Valentin Naumescu
Puncte cheie:
- Continuând tendinţele îngrijorătoare ale ultimilor ani (resimţite, practic, după prăbuşirea financiară a lumii occidentale din 2008-2010, urmată de o lungă perioadă de oscilaţii, instabilitate şi vulnerabilităţi structurale), 2015 a accentuat conflictele, crizele, tensiunile, dilemele dar şi potenţialul marilor schimbări din sistemul relaţiilor internaţionale, fiind în esenţă un an al agravării problematicilor de pe agendă, al blocajelor formulelor consacrate şi al căutărilor de soluţii dincolo de cadrele uzuale;
- Realizările „comunităţii internaţionale” nu lipsesc, dar sunt puţine şi mai ales afectate de o relativă lipsă de credibilitate cu privire la garanţiile implementării lor efective (Acordul global de la Paris privind măsurile de protecţie a mediului pe termen lung, Acordul marilor puteri cu Iranul în privinţa dosarului nuclear, Acordul Minsk II de încetare a focului în regiunile separatiste din Ucraina, Acordul Uniunii Europene cu Guvernul Greciei pentru evitarea primului faliment de stat din Zona Euro, înţelegerile de la Summitul G7 din Germania);
- Pe tabloul sistemului global din 2015 se pot identifica o serie de procese şi evenimente majore sau esenţiale (războiul din Siria, eşuarea unor state din regiune şi prăbuşirea ordinii Orientului Mijlociu stabilită prin Acordul Sykes-Picot din 1916, rezistenţa pe teren a Statului Islamic în pofida acţiunilor militare externe, Acordul marilor puteri cu Iranul, slăbirea coeziunii interne a Uniunii Europene), alături de procese şi evenimente secundare, derivate de cele mai multe ori din primele (criza imigranţilor din Uniunea Europeană, succesul în creştere al propagandei şi metodelor de recrutare ale fundamentalismului islamic în rândul tinerilor, intervenţia militară a Rusiei în Siria, apariţia unui context favorabil pentru formarea unui stat kurd în nordul Irakului şi al Siriei, criza atacurilor teroriste de la Paris, creşterea partidului naţionalist eurofob Frontul Naţional la 25-30% din preferinţele francezilor, consolidarea taberei care se pronunţă în favoarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană în condiţiile neacceptării excepţiilor şi discriminărilor cerute de Londra, criza avionului rusesc doborât de Turcia pe frontiera turco-siriană etc.);
- Dominată de criza ordinii politice a Orientului Mijlociu, scena politico-diplomatică globală a fost centrată pe neputinţa soluţionării războiului civil din Siria, intrat în martie în al cincilea an de la izbucnire, pe combaterea cu rezultate discutabile a Daesh (Statul Islamic) în Siria şi Irak, dar şi a extensiilor acestei organizaţii în Libia, Afganistan, peninsula Sinai etc., precum şi pe consecinţele politice ale crizei imigranţilor asupra Uniunii Europene, cu toate riscurile de dezintegrare care decurg de aici;
- Intervenţia militară a Rusiei în Siria, declanşată pe 30 septembrie, a schimbat balanţa strategică a conflictului regional şi a redesenat harta coaliţiilor care luptă separat împotriva ISIS, în acest moment fiind active cel puţin două blocuri concurente angajate în „bătălia contra teroriştilor” în Siria (coaliţia internaţională condusă de Statele Unite, care doreşte plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad, şi coaliţia Rusia-guvernul Siriei-Iran, care l-a susţinut până în prezent pe liderul de la Damasc), plus o Franţă debusolată, lovită de terorişti şi din ce în ce mai vulnerabilă pe plan intern, care, neavând puterea de a se impune ca lider al operaţiunilor militare împotriva Statului Islamic, oscilează între participarea la coaliţia condusă de Statele Unite şi ideea asocierii militare cu Rusia lui Putin;
- Perspectiva anului politic 2016, deloc optimistă prin prisma aşteptărilor specialiştilor cu privire la soluţionarea definitivă, pe fond, a marilor dosare din 2015, anunţă totuşi câteva clarificări importante de direcţie, precum: alegerea noului Preşedinte al Statelor Unite în noiembrie, conturarea unui acord internaţional privind o tranziţie politică în Siria, care să deschidă calea încheierii războiului civil într-un termen rezonabil, slăbirea semnificativă a Statului Islamic (lovit practic de toate marile puteri angajate în conflict) dar nicidecum dispariţia completă a zonelor controlate de ISIS şi nici a riscului atacurilor teroriste în ţările occidentale, Turcia şi Rusia, organizarea referendumului de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, probabil în septembrie 2016, adâncirea dezbinării statelor membre ale Uniunii cu privire la criza imigranţilor (asumarea cotelor obligatorii) şi la păstrarea Spaţiului Schengen, continuarea eroziunii solidarităţii europene pe temele mari aflate în discuţie şi poate chiar consolidarea grupului statelor cu guverne eurosceptice, prin alăturarea Poloniei la deja „consacratele” Marea Britanie, Ungaria, Cehia şi Slovacia;
- Să nu uităm, discutând despre ce va fi în 2016, de fenomenul „lebedelor negre”, adică al evenimentelor neprevăzute care pot schimba cursul politicii sau economiei globale. Unele voci încearcă deja să sugereze câteva scenarii: o revoluţie anti-Putin în Rusia, demisia cancelarului Angela Merkel pe fondul agravării crizei imigranţilor, o ciocnire militară China-Japonia în Marea Chinei de Est, o cădere a economiei Chinei sau o nouă criză pe marile burse ale lumii. Dar, fiind prin definiţie „lebede negre”, deci evenimente neplanificate, pentru care nu avem la îndemână instrumente fundamentate de anticipare sau indicii consistente, acestea rămân în zona speculaţiilor şi, cu îngăduinţa d-voastră, nu ne vom ocupa de ele.
