Cum s-a decis moartea lui Patrascanu?

LAVINIA BETEA

„Lucretiu Patrascanu – Moartea unui lider comunist“, cartea Laviniei Betea, a aparut în 2001, la Editura Humanitas. Distinsa cu Premiul Academiei Române în 2003, o a doua editie a volumului a fost publicata de Editura Curtea Veche în 2006. Aceeasi editura pregateste în prezent o a treia editie a acestei lucrari de referinta în istoriografia româneasca. Istoria recenta fiind spatiul miscator al confruntarilor, dezbaterilor si integrarii noutatilor, le propunem cititorilor nostri un fragment din capitolul, revazut si adaugit, referitor la contextul deciziei politice a procesului Patrascanu.

Gheorghiu-Dej dixit: „O sa stârnim frica la toti…“

Multi dintre detinutii politici sovietici au fost, la putina vreme dupa moartea lui Stalin, eliberati din lagare si închisori din dispozitia lui Beria. La finele lui 1953 însa, temutul sef al serviciilor speciale sovietice a fost condamnat si executat de însisi „tovarasii de lupta“, ai sai si ai lui Stalin. Dupa tipicul consacrat, sotia si fiul sau au fost trimisi, la rându-le, în închisoare. Lupta pentru putere începe între cei ce fusesera „oamenii lui Stalin“. Iar în statele-satelit, „unitatile monolitice“ ale conducerilor de partid se fisureaza în bucati ce vor fi atrase magnetic de diferitele nuclee intrate în competitia suprema a Kremlinului. Pâna la „raportul secret“ prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS din 1956, mentalitatile epocii si deciziile politice din lagarul socialist asigura continuitatea coerenta a epocii staliniste. În România, ca si în celelalte state-satelit, schimbarile de la Kremlin potenteaza miscari în nucleul decizional. Schisma conducerii românesti devine evidenta abia în 1957, când Gheorghiu-Dej îi elimina pe Chisinevschi si Miron Constantinescu, pedepsindu-i, cu întârziere, pentru fapte ce-si au începutul mult mai devreme.


Dorea careva dintre membrii Biroului Politic al CC al PMR sa-i ofere lui Patrascanu conducerea partidului, ca unul ce avusese de suferit de pe urma lui Stalin si a „acolitilor“ acestuia? Desi s-au facut, dupa 1968, referiri la potentialitatea instalarii lui Patrascanu la conducerea partidului dupa moartea lui Stalin, asemenea ipoteze nu sunt sustinute de argumente si dovezi istoriografice. Ca si în 1944, nici dupa 1953 Patrascanu nu intra în planurile comunistilor români sau ale Moscovei.


Ce aflam acum din arhivele Cancelariei CC al PCR despre decizia procesului Patrascanu? Miscarile de protest si grevele muncitorilor est-germani, cehi si polonezi, ce-au succedat mortii lui Stalin, determina închiderea santierului Canalului Dunare-Marea Neagra si adoptarea unui „nou curs“ al politicii economice cu accent mai pronuntat pe îmbunatatirea alimentatiei si conditiilor de viata ale populatiei. În paralel se iau masuri represive care sa conduca la descurajarea oricaror miscari de revolta. Cele doua mijloace clasice ale domesticirii salbaticiunilor si gloatei – recompensa si pedeapsa – sunt puse în aplicare la scara nationala de catre nucleul politic de decizie condus cu prudenta si perfidie de Gheorghiu-Dej.


Moartea lui Stalin a detreminat însa si ofensiva serviciilor speciale din frontul capitalist al „razboiului rece“. Spectaculoase capturi de parasutisti spioni a facut Securitatea în iunie si iulie 1953. Capturi senzationale de acelasi gen anuntau agentiile de presa ale URSS, Chinei si Bulgaria, soldate cu condamnari la pedepsa capitala. Astfel ca, în sedinta Biroului Politic al CC al PMR din 2 septembrie 1953 (participanti Gheorghiu-Dej, Iosif Chisinevschi, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Petre Borila, Constantin Pârvulescu, Dumitru Coliu), primul punct al ordinii de zi a fost „Probleme legate de pregatirea unor procese privind grupuri de spioni“.


