Adevărata faţă a lui Churchill

Ioan Ispas

Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.


Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.


Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.


În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?


Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.


Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.


Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.


Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.


În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.


După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.


Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.


Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.


Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.


Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 


Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.


I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.


La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                              
În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.


La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.


A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.


La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.


De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.


Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.


Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.


După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.


Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.


Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                            


Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.


Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.


În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.


Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?


Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).


La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.


În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.


Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.


Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.


Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.


În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.


Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.


Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

Gazele naturale si relatia UE-Rusia-Ucraina: cine conduce politica europeana?

Bogdan Pătru

Începând cu primăvara anului 2014, când au apărut primele semne ale unui nou conflict între Ucraina și Rusia pe tema furnizarii de gazelor natural, s-a discutat intens atat la nivelul statelor membre ale UE dar si la nivelul forurilor europene despre identificarea unor solutii menite sa reduca dependenta Europei (si a statelor sale membre) fata de importurile de gaze naturale din Federatia Rusa. In prezent, Rusia furnizează o treime dintre necesarul de gaz al Uniunii Europene, iar 15 % din acest volum de gaz tranzitează Ucraina. In contextul tensionarii relatiilor dintre Rusia si Ucraina, alimentarea cu gaze naturale a Europei a fost amenintata pentru iarna 2014-2015, situatie care se repeta si pentru 2015-2016. Intrebarea este care sunt alternativele si cat de viabile sunt ele, avand in vedere aparitia unei defazari intre interesele geopolitice europene si interesele economice ale companiilor energetice din UE.

Scurta trecere in revista a situatiei ruso-ucrainiene

La 16 iunie 2014, Gazprom intrerupe livrarile de gaz catre Kiev, care refuza cresterea pretului decretata de Moscova dupa preluarea puterii de catre pro-europeni in februarie. Fosta republica sovietica, ce a acumulat o datorie de aproximativ 4,5 miliarde de dolari, protesteaza fata de cresterea pretului decisa de Moscova, de la 268 de dolari la 485 de dolari pe 1.000 de metri cubi – un pret fara echivalent in Europa.


In urma unor serii de negocieri tripartite (Federatia Rusa – Ucraina – Comisia Europeana), in octombrie 2014 Rusia, Ucraina si UE au semnat un acord privind reluarea livrarilor de catre Gazprom, valabil pana in martie 2015. Acordul a fost semnat de ministrii Energiei ai celor doua tari, rusul Aleksandr Novak si ucraineanul Iuri Prodan, si comisarul european pentru Energie, Günther Oettinger, dupa cinci luni de negocieri. Acordul se refera la un total de 4,6 miliarde de dolari, cuprinzand atat plata datoriei la gaze a Ucrainei fata de Rusia, in valoare de 3,1 miliarde de dolari, cat si plata livrarilor de gaze rusesti pana martie. Pretul a fost fixat la 385 de dolari pe mia de metri cubi, un pret in continuare mare. Ucraina s-a angajat sa achite 3,1 miliarde de dolari, corespunzand platilor neachitate in noiembrie-decembrie 2013 si aprilie-mai-iunie 2014. Aceasta datorie, restructurata la un pret redus de 268,5 dolari pe mia de metri cubi, urmeaza sa fie achitata pana la sfarsitul anului, in doua transe, adica 1,45 de miliarde de dolari pana la sfarsitul lui noiembrie si 1,6 miliarde de dolari pana la sfarsitul lui decembrie. Dar, in total, datoria ucraineana se ridica la 5,3 miliarde de dolari potrivit Gazprom, a amintit Novak. Pentru restul datoriei, el a anuntat ca Rusia accepta, la fel ca Ucraina, sa astepte verdictul Curtii Internationale de Arbitraj de la Stockholm, care se va pronunta abia in vara anului viitor.


Acordul pe 2014-2015 a fost prelungit in mod provizoriu in luna martie 2015, pentru a expira pe 30 iunie a.c.. La 30 iunie 2015 insa Ucraina şi-a suspendat achiziţiile de gaze naturale ruseşti, în urma unui eşec în negocierile vizând menţinerea aprovizionării în următoarele trei până a şase luni. Compania ucraineană de stat Naftogaz a anunţat că va continua să asigure transportul gazelor naturale ruseşti către alţi clienţi europeni ai Moscovei. Intre timp insa drama s-a mai potolit, Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană, reunite la Bruxelles, au ajuns la un acord asupra livrărilor de gaze naturale, suspendate de la 1 iulie, conform vicepreşedintelui Comisiei Europene Maros Sefcovic.  Ministrul rus pentru Energie Aleksandr Novak şi omologul său ucrainean Vladimir Demcişîn au ajuns atunci la un acord în vederea livrării de gaze naturale către Kiev pentru această iarnă, după luni de negocieri dure.


Potrivit acordului, Ucraina va plăti un preţ redus, de 232 de dolari pe mia de metri cubi de gaze naturale, pentru livrări începând de la 1 octombrie şi până la 31 martie. Preţul este redus faţă de cel prevăzut de contract – 251 de dolari pe mia de metri cubi de gaze naturale, a precizat Sefcovic. Diferenţa provine de la o scădere a taxelor aferente exporturilor ruseşti. Ucraina s-a angajat să cumpere două miliarde de metri cubi de gaze naturale în vederea stocării lor subterane, în octombrie, a precizat comisarul european, adăugând că Guvernul de la Kiev a deblocat suma de 500 de milioane de dolari pentru Naftogaz în acest scop. Comisia Europeană s-a angajat, la rândul ei, să ajute la organizarea finanţării necesare a achiziţiilor Ucrainei de gaze naturale pentru această iarnă, prin intermediul unor “instituţii financiare europene şi internaţionale”, a anunţat CE într-un comunicat. Asadar, este vorba de un aranjament mai complex, in care Bruxellesul a avut un rol economic si geopolitic cheie. Gazprom s-a angajat, de asemenea, să renunţe la clauza din contractul încheiat cu Naftogaz în 2009 potrivit căreia compania ucraineană era obligată să plătească pentru un anumit volum de gaze naturale indiferent dacă le primea sau nu.


Geopolitica est-europeana fiind schimbatoare, problema asigurarii unui flux constant al gazelor naturale din Federatia Rusa catre Europa ramane, neexistand garantii asupra faptului ca nu pot aparea surprize. Se vede insa diferenta intre strategia ruseasca si tactia europeana. In timp ce Europa pare blocata intr-un interminabil sir de discutii si negocieri pe tema reducerii dependentei energetice fata de Federatia Rusa, aceasta din urma nu numai ca pare sa nu fie ingrijorata, dar isi continua si dezvolta operatiunile in Europa, semnand o serie de parteneriate strategice cu companiile energetice europene. Strategia Moscovei pare a functiona, fapt ce ne face sa ne intrebam daca politica energetica a UE se afla in mainile forurilor europene sau a marilor companii. O serie de actiuni recente ale Gazprom-ului ridica serioase semne de intrebare asupra viitorului politicilor energetice europene, asa cum au fost ele formulate pana in prezent.

Proiectul Nord-Stream 2

Desi la inceputul acestui an oficialii Gazprom dadeau asigurari ca nu exista planuri de extindere a gazoductului Nordstream, compania rusa a anunțat la inceputul lunii septembrie că a semnat o intelegere cu companiile germane BASF și E.ON, francezii de la ENGIE, grupul austriac OMV (proprietarul Petrom) și grupul anglo-olandez Shell, pentru gazoductul Nord Stream-2, un proiect care vizează majorarea livrărilor de gaze naturale rusești spre Uniunea Europeană.


Potrivit Agerpres, Pactul semnat cu ocazia Forumului economic oriental de la Vladivostok prevede construcția a două noi linii, cea de-a treia și a patra, pentru gazoductul Nord Stream. Lucrările, ale căror costuri au fost estimate de Gazprom la 9,9 miliarde de euro, vor permite creșterea capacității de transport a gazoductului Nord Stream până la 55 de miliarde metri cubi pe an.


Realizarea proiectului va fi atribuită companiei New European Pipeline AG, la care Gazprom va deține 51% din acțiuni iar E.ON, Shell, OMV și BASF/Wintershall vor deține fiecare 10% în timp ce ENGIE un pachet de 9%.