*
Sistemul relaţiilor internaţionale a continuat în 2015 să se scufunde în incertitudine, ineficienţă şi neîncredere. La nivel global sau regional, politica lumii a dat semne de dezintegrare, de incapacitate de a coagula suficientă putere şi voinţă internaţională pentru a promova soluţii fezabile, credibile, acceptabile de către părţile interesate, la multiplele crize şi tensiuni acumulate în diverse regiuni ale lumii. Pe scurt, sistemul pare să nu mai funcţioneze. Sau cel puţin nu aşa cum o făcea acum douăzeci de ani.
Una din cauzele majore ale acestui declin accelerat al sistemului internaţional este lipsa de autoritate politică şi morală sau, mai corect spus, contestarea în creştere a autorităţii şi ordinii existente. M-aş feri să spun „lipsa de legitimitate”. Ordinea actuală şi aranjamentele politice şi instituţionale postbelice sunt încă legitime, dar nu mai exercită eficient autoritatea asupra actorilor de pe scenă. Şi nu mă refer aici doar la trecerea binecunoscută de la lumea unipolară, dominată de puterea hegemonică americană, la multipolarismul de astăzi. Fără să reprezinte deocamdată majorităţi, trebuie totuşi admis că grupuri din ce în ce mai largi de oameni (naţiuni, etnii, confesiuni religioase, segmente ale societăţii civile, categorii de vârstă sau socio-profesionale etc.) par că îşi doresc altceva, dar soluţiile întârzie.
Uniunea Europeană, de pildă, este legitimă, dar este tot mai slabă. Statele din Orientul Mijlociu sunt, în principiu, legitime, dar unele dintre ele au eşuat lamentabil în a-şi asigura funcţionalitatea şi obligaţiile faţă de proprii lor cetăţeni. În timpul mandatelor lui Barack Obama, Statele Unite au ales să-şi reducă substanţial rolul de leading power, lăsând pur şi simplu descoperite o serie de zone politice şi dosare strategice sau oferind o prestaţie mediocră, neconvingătoare pe scena internaţională. NATO este desigur legitimă dar lasă semne de întrebare asupra prezenţei militare pe Flancul Estic, adică exact acolo unde este astăzi nevoie mai mare de trupe ale Alianţei. Organizaţia Naţiunilor Unite este şi ea legitimă, dar nu rezolvă mai nimic din marile probleme ale lumii. OSCE sau Consiliul Europei la fel. Şi lista poate continua.
În contextul erodării insidioase a autorităţii şi credibilităţii establishmentului, al ordinii instituite, al partidelor istorice, al identităţilor formale, uneori al statelor însele, o serie de actori emergenţi contestatari îşi fac apariţia. Platformele şi mijloacele lor de acţiune sunt, fireşte, profund diferite, de la un caz la altul, dar toate au ceva în comun: contestă ordinea politică existentă, sistemul în ansamblul său, nefăcând deci o simplă opoziţie la conducerea actuală a sistemului. Unele merg pe calea terorii, altele încearcă să se impună la urne, speculând nemulţumirea oamenilor de rând. Nu se înţeleg între ele, nu au viziuni comune, dar toate desfid sistemul actual şi oferă naivilor versiunea lor de „paradis” pe pământ. Disoluţia prestigiului şi autorităţii partidelor consacrate, al guvernelor, al instituţiilor, statelor şi chiar al sistemului de înţelegeri şi aranjamente ale ordinii internaţionale (e valabil şi la nivel european) stimulează ascensiunea proiectelor populiste, revizioniste, care propun schimbări radicale.
