zbăteam, nu mă îngrozea decît brutali­tatea situaţiei, căci ştiam că părinţii mă iubesc şi vor să-mi facă bine. Dar ce avusese Caria cu biata mea periuţă de dinţi? Şi de ce cu mine nu vorbea, ci doar ţipa să plec de unde se jucau ele? De ce, mai tîrziu, îmi dărîma cuburile şi-mi rupea jucăriile? îmi venea să plîng cînd mă gîndeam la asta, aşa cum mai tîrziu plîngeam mereu după ce mă băteam cu alţi băieţi, indiferent dacă-i răzbeam eu sau mîncam bătaie.

Bambina, în afara ochilor ei cenuşii şi maţi ca de beton, semăna la faţă cu Caria. Doar că răutatea crescută cărnos pe faţa primeia devenea aici o pieliţă subţire ca o băşică de peşte, învelindu-i egal, lucios, toată faţa. Bambina nu era impulsivă ca prietena ei, ci per­versă şi calculată. Membrele, ca şi trunchiul, le avea filiforme, brune ca de ţigăncuşă. Niciodată nu privea pe cineva drept în ochi, iar cînd apărea sora se transforma brusc în cea mai cuminte fetiţă: de oriunde-ar fi fost, cînd se-auzeau paşii atît de uşor de recunoscut după ţocăitul tocurilor înalte, ea se repezea la masă, se-aşeza şi începea să se joace cu păpuşa, în linişte, cu picioarele lipite, cu coatele pe lîngă corp, încît căpăta mereu laude. Sora-i zicea numai "îngeraş", dar eu îmi dădusem seama de la-nceput cu cine am de-a face, tot datorită periuţei mele, pe care-o luasem de pe jos şi, după ce o spălasem, o pusesem deocamdată pe cearceaful scrobit al pătuţului meu. Ieşind pe culoar ca să-i văd pe ceilalţi copii, m-am legănat cu uşa cîtva timp şi-apoi am intrat iar în marea grotă albă. Am surprins-o atunci pe Bambina muindu-mi peria de dinţi în oliţa plină de pipi. Nici atunci nu m-am gîndit să le pîrăsc pe fetiţe la sora care ne-ngrijea, atît de uluitoare mi se părea purtarea lor. Amîndouă aveau părul zbîrht ca nişte furii şi-şi petreceau ziua bătînd ore-n şir cu tocul papucilor în zidul care ne despărţea de camera vecină, trăgînd de panglica lată de pînză tare, ieşită dintr-o fantă din perete, cu care se ridicau şi se lăsau în jos jaluzelele la ferestre şi mai ales jucîndu-se cu nişte păpuşi hidoase, de cîrpă, cu capul de ipsos, cum erau pe atunci, pe care le băteau cap în cap pînă le ciobiseră întreaga faţă, zicînd că sînt soldaţi sau boxeri. Seara îşi făceau frică, spunîndu-şi una alteia că peste noapte păpuşile vor veni să se răzbune, aşa că, înainte de culcare, le legau în-făşurîndu-le în şnururi şi sfori şi făcîndu-le noduri grotesc de mari. Eu stăteam mai mult pe hol sau la fereastră. Pînă-n ultima zi n-am avut jucăriile mele, iar cele două-ncepeau să urle numai dacă mă vedeau privind spre jegoasele lor păpuşi. Îmi mai plăcea să ridic şi să cobor tăblia de metal a pătatului meu, să umblu pe hol ca să-i privesc pe ceilalţi copii din saloanele de lîngă noi (deşi nu aveam voie de fapt să ieşim pe hol) sau să privesc minute-n şir faianţa cu flori bleumarin de sub chiuvete, pînă ce începeam să văd dublu şi florile vecine se contopeau ― erau inşi ― ca să capete un ciudat relief. Eu însumi aveam atunci senzaţia că dispar din realitate ca să pătrund în acel nespus de adînc cîmp de irişi, să mă plimb printre ei fără corp şi fără mişcare, să fiu eu însumi acea lume-n care nu mai existau decît florile intens albastre, plutind în aer la distanţe egale, în sus şi-n jos, înainte şi-napoi, la nesfîrşit. Uitam cu totul de mine, pînă ce cine ştie ce papuc aruncat în cap sau brînci care mă făcea să mă izbesc cu obrazul de sifonul chiuvetei mă readucea în salon.

Izolarea mea de fetele în pijamale decolorate era totală, de parc-am fi fost din lumi diferite, mai ales datorită neputinţei mele de a le-nţelege. Cea mai mare parte a timpului ele vorbeau pe o limbă necunoscută, care nu era compusă doar din sunete, ci şi din gesturi, din atingeri şi chiar din mirosuri (cînd vreuna din ele, în momente ale discuţiei pe care ajunsesem să le prevăd, strica deodată aerul), şi pe care o performau cu o viteză şi-o precizie de necrezut. Mult mai tîrziu, citind despre vollapiik şi esperanto, mi-am adus aminte cum vorbeau Caria şi Bambina, şi mi-a trecut prin minte să numesc limba lor, în care se-amestecau sunete obişnuite cu bizare glotale, cu semne ca ale surdomuţilor şi cu atitudini ca ale schizofrenilor catatoni, "tichitană", pentru că practic cel mai frecvent "cuvînt" ce se făcea auzit era "tichitan" sau "tikitan", însoţit de o holbare a ochilor şi un gest de smulgere a ceva din piept cu nişte gheare imaginare.

Mesele de seară erau aproape magice. Sora stătea cu noi, pe un scaun pliant, şi pe măsuţă era aprinsă o veioză cu lumină foarte slabă, aşa-ncît nu scotea din întuneric decît farfuriile şi feţişoarele noastre apropiate. Pînă şi figura surorii, al cărei piept alb şi masiv răsărea ca un aisberg în lumină, rămînea în penumbră. Pe farfurii am avut în fiecare seară acelaşi unic fel: semăna cu o meduză tre­murătoare, aproape complet translucidă, prin pielea căreia se des­luşeau mai întunecate, de culoarea ambrei, organe interne. Cînd înfigeai în ea linguriţa, meduza zvîcnea şi se strîngea de durere. Eram siliţi s-o mîncăm toată, în ciuda gustului ei fad, de cremă de zahăr ars prea puţin îndulcită. Dacă nu cumva piftia aceea tremu­rătoare era vreun soi de medicament, înseamnă că întreaga săptă-mînă n-am primit nici un fel de medicaţie. Dar se poate să fi fost, căci erau singurele momente cînd sora stătea cu noi pînă la sfîrşit, pînă la ultima-nghiţitură. De multe ori una dintre fetiţe, mai ales Bambina, vărsa aplecîndu-se, umplînd covorul cu o pastă-mbrîn-zită, dar sora chema imediat, fără o vorbă, femeia de serviciu, care aducea altă meduză pe farfurioară şi curăţa pe jos. Ca mai tîrziu, în infirmeria de la Voila, a cărei nebunie a fost prevestită parcă de cea din "Emilia Irza", copilul nu scăpa pînă cînd nu golea farfuria, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să stea toată noaptea la masă. Trăgîndu-le de limbă, pe neobservate, despre ciudatul lor fel de a vorbi, sora află o poveste mai curînd mimată decît spusă în cu­vinte. Caria visa din cînd în cînd acelaşi vis, în care, goală şi cu părul cîrlionţat atîrnîndu-i pînă-n josul feselor ("şi aveam şi ţîţe de femeie mare", arătase ea rotindu-şi degetele în dreptul pieptului), umbla printr-un vast palat de marmură albă, cu portic, galerii şi statui, cu mozaic lucios întinzîndu-se pe podele şi conturînd un desen de neînţeles, şi deodată palatul plin de perspective nesfîrşite, lipsit de orice mobilier sau picturi, translucid ca săpat în sare, se umplea de fluturi multicolori şi leneşi. Caria rătăcea prin sălile încremenite pînă cînd, în centrul uneia dintre ele, descoperea un monument funerar din cristal, care scînteia în toate culorile curcu­beului, înăuntru se afla o fiinţă moale, cu o anatomie complexă şi delicată, cu orificii umede pe marginile pîntecului cenuşiu, cu o faţă schiţată vag, avînd în mijloc o trompă scurtă, la capătul căreia creştea şi scădea o mare boabă de lapte. Pieliţe încreţite, ca un scrot, se ridicau încetişor, şi fiinţa aceea deschidea ochi de om (Caria închidea aici pleoapele şi-apoi le descleia cu o încetineală nefireas­că, pînă ce ochii-i deveneau două globuri holbate parcă de o groază paralizantă; în acelaşi timp făcea, cu ghearele mîinii stingi, gestul de a-şi smulge inima, cu tot cu vene, din piept). Atunci statuile se însufleţeau, coborau de pe socluri, se adunau în jurul mormîntului şi-ncepeau să vorbească-ntre ele în limba aceea ne­obişnuită, pe care Caria o deprinsese la capătul a foarte multe vise identice şi pe care, ca să aibă cu cine exersa-n timpul zilei, i-o trans­misese şi Bambinei. În ciuda tuturor vicleniilor asistentei medicale, Caria nu suflă o vorbă despre ce vorbeau statuile între ele.

Tot acest vis fetiţa ni-l proiectase într-un fel direct în creiere, de parcă noi înşine l-am fi visat, căci vorbele şi gesturile ei erau doar ca nişte sclipiri vesperale pe crestele negre ale valurilor: eliptice, incolore, dizolvate curînd în atmosfera de rugăciune de la masa de seară. După ce terminam de mîncat, ne duceam fiecare-n pătuţul lui, ca-n fiecare noapte, şi ne ghemuiam sub cearceafuri. Camerele erau în spital mult mai înalte decît cele din casele în care locuisem pînă atunci, iar sus de tot aveau globuri albe, uriaşe, agăţate-n tavan prin tije lungi de metal. Înainte să adorm, aţinteam privirile pe unul dintre ele, care plutea ca o lună ceţoasă în întunericul cafeniu. Mă uitam ţintă la el pînă cînd aveam impresia că-ncepe să oscileze... la dreapta... la stînga... din ce în ce mai amplu... cu tot cu imaginea minusculă a pătatului meu răsfrîntă-n curbura lui... Într-o parte... În alta... pînă ce mă cufundam, oftînd, în somn, ca să visez feţele rele ale fetiţelor, mîinile lor dărîmîndu-mi construc­ţiile din cuburi...
Asemenea decorurilor, zilele erau şi ele pe-atunci incomparabil mai vaste decît cele de azi. Treceau eternităţi de lumină proaspătă, glacială, între scularea din somn, dimineţile, şi masa de prînz, cu schimbări fluturătoare de aur şi umbră, după cum norii curgători acopereau şi dezveleau soarele în marile ferestre cu canaturi albe. Trăsăturile fetiţelor, barele de metal ale pătaturilor, albastrul in­tens al inşilor de sub chiuvetă, fiecare detaliu al hidoaselor păpuşi: cojiţele de carton lucios, impregnat cu ipsos, pe care le era desenat nasul sau ochii, străluceau viu, se detaşau viguros, tridimensional, unele pe fondul altora, de parcă nu ochii mei le vedeau, ci o im­personală camera lucida, tăioasă şi necruţătoare, incendiind cu un fel de conştientă abstractă cele mai neînsemnate amănunte. Total ardea şi se rotea în culori şi desene de început de lume. Din locu-şorul meu de la fereastră le priveam pe Caria şi Bambina performîndu-şi baletul de mici zeităţi ale distrugerii. Priveam cum degetele lor sticloase sfîşie panglici lungi din cearceafurile păta­turilor, cum îşi leagă cu ele la ochi păpuşile şi cum le execută apoi înfigîndu-le o aşchie de placaj în piept. Mă făceam cît mai mic cînd începeau să ţopăie, dizgraţios ca sălbaticele, aruncînd în mijlocul odăii toate lucrurile pe care puneau mîna. Încercam să intervin cînd se duceau "după pradă" prin celelalte camere şi se-ntorceau tîrînd după ele vreun băieţel mai mic, pe care-l trînteau pe jos, strîm-bîndu-se la el, ciupindu-l, smulgîndu-i fire de păr şi trăgîndu-i călcîie-n coaste. Atunci puneau mîna şi pe mine şi mă zgîriau ca pisicile pe obraz şi pe umeri. Urmau, monoton, ore-n şir de bătut cu pa-pucii-n perete, una lîngă alta, trăncănind în tichitană şi zbuciumîn-du-se, pînă cînd intra sora şi le lua de ciuf pe amîndouă. Atunci se porneau să ţipe şi dădeau vina pe mine: eu eram vinovat de hara­babura din cameră, de gălăgie, de tot. Eu nu le lăsam în pace şi le luam jucăriile.

După-amiezele erau parcă şi mai înalte, ca nişte bolţi ale arhi­tecturii cotidiene. După masa de prînz trebuia să dormim două ore, dar nimeni nu dormea. Cele două se sculau în picioare în pătaturile lor alăturate şi se trăgeau de mîini şi de poalele pijama­lelor, încercînd să se dea jos una pe alta, iar eu priveam fix pe fe­reastră contururile strălucitoare ale norilor, modificarea lor, avansul lor lent către unul dintre canaturile geamului. Priveam cum pro­gresează înserarea de septembrie, glanda pineală de la baza creie­rului meu detecta schimbarea luminii o dată cu anotimpul, pupilele mi se lărgeau şi o tristeţe atavică, blîndă îmi învelea pieptul pe măsură ce se lăsa de seară. Puţin înainte să se-ntanece de tot atmosfera devenea fermecată. Pe pereţi se-ntindeau fîşii de roşu lichid, fluorescent, şi aerul din salon căpăta o nuanţă cafenie. Din albastru  deschis,  dreptunghiurile  lungi  ale  ferestrelor deveneau galbene, apoi se stingeau într-un portocaliu nenatural, posomorit, care mînjea total în cameră. Atunci tăcerea şi plictisul deveneau insuportabile, şi din fiecare lucru (abia atunci) începea să emane o duhoare de doctorii, de spital.
Era momentul, aşteptat de mine întreaga zi, cînd Caria şi Bam­bina îşi dezbrăcau pijamalele şi, ca nişte păpuşi mari şi neaşteptat de gracile, se dădeau jos din pătaturi şi-ncepeau să danseze prin salon. Mă ridicam în genunchi şi, cu gura căscată, le priveam cor-puşoarele goale, cafenii-închis în lumina serii, rotindu-se ca doi peştişori într-un bol de sticlă. Din cînd în cînd, prinzînd lumina ferestrelor, ochii le scînteiau, ca să se stingă în clipa următoare.

Se-ntindeau pe jos şi se rostogoleau pe covorul tocit, făceau po­dul, încercau să meargă în mîini, se-apucau de braţe şi se roteau... Ştiam că la ora aceea nu venea niciodată sora (de care ne era grozav de frică), aşa încît coboram şi eu din pătuţ, temător, privindu-le jocul cu un fel de-ncîntare prudentă. Mă uitam curios la piepturile lor subţiri şi la linia fină a păsăricilor pe pubisurile lucioase. La vilă mă mai jucasem de-a doctorul cu Anişoara şi, la subsol, în cămă­ruţa vopsită-n vernil, ne dădusem de multe ori chiloţii jos, dar acum mi se părea altceva, pentru că fetiţele care dansau acum prin camera întunecată nu păreau să încurajeze acea complicitate în pericol şi ruşine a întîlnirilor mele cu Anişoara. Fata vulgară şi proastă de la vilă, care mă-nvăţase să mă joc "de-a injecţia cu chi­loţii jos", mă contemplase dezbrăcat cu un fel de admiraţie visă­toare, pe cînd eu am fost probabil atît de indiferent, încît nici nu-mi amintesc imaginea Anişoarei fără chiloţi, ci doar frica de a nu fi prins de părinţi.
Ce se-ntîmpla acum însă era magie. Nici Carla, nici Bambina nu mai erau ele însele, de parcă acizii serii le dizolvaseră crusta de răutate de pe feţişoare, care le rămăseseră curate şi inexpresive ca nişte măşti benigne. Abia dacă le mai recunoşteam. Cînd se-ntune-case atît de mult încît dansul lor mai era vizibil doar pe fondul ferestrelor: siluete negre şi suple ca statuetele africane, cele două se apropiau de mine, la geam, cu ochii sticlind, şi-mi scoteau şi mie pijamaua. Se lăsau pe spate şi-mi arătau triumfătoare micile fante purpurii dintre pulpe, de parcă în asta ar fi fost ceva glorios şi trufaş. Îşi zîmbeau una alteia confirmîndu-şi puterea exorbitantă, jubilau privindu-mă cum le privesc, dar micul meu sex, dim­potrivă, le readucea în priviri maliţia obişnuită. Mă trăgeau de el, se prefăceau că mi-l taie, şi pîn-la urmă îmi întorceau spatele de parcă nici n-aş fi existat. Apoi ne reîmbrăcam, repede, căci se auzeau deja paşii sorei celei blonde, care ne aducea Ia masa de seară moluscă obişnuită, act perită cu sirop de zahăr ars, şi pe care trebuia s-o mîncăm toată, pînă la ultima linguriţă. În ultima seară am simţit în gură, în timp ce mestecam cărniţa aceea fadă, ceva ca un tub de cauciuc: am scos cu degetele o vînă albicioasă, cu un capăt mai verzui, pe care-am aşezat-o pe marginea farfuriei şi apoi am vărsat. Sora mi-a adus imediat o porţie nouă.


Copiii din celelalte saloane nu erau întregi cum, măcar în apa­renţă, eram noi. Cam fiecare avea cîte-o ciudăţenie care mi-a rămas puternic întipărită în minte. Unul avea degetele mîinilor răşchirate în toate părţile, ca nişte labe de crustaceu. Din camera altuia putea mereu, înţepător, a urină şi a arţar. O fiinţă subţire şi retrasă, cu trăsături şterse, ţipa ca din gură de şarpe cînd Carla şi Bambina, după o pîndă îndelungată, o apucau şi-o tîrau în camera noastră. Se luptau cîte-o jumătate de oră cu copilul ce se zvîrcolea ca o lipitoare, pînă ce reuşeau să-i tragă-n vine pantalonii de la pijama, ca să-i mai privească o dată, ca pe o floare rară, mugurele complicat, despre care n-ai fi putut spune dacă-i de băiat sau de fată. Era acolo şi o fetiţă, dulce şi vioaie, rîzînd fericită şi intrînd în vorbă cu toată lumea, ale cărei palme ieşeau direct din umeri, ca nişte aripioare, fără mijlocirea braţelor. Toată lumea îi admira părul lung pînă la brîu, ca de păpuşă blondă, şi strălucirea ochilor al­baştri, încă vreo doi copii aveau sechele cumplite de poliomielită. Toţi purtau aceleaşi pijamale decolorate, cu animale, legate cu şireturi de cîrpă ca dosarele.

M-AM ÎMBRĂCAT ÎN SINCERITATE

Cristian Ţîrlea

Am încetat să plâng.

De când mint, în gura mare,

râd.

Îmi joc simţămintele lipsă.

Aştept un fulger.

Ce uşor este să trăieşti

în afara vieţii!

Am ridicat o pleoapă.

Ce efort!

Pe cealaltă

am lăsat-o să doarmă

Orizonturi.

Visam lângă mine.

M-am trezit un fel de-a fi.

Rupeam buzele fetelor.

Mângâiam mătasea coapselor.

Mă lăsam plâns

când plecam.

Pe-atunci

făceam coroniţe din speranţe.

Îmi rup din trecut viitorul

pentru că eşti prezent, dor.

Mâine voi reiubi.

Imposibila neutralitate (XXIV)

Gheorghe Grigurcu

In cunoştinţă/conştiinţă de cauză: I. Negoiţescu

Volumul în cunoştinţă de cauză (Ed. Dacia, 1990)
schiţează o autobiografic a autorului său. Deschizîndu-se cu
celebrai Manifest al Cercului literar din Sibiu, publicat în ziarul
„Viaţa” din 13 mai 1943, sub forma unei scrisori adresate lui
E. Lovinescu, el continuă cu scrisoarea nu mai puţin răsunătoare
adresată lui Paul Goma la 3 martie 1977, precum şi cu o
serie de articole şi interviuri apărute în presa străină şi în cea
de exil, ori difuzate prin posturile dc radio Europa Liberă şi
BBC. E punctată astfel o „existenţă literară”, reflectînd o „perioadă
istorică nemaipomenită pe care am trăit-o din tinereţe
pînă în pragul bătrîneţii”, după cum ni se mărturiseşte criticul,
rezident azi la Miinchen, într-o notă preliminară. O existenţă
nu doar îndelungată, ci şi pi lduitoarc, prin vocaţie şi consecvenţă,
prin altitudinea unui ethos profesional niciodată trădat.
Totodată însă zbuciumată, „aventuroasă”, purtînd amprenta
unor împrejurări istorice dintre cele mai neprielnice şi, desigur,
pe cea a unui destin singular. Punctul de plecare îl alcătuieşte
admiraţia pentru mentorul „Sburătorului”, căruia avea să-i
dedice mai tîrziu o succintă monografic, socotit a fi „un adevărat
model de generaţie”, „atît prin probitatea intelectuală,
poate cea mai desăvîrşită în contemporaneitate, cît şi printr-o
operă ce reprezintă bunul gust în cea mai pură accepţie a
cuvîntului” Putem deduce de aici că tînărul învăţăcel înflăcărat
în manieră analitică s-ar fi voit şi, poate, în condiţii normale,
chiar ar fi fost, un nou E. Lovinescu. Dar din felul în care i s-a
desfăşurat viaţa şi cariera literară, deformate, întrerupte, răstălmăcite, ne putem gîndi doar la un Lovincscu lovit de interdicţia publicării timp de cîteva decenii, anchetat cu brutalitate, tîrît prin închisori, silit a se expatria. La un Lovinescu expus persecuţiei celei mai dure, prigoanei şi umilinţei morale şi fizice, cu
traiectoria biografică dureros distorsionată, împins în „scandal”
şi condamnat la martiraj. Oricît de sensibil se arăta marele
predecesor la primejdiile regenerate care pîndeau literatura
română în ultimii ani ai existenţei sale, nu e deloc sigur că ar fi
prevăzut proporţiile dezastrului, priveliştea lui apocaliptică.
După cum n-ar fi prevăzut, probabil, dezcrţiunca comilitonilor
săi cu o generaţie mai tineri, aparţinători ai celei de-a treia
generaţii maioresciene, care, cu excepţia prematur decedatului
Pompiliu Constantinescu, au marşat cu toţii la compromisul,
în diverse grade şi configuraţii, cu puterea totalitarismului
comunist. însă, după cum putem presupune, E. Lovinescu nu
s-ar fi abătut de la drumul său dacă ar mai fi trăit după 1944,
constatăm că s-a întîmplat cu I. Ncgoiţescu, exponentul de frunte
al celei de-a patra generaţii maioresciene şi, totodată, un
lovinescian veritabil, nu doar prin orientarea sa, prin constituţia
estetică a personalităţii sale sensibile, ci şi prin conduita
fermă, plină de dignitatc, de care a dat dovadă. Parcurgîndu-i
cartea situată la întretăierea fatală a drumului literar cu cel al
atitudinii civice, ne dăm seama limpede de temeiurile unei atari
conduite, carc-1 impun exemplar nu numai faţă de criticii
interbelici şi faţă de cei ai generaţiei sale, ci şi faţă dc numeroşii
critici ce au venit ulterior, în sînut cărora defetismul, cedarea,
corupţia s-au strecurat nu o dată în chipuri dintre cele mai
rafinate. Nu credem a greşi afirmînd că alături dc Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca, cvocaţi cu căldură în ultimul text al
cărţii, I. Negoiţescu întrupează cea mai înaintată poziţie morală
de care dispune comentariul nostru literar contemporan. Un
comentariu în care esteticul îşi dă pe faţă prorpiul său spectru
etic, eticul său intrinsec, care ajunge a se manifesta, atunci
cînd necesităţile timpului o cei', ca o „politică estetică”. Chiar
dacă această circumstanţă stîrneşte împotrivirea explicabilă a
celor incorecţi, pentru care orice apel la moralitate e ca o aluzie
la funie în casa spînzuratului, ea ni se înfăţişează ca o comportare
inevitabilă a esteticului agresat, ameninţat cu mutilarea,
pîngărirea, distragerea. E o elementară luptă în virtutea instinctului
de conservare a spiritului. Autorul Lămpii lui Aladin
devine un angajat, precum, cu decenii în urmă, Sartre, iar înaintea
acestuia Gide, deşi la antipodul lor, ferindu-se de orice
versatilitate, fluctuaţie, situare contradictorie, orientîndu-sc
cu statornicie după steaua polară a artei. E vorba, aşadar, de
un angajament lăuntric al creatorului, de un legămînt faţă de
propriul său har, faţă de propria sa natură esenţială.

Un aspect important al poziţiei criticului îl reprezintă
deschiderea sa spre universalitate. E un fapt preţios ca tocmai
acest ardelean să rupă atît de categoric punţile spre cultura
minoră a autohtonismului, inevitabil limitată, paseistă, tendenţioasă,
nediferenţiată prin coincidenţa ci cu interesele locale
şi pasagere, oricît de stringente în planul existenţei obşteşti.
Trecutului i se recunoaşte cu francheţe ceea ce îi aparţine:
„Desigur, a fost firesc în faza juvenilă a culturii române, fază
care a acoperit prima jumătate a secolului trecut, să se fundeze
totul pe naţionalismul romantic, datorită căruia am început să
scriem româneşte şi să ne cunoaştem prin istoria şi prin sensibilitatea noastră proprie, oricît de neîmplinită ar fi cea dintîi
şi oricît de primitivă cea de-a doua”. Era normal, socoteşte I.
Negoiţescu, ca o literatură fără clasicism să purceadă de la
poezia populară, care, în pofida interesului său precumpănitor
etnografic, „reprezenta totuşi un izvor cert pentru marile posibilităţi
viitoare”. Dar logica istoriei e puţin complezentă cu formele
primordiale, revelînd că „o cultură majoră începe acolo
unde formele colective şi nediferenţiate sînt înlocuite cu o
creaţie eliberată din magma comună şi strict individuală a
personalităţii”. Politica, şi acel caz special al ei care este naţionalismul, nu posedă decît „o bază şi o expresie eminamente
socială”, în timp ce „ideea de cultură, deşi le corespunde în
măsura în care e contingenţă factorilor de civilizaţie, rămîne
totuşi legată, în ce are ea suprem şi esenţial, de omul ca individualitate şi ca personalitate” . Sau, în chip dc corolar: „Ceea
ce e permanent şi depăşeşte caducitatea intereselor politice,
este cultura, străbătută de fiorul eternităţii, supravieţuitoare
dincolo de construcţiile oportune ale organizării sociale, care,
prin însăşi caracterul lor sînt ameninţate de la o zi la alta să
îmbrace un aer desuet”. Cu ochii aţintiţi spre marile orizonturi,
exegetul vizează „actul de creaţie spirituală”, care „convine
unui cerc de receptare şi asimilare mult mai larg”, întrucît răsfrînge
„ce e mai general, ideea pură a umanităţii”. Drept exemple
peremptorii ni sc amintesc operele unui Platon, ale unui
Goethe sau ale unui Rodin, care sînt ferite de perimare, căci
au absorbit pînă la nerccunoaştcrc indiciile asupra momentului
şi toposului în care au fost produse. Pe tărîm românesc, „această
concepţie de libertate spirituală, neîngrădită dc nici un formalism
exterior, corespondent al unor interese dc ordin naţional,
moral sau politic, a fost întronată cu o energie limpezită
în inteligenţă dc Titu Maiorescu”. Situîndu-se sub lumina siderală
maioresciană, I. Ncgoiţescu combate retrospectiv sămănătorismul,
focar periculos al confuziei dintre estetic, ctic şi etnic,
şi gîndirismul, apreciat drept un „neosămănătorism”, precum
şi fenomenul, încă neistovit pînă azi, în 1991 (în scrisoarea sa
din 1943), al literaturii naţionaliste, ce se vrea, atît de anacronic,
regională şi „specifică”, avînd o bază favorabilă în Ardeal
(acum mai cu scamă în Basarabia): „Stăruie aici o adevărată
obsesie ca opera de artă, precum orice operă dc cultură, să fie
«cît mai românească», şi ca să nu fie dubiu asupra caracterelor
celor mai româneşti, mai specifice, se recurge la cultura populară,