Acesta va fi al doilea mare proiect de gazoduct destinat să creeze o rută directă pentru aprovizionarea cu gaze naturale rusești a Europei Occidentale. Asadar, se ocoleste Ucraina, pastrandu-se intacta relatia cu Rusia.


În 2011, Gazprom și partenerii săi occidentali au inaugurat prima fază a proiectului Nord Stream. Nord Stream este compus din două conducte care fac legătura între Vyborg (Rusia) și Greifswald (Germania) via Marea Baltică, ocolind astfel țările de tranzit din Europa de Est. Gazprom deține 51% din acțiunile consorțiului Nord Stream, în timp ce companiile germane Wintershall și E.ON AG au fiecare o participație de 15,5%, iar societatea olandeză Gasunie și cea franceză GDF Suez SA dețin la rândul lor un pachet de 9%.


Prin construirea a două noi linii, cea de-a treia și a patra, capacitatea de transport a gazoductului Nord Stream se va dubla. Noile conducte Nord Stream vor fi construite pe sub Marea Baltică împreună cu Shell, E.ON şi OMV, care vor transporta o cantitate suplimentară de 55 de miliarde de metri cubi de gaze pe an, respectiv peste o zecime din necesarul Europei, de la sfârşitul lui 2019. Gazele vor fi livrate dincolo de Germania, OMV având ca obiectiv să transforme Austria într-unul dintre cele mai mari centre de livrare a gazelor din Europa.


Gazoductul de 1.225 de kilometri va porni din apropierea portului rusesc Ust Luga, de lângă St Petersburg, şi va intra pe teritoriul german nu departe de punctul de intrare al Nord Stream 1 şi 2. Proiectul va costa până la 9,9 miliarde de euro, poate mai puţin, datorită economiilor de costuri, comparativ cu 8,5 miliarde de euro cheltuiţi pentru cele două conducte Nord Stream existente.

Gazprom si Shell

Directorul general al producătorului rus de gaze, Alexei Miller, a declarat potrivit Mediafax că Gazprom construieşte o alianţă strategică cu Royal Dutch Shell care va include schimburi de active şi va permite producătorului rus de gaze să intre pe noi pieţe.


Acordul cu Shell prevede extinderea unei companii mixte de lichefiere a gazelor naturale, de 20 de miliarde de dolari, de pe insula Sahalin, precum şi schimbul de active în domeniul explorării şi producţiei. Shell a convenit în acest an preluarea grupului BG pentru 70 de miliarde de dolari, iar Miller consideră că tranzacţia sporeşte potenţialul colaborării cu Gazprom, cum ar fi schimburi de active de explorare şi producţie. Shell trebuie să obţină acordul autorităţilor de reglementare din Brazilia, Australia şi China pentru preluarea BG.


Intelegerea semnata cu Shell este un câştig pentru Gazprom, într-o perioadă în care multe companii occidentale îşi reduc expunerea la Rusia din cauza sancţiunilor impuse statului rus din cauza politicii faţă de Ucraina.

Gazprom, BASF si OMV

Gazprom a reînviat un schimb de active in valoare de cateva miliarde de euro cu grupul BASF din Germania, la doar câteva luni după ce acordul initial a fost anulat din cauza conflictului din Ucraina. Măsura neașteptată a sosit intr-un moment in care declaratiile de la Moscova arăta hotărârea Gazprom de a își apara cota de piață în Europa in ceea ce priveste gazelor naturale. Compania vrea să creeze noi legături comerciale cu grupuri energetice mari, în ciuda sancțiunilor americane impuse precum și a anchetei UE în domeniul concurenței.


Potrivit Financial Times, compania germana isi asigura exploatarea unor campuri de gaze si petrol din Siberia, precum si extinderea accesului asupra punctelor de iesire a gazelor naturale si a capacitatilor de inmagazinare. La schimb, Gazprom primeste active de importanta strategica in Germania.


Astfel, Gazprom va detine in intregime controlul asupra unei companii mixte de tranzactionare si inmagazinare a gazelor naturale din Europa, inclusiv controlul asupra celui mai mare depozit subteran de inmagazinare a gazelor naturale din Europa. Pe langa aceasta, Gazprom va detine 50% din actiunile subsidiarei BASF Wintershall North Sea, companie ce exploreaza si produce petrol si gaze naturale in Olanda, Marea Britanie si Danemarca. Specialistii apreciaza ca este pentru prima data cand Gazprom detine controlul asupra unor capacitati de productie a gazelor naturale in Europa de Vest. In schimbul actiunilor cedate, Wintershall va obtine acces la doua campuri gazeifere din Siberia.


Alaturi de grupul german BASF, la aceasta intelegere cu Gazprom participa si grupul austriac OMV, care a semnat o intelegere asemanatoare.

In loc de concluzie

Recent semnatele acorduri intre grupul rus Gazprom si companiile europene arata o regandire de facto, si discreta, dincolo de mesajele politice, a politicii energetice a Rusiei fata de Europa, precum si o noua maniera de abordare a relatiilor.Desi la un moment dat parea ca influenta Gazprom in Europa va scadea semnificativ (prin prisma anularii proiectului South Stream si a anchetei Comisiei Europene asupra companiei ruse) iata ca Moscova nu numai ca reuseste sa isi mentina influenta energetica, dar prin noile acorduri semnate arata o regandire a strategiei sale si o intarire a pozitiei sale. Ramane de vazut cum va reusi Bruxelles-ul sa raspunda actiunilor venite de la Moscova. Cum va concilia interesele geopolitice cu cele economice, asta e intrebarea. Ramane de vazut in ce masura oficialii europeni vor mai putea sa apere Ucraina in negocierile cu Rusia vis a vis de pretul gazelor naturale livrate, avand in vedere ca odata operational Nord Stream 2, gazele naturale destinate Europei vor ocoli teritoriul Ucrainei.


Mai mult decat atat, desi Europa vorbeste despre scaderea dependentei energetice fata de Rusia si de gasirea unor noi furnizori de gaze naturale pentru statele europene, noile acorduri semnate de catre Gazprom cu partenerii sai europeni vor intari pozitia Rusia ca principal furnizor de energie catre Europa. Eforturile depuse pana acum de Uniunea Europeana par a fi fost in zadar. Nu in ultimul rand, Europa va trebui sa isi regandeasca mecanismele institutionale. In prezent Europa pare incapabila sa raspunda concret si rapid in fata actiunilor Rusiei, si pare sa nu mai fie mecanismul unitar care se doreste. Mai mult ca oricand, pozitia UE pare subrezita in fata interesul nationale sau a marilor companii.

Bonus: Romania

Strategia energetică a României promisă de Guvernul condus de Victor Ponta încă din 2012 va fi gata în 2016, susţine premierul. Nu se mai ştie a câta amânare a elaborării strategiei este aceasta, cert este insa că miniştrii din Guvern nu au fost în stare să o realizeze. Nu trebuie sa ne mire faptul ca Ministrul Energiei, Andrei Gerea, a declarat la conferinţa Mediafax Talks about Energy din primavara acestui an, că este adevărat că România nu are încă o strategie energetică, dar nici la nivelul Uniunii Europene încă nu este clară direcţia comună în acest domeniu.


Fostul ministru al Energiei Răzvan Nicolescu a prezentat la finele anului trecut o parte din viitoarea strategie energetică. Potrivit documentului elaborat de Departamentul pentru Energie, obiectivele noii strategii energetice sunt securitatea alimentării cu energie şi menţinerea unui preţ suportabil la consumatorii finali şi protecţia mediului, iar necesarul de investiţii în sector se ridică la 100 miliarde euro până în 2035. Trebuie vazut insa si cum va aborda aceasta strategie energetica aspecte atat de politici europene cat aspecte de importanta nationala si regionala. Accentul pare să se pună în continuare pe găsirea finanțării externe pentru construirea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Rămâne însă de văzut cum va fi rezolvată problema interconectărilor (cu Rep. Moldova, Ungaria și Serbia), interconectarea cu gazoductul TAP și dezvoltarea pe teritoriul României a coridorului sudic pentru preluarea gazelor din Marea Neagra (conducta țărmul Marii Negre – Podișor ), necesitatea  de noi strategii, programe şi scenarii de prognoza a utilizării eficiente a depozitelor de gaze naturale, creşterea performanţelor capacităţilor de înmagazinare, utilizarea înmagazinărilor subterane a gazelor ca instrument cheie de optimizare a proceselor între sursele de aprovizionare şi reţelele de tranzit internaţional şi transport şi cele naţionale de distribuţie, interconectarea rețelelor electrice. Timpul nu mai are rabdare, nici cu UE, nici cu Romania.