Unele acţionează pe plan transfrontalier, cum ar fi Statul Islamic (Daesh), pretinzând reînfiinţarea Califatului sunnit pe ruinele statelor irakian şi sirian, sau Hezbollah-ul şiit, sau triburile din Libia post-Gaddafi ori Mali, sau miliţiile kurde, sau Boko Haram în Africa de Vest, altele sunt mişcări separatiste etnice manifeste pe teritoriul unor state europene mult mai evoluate istoric, iar altele acţionează strict pe plan politic intern, dacă ne referim la noile partide populiste şi platforme civice care ameninţă, prin priza lor la publicul tânăr, partidele şi vechile opţiuni din mainstream, cele mai cunoscute exemple în acest sens fiind Syriza, Zori Aurii, Jobbik, Pegida, Podemos, Mişcarea de Cinci Stele, UKIP, Frontul Naţional, Alternativa pentru Germania etc. Toate acestea şi multe altele au fost active şi au avut aderenţi destul de numeroşi în 2015.
Uniunea Europeană este probabil marea putere (soft) care a avut cel mai mult de pierdut ca autoritate pe plan intern şi internaţional în anul care se încheie, fiind vulnerabilizată atât din exterior (criza imigranţilor, atacurile teroriste comise de tineri radicalizaţi după „stagii” de ideologizare în Orientul Mijlociu) cât şi din interior (slăbirea vizibilă a coeziunii interne a statelor membre).
Statele Unite au continuat prestaţia neconvingătoare de politică externă, limitată la mesaje care au început să fie ignorate chiar şi de actorii statali sau non-statali de mici dimensiuni, pentru a nu mai vorbi de Rusia sau China. Strategia americană în Orientul Mijlociu a fost până acum un eşec de proporţii, începând cu „Primăvara Arabă”, iar în Ucraina nimeni nu a înţeles cum s-a terminat războiul de agresiune al Rusiei, căci a rămas totul „ca-n tren”, când unul sau mai mulţi interlocutori coboară la prima staţie iar discuţia pur şi simplu se opreşte, fără nicio concluzie. Îngheţarea conflictului din Donbas o putem pune evident şi în contul dorinţei principalelor puteri europene, Germania şi Franţa, de a nu escalada tensiunile din relaţia cu Rusia şi de a crea premizele normalizării acestor relaţii în 2016, ceea ce va marca sfârşitul aspiraţiilor de integrare europeană şi euro-atlantică ale Kievului.
Rusia a surprins Occidentul prin intervenţia militară în Siria (deşi surpriza nu ar fi trebuit să fie atât de mare, având în vedere baza de la Tartus, stabilită prin Acordul bilateral din 1971, dar şi poziţia politică a Kremlinului din ultimii ani), profitând de ineficienţa prelungită a Vestului, în principal a Statelor Unite, faţă de tragedia din Siria. Campania a avut şi are în continuare un dublu rol strategic, de a păstra influenţa rusească într-o Sirie post al-Assad (probabil ultimul picior de pod al Rusiei în Orientul Mijlociu), şi de a încerca să scape de sancţiunile internaţionale impuse după agresiunea asupra Ucrainei. Cred că avem deja suficiente indicii să credem că Rusia va scăpa anul viitor de sancţiuni, cel puţin parţial, mai ales după ce puterile occidentale vor considera că a contribuit militar la „războiul contra ISIS” şi la negocierea unei tranziţii politice care să pună capăt abuzurilor şi crimelor dinastiei al-Assad.
China a fost mai mult concentrată pe riscurile unei crize economice interne şi a păstrat linia discretă, low profile, în marile dosare de politică internaţională, limitându-se ca de obicei la declaraţii de principiu, cu caracter destul de general şi de neimplicat. Guvernul de la Beijing a fost nevoit în două rânduri să intervină financiar masiv pentru a calma pieţele şi a salva cotările la bursă ale investiţiilor din China. A crescut în schimb tensiunea militară în mările Chinei (de Est şi de Sud). Pe finalul anului, China a înregistrat un succes important, prin decizia FMI de a accepta yuan-ul în coşul valutelor de referinţă (SDR- Special Drawing Rights), măsură care va consolida internaţionalizarea monedei chineze.