Având în vedere numeroasele speculatii facute asupra deciziei politice, sintetizam în cele ce urmeaza respectivele discutii. Dej conduce sedinta. El este si cel care informeaza ca „sunt câteva procese de agenturi imperialiste care urmeaza sa fie terminate“. Agenti ai serviciilor de spionaj francez, american, englez, austriac, ai Vaticanului si francmasoni, enumera el (iar cu referire la cei din urma:“Ne gândim ca n-ar fi bine ca acestia sa apara ca francmasoni pentru ca ei nu pentru francmasonerie au fost arestati ci pentru munca de spionaj în favoarea unuia sau altuia din statele imperialiste“; apoi sunt si în „comitetele de lupta pentru pace“). Si tot el propune: „O parte dintre ei asupra carora nu s-au stabilit suficiente dovezi, nu îi vom condamna. Însa propun sa se termine cu toate aceste procese. Sa fie procese închise nu publice. Despre unele sau altele – daca ne convine – putem sa scriem, despre unele mai mult, despre altele mai putin, dupa importanta“. Intervine Chisinevschi cu propunerea unui comunicat asupra proceselor care urmeaza sa se tina fara participare publica.


Toti merita „pe baza legilor Republicii noastre“ – zice Dej – sa fie împuscati. Dar sunt prea multi si „ar putea sa arate ca un fel de macelarire“, prin urmare vor trebui administrate pedepse cu închisoarea. Numai în cazuri exceptionale (una-doua cazuri, specifica el fara nominalizare) sa fie condamnati la moarte. Constantinescu intervine cu propunerea condamnarii la moarte a „conducatorilor“ si a celor care „au activizat si pe altii“. Si mai intrasigent, Borila cere condamnarea la moarte pentru „doi-trei în fiecare proces, altfel îi încurajam“. Toti sunt de acord.


Ca si în cazul discutiilor privind greselile politicii economice, vina este aruncata pe „deviatorii de dreapta“, Teohari Georgescu fiind învinuit pentru tergiversarea lucrurilor mai ales în cazul Patrascanu.


Urmeaza informarea si propunerile lui Dej referitoare la Patrascanu:

„Avem aproape terminata ancheta în legatura cu banda de dusmani Patrascanu, spune el. Materialul este extrem de bogat, organele de ancheta au reusit sa stabileasca aproape complect activitatea criminala a celor implicati. Este vorba de o actiune nu numai de spionaj, diversiune, ci este vorba de o banda organizata, cu ramificatii în strainatate, în slujba strainatatii, care avea ca scop lovitura de stat, acte de asasinate si alte lucruri din acestea, deci rasturnarea prin violenta si cu ajutorul strainatatii a regimului popular stabilit în tara noastra. Patrascanu recunoaste partial ca s-a întâlnit cu diversi reprezentanti ai spionajului american si englez, ca a avut întâlniri secrete cu anumiti complici, dar ca toate acestea reprezinta lucruri de a se informa, de a se documenta, legaturi întâmplatoare, oficiale, în dosul carora se ascunde ca ar fi primit dispozitii de încolo si încoace si are atitudinea unui dusman, unui mare bandit, unui vechi contrarevolutionar înrait si nu recunoaste ca a facut spionaj. Are o atitudine obraznica. La confruntari care au avut loc, care au conturat si au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznica. Nevasta, ibovnica, Tatarescu, toti banditii cu care a fost legat recunosc întâlnirile, sedintele secrete, problemele care au fost discutate; au fost restabilite documente, tot. Stârcea recunoaste. A fost pus fata în fata cu ei, iar Patrascanu tuturora le spune ca mint. El spune ca adevar este numai ceea ce spun el, ca n-are ce sa spuna «acestei anchete» si spune «veti cunoaste punctul meu de vedere la proces». El se pregateste pentru proces. Nu putem sa stam pâna la calendele grecesti cu aceasta banda din cauza ca Patrascanu are aceasta atitudine. Tovarasii de la Interne propun ca sa aiba loc o convorbire între Draghici si unul din membrii Biroului politic în legatura cu unele lucruri. Propun pe tov. C. Pârvulescu. Sa încerce a-l determina sa recunoasca. Sigur trebuie întocmit un plan, întrebari, pentru a preciza mai bine lucrurile. Sa mai facem o încercare. Eventual sa fie doi tovarasi cu Draghici.“

Borila intervine cu observatia ca sunt suficienti Draghici si Pârvulescu („Nu e bine sa fie si altii“).