2015 în politica lumii. La ce să ne aşteptăm în 2016?

Valentin Naumescu

Puncte cheie:

  - Continuând tendinţele îngrijorătoare ale ultimilor ani (resimţite, practic, după prăbuşirea financiară a lumii occidentale din 2008-2010, urmată de o lungă perioadă de oscilaţii, instabilitate şi vulnerabilităţi structurale), 2015 a accentuat conflictele, crizele, tensiunile, dilemele dar şi potenţialul marilor schimbări din sistemul relaţiilor internaţionale, fiind în esenţă un an al agravării problematicilor de pe agendă, al blocajelor formulelor consacrate şi al căutărilor de soluţii dincolo de cadrele uzuale;

  - Realizările „comunităţii internaţionale” nu lipsesc, dar sunt puţine şi mai ales afectate de o relativă lipsă de credibilitate cu privire la garanţiile implementării lor efective (Acordul global de la Paris privind măsurile de protecţie a mediului pe termen lung, Acordul marilor puteri cu Iranul în privinţa dosarului nuclear, Acordul Minsk II de încetare a focului în regiunile separatiste din Ucraina, Acordul Uniunii Europene cu Guvernul Greciei pentru evitarea primului faliment de stat din Zona Euro, înţelegerile de la Summitul G7 din Germania);

  - Pe tabloul sistemului global din 2015 se pot identifica o serie de procese şi evenimente majore sau esenţiale (războiul din Siria, eşuarea unor state din regiune şi prăbuşirea ordinii Orientului Mijlociu stabilită prin Acordul Sykes-Picot din 1916, rezistenţa pe teren a Statului Islamic în pofida acţiunilor militare externe, Acordul marilor puteri cu Iranul, slăbirea coeziunii interne a Uniunii Europene), alături de procese şi evenimente secundare, derivate de cele mai multe ori din primele (criza imigranţilor din Uniunea Europeană, succesul în creştere al propagandei şi metodelor de recrutare ale fundamentalismului islamic în rândul tinerilor, intervenţia militară a Rusiei în Siria, apariţia unui context favorabil pentru formarea unui stat kurd în nordul Irakului şi al Siriei, criza atacurilor teroriste de la Paris, creşterea partidului naţionalist eurofob Frontul Naţional la 25-30% din preferinţele francezilor, consolidarea taberei care se pronunţă în favoarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană în condiţiile neacceptării excepţiilor şi discriminărilor cerute de Londra, criza avionului rusesc doborât de Turcia pe frontiera turco-siriană etc.);

   - Dominată de criza ordinii politice a Orientului Mijlociu, scena politico-diplomatică globală a fost centrată pe neputinţa soluţionării războiului civil din Siria, intrat în martie în al cincilea an de la izbucnire, pe combaterea cu rezultate discutabile a Daesh (Statul Islamic) în Siria şi Irak, dar şi a extensiilor acestei organizaţii în Libia, Afganistan, peninsula Sinai etc., precum şi pe consecinţele politice ale crizei imigranţilor asupra Uniunii Europene, cu toate riscurile de dezintegrare care decurg de aici;

  - Intervenţia militară a Rusiei în Siria, declanşată pe 30 septembrie, a schimbat balanţa strategică a conflictului regional şi a redesenat harta coaliţiilor care luptă separat împotriva ISIS, în acest moment fiind active cel puţin două blocuri concurente angajate în „bătălia contra teroriştilor” în Siria (coaliţia internaţională condusă de Statele Unite, care doreşte plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad, şi coaliţia Rusia-guvernul Siriei-Iran, care l-a susţinut până în prezent pe liderul de la Damasc), plus o Franţă debusolată, lovită de terorişti şi din ce în ce mai vulnerabilă pe plan intern, care, neavând puterea de a se impune ca lider al operaţiunilor militare împotriva Statului Islamic, oscilează între participarea la coaliţia condusă de Statele Unite şi ideea asocierii militare cu Rusia lui Putin;

  - Perspectiva anului politic 2016, deloc optimistă prin prisma aşteptărilor specialiştilor cu privire la soluţionarea definitivă, pe fond, a marilor dosare din 2015, anunţă totuşi câteva clarificări importante de direcţie, precum: alegerea noului Preşedinte al Statelor Unite în noiembrie, conturarea unui acord internaţional privind o tranziţie politică în Siria, care să deschidă calea încheierii războiului civil într-un termen rezonabil, slăbirea semnificativă a Statului Islamic (lovit practic de toate marile puteri angajate în conflict) dar nicidecum dispariţia completă a zonelor controlate de ISIS şi nici a riscului atacurilor teroriste în ţările occidentale, Turcia şi Rusia, organizarea referendumului de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, probabil în septembrie 2016, adâncirea dezbinării statelor membre ale Uniunii cu privire la criza imigranţilor (asumarea cotelor obligatorii) şi la păstrarea Spaţiului Schengen, continuarea eroziunii solidarităţii europene pe temele mari aflate în discuţie şi poate chiar consolidarea grupului statelor cu guverne eurosceptice, prin alăturarea Poloniei la deja „consacratele” Marea Britanie, Ungaria, Cehia şi Slovacia;

  - Să nu uităm, discutând despre ce va fi în 2016, de fenomenul „lebedelor negre”, adică al evenimentelor neprevăzute care pot schimba cursul politicii sau economiei globale. Unele voci încearcă deja să sugereze câteva scenarii: o revoluţie anti-Putin în Rusia, demisia cancelarului Angela Merkel pe fondul agravării crizei imigranţilor, o ciocnire militară China-Japonia în Marea Chinei de Est, o cădere a economiei Chinei sau o nouă criză pe marile burse ale lumii. Dar, fiind prin definiţie „lebede negre”, deci evenimente neplanificate, pentru care nu avem la îndemână instrumente fundamentate de anticipare sau indicii consistente, acestea rămân în zona speculaţiilor şi, cu îngăduinţa d-voastră, nu ne vom ocupa de ele.

*

Sistemul relaţiilor internaţionale a continuat în 2015 să se scufunde în incertitudine, ineficienţă şi neîncredere. La nivel global sau regional, politica lumii a dat semne de dezintegrare, de incapacitate de a coagula suficientă putere şi voinţă internaţională pentru a promova soluţii fezabile, credibile, acceptabile de către părţile interesate, la multiplele crize şi tensiuni acumulate în diverse regiuni ale lumii. Pe scurt, sistemul pare să nu mai funcţioneze. Sau cel puţin nu aşa cum o făcea acum douăzeci de ani.

Una din cauzele majore ale acestui declin accelerat al sistemului internaţional este lipsa de autoritate politică şi morală sau, mai corect spus, contestarea în creştere a autorităţii şi ordinii existente. M-aş feri să spun „lipsa de legitimitate”. Ordinea actuală şi aranjamentele politice şi instituţionale postbelice sunt încă legitime, dar nu mai exercită eficient autoritatea asupra actorilor de pe scenă. Şi nu mă refer aici doar la trecerea binecunoscută de la lumea unipolară, dominată de puterea hegemonică americană, la multipolarismul de astăzi. Fără să reprezinte deocamdată majorităţi, trebuie totuşi admis că grupuri din ce în ce mai largi de oameni (naţiuni, etnii, confesiuni religioase, segmente ale societăţii civile, categorii de vârstă sau socio-profesionale etc.) par că îşi doresc altceva, dar soluţiile întârzie.

Uniunea Europeană, de pildă, este legitimă, dar este tot mai slabă. Statele din Orientul Mijlociu sunt, în principiu, legitime, dar unele dintre ele au eşuat lamentabil în a-şi asigura funcţionalitatea şi obligaţiile faţă de proprii lor cetăţeni. În timpul mandatelor lui Barack Obama, Statele Unite au ales să-şi reducă substanţial rolul de leading power, lăsând pur şi simplu descoperite o serie de zone politice şi dosare strategice sau oferind o prestaţie mediocră, neconvingătoare pe scena internaţională. NATO este desigur legitimă dar lasă semne de întrebare asupra prezenţei militare pe Flancul Estic, adică exact acolo unde este astăzi nevoie mai mare de trupe ale Alianţei. Organizaţia Naţiunilor Unite este şi ea legitimă, dar nu rezolvă mai nimic din marile probleme ale lumii. OSCE sau Consiliul Europei la fel. Şi lista poate continua.

În contextul erodării insidioase a autorităţii şi credibilităţii establishmentului, al ordinii instituite, al partidelor istorice, al identităţilor formale, uneori al statelor însele, o serie de actori emergenţi contestatari îşi fac apariţia. Platformele şi mijloacele lor de acţiune sunt, fireşte, profund diferite, de la un caz la altul, dar toate au ceva în comun: contestă ordinea politică existentă, sistemul în ansamblul său, nefăcând deci o simplă opoziţie la conducerea actuală a sistemului. Unele merg pe calea terorii, altele încearcă să se impună la urne, speculând nemulţumirea oamenilor de rând. Nu se înţeleg între ele, nu au viziuni comune, dar toate desfid sistemul actual şi oferă naivilor versiunea lor de „paradis” pe pământ. Disoluţia prestigiului şi autorităţii partidelor consacrate, al guvernelor, al instituţiilor, statelor şi chiar al sistemului de înţelegeri şi aranjamente ale ordinii internaţionale (e valabil şi la nivel european) stimulează ascensiunea proiectelor populiste, revizioniste, care propun schimbări radicale.

Unele acţionează pe plan transfrontalier, cum ar fi Statul Islamic (Daesh), pretinzând reînfiinţarea Califatului sunnit pe ruinele statelor irakian şi sirian, sau Hezbollah-ul şiit, sau triburile din Libia post-Gaddafi ori Mali, sau miliţiile kurde, sau Boko Haram în Africa de Vest, altele sunt mişcări separatiste etnice manifeste pe teritoriul unor state europene mult mai evoluate istoric, iar altele acţionează strict pe plan politic intern, dacă ne referim la noile partide populiste şi platforme civice care ameninţă, prin priza lor la publicul tânăr, partidele şi vechile opţiuni din mainstream, cele mai cunoscute exemple în acest sens fiind Syriza, Zori Aurii, Jobbik, Pegida, Podemos, Mişcarea de Cinci Stele, UKIP, Frontul Naţional, Alternativa pentru Germania etc. Toate acestea şi multe altele au fost active şi au avut aderenţi destul de numeroşi în 2015.

Uniunea Europeană este probabil marea putere (soft) care a avut cel mai mult de pierdut ca autoritate pe plan intern şi internaţional în anul care se încheie, fiind vulnerabilizată atât din exterior (criza imigranţilor, atacurile teroriste comise de tineri radicalizaţi după „stagii” de ideologizare în Orientul Mijlociu) cât şi din interior (slăbirea vizibilă a coeziunii interne a statelor membre).

Statele Unite au continuat prestaţia neconvingătoare de politică externă, limitată la mesaje care au început să fie ignorate chiar şi de actorii statali sau non-statali de mici dimensiuni, pentru a nu mai vorbi de Rusia sau China. Strategia americană în Orientul Mijlociu a fost până acum un eşec de proporţii, începând cu „Primăvara Arabă”, iar în Ucraina nimeni nu a înţeles cum s-a terminat războiul de agresiune al Rusiei, căci a rămas totul „ca-n tren”, când unul sau mai mulţi interlocutori coboară la prima staţie iar discuţia pur şi simplu se opreşte, fără nicio concluzie. Îngheţarea conflictului din Donbas o putem pune evident şi în contul dorinţei principalelor puteri europene, Germania şi Franţa, de a nu escalada tensiunile din relaţia cu Rusia şi de a crea premizele normalizării acestor relaţii în 2016, ceea ce va marca sfârşitul aspiraţiilor de integrare europeană şi euro-atlantică ale Kievului.

Rusia a surprins Occidentul prin intervenţia militară în Siria (deşi surpriza nu ar fi trebuit să fie atât de mare, având în vedere baza de la Tartus, stabilită prin Acordul bilateral din 1971, dar şi poziţia politică a Kremlinului din ultimii ani), profitând de ineficienţa prelungită a Vestului, în principal a Statelor Unite, faţă de tragedia din Siria. Campania a avut şi are în continuare un dublu rol strategic, de a păstra influenţa rusească într-o Sirie post al-Assad (probabil ultimul picior de pod al Rusiei în Orientul Mijlociu), şi de a încerca să scape de sancţiunile internaţionale impuse după agresiunea asupra Ucrainei. Cred că avem deja suficiente indicii să credem că Rusia va scăpa anul viitor de sancţiuni, cel puţin parţial, mai ales după ce puterile occidentale vor considera că a contribuit militar la „războiul contra ISIS” şi la negocierea unei tranziţii politice care să pună capăt abuzurilor şi crimelor dinastiei al-Assad.

China a fost mai mult concentrată pe riscurile unei crize economice interne şi a păstrat linia discretă, low profile, în marile dosare de politică internaţională, limitându-se ca de obicei la declaraţii de principiu, cu caracter destul de general şi de neimplicat. Guvernul de la Beijing a fost nevoit în două rânduri să intervină financiar masiv pentru a calma pieţele şi a salva cotările la bursă ale investiţiilor din China. A crescut în schimb tensiunea militară în mările Chinei (de Est şi de Sud). Pe finalul anului, China a înregistrat un succes important, prin decizia FMI de a accepta yuan-ul în coşul valutelor de referinţă (SDR- Special Drawing Rights), măsură care va consolida internaţionalizarea monedei chineze.

Cât priveşte 2016, atenţia întregii lumi va fi îndreptată pe 8 noiembrie către alegerile prezidenţiale din Statele Unite. La capătul zilei, se va cunoaşte noul lider de la Washington. Sondajele actuale, de la debutul alegerilor primare, indică desemnarea lui Donald Trump din partea republicanilor, respectiv a lui Hillary Clinton din partea democraţilor, cei doi candidaţi fiind la mare distanţă (circa 18-20%) de competitorii din partidele lor, aflaţi pe locul al doilea. Analiştii americani, într-o majoritate destul de categorică, afirmă că, în eventualitatea în care magnatul Trump va fi candidatul G.O.P., familia Clinton va reveni la Casa Albă. Dacă aşa vor sta lucrurile, din perspectiva politicii externe nu vor fi schimbări spectaculoase faţă de linia ultimilor opt ani, dar nici nu va exista riscul stridenţelor, declaraţiilor ridicole sau poziţiilor scandaloase (de tip „talk-show”) ale Americii pe subiectele de interes global sau regional. De fapt, nici unul din cei doi candidaţi cu şanse reale nu pare în acest moment foarte interesat de relaţia transatlantică şi de revigorarea legăturilor cu Uniunea Europeană, sau a celor în cadrul NATO, sau de Europa de Est, dar este de presupus că Hillary Clinton, ca fost secretar de stat, ar avea totuşi un exerciţiu de politică externă mai previzibil şi mai coerent.

Premierul David Cameron va continua demersurile de a-i convinge pe europeni să accepte compromisurile pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană, cel mai disputat actualmente fiind proiectul de neacordare timp de patru ani a beneficiilor sociale pentru cetăţenii UE stabiliţi pe teritoriul Regatului Unit. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, este destul de probabil ca Bruxelles-ul şi statele membre să accepte în cele din urmă Londrei această derogare de la Tratatele Uniunii şi, practic, discriminarea non-britanicilor (chiar dacă sunt angajaţi şi deci contributori la bugetul local), în ideea de a salva apartenenţa insulei la Uniunea Europeană. Cu aceste exceptări obţinute (negociate la o perioadă de un an sau doi) şi cu un discurs conciliant al lui Cameron, cred că un eventual referendum organizat în septembrie, conform previziunilor, nu va duce la ieşirea Marii Britanii din Uniune, cu atât mai mult cu cât autorii britanici sunt de părere că un „Da” pentru ieşire ar resuscita imediat ideea independenţei Scoţiei.