Cât priveşte 2016, atenţia întregii lumi va fi îndreptată pe 8 noiembrie către alegerile prezidenţiale din Statele Unite. La capătul zilei, se va cunoaşte noul lider de la Washington. Sondajele actuale, de la debutul alegerilor primare, indică desemnarea lui Donald Trump din partea republicanilor, respectiv a lui Hillary Clinton din partea democraţilor, cei doi candidaţi fiind la mare distanţă (circa 18-20%) de competitorii din partidele lor, aflaţi pe locul al doilea. Analiştii americani, într-o majoritate destul de categorică, afirmă că, în eventualitatea în care magnatul Trump va fi candidatul G.O.P., familia Clinton va reveni la Casa Albă. Dacă aşa vor sta lucrurile, din perspectiva politicii externe nu vor fi schimbări spectaculoase faţă de linia ultimilor opt ani, dar nici nu va exista riscul stridenţelor, declaraţiilor ridicole sau poziţiilor scandaloase (de tip „talk-show”) ale Americii pe subiectele de interes global sau regional. De fapt, nici unul din cei doi candidaţi cu şanse reale nu pare în acest moment foarte interesat de relaţia transatlantică şi de revigorarea legăturilor cu Uniunea Europeană, sau a celor în cadrul NATO, sau de Europa de Est, dar este de presupus că Hillary Clinton, ca fost secretar de stat, ar avea totuşi un exerciţiu de politică externă mai previzibil şi mai coerent.
Premierul David Cameron va continua demersurile de a-i convinge pe europeni să accepte compromisurile pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană, cel mai disputat actualmente fiind proiectul de neacordare timp de patru ani a beneficiilor sociale pentru cetăţenii UE stabiliţi pe teritoriul Regatului Unit. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, este destul de probabil ca Bruxelles-ul şi statele membre să accepte în cele din urmă Londrei această derogare de la Tratatele Uniunii şi, practic, discriminarea non-britanicilor (chiar dacă sunt angajaţi şi deci contributori la bugetul local), în ideea de a salva apartenenţa insulei la Uniunea Europeană. Cu aceste exceptări obţinute (negociate la o perioadă de un an sau doi) şi cu un discurs conciliant al lui Cameron, cred că un eventual referendum organizat în septembrie, conform previziunilor, nu va duce la ieşirea Marii Britanii din Uniune, cu atât mai mult cu cât autorii britanici sunt de părere că un „Da” pentru ieşire ar resuscita imediat ideea independenţei Scoţiei.
Summitul NATO de la Varşovia, în iulie, va separa apele între susţinătorii ideii de creştere a prezenţei militare a Alianţei pe Flancul Estic (grupaţi în jurul Poloniei şi statelor baltice) şi cei ai normalizării relaţiilor cu Rusia, în principal Germania şi Franţa. Rămân de văzut poziţiile Statelor Unite şi Marii Britanii, principalele două puteri militare ale Alianţei. Anticipez totuşi un semi-eşec al Summit-ului, dacă aşteptările vor fi mult peste ceea ce s-a convenit deja în Ţara Galilor, marile puteri nemaidorind în prezent continuarea celui de-al „doilea Război Rece” cu Moscova.
Uniunea Europeană va avea de trecut un test major, cel al „digerării” politice, administrative şi sociale a valului de imigranţi intraţi în 2015, presupunând că fluxul va scădea în 2016. Nu va fi deloc simplu iar dialogul dintre vechea şi noua Europă pe această temă va fi tot mai contondent. Acordul Schengen ar putea suferi modificări importante. Platformele populiste vor urca în continuare în preferinţele europenilor. Dacă apar evenimente neprevăzute în Germania, cu implicarea imigranţilor sirieni, iar scânteia ar aprinde focul mâniei în societatea germană, cancelarul Angela Merkel ar putea avea dificultăţi majore în a-şi justifica declaraţiile excesiv de relaxate din vara trecută.
Rusia şi Turcia vor derula noi episoade din tot mai ostila lor relaţie politică, militară şi economică, ajunsă la incandescenţă după doborârea avionului rusesc. Va exista riscul unui nou incident militar între cele două puteri. Dorinţa de răzbunare a lui Putin nu trebuie neglijată, Moscova pândind orice moment pentru a întoarce Turciei lovitura primită, sub o formă sau alta. În rest, probabil că Rusia va fi foarte interesată să îşi normalizeze relaţiile cu marile puteri occidentale, pentru a spera peste şase luni la ridicarea sau relaxarea sancţiunilor şi pentru a fi acceptată ca parte a formatului internaţional care va coordona viitorul plan de reconstrucţie a Siriei. Când negocierile vor oferi garanţia că Rusia nu va fi lăsată în afara jocurilor strategice din Siria, Putin va da semnalul că este de acord cu plecarea lui Bashar al-Assad, în anumite condiţii.
În fine, ultima predicţie semnificativă pentru 2016 este reducerea substanţială a teritoriilor controlate de Statul Islamic în Siria şi Irak, până la nivelul la care Preşedintele Obama va putea anunţa, în mod simbolic şi triumfalist, înainte de sfârşitul mandatului său, că, aşa cum a promis, „Statul Islamic a fost învins!” Nu va fi chiar aşa în realitate, dar va fi oricum o ieşire din scenă onorabilă pentru un preşedinte care a fost criticat ani în şir pentru neimplicare suficientă în marile dosare de securitate ale lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu