Imposibila neutralitate (XLIV)

Gheorghe Grigurcu

Minunatul ambasador al golanilor

In cartea sa, publicată mai întîi în Franţa şi apoi tradusă în româneşte, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor(Ed. Humanitas, 1991), constînddin convorbirile purtate cu doi jurnalişti francezi (Marc Semo şi Claire Trean), Alexandru Paleologu ni se revelă în trăsăturile sale cele mai caracteristice.
Scutit complet de cenzură şi autocenzută, stimulat de activitatea sa de diplomat de după decembrie ’ 89 şi, desigur, de mediul parizian în care a ajuns bine cunoscut, eclatantul eseist, care, de altminteri, n-a suferit niciodată de inhibiţie, se exprimă acum plenar, în albia unui gen mixt, colocvial, în care memorialistica se amestecă fructuos cu moralismul, cu judecata istorică şi cu aluviunile unei foarte întinse instrucţii, sub acolada unei participări acute la prezent. Aşa cum am mai spus şi altă dată, Alexandru Paleologu este produsul unei grefe de mentalitate occidentală pe un trunchi balcanic. Inteligenţa penetrantă, mobilă, expresia rafinată, fluidă, cuceritoare, venind din ambele direcţii, substratului peninsular îi aparţine un pitoresc temperamental greu de analizat, o culoare vie, o înclinaţie spre extrovertire. Sîngele levantin se trădează în ideaţia spumoasă, în verva ce nu exclude un gust al provocării. Familia
literară din care face parte autorul îi include pe cerebralii noştri
umorali: G. Călinescu, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, M. Ralea, Alexandru George. Textele sale au un regim solar, raţional pînă la arguţie şi sofism, fără ascunzişurile firilor interiorizate, fară „mister”. O francheţe, o rostire directă, răspicată, meridională, dă propoziţiilor şansa de a se impune dintr-o dată.
Deşi nelipsit, în unele momente, de diplomaţie, de simţul atavic
al negocierilor, Alexandru Paleologu se distinge prin formula
tăioasă, adesea memorabilă, nu doar în „sinceritatea” ei substanţială, ci şi în eleganta, norocoasa ei plasticizare. Limbajul
înlesnit constituie un rezultat al instinctului social, al deschiderii
spre mediu, ce-1 caracterizează pe individul sudic. Departe de evita dificultatea, şocarea convenienţelor, paradoxul, eseistul le caută cu voluptate. întreaga sa mărturie pare a fi tocmai o exploatare a unor unghiuri de vedere imprevizibile, capabile a clătina variile prejudecăţi, neocolind inconformismul luminat al omului de lume, scandalul stilat. Dorinţa sa, reflex al sociabilităţii, e de a se „amesteca” în toate, de a-şi da cu părerea în toate privinţele. Intră în joc şi o sportivitate virilă, o discretă aspiraţie spre performanţă, în sfera gratuită a intelectului pur, cu un subtext aristocratic. Autorul vrea să facă impresia unei originalităţi fără efort, cursive, cu o condescendenţă dizolvată pînă la nerecunoaştere în masa unui discurs omniscient, de mare vivacitate. Unele note „extravagante” par, deopotrivă, seniorale şi plebeene.


La fiecare pas întîlnim sub pana lui Alexandru Paleologu
aserţiuni neconvenţionale, menite a incita spiritul, orientîndu-1
către, reflecţii, dacă nu absolut noi, măcar dintre cele ce n-au
trecut graniţa locului comun. Nu o dată eseistul pune degetul
pe rănile încă deschise ale conştiinţei publice. Aşa, de pildă,
vorbind despre „ingrata condiţie de român”, pe care a resimţit-o
„cu sporită acuitate ca ambasador al unei puteri care a confiscat
rapid Revoluţia din decembrie 1989 şi a compromis în cîteva
luni imaginea pe care ţara reuşise să o impună opiniei publice
internaţionale”, nu se fereşte a puncta fară complezenţă un
tabel de note etnice la antipodul naţionalismului exultant, de
paradă: „Dacă ar fi să rezum în cîteva cuvinte, obligatoriu
simplificatoare şi caricaturale, defectele noastre, aş numi în
primul rînd fatalismul, această deprindere de a te adapta
vicisitudinilor istoriei mai curînd decît a căuta să le învingi. O
anumită superficialitate. Plăcerea perversă de a exagera latura
negativă a fiecărui lucru, ca pentru a te scuza dinainte că nu
vei putea face nimic. Un permanent defetism, compensat uneori
cu excesul invers, al unui optimism inocent”. La care adaugă
semnalarea unei reputaţii rele, de care neamul nostru se izbeşte
în apus: „Faptul că printre noi mai sînt şi oameni minunaţi nu
poate împiedica, adesea, ca numelui nostru să i se asocieze
ideea de şiretlic, de sforărie, de neseriozitate, ca numele acesta
să fie conotat peiorativ, să sugereze ceva tulbure şi ambiguu”.