Summitul NATO de la Varşovia, în iulie, va separa apele între susţinătorii ideii de creştere a prezenţei militare a Alianţei pe Flancul Estic (grupaţi în jurul Poloniei şi statelor baltice) şi cei ai normalizării relaţiilor cu Rusia, în principal Germania şi Franţa. Rămân de văzut poziţiile Statelor Unite şi Marii Britanii, principalele două puteri militare ale Alianţei. Anticipez totuşi un semi-eşec al Summit-ului, dacă aşteptările vor fi mult peste ceea ce s-a convenit deja în Ţara Galilor, marile puteri nemaidorind în prezent continuarea celui de-al „doilea Război Rece” cu Moscova.

Uniunea Europeană va avea de trecut un test major, cel al „digerării” politice, administrative şi sociale a valului de imigranţi intraţi în 2015, presupunând că fluxul va scădea în 2016. Nu va fi deloc simplu iar dialogul dintre vechea şi noua Europă pe această temă va fi tot mai contondent. Acordul Schengen ar putea suferi modificări importante. Platformele populiste vor urca în continuare în preferinţele europenilor. Dacă apar evenimente neprevăzute în Germania, cu implicarea imigranţilor sirieni, iar scânteia ar aprinde focul mâniei în societatea germană, cancelarul Angela Merkel ar putea avea dificultăţi majore în a-şi justifica declaraţiile excesiv de relaxate din vara trecută.

Rusia şi Turcia vor derula noi episoade din tot mai ostila lor relaţie politică, militară şi economică, ajunsă la incandescenţă după doborârea avionului rusesc. Va exista riscul unui nou incident militar între cele două puteri. Dorinţa de răzbunare a lui Putin nu trebuie neglijată, Moscova pândind orice moment pentru a întoarce Turciei lovitura primită, sub o formă sau alta. În rest, probabil că Rusia va fi foarte interesată să îşi normalizeze relaţiile cu marile puteri occidentale, pentru a spera peste şase luni la ridicarea sau relaxarea sancţiunilor şi pentru a fi acceptată ca parte a formatului internaţional care va coordona viitorul plan de reconstrucţie a Siriei. Când negocierile vor oferi garanţia că Rusia nu va fi lăsată în afara jocurilor strategice din Siria, Putin va da semnalul că este de acord cu plecarea lui Bashar al-Assad, în anumite condiţii.


În fine, ultima predicţie semnificativă pentru 2016 este reducerea substanţială a teritoriilor controlate de Statul Islamic în Siria şi Irak, până la nivelul la care Preşedintele Obama va putea anunţa, în mod simbolic şi triumfalist, înainte de sfârşitul mandatului său, că, aşa cum a promis, „Statul Islamic a fost învins!” Nu va fi chiar aşa în realitate, dar va fi oricum o ieşire din scenă onorabilă pentru un preşedinte care a fost criticat ani în şir pentru neimplicare suficientă în marile dosare de securitate ale lumii.

Lectiile anului 2015. Previziuni pentru 2016

Edward Lucas

Tot ce s-a întâmplat în 2015 era previzibil la începutul anului, a fost surprinzător în decursul lui și până la sfârșit de an, încă de nestăpânit.

În ianuarie, știam că războiul sirian sărăcise milioane de oameni și îi adusese la disperare, că intervenția din Libia crease anarhie în țară, că în Afganistan conflictul se agrava, că în Eritrea și Sudanul de Sud era iadul pe pământ și că blestemul extremismului islamist se răspândea prin vestul Africii și printre ratații radicalizați din Europa Occidentală.


Știam deja că refugiații din toate țările acelea voiau să-și croiască drum spre Occident – fie dintr-o teamă reală de persecuții, fie pur și simplu pentru că doreau o viață mai bună sau din orice alte motive între acestea două. Știam că Uniunea Europeană obișnuiește să intervină prea puțin și prea târziu, că germanii sunt tranșanți și idealiști și că doctrina liberală se topește rapid în Europa Centrală și de Est.


Știam că Rusia lui Vladimir Putin e hotărâtă să nu lase regimul lui Assad să se prăbușească și că are prostul obicei de a depista și exploata slăbiciunea Occidentului. Știam că Administrația Obama este cea mai slabă și cea mai ineficientă din istoria modernă a Americii, că Turcia este condusă de un autocrat arțăgos și excentric, că Marea Britanie e distrasă de propria sa nevroză legată de Europa, că dezvoltarea economică a Chinei încetinește și că acest lucru va răci cuptorul care încălzește economia mondială. Știam că Banca Centrală Europeană nu va lăsa moneda comună să se prăbușească.


Și totuși, am fost surprinși atunci când peste un milion de migranți disperați au pornit prin Grecia și prin Balcani spre siguranța din nordul Europei, unde Germania și Suedia au rămas credincioase unor principii europene pe care aproape toate celelalte țări le-au abandonat. Am fost surprinși când Spațiul Schengen a început să se simtă strivit sub povara greutăților. Am fost surprinși când Kremlinul ne-a prins pe picior greșit în Siria sau când Recep Tayyip Erdogan a distrus procesul de pace cu kurzii, înăsprindu-și represiunea. Am fost surprinși de atacurile de la Paris.


Sa fim drepti, au fost și câteva evenimente neașteptate. Acordul nuclear iranian a marcat o breșă notabilă. La fel a fost și cu salvarea Greciei. Refuzul ferm al Germaniei de a limita mai mult numărul azilanților a pus capăt culpabilizării țării pe coridoarele puterii din Europa. Avem acum de-a face cu o nouă Germanie: mulțumită de sine și sigură pe ea, care vrea ca toată Europa să o urmeze.


Dar în general, e greu să afirmi că politicienii noștri ar fi prea capabili să anticipeze viitorul.


Populația și elita deopotrivă sunt dezamăgite de trecut și speriate de ce va urma. Încrederea în competența conducătorilor noștri începe să se năruie.


Și totuși, s-ar putea ca această atmosferă apăsătoare din decembrie să fie exagerată. Iată câteva motive ca să ne arătăm optimiști. Cel mai bun dintre acestea este Ucraina. Rusia nu a reușit să își extindă insurecția prin toată “Novorossia” – sudul și estul rusofon. Nu a înfrânt armata ucraineană (așa prost condusă și echipată cum e) sau voința poporului ucrainean și nici nu a înlăturat guvernul ales. Toate acestea au fost niște lecții  de reținut pentru societățile noastre, mult mai puternice și mai pline de resurse – ucrainenii au supraviețuit pentru că nu nu s-au temut. Noi pierdem pentru că ne temem.


Ajungem astfel la un lucru și mai important. Vladimir Putin și-a scos în evidență puterea și slăbiciunea. Are o tactică strălucită, fiind înzestrat cu oportunismul arogant caracteristic unui ofițer KGB experimentat. Dar este un prost strateg. Nu a reușit să modernizeze economia rusă sau să cimentze niște alianțe politice cu țările care ar putea ajuta Rusia să își apere interesele. Prietenii lui fac parte dintr-o întreagă pleiadă de criminali și de ratați.


Iar Occidentul îi opune rezistență. UE nu a renunțat la sancțiuni. Le-a menținut. Sugrumă Gazpromul. Marea amenințare energetică rusească – “găzarul cel ticălos “ – se retrage șchiopătând din Europa. În ceea ce-o privește, NATO își întărește prezența în statele vulnerabile din nord-est. A efectuat ceea ce s-au numit “Trident Juncture “, cele mai mari manevre militare de la sfârșitul Războiului Rece. Occidentul începe să contracareze propaganda rusească. Suedia și Finlanda își întăresc cooperarea în domeniul apărării, eforturile comune cu vecinii și se apropie mai mult de NATO.


În anul 2016, ne putem aștepta la mai multe asemenea evenimente. Atâta timp cât Angela Merkel se va afla la putere, Germania nu-și va părăsi aliații din est. Prima mea previziune pentru 2016 este aceea că, indiferent cât și l-ar dori industria germană și social-democrații germani, Comisia Europeană se va asigura că proiectul Nordstream 2 n-o să se realizeze. Comisia a scăpat de South Stream – planul Rusiei de a construi un gazoduct ilegal pe sub Marea Neagră și prin Balcani. Ea ar putea face la fel în Marea Baltică.


A doua previziune pe care o fac este aceea că social-democrații la putere în Suedia vor ține un congres în 2016 și vor renunța să se mai opună aderării la NATO. Finlanda își va schimba și ea imediat poziția S-ar putea ca acest lucru să nu se întâmple până când începe summitul NATO de la Varșovia. Dar atitudinea sfidătoare a Rusiei față de țările care nu sunt membre NATO face ca aderarea să pară absolut inevitabilă. Încercând să dezbine Occidentul, Rusia reușește să îl unifice.


A treia mea previziune mai cuprinzătoare, este aceea că Spațiul Schengen va semăna tot mai mult cu o țară, un adevărat Schengenland. Criza din zona euro oferă paralele interesante. La fel ca Schengen, zona euro s-a clădit pe baza unei gândiri optimiste. Are o bancă centrală care nu poate interveni în caz de criză. A permis guvernelor naționale să depășească constrângerile fiscale. Nu a existat un regim de supervizare a băncilor. Rezultatul a fost o neglijență generală (manifestată atât de creditorii germani, cât și de debitorii greci), urmată de o scandal general.


Dar acum arhitectura zonei euro s-a schimbat. Avem o bancă centrală care poate interveni, o autoritate fiscală care  este deasupra opțiunii alegătorilor (întrebați-i pe greci) și un sistem bancar comun de supervizare încă rudimentar. Unele elemente sunt incomplete (cum ar fi transferurile fiscale), iar costurile economice, politice si sociale sunt înspăimântătoare, dar se poate vedea că zona euro, mult mai integrată decât înainte, poate supraviețui și chiar prospera.


Același proces se desfășoară acum și în Spațiul Schengen. Germania încearcă – cu întârziere și fără tragere de inimă – să impună adoptarea unei poziții comune în privința migrației și a securității la frontiera externă a Europei. Alte țări acceptă vrând-nevrând. În jurul edificiului se ridică praf și fum, dar se întrevăd contururile unei noi structuri.


De exemplu, frontiera externă a Spațiului Schengen va fi apărată, astfel încât migrația să aibă loc în mod ordonat. Dacă Grecia nu își poate apăra frontierele insulare și nu va accepta ajutor din partea UE, atunci ea nu mai poate rămâne în Schengen. Schengenland va trebui să fie mult mai dur în ceea ce privește stabilirea identității celor care trăiesc între frontierele sale. Coeziunea socială este cel mai important ingredient al civilizației. Cei mai mulți oameni vor plăti impozite, se vor supune legii și se vor înțelege unii cu alții atâta vreme cât și alții fac la fel. S-ar putea ca amprentarea, scanarea retinei și recunoașterea facială să nu fie pe placul susținătorilor dreptului la viață privată. Dar, în situația deplasării unui număr mare de oameni, identificarea biometrică este crucială pentru stabilirea cotelor și prevenirea abuzurilor. Oficialii europeni ar trebui să învețe de la Estonia cum funcționează un astfel de sistem, eficient, sigur și ieftin.


Schengenland va permite ca, astfel, cererile de azil să poată fi depuse mai ușor de cei care sunt cei mai îndreptățiți și mai greu de cei care încalcă legea. Nu are niciun rost să îi privilegiezi pe oamenii mai fotogenici care care s-au chinuit (sau au plătit) ca să parcurgă lungul drum până la frontiera UE și să-i dezavantajezi pe cei blocați din cauza slăbiciunii sau a unor obligații familiale în tabere de refugiați.


A patra previziune a mea este aceea că Europa va deveni mult mai dură în a-și exercita puterea dincolo de frontierele ei. Pentru o țară sau pentru o alianță, securitatea nu începe la frontieră, ci dincolo de ea. Uniunea Europeană trebuie să înceapă să se comporte ca o putere imperială, ceea ce, in realitate, si este. Are un PIB mai mare decât al Statelor Unite și o populație mai numeroasă. Trebuie să-și stabilizeze zonele periferice. În caz contrar, va fi destabilizată de acestea. Asta înseamnă o anume duritate, fără precedent a politcii sale externe. Avem nevoie de o armată europeană (aș sugera să ne luăm după Legiunea Străină Franceză). Ea ar trebui să controleze și să mențină pacea in aceste zone, apelând chiar și la forță letală dacă e necesar, după care să le administreze în mod direct.


Ultima mea previziune este aceea că Marea Britanie va vota pentru rămânerea în UE. Referendumul este o joacă deloc plăcută cu viitorul țării. Dar odată ce campania va începe cu adevărat, echilibrul de forțe va fi preponderant în favoarea rămânerii în UE. Aproape toate companiile, aproape toate sindicatele, toate universitățile, întreaga elită culturală, majoritatea administrațiilor locale, majoritatea persoanelor sub 40 de ani, cea mai mare parte a Scoției, a Țării Galilor și a Irlandei de Nord, cea mai mare parte a presei – cu toții se pronunță în favoarea rămânerii în UE. De aceeași părere este și fiecare aliat străin al Marii Britanii: singura țară care dorește ieșirea Marii Britanii este Rusia.


Nimic din toate astea nu este garantat. Sunt multe obstacole în fața noastră. S-ar putea ca la alegerile din Franța sau din alte țări, partidele care se pronunță împotriva sistemului să iasă bine. Polonia – cea mai mare și cea mai importantă dintre țările ex-comuniste – se află în mâinile unui guvern uimitor de neexperimentat și de excentric. Regimul iresponsabil al lui Putin s-ar putea ca să mărească miza printr-o provocare militară, sperând că noi vom cadea in capcană.


Dar, dieta de criză reprezintă o hrană obișnuită pentru liderii Europei. Cred că vom încheia anul 2016 într-o situație mai bună decât cea de-acum. Pe această notă, urez tuturor cititorilor un Crăciun și un An Nou fericit

Fie-vă milă de voi, domnule Ponta!

Sebastian Lazaroiu

De ce pierde PSD alegerile? Iată o întrebare cu care ne întâlnim la fiecare cinci ani din 2004 și până acum. Și care e posibil să reapară pe firmament și în anii următori. O să încerc să răspund la această întrebare, admițând că nu sunt un connaisseur al bucătăriei organizatorice a social-democraților români. O fac ca un observator al scenei publice, trecând peste adversități politice sau idiosincrazii personale.


Mai întâi, aș vrea să remarc faptul că o analiză profundă, la care ne-am aștepta chiar din interiorul partidului, nu există. Dacă aș lua în considerare doar ce știm până acum, din discuțiile mai mult sau puțin publice, aș zice că liderii PSD își inventează scuze. Un inventar sumar al motivelor invocate de aceștia pentru pierderea alegerilor ar suna cam așa: eticheta de ”comunist” (moștenită pe filiera Ion Iliescu), ”americanii”, ”flacăra violet”, ”forța misterioasă a rețelelor de socializare”, ”ruperea liderilor de baza partidului”, ”baronii locali”, ”prostia lui Geoană din 2004” ” vizita lui Geoană la Vântu din 2009” și cam asta ar fi tot.


Subțire, aș zice. Te aștepți la o reflecție mai serioasă din partea unui partid, care nu duce lipsă de analiști și analize.


Ar trebui în primul rând să definim corect problema. PSD nu pierde alegerile. Ba, dimpotrivă, cineva ar putea demonstra cu date că PSD câștigă alegerile. În realitate, PSD nu poate strânge decât majorități relative, nu majorități absolute. Poate ieși pe primul loc în alegeri, dar nu poate lua 50% plus unu din electorat, ceea ce îl face pierzător în scrutinurile cu două tururi, așa cum sunt alegerile prezidențiale. O demonstrează alegerile pentru funcția din președinte din 2004, 2009 și 2014. Fie că a venit din opoziție, fie că a intrat în campanie deținând pârghiile executive, candidatul PSD a pierdut.


O să mă refer la acele erori repetitive sau deficite persistente care nu sunt corectate perioade lungi de timp.

1. Partidul-stat – există o tendință irepresibilă a liderilor PSD, la centru și la nivel local, de a coloniza instituțiile statului, de a sufoca funcționărimea, de a face din apartenența politică principalul criteriu de supraviețuire în administrație. Mi se va răspunde: și ceilalți fac la fel. Nu voi nega că această tendință o întâlnim și la celelalte partide care au guvernat România în ultimii 10 ani. Diferă doar intensitatea și măsura. Obsesia ”purității ideologice”, de la directorii de școli, spitale, inspectori și până la șefi și șefuleți din instituții deconcentrate, este absolut deprimantă în cazul PSD. Șantajul, condiționările, punerea expertizei în slujba aducerii de voturi s-au dovedit locuri comune în cazul partidului lui Ion Iliescu. Efectele perverse se văd destul de repede – apar ostilitatea și mimetismul neconvingător chiar la subiecții colonizării, dar și ”rumorile în târg”, sentimentul de ”populație ocupată” pe care îl au oamenii obișnuiți. Amintirile din epoca Ceaușescu sunt încă vii în mintea românilor. La PSD nu există nici măcar un instinct de salvare a aparențelor. Urmăriți discuția înregistrată a acelui șef de filială din Satu Mare cu subordonații săi pe linie politică și administrativă (oricum pentru el nu era nicio diferență între cele două). Vorbele sunt spuse pe șleau, amenințările sunt directe, preoți, profesori, medici toți sunt tratați ca sclavi ai marelui partid. Celebrele stenograme din 2004, care, se zice, au îngropat candidatul PSD, probează și ele inflamarea partidului în toate instituțiile statului. Ce mesaj poți transmite când, în plină pre-campanie, dai o ordonanță de urgență prin care permiți migrația aleșilor locali pentru o perioadă limitată, perioadă în care intră în funcțiune mașinăria discreționară a redistribuirii banilor către comunități? Ce mesaj a transmis PSD când, după primul tur de scrutin în 2014, a refuzat să facă un gest executiv firesc de a crește capacitatea logistică pentru votul din diaspora? Nici nu mai e nevoie să menționez aici tentativele repetate de a pune mâna pe o putere în stat – puterea judiciară. Pe scurt, partidul-stat nu poate fi niciodată partidul statului de drept.


2. Monopolul mediatic – O altă obsesie a PSD este controlul mijloacelor de informare în masă, în special al televiziunilor. S-a întâmplat în 2004, în 2009 și în 2014. Acest mod de a trata alegătorii, ca pe un ”lighean” în care poți să torni orice și oricât, contravine celor mai elementare norme ale comunicării moderne. PSD vorbește cu proprii alegători așa cum vorbea în 1990, ca și cum nu s-a schimbat nimic de la acel peisaj mediatic sumbru dominat de televiziunea publică. Înțelegerile cu patronii televiziunilor și presiunile infernale asupra politicilor editoriale au ca efecte imediate: ostilizarea unei întregi bresle, cea a jurnaliștilor, care va găsi forme de disidență și va face din asta chiar un titlu de eroism; suprasaturarea audienței, care își va căuta în permanență canale alternative (Slavă Domnului! în era internetului sunt suficiente) și care va credita chiar și o minciună ”neoficială” mai mult decât un ”adevăr oficial”. Aici, în mod frecvent, se perpetuează confuzia între cifrele de audiență și omogenitatea politică a receptorilor. Tipul de televiziune- spectacol, practicat de Antena3 sau RTV, cu performanțe bune în ratinguri, atrage audiență din tronsoane foarte diferite. Să nu subestimăm înclinația electoratului ostil PSD de a privi un show mediatic pe care ulterior să îl satirizeze sau chiar demonizeze în spațiul rețelelor de socializare. Legăturile strînse, la vedere, între liderii PSD și așa-numiții ”moguli de presă” au fost întotdeauna primejdioase. În 2009, candidatul PSD a pierdut alegerile din cauza unei banale vizite la ceas de seară pe care o făcuse mogulului Vântu, încolțit de ițele dosarului FNI. În 2014, a planat sistematic suspiciunea asupra unui troc între candidatul PSD și mogulul Voiculescu, aflat după gratii, suspectat că vrea să își cumpere grațierea. În plus, în 2014, mediul online a constituit o alternativă reală la propaganda televiziunilor aflate sub controlul mai mult sau mai puțin explicit al PSD. Rețelele de socializare s-au adăugat pentru a da un ”boost” semnificativ informației propagate în mediul online.


3. Limbajul dublu – Am avut de multe ori senzația că liderii PSD au ”două limbi”. Cu una articulează discursul ”politically correct”, cu cealaltă mesajele, chiar subliminale, către un grup din era pre-democrației. Un asemenea sindrom al dublei personalități poate fi explicabil prin nevoia partidului de a-și atrage electorat nou, pe lângă cel fidelizat. Doar că, între așteptările celor două categorii se cască o prăpastie din care nu te poate salva nici măcar cascadoria dublului limbaj. Unul din discursuri a devenit bun și pentru export, în relația cu partenerii internaționali, iar celălalt a devenit refrenul de uz intern. Nu poți să te prezinți apărătorul statului de drept și să vorbești ceas de ceas despre amnistie și grațiere, în plină campanie ”mani pulite”. Nu poți să spui că îi unești pe români, în vreme ce promovezi fără perdea vorbe care seamănă ură, xenofobie, intoleranță religioasă. Asta ca să dau doar câteva exemple din grotesca propaganda a ultimei campanii electorale. Ca un corolar, poate chiar mai grav, putem găsi, în același repertoriu, prăpastia între vorbe și fapte. Românii simt povara taxelor și impozite introduse de guvernul PSD, dar în campanie defilăm cu postere ”Doar Ponta scade taxele”. Cum poți să te aștepți ca dubla adresare unor categorii de alegători complet opuse va avea efect aditiv? În realitate, efectul a fost de dublă pierdere.


4. Ruperea legăturilor cu elitele culturale și intelectuale – Ion Iliescu a avut de timpuriu revelația importanței elitelor în câștigarea alegerilor. Relația rece între partidul lui Ion Iliescu și elite își are originea încă anul revoluției și în evenimentele violente ulterioare, cum au fost mineriadele. Dacă privim cu atenție, din 1996 și până în 2014, toți candidații câștigători ai alegerilor prezidențiale au avut sprijinul elitelor. S-a întâmplat chiar în 2000, iar Iliescu a fost beneficiar direct, e adevărat că pe o ecuație electorală extrem de complicată. Atât Iliescu, cât și Năstase, au avut în perioada 2000-2004 un program bine țintit de conectare la elite, posibil și ca un gest de recunoștință pentru victoria PSD în turul al doilea în fața candidatului PRM. Într-o măsură consistentă, PSD a promovat în acea vreme o agendă occidentală, iar Iliescu însuși a reușit o reconciliere cu familia regală. Problema majoră atunci, dar și mai târziu, a constituit-o tocmai tendința totalitară a PSD, de a acapara toată viața publică, toate mediile de informare, toate instituțiile statului, ceea ce, cum era de așteptat, a repugnat elitei intelectuale, mult mai sensibilă la opresiunea comunistă. Anii 2012-2014 au reprezentat o cotitură în modul liderilor PSD de a relaționa cu elitele intelectuale. Dacă nu poți să îi ai alături de tine, atunci omoară-i, părea să fie sloganul social-democraților. Nimic nou, dacă ne raportăm la prima decadă de după revoluție, când plăcerea linșajului elitei intelectuale fusese lăsată pe seama lui Vadim Tudor și celebrei reviste ”România Mare”. Acum Antena3 a devenit principalul instrument de tortură. Profitând de căderea de popularitate a președintelui în funcție, asociat cu elita intelectuală, trustul lui Dan Voiculescu n-a ratat nicio ocazie de a zdrobi capetele vârfurilor elitei. Elitele au o influență majoră în societate. Ele se legitimează prin propria lor performanță, sunt credibile prin ceea ce realizează în propriul lor domeniu. Cuvântul lor poate avea o mare greutate în campaniile electorale, mai ales în cele în care se câștigă cu majorități absolute. Asta scapă înțelegerii liderilor PSD, care încearcă să suplinească lipsa sprijinului din partea elitelor consacrate cu un sprijin mult mai fragil de pseudo-elite fabricate.