Sedinta continua:

Tov. Gheorghiu-Dej: 
„Nu e bine ca el o sa latre la proces. Lucrurile vor fi gata spre sfârsitul lunii septembrie. Pentru acest proces va trebui pe linie de partid – tov. Chisinevschi, tov. Borila, cu înca câtiva tovarasi care cunosc bine – sa dati o mâna de ajutor, în special pentru partea politica.

Tov. M. Constantinescu: 
Nu va fi un proces usor.

Tov. Gheorghiu-Dej: 
Trebuie sa stim încotro ne îndreptam vârful. Sa fie o lovitura de gratie data încercarilor imperialistilor de a restabili vechea orânduire prin asemenea mijloace, sa le aratam ca n-a fost Iran aici, sa demascam cercurile burgheze din strainatate si activitatea acestora în continuare împotriva tarii noastre, politica imperialistilor americani îndeosebi si sa ridicam vigilenta poporului, a partidului, a clasei muncitoare. Aceasta o sa întareasca încrederea oamenilor în regim, în forta regimului, în organele regimului. Are o importanta mare acest proces. Deci suntem de acord? (Da).

Tov. Chisinevschi si Borila vor lua contact cu materialul, vor studia si lucra împreuna. Tov. Pârvulescu va sta de vorba cu Draghici, va întocmi planul întrebarilor si va face o încercare de a sta de vorba cu Patrascanu. Este foarte frumos într-un proces când acuzatul vine si recunoaste tot. El stie bine ca nu se poate astepta la nici-o mila din partea noastra si de aceea vorbeste asa. Este un dusman feroce.

A iesit un material asa de bogat, bun si pentru istorie, pentru piesa de teatru si cinematograf, cu fapte reale, nu lucruri imaginate. Si reprezinta o perioada foarte lunga, cea mai zbuciumata, de formatie a regimului“. 

Toti sunt de acord. „O sa stârnim frica la toti…“- este concluzia jubilatoare a conducatorului partidului despre rostul viitoarelor procese.

Absenta aducerii în discutie a cazului Vasile Luca este demna de remarcat. Contrar obtuzitatii manifestate în multe studii istorice, Patrascanu nu a fost singurul lider comunist condamnat dupa moartea lui Stalin. Procesul lui Vasile Luca a avut loc în toamna lui 1954, pedeapsa cu moartea fiind comutata însa în munca silnica pe viata. La aproape un an dupa moartea lui Stalin se vor produce si procesele comunistilor cehoslovaci Maria Sermova si Gustav Husak (acuzati de „nationalism burghez slovac“ au fost condamnati la închisoare pe viata). 

Desigur ca Patrascanu nu putea fi executat fara macar o încercare de testare a Kremlinului în privinta acestei hotarâri. Lipsite de suportul unui document oficial, opiniile sunt împartite. De-o parte, se spune ca hotarârea a apartinut în întregime conducerii de la Bucuresti. Contactat, Malenkov ar fi spus: „Va priveste, faceti ce vreti!“ 

Unica sursa de prim rang ce-a putut fi consultata, Gh. Apostol – singurul în viata dintre membrii Biroului Politic ce-a hotarât trimiterea lui Patrascanu în justitie – relateaza, în esenta, ca „Dej a fost pus în fata faptului împlinit“. La sedinta Biroului Politic din 14 martie 1954, unde a fost luata decizia finala a procesului lui Patrascanu, cazul a fost prezentat de Al. Draghici, ministrul de Interne, si Iosif Chisinevschi care raspundea, pe linie de partid, de justitie si procuratura. Membrii Biroului Politic au avut la dispozitie un dosar ce continea procese-verbale de interogatoriu si de confruntare si extrase de declaratii din care reiesea vinovatia lui Patrascanu si a celorlalti inculpati. Fara vreun vot de împotrivire sau abtinere s-a luat hotarârea referitoare la Patrascanu în acea sedinta a Biroului Politic.

Unica declaratie pastrata în Arhivele SRI referitoare la decizia privind condamnarea lui Patrascanu, facuta în timpul anchetei din 1967-1968, este în spiritul afirmatiilor lui Gh. Apostol. Fost organizator al grevelor de la Grivita, ministru de Finante dupa Vasile Luca, Dumitru Petrescu, ale carui relatii cu Gheorghiu-Dej dupa preluarea puterii de comunisti nu se poate spune ca au fost foarte apropiate, a relatat astfel evenimentele ce-au dus la „procesul Patrascanu“:

„În ianuarie 1954 a plecat o delegatie guvernamentala la Moscova, din care faceau parte Gheorghiu-Dej, M. Constantinescu, Al. Bârladeanu si eu. Acolo am discutat si probleme de stat si probleme de partid. Pe vremea aceea prim-secretar era Malenkov, iar Hrusciov era secretar.

În vremea aceea eu eram în conflict cu Miron Constantinescu. Am declarat de o mie de ori si declar si acuma: am facut si eu greseli dar cu M. Constantinescu n-am avut nimic de împartit. Când am fost seful Directiei organizatorice, cu M. Constantinescu am lucrat bine, dar în martie 1951 când am trecut la aprovizionare, am început sa intru în conflict cu M. Constantinescu. Pe vremea aceea el era presedintele CSP-ului. De ce aveam conflicte? Pentru ca dezinforma, facea planuri nereale si eu trebuia sa asigur toata aprovizionarea si ma trezeam cu 30-35% materiale deficitare (…) În 1954, când am ajuns la Moscova, sovieticii stiau probabil de aceste conflicte dintre mine si M. Constantinescu. Dupa ce am terminat discutiile cu ei, trebuia sa ramâna cineva ca sa semneze niste acorduri. Eu nu voiam sa ramân pentru ca stiam ca sovieticii nu aveau parere buna despre mine, pentru ca eu am avut conflicte si cu ei. Totusi a trebuit sa ramân si am semnat niste conventii. Împreuna cu mine a ramas si M. Constantinescu si eu am ramas mirat de ce a ramas si el. El facea pe atunci niste gesturi de nabab; nu din punct de vedere banesc dar moral…

Într-o zi îl întreb: Asculta, tu de ce stai aici? Îmi spunea ba ca se duce la Comitetul Central, ba în alta parte. La urma mi-a spus ca este asteptat de Malenkov. L-am întrebat de ce sa te duci la Malenkov pentru ca acolo s-au discutat toate problemele. Atunci scoate un dosar de 50 pag. batute la masina în ruseste care cuprindea actul de acuzare împotriva lui Patrascanu. Când mi-a dat sa citesc actul de acuzare al lui Patrascanu, am avut un sentiment de emotie, de tulburare pentru ca stiam ca Patrascanu este arestat si banuiam ca acolo nu se vor scrie lucruri placute. Am început sa citesc si am vazut ca acolo se scriu atâtea lucruri. Am citit 5-6 pagini, m-am uitat la sfârsit, am vazut ca se cere condamnarea lui la moarte si i-am spus lui M. Constantinescu: «Ia-l înapoi, eu nu citesc documentul acesta, nu ma bag în chestiunea aceasta» si i-am dat documentul înapoi (…) El mi-a cerut sa-mi spun parerea. I-am spus ca nu ma bag în chestiuni din astea. Apoi Miron a plecat la Malenkov iar când s-a întors mi-a spus ca a rezolvat problema. În ce sens nu mi-a spus, dar eu am înteles «rezolvat» adica ca sovieticii si-au dat acordul pentru executarea lui Patrascanu.

Iata ce pot eu sa va spun, ce stiu eu.“

Din dosarele ce contin declaratiile si stenogramele discutiilor privind „reabilitarea“ lui Patrascanu din 1967-1968 lipseste urma oricarei discutii pe aceasta tema cu Miron Constantinescu, tema deciziei procesului lui Patrascanu parând, de altfel, a nu intra în preocuparea comisiei de ancheta. (…)

În 27 martie 1954 se finalizeaza referatul de încheiere a cercetarilor lui Lucretiu Patrascanu. Seful organului de ancheta, Soltutiu, si anchetatorul Moraru dispun „încheierea cercetarilor si transmiterea dosarului de acuzare la instanta de judecata“ deoarece au constatat ca „activitatea criminala a arestatului Patrascanu Lucretiu este dovedita prin materialul rezultat din cercetarile preliminare“. Actul nu a fost semnat de luare la cunostinta de Patrascanu.

Procedura juridica îsi urmeaza cursul cu Actul de acuzare nr._3/1954 emis de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, „împotriva grupului de spioni si complotisti în frunte cu L. Patrascanu si complicii lui“. Prin el, loctiitorul Procurorului Militar Sef al Fortelor Armate, colonelul de justitie Rudolf Rossman, „vazând actele de ancheta efectuate de catre organele securitatii MAI“ trimite în instanta de judecata pe:

„1. Lucretiu Patrascanu, fost avocat;

2. Herbert Zilbert, fost director al Institutului de Conjunctura Economica;

3. Ion Mocsony-Styrcea, fost maresal al Curtii Regale si mare latifundiar;

4. Alexandru Stefanescu, fost mare industrias;

5. Remus Koffler, functionar;

6. Jac Berman, antreprenor;

7. Emil Calmanovici, antreprenor;

8. Victoria Sîrbu, fara profesiune;

8. Lena Constante, pictor scenograf;

10. Herant Torosian, fost consul al României la Paris;

11. Hari Brauner, fost director al Institutului de folclor“.

Pentru acest prim lot al procesului au fost pronuntate doua condamnari la moarte (Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler), trei condamnari la munca silnica pe viata (Herbert Zilber, Alexandru Stefanescu si Emil Calmanovici), iar pentru restul inculpatilor (cu exceptia Victoriei Sârbu condamnata la 8 ani), condamnari de peste zece ani de închisoare. În 6 mai 1954, Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, compus din aceiasi membri, a pronuntat pedepse grele pentru alti 18 nevinovati – „al doilea lot Patrascanu“.

Fragmentul de irealitate continut de „ultimul cuvânt“ al lui Lucretiu Patrascanu a ramas astfel inscriptionat în documentele procesului:

„Presed.: 
Acuzat Patrascanu, ai ultimul cuvânt, ce-ai de spus în aparare.

Patrascanu: 
N-am de spus nimic, decât ca scuip pe acuzatiile ce mi se aduc.

Presed.: 
Stai jos atunci. Acuzatul Patrascanu spune ca n-are de spus nimic.

Patrascanu: 
Si ca scuip pe acuzatiile ce mi se aduc.

Presed.: 
Acestea sînt insulte.

Patrascanu: 
Nu sînt insulte.

Presed.: 
Te dai în spectacol.

Patrascanu: 
Da, lasa sa ma dau, viata mea e scurta, dar sînt oameni care o sa urmareasca aceasta porcarie.“

Cercetarea comisiei partidului care în 1968 l-a reabilitat pe Patrascanu a nedreptatit sperantele din ultimul sau cuvânt. Ancheta comandata de Ceausescu a fost însa, ca tot ce se petrecuse înainte, în consonanta deplina cu etica bunului comunist, exprimata astfel de unul dintre apropiatii lui Beria: „Parerea mea despre oameni si faptele lor este totdeauna în concordanta cu linia partidului.“

Victor Ponta, Monica Macovei, Mandela şi mantia Anei Pauker

Vladimir Tismăneanu

Am trăit să o vedem şi pe asta: apologetul lui Che Guevara (cel care a înfiinţat poliţia secretă a dictaturii castriste) şi al maoismului, stângistul de cafenea numit Victor Ponta îndrăzneşte să o compare pe Monica Macovei cu Ana Pauker. L-a scos din minţi faptul că Monica Macovei a spus că îşi compară destinul politic cu acela al lui Nelson Mandela. Este vorba de valori politice, domnule Ponta, nu de identităţi biografice!

Dar să admitem că plagiatorului nu-i place asemuirea cu Nelson Mandela, i se pare un transfer de imagine pe care nu vrea să îl lase nesancţionat. Dar nu pricep nici în ruptul capului de ce preşedintele unui partid dominat încă de matusalemul comunismului din România, Ion Iliescu, socoate că Ana Pauker a fost o nemernică. Dimpotrivă, companero Ponta, ar trebui să puneţi flori, în calitatea Dvs de cripto-comunist, oriunde se va fi aflând urna "înflăcăratei militante"!

Spune aşadar plagiatorul: "Cea mai mare mizerie a acestui an politic s-a produs! Monica Macovei s-a autocomparat cu Nelson Mandela! Este o jignire cumplită pentru memoria unei personalităţi mondiale care simbolizează lupta pentru libertate, solidaritate şi toleranţă ... (adică exact valorile pe care Macovei şi cei că ea le detestă şi le combat zi de zi!). Pentru cei care ignoră această realitate aş vrea să reamintesc că Nelson Mandela a suferit 25 de ani în închisorile unui regim totalitar (Macovei a fost tocmai instrumentul de represiune al regimurilor comuniste şi securist-băsiste); Mandela nu a furat locuinţa unor proprietari de drept şi nici nu a avut în toată viaţă să acces la sutele de mii de euro pe care Macovei le primeşte anual de la Parlamentul European! Dar mai ales Mandela nu şi-a calomniat niciodată propria ţară şi propriul popor! Cred că Monica Macovei a spus din greşeală Mandela - a vrut să spună Ana Pauker!"

Fiecare frază din acest denunţ ordinar este o calomnie, o minciună şi o ignominie. Monica Macovei nu a fost "instrument de represiune", este o aberaţie. Nu există un "regim securist-băsist". Este o inepţie să reproşezi cuiva salariul de europarlamentar. Dar, în caz că megaplagiatorul ţine să o facă, de ce nu începe cu a sa tovarăşă de viaţă şi de luptă, această Ekaterina Furţeva a României numită Daciana Sârbu? Pentru cei care nu ştiu, Furţeva a fost ministru al culturii pe vremea lui Hruşciov şi a condus vânători de vrăjitoare împotriva intelectualilor.

Niciodată Monica Macovei nu şi-a calomniat ţara şi poporul. Încetaţi, domnule Ponta, să reîncălziţi dezgustătoarea ciorbă propagandistică fesenistă din perioada mineriadei! Este de-acum limpede că vedeţi în candidatura ei cel mai mare pericol pentru planul Dvs de a anexa definitiv România intereselor mafiei care v-a născocit şi vă susţine.


Domnule Ponta, urmaşul Anei Pauker, al lui Dej şi Ceauşescu, are un nume: Ion Iliescu. Iar Dvs, în calitate de entuziast discipol al acestuia, vă calificaţi pentru desemnarea drept succesor al succesorului. Pe scurt, Dvs sunteţi moştenitorul celei mai sângeroase dictaturi pe care a cunoscut-o această ţară şi această naţiune. O dictatură a trădării naţionale, a propagandei cretinizante şi a represiunii delirante. Puneţi mâna pe o carte de istorie a comunismului înainte de a profera asemenea buimăcitoare stupidităţi! Alfel spus, reluînd cuvintele unui cunoscut scriitor român: Caliban, du-te la şcoală!

Adevaratul Ceausescu (8)

Ceauşescu, barosul cu care Dej a zdrobit „grupul antipartinic“

Cu ocazia excluderii lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi din Biroul Politic, Ceauşescu a avut un discurs în care şi-a făcut praf foştii tovarăşi.

În vara anului 1957, în rândul PMR au avut loc noi dezbateri privind linia pe care trebuia s-o urmeze partidul. Cu ocazia Plenarei CC din 28 iunie - 3 iulie 1957, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au fost criticaţi pentru contestarea autorităţii lui Dej. Cu această ocazie, Nicolae Ceauşescu şi-a apărat cu toate forţele şeful.

„Grupul antipartinic"

Executarea politică a celor doi lideri ai partidului a fost pregătită amănunţit de Gheorghiu-Dej şi de apropiaţii lui. „Disidenţa" lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi data de peste un an, ei manifestându-se prima oară la Plenara din martie 1956. Însă nu era atunci momentul pentru „răfuială". Abia după excluderea „grupului antipartinic" Malenkov - Molotov - Kaganovici din Biroul Politic al PCUS era momentul atacului final. Comuniştii români aveau nevoie de propria epurare, pentru a arăta că mergeau pe „linia" Moscovei!

Plenara CC al PMR din 28 iunie - 3 iulie 1957 nu anunţa nimic spectaculos. Pe ordinea de zi figura un singur punct: „Dare de seamă a Biroului Politic al CC al PMR în legătură cu sarcinile trasate de Congresul al II-lea al PMR şi concluziile care se desprind din evenimentele internaţionale şi din activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti în lumina învăţămintelor celui de-al XX-lea Congres al PCUS". Darea de seamă a fost prezentată de Gheorghiu-Dej şi a fost aprobată în unanimitate. Pentru dezbateri, s-au înscris la cuvânt 38 de membri plini şi supleanţi ai Comitetului Central.

În prima parte a discursurilor, vorbitorii au tratat problemele ordinii de zi. Raportări, angajamente, critici şi autocritici, ceva obişnuit pentru asemenea întruniri. Sfârşitul a fost însă important: punerea în discuţie a „atitudinii antipartinice" a lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, membri ai Biroului Politic.

Nicolae Ceauşescu a început, iar duritatea lui n-a întrecut-o nimeni. I-a acuzat pe cei doi că, prin atitudinea lor de la începutul anului 1957, au urmărit „o orientare nejustă a prelucrării documentelor Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, şi îndeosebi în ceea ce priveşte raportul tov. Hruşciov cu privire la cultul personalităţii". Ceauşescu le reproşa exagerarea nepermisă a unor lipsuri şi denaturarea muncii de partid.

Constantinescu şi Chişinevschi, zicea el, ar fi prezentat exagerat problema arestărilor şi înscenărilor unor procese ale activiştilor de partid şi de stat. Şi ar fi pus aceste practici pe seama lui Dej (aluzie la procesul şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu). În opinia lui Ceauşescu, cei doi au luat izolat unele fapte, „fără să facă o analiză adâncă marxist-leninistă a activităţii".

Referitor la unele abuzuri ale autorităţilor, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi erau acuzaţi că au adus în discuţie doar ultimii ani, fără să ţină cont de ceea ce se întâmplase înainte de 1952, când au fost excluşi din partid „deviatorii" Pauker, Luca şi Georgescu. „Dacă analizăm lucrurile în mod partinic, apoi trebuie să vedem, tovarăşi, că tocmai după perioada de după 1952, după înlăturarea deviatorilor, lucrurile s-au îmbunătăţit simţitor în întreaga noastră activitate", susţinea Ceauşescu.

Vinovaţi de cultul personalităţii

În problema cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a reafirmat teza că doar înainte de 1952 se promovase această practică. „Ştiţi că după ce Ana Pauker şi Vasile Luca au venit în ţară au început să creeze asemenea impresie că de fapt fără ei nici n-ar fi fost Partidul Comunist din România", a susţinut Ceauşescu.

Chiar Constantinescu şi Chişinevschi contribuiseră din plin la cultul personalităţii Anei Pauker: „Tov. Chişinevschi şi tov. Miron Constantinescu au lucrat în această perioadă cu Ana Pauker şi au ocupat munci importante. Tov. Chişinevschi îndruma munca de propagandă şi agitaţie, care a contribuit nu puţin la dezvoltarea cultului personalităţii".
Pe Miron Constantinescu, Ceauşescu l-a mai acuzat şi de încălcarea normelor leniniste de primiri în partid în perioada 1945-1946, când, la dispoziţiile Anei Pauker, i-a acceptat în organizaţie pe legionari.

„Tovarăşul Miron", mic burghez

Pe deasupra, Miron Constantinescu a mai fost acuzat şi de orgoliu neprincipial. Deşi nu avea cunoştinţe economice, l-a criticat Ceauşescu, a condus Comitetul de Stat al Planificării. Se considera atotştiutor şi avea pretenţia ca afirmaţiile sale să fie lege. I-a invitat apoi pe foştii miniştri sau membri ai Biroului Politic să-şi aducă aminte cât de rare erau ocaziile când puteau să-i vorbească preşedintele CSP, Miron Constantinescu. În consecinţă, dintotdeauna avusese „spiritul acesta mic burghez, intelectualist şi va trebui să lupte să se debaraseze".

Fracţioniştii

Ceauşescu nu s-a oprit aici. Le-a adus altă acuzaţie gravă celor criticaţi: discuţii purtate în afara cadrului democratic de partid. De fracţionism, adică. „Dacă fiecare ne-am apuca şi ne-am strânge câţiva inşi ca să ne punem de acord asupra unui punct de vedere, alţii pentru alt punct de vedere şi apoi să venim aici să ne spunem punctele de vedere, atunci ce fel de Comitet Central ar fi acesta?", a întrebat retoric Ceauşescu. Apoi a continuat: „Am văzut în Ungaria şi Polonia ce fel de Comitete Centrale au fost. Am văzut unde a ajuns acest fel de a lucra: la destrămarea partidului".

1956 este anul când în Uniunea Sovietică au debutat dezbaterile privind reformarea partidelor comuniste.

„Devierea" lui Constantinescu şi a lui Chişinevschi

Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au făcut parte din delegaţia comuniştilor români la Congresul al XX-lea al PCUS. Se pare că tovarăşii din „partidele frăţeşti" n-au ştiut de lectura „raportului secret". Le-a fost înmânat într-o casetă cu cheie. A doua zi trebuia să-l înmâneze sovieticilor. Astfel, au auzit „în direct" discursul lui Nikita Hruşciov. Miron Constantinescu s-a ferit să-l comenteze „la cald", solicitând răgaz pentru studierea documentelor Congresului.