Exemplul pe care ni-1 oferă este cel al unui George Manolescu,
care a servit drept model lui Thomas Mann în configurarea
personajului Felix Krall, un escroc, protagonistul ultimului
său roman, rămas neterminat: „Român neaoş, de mai multe
ori urmărit pentru escrocherie, aventurier care îşi inventa sforăitoare titluri nobiliare, el a reuşit să ajungă şambelan într-un
mic principat german şi, ştiind să se facă simpatic, şi-a cîştigat
chiar înnobilarea şi un blazon autentic. Pe atunci se puneau
întotdeauna ghilimele cînd se vorbea despre un «prinţ» moldovalah”.
Linii care, cu toate că pot trezi iritarea factice a profesioniştilor
unui patriotism lucrativ, trebuie neapărat supuse
unei mediaţii serioase, în acel spaţiu în care Ciofan s-a interogat
cu necruţare asupra specificului său etnic, scriind O mică teorie
a destinului. Aidoma oricărui popor, românii au însuşiri şi
defecte (nu doar însuşiri!), a căror analiză obiectivă e unica ce
ne onorează. Chipul în care ne reflectăm în ochii străinilor
depinde, evident, şi de disciplina cu care ne putem struni pornirile
de autoelogiere, de proiecţie exclusiv luminoasă, necritică,
neîntrerupt sărbătorească, ce le trezeşte suspiciunea. A clama
superioritatea noastră asupra tuturor celorlalte popoare e
o puerilitate nu tocmai inofensivă! Nu putem face abstracţie
de o psihologie, istoriceşte explicabilă prin dominaţia străină
îndelungată, a înclinaţiei către o vasalitate asociată cu amoralismul,
a adaptabilităţii care e un mediu ideal pentru inflorescenţa
minciunii şi a compţiei: „La sfîrşitul Scrisorii pierdute, Caragiale
îşi pune eroul să spună: «Toţi ne iubim ţara, toţi sîntem
români!... mai mult sau mai puţin oneşti.» înţepătura merge
drept la ţintă. La noi - nu mai mult ca la alte popoare, ba chiar
poate mai puţin - cinstea nu este o calitate absolută. Trebuie
să supravieţuieşti. Viaţa are farmecul ei. Răul poate fi evitat
dacă eşti capabil să te adaptezi”. Cioran, Negoiţescu, Paleologu
şi, din mai tinerele generaţii, M. Iorgulescu au stăruit asupra
acestui compromis naţional, a cărui viziune a avut-o I.L. Caragiale
şi a cărui ultimă, catastrofală activare a reprezentat-o
totalitarismul comunist, acea „patrie desfigurată de sub-istorie”
pe care a produs-o, după expresia patetică a lui V. Ierunca.
Numai înfrîngîndu-ne veleitatea superiorităţii etnice, refuzînd
empiria unei exaltări patriotarde, în care se pot regăsi cele
mai tulburi instincte şi, acum, cele mai clare intenţii diversioniste
ale „noii clase” roşii, ameninţate în privilegiile ei, ne
putem racorda la mentalitatea integraţionistă a Europei, care
uită vechile conflicte între popoarele ei, în vederea împlinirii
unui ideal înalt de comunicare, înţelegere şi conlucrare armonioasă.
în locul falşilor profeţi ai unui naţionalism desuet, îngust,
xenofob, agresiv, e infinit mai folositor şi mai demn a asculta
vocile lucide, nesentimentale, avînd un contact efectiv cu substanţa
naţională, care o curăţă de retorica tendenţiozităţii şi a
excesului culpabil...


