Mi-e dor, atat de dor de noi

Loredana Nicoleta Vițelaru

mi-e dor, atât de dor de noi,

și de tăcerea ce-am lăsat în ram ascuns

mi-e dor să te-ntregesc din picurii de ploi

mi-e dor să-ți mai ascult tot ce mi-ai spus.

mi-e dor de mirosul de brad necopt din stâncă

de cântecul cascadei ce-am lăsat,

mi-e dor de liniștea din lumea mea adâncă

mi-e dor de-mbratisarea ce mi-ai dat.

mi-e dor de-a ta tăcere ce mă-mbrăca

de-aroma șoaptelor târzii,veșmânt de vis

mi-e dor de noaptea ce-aș vrea să se întoarcă

mi-e dor de petecul de cer ce noi l-am scris.

mi-e dor să-mi spui din nou că-ți sunt Venuziana

și basmul nostru nu se va sfârși

mi-e dor de dragostea ce-a fost nepământeana

mi-e dor de noaptea-n care tu, mi-ai spus rămâi.

să mai privim făcliile ce încă ard nestingherite

printre poteci cu pașii noștri încă vii

de filigranul cel urzit prin stâncile-nverzite

de clipa-n care noi am fost întâi.

mi-e dor de murmurul ce ne-arunca ocheade

și de tresaltul inimii din noi

să ne-mbatam cu-aroma frunzelor smaralde

mi-e dor, atât de dor de noi.

De-am putea

Mariana Babiuc Marica

Noroiul minții de-am putea să-l ștergem

Cu cârpa de minuni în fiecare clipă,

Pământul ne-ar putea fi primăvară,

Iar sufletul, o tot mai larg-aripă.

Primavară caldă în care să-înflorim

Și înfrățiți ca grânele de pâine ,

Belșug în toamnă aurie să rodim,

Plini de iubire să ne-avântăm spre mâine.

Și gândurile albe de-ar ninge peste noi,

Imbrățișați să 'naintăm în viată.

Și chiar de mai apar dezlanțuite ploi,

Să ne-ndulcim cu zâmbete, precum cu o dulceată.

Si sub aripa larg-a sufletului de-am sta

Ingramădiți, să ne-ncălzim ,ar fi mai bine,

Am duce bucuroși ce Dumnezeu ne-ar da

Bine sau rău mereu, cu pace in destine.

Ploi de mai

Lavinia Elena Niculicea

Un val de cer se zbate

de ţărmul iluziilor –

bule de vis limpezite.

În albastrul cerului

se unduiesc în aerul îmbibat

de-o dragoste vie.

Mă pătrund cu patimă

ploile senine de mai

trezind în mine dorinţe,

mustind de aşteptare.

Vântul hoinar a adunat

tristeţi de mult uitate…

Cu răsuflarea-i proaspătă

mă cheamă în zori

să-i ascult cântecul atins,

de lumina ploilor de mai.

Înmuguresc subit în mine

visuri coapte în lumina Raiului,

mă simt suavă, primăvară

înveşmântată-n fluturi rebeli,

ademenită într-un plai de violete,

pictat în ochii celui pe veci iubit.

Calc apăsat pe roua unui cer

cuprins de inocenţă şi amăgire.

Picură-n mine ploaie de gânduri,

zămislind în sufletul pustiu,

iubirea de cuvânt.

ÎN TOAMNELE DIN NOI

Cernat Mirela

Plâng dulce toamnele din noi

Îmbogățindu-ne cu ploi,

Nuanțele lor rubinii

Spălând urmele sângerii

În clăbucit noroi

Configurând conturul negreoi

Al tumultoasei energii

Din crudele câmpii

Când tinerețile șuvoi

Descopereau tipar de doi

-n absența lacrimii

Voind să bea vieții fiorii -

Rebeli în pas vioi

Nutrind înmuguriri de soi,

Fierbând, bolind în zorii

De pizmă că li-s furii

Nălucilor ce-n sunet de oboi

Nopți destrămau făr' de ostoi

Limbilor ascuțite din văpăi

Ale-ncleștărilor în umbre de odăi...

Botgroși, scatii și cintezoi,

Un pitpalac și pițigoi

Vesteau pe ram lumina-n zi,

Nocturne-ncrâncenări urmând a învoi

S-adoarmă-n norii sidefii

Până când luna-n pânze moi

Anină bolții stelele șiroi.

- Așteaptă sulițele a le luci,

Ochii într-ale lor făclii ne-om oglindi

Nerămânând îngerii, demoni goi

De zvâcnet răsculat în noi!

Tomnaticul ferice strai al lacrimii

Primăverii inimii-om reînflori,

Surii șuvițe-n argint de astre vor sclipi,

Și-n răsărit zâmbi-vom toamnelor din noi

În apropierea-ne de glia-mbogățită-n ploi...

NINSOARE

Elena Neicu

E-atâta linişte în iarna mea,

Că în tăcerea ce îmi străjuieşte gândul,

Aud suspinul fulgilor de nea,

Când lin îi prinde între aripi, vântul.

Minuscule minuni strălucitoare,

Fii rătăciţi de-nfrigurate ploi,

Din ce tărâm pierdut, uitat de soare

Îşi cern vremelnicia peste noi?

Să fie praf de stele sfărâmate,

Care spre nefiinţă-ncet coboară,

Sau lacrimile îngerilor îngheţate,

Văzduhului obrajii-i înfioară?

Poate că visele ce le-am trimis spre zări

Şi printre nori s-au rătăcit pustii,

Tot căutând de-ntoarcere cărări,

S-au transformat în fluturi argintii.

Ori sufletu-mi, de-a pururi călător,

În pulbere de dor s-a prefăcut

Şi în înalturi stă, să vină-n zbor,

Pe fruntea ta, s-aştearnă alb sărut...

Din ploi sarut buzelor mele

Loredana Nicoleta Vitelaru

Te-as bea iubire dintr-o floare

Dar florile se ofilesc si mor.

Te-as strange-n susur de izvoare

Dar apele se scurg usor.

Te-as aduna din frunze ,murmur

Dar glasul lor nu-l mai aud

Din campuri freamatul de flutur

Dar zborul lor e dus demult.

Din rugi celesti parfum de stele

Dar mirul lor se stinge-n zori

Din ploi sarut buzelor mele

Dar ele trec se-ascund in nori.

Din cantecul de primavara

Dar el ramane doar ecou

Din liliacul cel din seara

Sa-mi infloresti in gandul meu.

Din asfintit un rosu-aprins

Sa stiu ca-mi vei veni mereu

Din vant imbratisari de vis

Sa mi fii sa dorm pe pieptul tau.

Neîncredere

Mădălina Elena Barbu

Cu neîncredere te uiţi în ochii mei

Şi-atunci încep ca să mă tem de mine

Ardeau cândva în loc de ochi scântei

E rece acum tăciunele ce-i ţine.

Poate de vină-s ploile din noi

Prea mare-i depărtarea de la soare

Împovătaţi cu rătăciri, nevoi

Zidim îmbrăţişări din umbre pieritoare.

Dar cum şi nopţile se pierd în zile

Iar zilele sparg întunericul din noapte

Las clipele să lunece umile

Ca blânde adieri atinse doar de şoapte.

Pe viaţă am jurat că n-am să mor

Dar am uitat curând de jurăminte

Cu fiecare moarte, mai mult mă înfior

E tot mai negru parcă culcuşul din morminte.

Cu neîncredere te uiţi în ochii mei

Făcând din viaţă ocnă am uitat

Că ne priveam cândva, cu sete şi scântei

Că toate-s trecătoare, e foarte adevărat.

Enigmă pictată

Elena Serban

La margini de stele, în umbre deşarte,

Se leagănă gânduri uitate-n amurg

Şi cupe de muguri, cu sâmburi departe,

Pe râuri de ambră, din rugă, ne curg.

E viscol în atrii! O şoaptă nebună

Îmi şuieră-ntr-una că sunt la sfârşit.

Erai o enigmă pictată-n furtună,

În inima cărei ninsori te-ai oprit?

Căderea de timp se pierde în mare

Şi plec în amurg fără niciun răspuns.

Eram o venire, fără chemare,

În sânul pustiu, la mal, am ajuns.

Din câte apusuri compunem un soare,

Din câte furtuni – vremelnice ploi?

De ce în deşertu-mi o roză răsare

Şi-n margini de stele ne-ascundem de noi?

Sub mâna Ta

Rodica Constantinescu

Privesc în jur pământul ce iată, a-nverzit

Sub mâna Ta, Părinte, şi-a tot ce-i îngeresc,

Pluteşte-n aer, viaţă, ce suie spre zenit,

Doar eu am frig în oase, nu pot să mă-ncălzesc.

De la o vreme, Doamne, am pasul obosit,

Iar urma sa se pierde în negură şi tină,

Mă simt orfană-n suflet, voinţa mi-a slăbit,

Am aripi parcă frânte şi-ncătuşate-n vină.

Sunt pasăre pribeagă ce cuibul nu-şi găseşte

Şi zbor rătăcitoare prin vânturi reci şi ploi,

Adesea sunt rănită de uliul ce ţinteşte

Acolo unde-s slabă, trântindu-mă-n noroi.

Te strig pe Tine, Doamne, auzi-mi glasul stins

Şi dă-mi lumină vie pe-ntortocheata-mi cale,

Simt cum păcatul arde ca un tăciune aprins,

Tu stinge-l într-o clipă şi-alină a mea jale.

Mă rog de tine Înger ajută-mă, să zbor

Chiar de mă va lovi o mare de suspine,

Tu poartă a mea suflare deasupra norilor

S-ascult în rugă mută, cuvintele divine.

Mi-e dor ...

Ciobotariu Maria

Clipa cu tine

 aducătoare de ploi

 acoperă timpul

 cu roua fericirii

 aripă de vânt şi cântec

 născută din iubire

 miraj al existenţei

 făclie - aprinsă

 păstrată-n dorinţa

 din zâmbet şi lacrimă

 muguri de lumină-n 

 orice anotimp

 vocea ta vibrează

 în ochii nopţii tărzii

 fiorul albastru

 din raza dimineţii

 sărut topit în cuvinte

 pe foaia alba

 a începutului de vers.