5. Incapacitatea de a se defini ca stânga modernă – Aici discuția devine mai complicată pentru că antrenează și celelalte partide politice. Adevărul e că spectrul politic s-a așezat strâmb încă din anii 90. În general, stânga modernă accesează mai ușor tinerii, intelectualii, orășenii, în vreme ce dreapta se face mai bine auzită în rândul unui electorat conservator, mai așezat. Desigur, aici vorbim și de diferențe uriașe între ce reprezintă mediul rural în România și în statele occidentale. Dar se observă, de câțiva ani buni, mai ales în marile orașe ale țării coagularea unor segmente cu aspirații mai apropiate de stânga modernă, pe care PSD nu reușește să le capteze. Pentru simplul motiv că discursul PSD nu se poate adapta valorilor acestui segment, fără a pierde consistent din electoratul tradițional. Un partid de stânga vorbește mai mult despre statul laic, pe când PSD duce campaniile electorale cu crucea în mână și cu sprijin material direct către de Biserica Ortodoxă. Un partid de stânga vorbește mai mult despre drepturile minorităților, de orice fel, în vreme ce PSD ocultează subiecte sensibile, precum minoritățile sexuale, sau dezvoltă nepermis discursuri naționalist-xenofobe. Așadar, electoratul modern cu valori ale stângii moderne este inabordabil pentru social-democrații români, în vreme ce electoratul tradițional, cu medie de vârstă ridicată, se diminuează biologic. De câteva cicluri electorale, PSD este pus în fața acestei opțiuni. Renunțăm la electoratul tradițional sau rămânem în același bazin, într-o contracție semnificativă? Soluția dublului limbaj s-a dovedit ridicolă și falimentară.


6. Propaganda neagră – Pe lângă obsesia monopolului media, PSD are și o fascinație față de campania negativă dusă la extrem. Probabil vine tot din perioada anilor 90, când studenții și intelectualii erau demonizați, partidele de opoziție portretizate drept răul absolut. Cum spuneam, pe atunci era Vadim și a sa revistă, România Mare. Un monstru care era să se dovedească fatal pentru Ion Iliescu, zece ani mai târziu. Propagandiștii au căpătat ambiții politice și astfel, o revistă a obținut 27% din voturi la turul întâi al scrutinului prezidențial din 2000, jucându-se cu mințile românilor, dar atingând probleme reale ale tranziției: corupția și devalizarea bugetelor de stat. În 2014 nu am avut ceva foarte diferit: adversarii erau traficanți de copii, vânzători de țară, corupți îmbuibați, elemente străine și dușmănoase. Totul dus la extrem. În 2009 am avut un filmuleț în care președintele în funcție lovea un copil. Trunchiat, difuzat până la saturație, ceea ce părea lovitura mortală dată adversarului, a devenit o conspirație a mogulilor de presă interesați, din rațiuni economice, să își promoveze propria marionetă: Mircea Geoană. Campanie negativă există pretutindeni în lume, campanie negativă există și din partea adversarilor PSD. Doar că apare un grad de adecvare rezonabil între mesajele promovate și fapte, așa cum sunt ele. Propaganda neagră transpune receptorii într-o altă dimensiune și presupune, îndeobște, absența canalelor alternative. Campaniile negative au și ușoare nuanțe de umor, ironie, ceea ce lipsește cu desăvârșire propagandei negre. Propaganda neagră, în absența monopolului surselor de informare, nu face decât să decredibilizeze sursele și emițătorul.


7. Incapacitate de a construi parteneriate durabile – Tendințele totalitare ale PSD se văd și mai bine în relațiile cu ceilalți actori politici. PSD nu este capabil să dezvolte parteneriate tradiționale sau măcar să construiască durabil. Istoria USL demonstrează fără tăgadă acest lucru. Conștient de imposibilitatea de a atinge majorități absolute, PSD a încercat să aranjeze încă din 2011 o cacealma cu PNL, care s-ar fi soldat cu câștigarea guvernării în 2012, dar și a șefiei statului în 2014. Constituția lui Năstase, prin lungirea mandatului prezidențial, dădea posibilitatea teoretică președintelui să nominalizeze de două ori premierul, chiar dacă ar fi câștigat o singură dată. Acest perpetuum mobile, la limita democrației, s-a dovedit letal pentru PSD îndată ce Năstase a pierdut alegerile prezidențiale din 2004. Doar majoritatea absolută ar fi asigurat funcția de premier PSD în 2012, ceea ce s-a și întâmplat prin alianța cu PNL. Doar că planul ascuns era acela al debarcării PNL de la guvernare și o candidatură a PSD la prezidențialele din 2014, în ciuda aranajamentului inițial. Același comportament l-a avut PSD și față de UDMR. Un partid loial majorităților în care intră, doar că un obstacol pentru puseurile naționalist-extremiste de campanie ale social-democraților. Și în cazul UDMR a funcționat adesea limbajul dublu, ceea ce a ostilizat major chiar minoritatea maghiară din România. Ce rezultă de aici? Nu doar faptul că PSD, ca actor politic își subminează singur credibilitatea în fața celorlalți actori politici, dar își aruncă în aer orice posibilitate de a relaționa cu direct cu bazinele electorale asociate partenerilor înșelați.


PSD reușește ”performanța” ca la fiecare alegeri prezidențiale să fie prezentat credibil ca un pericol. Pericolul vine chiar din excesele menționate mai sus. Un partid cu tendințe totalitare, de acaparare a instituțiilor statului și a monopolului mediatic. Chiar dacă aceste tendințe se văd la fel de bine și în perioadele dintre scrutinuri, ele apar mult îngroșate în perioadele de campanie, tocmai pentru că atenția electorilor crește, iar discursul adversarilor PSD se aude mai tare.


Pericolul se reflectă invariabil în creșterea participării între cele două tururi de scrutin la prezidențiale, ultima oară chiar într-un mod dramatic, cu 13 puncte procentuale. Analiștii și presa sunt în general interesați de ”glonțul de aur”, de acel moment sau temă care declanșează emoția sau furia sau revolta în favoarea invingătorului. De aceea, explicațiile pentru victorie, care ni se dau la nivel comun, se referă la un moment sau o temă dintre cele două tururi. În realitate, nu putem să facem abstracție de caracterul cumulativ al faptelor. Că între cele două tururi crește dramatismul electoral, nivelul de emoție a publicului, asta e foarte adevărat și este exact momentul când toate faptele acumulate se transformă într-o maree care mătură candidatul PSD.


Ca să înțelegem mai bine lucrurile. Să presupunem că toate caracteristicile durabile și dominante prezentate mai sus ar fi fost inexistente. Că PSD ar fi fost un partid democratic, dispus să joace după regulile democratice, dispus să accepte pluralismul media, dispus să fie loial partenerilor. N-am putea crede oare atunci că refuzul de a mări numărul de secții în diaspora ar fi fost privit ca un simplu accident scuzabil, poate dintr-un ”exces de legalitate”? Că vizita lui Geoană la mogulul de presă nu a fost decât o nevinovată întâlnire de curtoazie? Că stenogramele din biroul politic al PSD prezidat de Năstase ar fi putut fi poate niște făcături?


Această aproape-teorie, de un teribil fatalism, cum că PSD are toate cărțile în mână și face o gafă între tururi, care îi spulberă speranța de a se apropia de titlul suprem în stat, s-a reflectat și într-un discurs al candidatului Ponta din luna septembrie. Acesta se jura în fața partidului că va sta cuminte în casă pe timpul campaniei electorale, ca să nu pățească ca Geoană. Nimic mai fals. O asemenea teorie nu ajută PSD să își schimbe comportamentele. O asemenea teorie îi îndeamnă pe lideri să creadă că trebuie să fie nimic mai puțin decât impecabili între tururi. Dar istoria, pe care o târăsc după ei și pe care și-au construit-o singuri, se developează cu mai multă forță atunci când publicul devine mai atent și gradul de emoție inevitabil crește.



PSD are șansa să învețe și să se schimbe. E nevoie de un partid de stânga autentic în România. Niciun partid nu a avut șansa (sigur, alții ar spune neșansa) de a trece prin trei eșecuri la rând, în așa fel încât să vadă limpede tendința erorilor, să-și recunoască genele unei culturi organizaționale aflate în urma timpului. Dar poate că generației lui Ponta i se va face milă de PSD și va curma lunga pribegie prin labirintul insuccesului.