Dar surprizele ce ni le oferă dialogurile ex-ambasadorului
golanilor nu se opresc aici. Ele continuă pe firul unor clarificări
de factură istorică ori personală (şi în acest din urmă caz posedă
un grad de generalitate ce le acordă relevanţă), pe care le vedem
intrînd în raza de interes obligatoriu al cercetătorilor de mîine
ai istoriei acestui secol, care, bizar, ne e, deocamdată, mai
puţin cunoscută decît istoria secolelor anterioare. Ce ştie lectorul
de azi despre, bunăoară, Garda de Fier? îndeobşte doar
cîteva date sumare, vehiculate de propaganda comunistă, cîteva
injurii globale. însă fenomenul legionar e mult mai complex,
ireductibil la imaginea înfăţişată de falsificatorii învederaţi ai
trecutului. Nu e vorba de a „reabilita” integral o mişcare în
esenţă extremistă, deci antidemocratică, ci de a o priza mai
exact, în conformitate cu realitatea: „Dacă a găsit audienţă
mai ales la o parte mai neevoluată a populaţiei, ale cărei sentimente
naţionaliste şi xenofobe sînt mai uşor de aţîţat, asta nu
era totuşi singura ei dimensiune. La Garda de Fier au aderat,
din alte raţiuni decît cele care îi asiguraseră succesul populist,
şi mulţi intelectuali, majoritatea de formaţie franceză, care
vedeau în ea o revoluţie spirituală. Această mişcare era un
recurs la tradiţii mistice, avea ceva pur în structurile ei iniţiatice,
fiind totodată un apel la asumarea existenţei prin prisma
pericolului şi a aventurii. Era, de asemenea, o reacţie împotriva
empirismului, mai mult sau mai puţin cinic, al bătrînilor vulpoi
politici”. Faptul că Garda a reuşit a seduce o elită intelectuală
nu se cade a fi trecut sub tăcere, ci explicat. Sub comunism,
chestiunea era prohibită, dar politica struţului e o atitudine
nerezonabilă, indignă. Sugestiile, în această privinţă, ale lui
Alexandru Paleologu ni se par pline de miez: „Pentru Mircea
Eliade trebuie să fi fost un fel de mişcare eretică de tipul celei
a catarilor şi, totodată, un ordin iniţiatic monastico-militar.
Cioran vedea în ea o ruptură în istorie, o înnoire a elitelor. Lui
Noica i se părea că discerne ceva care se identifica pentru el
cu imperativul categoric. Era, probabil, singurul care vedea
această relaţie cu morala kantiană... Pentru toţi, ideologia asta
încarna un fel de romantism românesc de tipul Sturm und
Drang-ului german, un fel de energie primordială care avea
să măture tradiţiile şi obiceiurile liberale burgheze”. Mai aproape
de noi, eseistul nu se fereşte a judeca aspru Vestul pentru
susţinerea, măcar indirectă, a regimului comunist din România,
inclusiv prin creditarea oficială a lui Nicolae Ceauşescu şi a
nefastei sale consoarte. Tema e dintre cele mai dureroase. Deşi
mereu prezentă în conştiinţa noastră, ea n-a dobîndit încă, din
pricina numeroaselor implicaţii sensibile, tratarea corespunzătoare.
Aici, autorul se întîlneşte cu opiniile Monicăi Lovinescu,
ale lui Virgil Ierunca, ale lui I. Negoiţescu şi, întîi de toate, cu
cele ale regelui Mihai I, victimă celebră a pactizării dezonorante
a occidentalilor cu sovieticii. Preconizînd un „proces imaginar”,
care să reia cazul soţilor Ceauşescu (executaţi, după cum
cu îndreptăţire constată, printr-un simulacru de justiţie, mai
prejos chiar de înscenările staliniste, montate totuşi cu o pedantă
grijă şi desfăşurate cu o studiată lentoare, simulacru ce exprimă
„îngrijorarea” şi „prostia” noii puteri, natura ei barbară,
descendenţa ei comunistă, negată în vorbe, dar probată în
fapte), Alexandru Paleologu declară: „Aş cere ca, în cadrul
acestui proces imaginar, să fie citaţi Nixon, de Gaulle, Harold
Wilson şi toţi conducătorii occidentali despre care nu pot să
cred că s-au lăsat înşelaţi de acest cuplu paranoic, ceea ce nu
i-a împiedicat să-l flateze şi să-l scalde în elogii pentru ceea
ce ei numeau curaj şi independenţă faţă de Moscova. Fără ei,
această cumplită farsă ar fi durat, fără îndoială, mult mai puţin
şi tot mai puţin ar fi durat şi ruşinea noastră, această ruşine
bizară de a fi mai mult sau mai puţin identificaţi de străinătate
cu aceşti siniştri clovni care ne guvernau”. Nădăjduim că istoriografia viitorului va pune în puternică lumină un atare punct
de vedere! Sînt oare impecabile relaţiile noastre cu Franţa?
