Elena Serban
La
margini de stele, în umbre deşarte,
Se
leagănă gânduri uitate-n amurg
Şi
cupe de muguri, cu sâmburi departe,
Pe
râuri de ambră, din rugă, ne curg.
E
viscol în atrii! O şoaptă nebună
Îmi
şuieră-ntr-una că sunt la sfârşit.
Erai
o enigmă pictată-n furtună,
În
inima cărei ninsori te-ai oprit?
Căderea
de timp se pierde în mare
Şi
plec în amurg fără niciun răspuns.
Eram
o venire, fără chemare,
În
sânul pustiu, la mal, am ajuns.
Din
câte apusuri compunem un soare,
Din
câte furtuni – vremelnice ploi?
De
ce în deşertu-mi o roză răsare
Şi-n
margini de stele ne-ascundem de noi?