 Mi-e dor de mâinile tale

 fierbinţi ce cuprind cerul

 şi mângâie stele ...

Şi fericiţi, vorbeam despre nimic

Bunget Marin

Îţi aminteşti destinul când a vrut

Să pună-n lanţ iubirile din noi

Mi-e-atât de-aproape ziua de-nceput

Şi clară precum lacrima din ploi

Timid ţi-am spus o vorbă fără sens

Tu mi-ai răspuns la fel cu-n zâmbet mic

Iubirea s-a aprins în noi intens

Si fericiţi vorbeam despre nimic

să nu mă laşi să alunec în lumea aceea

Adi Filimon

despre care vorbeam amândoi

să nu laşi timpul să-mi înece plămânii

să mă duci

înapoi acasă dacă dau semne de slăbiciune

să mă înveleşti în propria-ţi piele

şi să închizi fereastra

întâi ploile apoi ninsorile mă vor vrea

şi când va fi soare

tu

fratele meu de tămâie

să mă porţi în tine ca pe-un copil fără grai

Poezie nebunie ...

Tania Mariana Ianto

Mi-am inmuiat sufletul

in cerneala vietii

si scriu cu el

in calmul diminetii

de ce o fac nici eu nu stiu

dar curg prin vers

de multe ori tarziu....

si uneori mai uit de mine

ma pierd in ploi de vise pline ...

poetii sunt nebuni se zice

dar cine poate sa explice

de ce in randurile lor

se nasc iluzii si apoi mor ...

traiesti si stelele atingi

si-apoi in lacrimi rasu-l stingi ...

de ce te-alearga un oftat

cand intelegi ce-ai lecturat ?

poetii sunt nebuni se stie

din nebunia lor

se naste poezie ...

ce uneori te-alina, te vrajeste

iar alteori te inebuneste ...

Si scriu cu sufletul tarziu

de ce o fac? ...

poate nebuna-s si nu stiu ...

SĂRUTĂ-MĂ ...

Dorel Dumitru

Saruta-ma in fiecare zi de toamna

Cand pica fruze peste noi,

Saruta-ma si spune-mi doamna

Ca vom dansa din nou sub ploi.

Ca o sa stam pe-aceiasi banca

Sub teiul ce-a vegheat iubirea noastra,

Si ne-a imbracat cu floare dalba

Cand eu eram frivol si tu erai prea casta.

Batranul tei, se scutura de vant

Si frunza lui ne mangaie pe fata,

Iar eu mai port si azi in gand

Doar un sarut si-o floare dalba.

Furtună şi ploi

Jurca Marinela Florina

De ce ne plânge în suflet trecutul ?

În faţa durerii, de ce ne-am pierdut scutul ?

De ce amintirea, scobeşte din noi ?

De ce-n drumul vieţii, e furtună şi ploi ?

De ce ochi-n lacrimi, îşi tot pierd culoarea?

De ce azi iubirea, îşi pierde splendoarea ?

Mă-ntreb uneori, când sufletu-mi doare ...

De ce-n drumul meu, sunt doar ploi, şi nu-i soare ?!

Destinu-i de vină, că nu-i fericire ?

Că sufăr, că plâng, că nu am iubire ?

Sunt ploi care cad, pe suflet mă ard ...

Mă zbat ca să ies, din eter, din hazard.

Sunt doar eu, şi plângând, îmi scriu iar povestea

Mă bate şi ploaia, şi vânt ... şi cad precum trestia.

Dar ştiu că viaţa, nu pot, s-o scriu eu ...

Zâmbesc, plâng, cad ... mai mereu !

TE VOI IERTA

Popa Ines Vanda

De ochii tăi mă vor căuta s-aprinzi luceferii de dor,

Strivind secunde-n agonii în nopți închise cu zăvor,

În suflet de-ți voi rătăci cu primăveri ce nu au fost, 

Să ștergi cu roua din bujori tot dorul clipei fără rost.

De-nstrăinări fără răspuns vor lăcrima la tine-n gând,

Când îngeri osteniți de răni te vor veghea în somn plângând,

Îți voi răspunde cu tăceri printre vitralii din trecut, 

Voi strânge ploi de nicăieri dintr-un apus care-a durut.

De-n suflet seară îți va fi și stelele fără culoare

Mă vor ascunde-n galaxii sau în oftatul dintr-o floare,

Să ștergi puținul ce-a rămas cu o petală de-amintire 

Și cu înfrângeri ce-osândesc, să-ngropi cristale de iubire. 

Vei ști atunci cât te-am iubit când printre ultime ninsori,

Cu picătura unui dor voi sângera scriind scrisori

Și cum nimic nu ne vom fi, doar cioburi dintr-un vis pierdut, 

Cu-mbratișări din asfințit te voi ierta printr-un sărut.