Fostul ambasador al golanilor socoteşte că „motivele de decepţie”
între România şi Franţa „au fost reciproce”. Este astfel
pus în chestiune vechiul clişeu al unei amiciţii „tradiţionale”,
fără cusur, al unei solidarităţi ideale, sub paravanul căruia se
ascund şi împrejurări ceva mai puţin agreabile. Faptul că
Franţois Mitterand nu l-a primit pe ex-reprezentantul ţării
noastre într-o audienţă de rămas bun, conform uzanţelor diplomatice, după revocare, i se pare acestuia „mai mult decît o
chestiune de amor propriu personal sau de susceptibilitate
socială (...) o decepţie politică”. Obiectiv, autorul român aminteşte
şi o atitudine salutară a preşedintelui Franţei faţă de
România, recunoscînd astfel un motiv gratitudinii pe care se
cuvine a i-o păstra pînă la un punct: „Trebuie să mărturisesc
că am fost, că în România noi toţi am fost mitterandişti.
Franşois Mitterand a fost primul şi singurul şef de stat occidental
care i-a opus lui Ceauşescu un refuz categoric şi definitiv
atunci cînd, după afacerea Tănase şi alte proiecte de atentat
puse la cale de poliţia română pe teritoriul francez, a declinat
o invitaţie care îi fusese făcută la Bucureşti şi a rupt-o foarte
categoric cu acest regim, reducînd la strictul necesar relaţiile
oficiale. I-am fost şi îi rămînem imens de recunoscători”. Pentru
a urma implacabil: „Dar asta nu înseamnă că astăzi guvernul
francez nu-şi fură singur căciula, după părerea mea, acordîndu-
le credit domnilor Iliescu şi Roman”. Poziţiei filoromâne
a guvernanţilor actuali de la Paris i se dibuie resorturile mai
puţin idealiste. Aflată (încă) într-o anume concurenţă (de data
aceasta avînd un caracter paşnic) cu Germania, Franţa vrea
să-şi stabilească „nişte capete de pod” şi să dobîndească „prioritatea” pe unele pieţe din Estul Europei: „Actualul guvern
român fiind, într-un fel, încolţit de opinia publică occidentală,
se poate ca unii responsabili francezi să se fi gîndit că e momentul
să-şi asigure terenul”. Mai cu seamă însă, Alexandru Paleologu
se arată „şocat” de „cuvintele neinspirate”, alese de
Franţiois Mitterand pentru a-şi exprima „dezaprobarea”, în
iunie 1990, după ce minerii au fost chemaţi pentru „restabilirea
ordinii” la Bucureşti: „în acelaşi discurs, nu numai că insista
asupra caracterului «legitim» al guvernului român şi asupra
voinţei Franţei de a rămîne interlocutorul lui, dar îi mai şi
sfătuia pe domnii Roman şi Iliescu să se doteze cu forte de
ordine mai sigure, ca să nu mai recurgă la civili în reprimarea
unei manifestaţii. Să dai unui stat încă poliţienesc sfatul de
a-şi întări organele represive mi-a apărut nepotrivit, cel puţin
ca formulare”. O altă propoziţie a preşedintelui Franţei e de
asemenea amendată fară şovăire: „Să spui (...) că în România
democraţia se instaurează cu greu, mi se pare paradoxal din
partea Franţei, care ajută să se instaureze tocmai nedemocraţia”.
Lapidaritatea, tonul casant amplifică efectul moral al judecăţilor.


Consideraţiile lui Alexandru Paleologu asupra conducerii
de azi din România sînt, fireşte, de totală inaderenţă şi blamare.
Aceasta e supusă unei radiografii, a cărei semnificaţie constă,
mai întîi de toate, în surprinderea precisă a mecanismelor sale,
malign paradoxale. Ele funcţionează, susţine eseistul, în răspăr
cu ţelurile demagogic declarate, învederînd continuitatea vechilor
structuri. Un guvern care se proclamă social-democrat,
pretinzînd că se deschide spre Occident şi spre economia de
piaţă, că apără drepturile omului, care „declamă tot repertoriul
de valori ataşate ideii de democraţie”, se bizuie, de fapt, „pe
vechea politică pentru a întreţine teama şi nesiguranţa”. Un
regim care se laudă că vrea să colaboreze cu oamenii de afaceri
străini, face tot ce poate pentru a-i descuraja, aţîţînd mişcări
ultranaţionaliste şi xenofobe, desemnînd „oprobriului public
o persoană ca Doina Cornea, acuzînd-o că vrea să vîndă ţara
capitalului străin”. „Iată, conchide cu vehemenţă eseistul, un
regim care se străduieşte să maimuţărească stîngaci democraţia,
perpetuînd în realitate un sistem comunist bazat pe favoritism
şi teroare” . Sagacitatea unor comentarii închinate circumstanţelor
actualităţii are cîteodată un rezultat vizionar. Din textele
vizînd cele petrecute, ţîşnesc lumini prefiguratoare. Tensiunea
analitică propune un soi de premoniţii raţionale, a căror autenticitate, pe un mic spaţiu temporal, o putem deja confirma. Datate 1990, cuvintele ex-ambasadonilui pot fi raportate, cu remarcabilă adecvare, şi la momentul referendumului pentru Constituţie, de la finele anului următor: „Tot ce vă pot spune este că regele se consideră legitim, chiar dacă opinia publică va fi
consultată ulterior, prin referendum. Este legitim chiar înaintea
acestei consultări şi din alte raţiuni, pentru că un plebiscit nu
este suficient. Istoria ne arată cu prisosinţă că toţi uzurpatorii
s-au impus prin plebiscit. Mă apropii oarecum, sub acest aspect,
de istoricul italian Ferrero, care afirmă că orice regim se
instalează la putere printr-un act de forţă sau de autoritate şi
îşi capătă apoi legitimitatea de durată, dar cu o singură condiţie:
ca minciuna să nu întrerupă timpul legitimator. Atunci, cine
poate opera restauraţia? Cînd? Cum? în ce împrejurări? Nu
ştim. Vă amintesc doar această frază a lui Juan Carlos, căruia
nimeni nu-i contestă astăzi legitimitatea, cu toate că îi datoreşte
atîtea lui Franco: «Iau coroana din mîinile celui care mi-o
ofer㻓. Nu este exclus ca vaticinarca să bată mai departe...


De acord fiind cu majoritatea observaţiilor, aprecierilor,
soluţiilor prezentate de Alexandru Paleologu, ce ni se par a
izvorî dintr-o dreaptă judecată şi dintr-un bun simţ solid, filtrate
prin cultură şi experienţă, nu ne putem lăsa convinşi de
rîndurile sale privitoare la procesul comunismului. Acest proces
ar fi „cu neputinţă”, crede eseistul, din „mai multe raţiuni”,
mai ales de ordin „politic şi tehnic”: „Majoritatea celor aflaţi
astăzi la putere ocupau posturi de răspundere sub vechiul
regim. înainte de decembrie 1989, erau şefi de cabinet, directori
de departamente sau înalţi funcţionari, iar astăzi sînt miniştri,
miniştri adjuncţi sau secretari de stat. E cît se poate de evident
că nici unul din ei nu are nici interesul, nici dorinţa să se întreprindă o analiză prea riguroasă a trecutului”. Desigur! Dar
procesul comunismului nu trebuie oare să aibă loc peste capul
acestora? Nici n-ar avea sens dacă ar 11 mediat de profitori,
oportunişti, sicofanţi! El nu poate fi gîndit dccît ca un act al
exponenţilor energiilor de înnoire, de purificare a societăţii
româneşti, de felul celor cc au luptat pe baricadele Revoluţiei
ori au reprezentat rezistenţa activă împotriva totalitarismului.
Nu poate fi conceput decît ca o înfăptuire a oamenilor nepătaţi,
cu o conştiinţă politică limpede întru democraţie, care există
într-un număr satisfăcător. Nici un proces din lume n-ar fi posibil
dacă ar depinde de părerea complicilor şi prietenilor celor
acuzaţi! „Cine să fie judecătorii?”, se întreabă, în continuare,
autorul, precizînd: „In România, ca în toate ţările foste comuniste, 
însăşi ideea unei a treia puteri, a unei justiţii independente,
a fost eradicată încă de la instaurarea sistemului. (...) Timp
de aproape o jumătate de veac, orice conştiinţă juridică dispărînd,
cvasitotalitatea magistraţilor au judecat la ordin, în funcţie
de ceea ce se aştepta de la ei sau de ceea ce credeau că se
aştepta de la ei. Toţi ar fi astăzi recuzabili, nici unul nu are,
mă tem, autoritatea morală necesară pentru a prezida un
asemenea tribunal” . Nici aici nu-1 putem contrazice, în fond,
cu toate că acest „nici unul” ni se pare prea exclusivist! Deşi
nu prea numeroase, considerăm că excepţiile se pot afla, totuşi,
şi în sînul unei categorii atît de intens satelizate de către putere,
cum a fost magistratura! Nu e de crezut ca într-o ţară întreagă
să nu se găsească nici un judecător corect! însă obstacolul de
căpetenie i se pare lui Alexandru Paleologu neputinţa de a
defini culpabilitatea: „Ne vom lovi de principala dificultate:
unde începe culpabilitatea? Care dintre noi, românii, poate
pronunţa cu legitimitate sentinţa, care dintre noi nu a fost complice,
fie şi prin simplă pasivitate, la funcţionarea dictaturii?”
Privite astfel, lucrurile într-adevăr se complică pînă la imposibilitatea unei disocieri. Din păcate, un asemenea unghi de
vedere sceptic este primejdios de apropiat cu aşa-zisa „vinovăţie
colectivă”. Avocaţii stîlpilor puterii comuniste şi ai torţionarilor
caută a-şi salva clienţii, facîndu-i pierduţi în mulţimea
„pasivă”, indistinct „vinovată”. Cu toate acestea, pasivitatea
impusă prin dezinformare, mizerie, şantaj, represiune nu e decît
un păcat venial! Cel ce a fost silit să rabde şi să tacă nu e nici
pe departe împovărat de vinovăţia celui ce a acţionat în numele
puterii uzurpatoare, în beneficiul său de aparţinător al unei
caste nelegiuite şi rapace! în această privinţă, părerea lui
Alexandru Paleologu ni se pare oţioasă: „Complici au fost cu
toţii, în diferite grade, de nevoie sau din laşitate, din lene sau
din disperare, uneori fară voia noastră, crezînd cu ingenuitate
că tot noi eram cei mai şmecheri”. Aici, lucidul analist este
excedat de fibra sa excesiv speculativă, relativizantă, sofistică,
de pornirea sa teribilistă, luînd, ocazional, apărarea mentalităţii
personajului caragialesc, a cărui simpatică bonomie retorică e
golită de moralitate. în peisajul occidental-balcanic al personalităţii
sale, gînditorul dotat cu cele mai subtile concepte, apt
de asociaţiile cele mai strălucitoare, se întîlneşte uneori cu
cetăţeanul bine dispus al locului, ce pune ţara la cale, preluîndu-
i labilitatea „sănătoasă”, ca şi dispoziţia de a filosofa conciliant,
„împăciuitorist” ... Antidotul unei atari ambiguităţi credem
că poate fi, în cazul de faţă, un precedent ilustru şi anume
procesul nazismului, care s-a realizat (e încă, practic, neîncheiat!)
în pofida sentimentului, exploatat şi în cadrul său, de către
abilitatea avocaţială, de culpabilizare a întregii societăţi. Procesul
comunismului trebuie să se desfăşoare (şi, neapărat, se va
desfăşură mai devreme sau mai tîrziu), la noi ca şi în celelalte
ţări ale Estului, pentru ca trezirea din coşmar să fie deplină,
pentru ca luciditatea socială să fie girată de o expurgare etică,
în afara căreia conştiinţa noastră nu s-ar putea regăsi....


va urma