rurală, ca la un mediu exclusiv de îndrumare şi imitaţie,
ca un orizont răturnat în aceeaşi incipientă primitivitate. E un
abuz ce mărturiseşte lipsa gravă a unei conştiinţe esteticc şi a
bunului gust”. Observăm cît de departe se află autorul de orice
orgoliu etnicist, de orice măruntă prezumţie patriotardă. Luciditatea
sa critică, vestejind ceea ce reprezenta în acel moment,
după cum reprezintă încă şi la ceasul de faţă, o masă împovărătoare
a ereziei, se îndreaptă către viitor. Dacă, la un moment
dat, a existat un mesianism liric, ilustrat de Goga, nu înseamnă
că în acest „epizod de istoric literară” se sfîrşeşte „formula
definitivă a unei activităţi mai schimbătoare, mai supusă evoluţiei,
ca oricare alta”. Ruralismul exaltat, aversiunea faţă de
oraş, „mentalitatea confuză şi tendenţioasă”, care e o stare de
spirit retrogradă, servindu-se, acum ca şi odinioară, de un limbaj
„neaoş”, fară mare rezonanţă peste graniţele momentului
şi ale perimetrului geografic redus, sînt semnele unei fundături
pentru crcaţia literară românească, o condamnare a ei la un
etern „minorat” : „Toate marile culturi s-au realizat (...) în mediu
urban, fie el naţional sau cosmopolit, şi au reprezentat prin
excelenţă o semnificaţie de urbanitate. Exaltarea ruralului şi a
etnicului, de justificat în preocupări sociale, devine un viciu
ameninţător atunci cînd tinde să copleşească fenomenul artistic,
carc nu-şi poate afla ambianţa cultă şi prosperă, în sensul
unei creaţii majore, decît în urbanitate şi în exclusivitate estetică”.
De subliniat, iarăşi, că distanţarea tînărului critic de la
începutul anilor ’40 faţă de tendinţa extraestetică manifestată
în Ardealul său natal, rămînînd actuală, prin circumstanţele
unei vehemenţe naţionaliste resuscitate acolo după decembrie
1989, la modul cel mai agresiv, mai anticuropean, poate fi
extrapolată şi asupra unei însemnate cantităţi de texte literare
produse recent în Moldova dintre Prut şi Nistru, care ţintesc o
competiţie întru specific, eclipsată, din păcate, de ignorarea
evoluţiei limbajului poeziei, cantonată într-o tradiţie absolutizată
(deseori modestă). Nu pe calea unor scrieri atinse de
caducitate formală, care confundă arta cu politicul, subordonate
unei propagande nescutită nici ca de excese ale altor timpuri,
înveninată şi intolerantă, poate fi slujită cu eficacitatc cauza
spirituală a unui popor şi, pînă la urmă, nici măcar cauza lui
etnică. I. Negoiţescu poate combate şi azi, cu legitimitate, utilizînd
rîndurile sale adresate lui E. Lovincscu, „complexul de
inferioritate al culturalului ardelean (putem completa: şi basarabean), carc vrea, (dacă se poate!) o cultură «mai românească» decît a celorlalţi fraţi de peste munţi şi de peste ape...”. îi putem reproduce cuvintele înfiorate de umoare, cu impresia că nu şi-au pierdut semnificaţia izvorîtă dintr-un adînc bun simţ estetic, dintr-o privire istorică ce nu îngăduie improvizaţia axiologică:
„respectabilă intenţie, dar absurdă! Iată dc ce trebuie,
spre salvarea spiritualităţii în această regiune, o cît mai grabnică
liberare din crusta anacronică a sămănătorismului spccificist,
manifestat în prostul gust al interminabilelor cercetări
asupra lui Uarie Chendi sau Maria Cunţan...”.



va urma