Contra securităţii

Ofensiva lui Constantinescu şi a lui Chişinevschi contra lui Dej s-a înregistrat la Plenara CC al PMR din 23-25 martie 1956. Opozanţii au refuzat tezele liderului conform cărora românii lichidaseră cultul personalităţii şi celelalte excese odată cu eliminarea grupului Ana Pauker, în 1952. Mai ales Miron Constantinescu a criticat abuzurile Securităţii şi rolul lui Gheorghiu-Dej în aplicarea politicilor staliniste etc. Dezbaterile nu au ajuns însă la cunoştinţa publicului. „Scînteia" a reprodus exclusiv o sinteză a Raportului lui Dej privind Congresul al XX-lea al PCUS.

Motivaţii

De ce a fost atacat Gheorghiu-Dej? Liderul român avea o poziţie consolidată în partid şi niciunul dintre componenţii Biroului Politic nu se putea recomanda ca antistalinist. În ceea ce-l priveşte pe Iosif Chişinevschi motivele sunt foarte clare. Era un adept fidel al Moscovei şi a acţionat la comanda URSS. În partidul comunist sovietic existau mai multe facţiuni. Şi lui Hruşciov îi fusese greu să ia puterea, de altfel! Dej a avut parte de propriile probleme în PMR. Chişinevschi participase la Congresul al XX-lea al PCUS şi a considerat, încurajat de unii lideri sovietici, că în Partidul Muncitoresc Român erau necesare reforme.

Miron Constantinescu a vrut însă alte motivaţii. Avea şi el sprijin printre liderii moscoviţi, însă era de felul său şi cam trufaş. Credea că-i venise momentul în partid, şi, dacă pornea atacul contra lui Dej, avea şanse să ajungă şef al organizaţiei. Spera că va obţine suportul intelectualilor din PMR, dar şi al oamenilor de cultură marginalizaţi în perioada stalinistă a regimului lui Dej.

Lipsiţi de sprijin

Miron Constantinescu a încercat să-l asmută şi pe Alexandru Moghioroş contra lui Dej, însă acţiunea sa a eşuat. Tentativa de a-l racola pe Moghioroş a fost neinspirată, deoarece acesta era cunoscut a fi oportunist. Îi trădase în 1952 şi pe Ana Pauker şi Vasile Luca, tot la comanda Moscovei. Spre ghinionul lui Miron Constantinescu, Moghioroş i-a raportat lui Dej că a fost abordat în vederea constituirii unei „platforme antipartinice".

Iosif Chişinevschi a încercat şi el să obţină sprijin din partea membrilor Biroului Politic. A discutat asupra campaniei împotriva lui Dej cu Constantin Pârvulescu. Acesta s-a făcut că a nu înţelege şi a dat un răspuns evaziv. Însă greşeala lui Pârvulescu a fost că nu l-a denunţat lui Dej pe Chişinevschi. În anii următori, Pârvulescu a pierdut poziţia din conducerea partidului.

„Al dracului, Nicu ăsta!"

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost foarte impresionat de „prestaţia" lui Ceauşescu contra lui Miron Constantinescu la Plenara din 1957. A spus-o Alexandru Bârlădeanu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Bucureşti, Compania, 2008), care a auzit laudele din gura lui Dej însuşi: „Eu plecam în străinătate şi am venit la Dej acasă ca să-l informez. Tocmai venise de la şedinţa Biroului Politic în care discutase atitudinea lui Miron Constantinescu şi Ioşca Chişinevschi. Dej vorbea din mers iar eu mă plimbam cu el. Lui nu-i ardea de problemele mele deoarece era încălzit de cele întâmplate în Biroul Politic şi spunea admirativ: «Al dracului, Nicu ăsta! De unde-a găsit el toate materialele lui Miron ?». Am înţeles că Nicu scosese extrase din diverse discursuri sau materiale scrise de Miron de-a lungul vremii - din care era evident că poziţia acestuia nu fusese niciodată alta decât cea a lui Stalin. Şi nici nu putea fi. Dar Dej era foarte încântat de această manevră a lui Nicolae Ceauşescu, care-a triat tot ce-a publicat Miron şi a găsit pasaje cu care să-i dea în cap".

De ce era supărat Ceauşescu pe Miron Constantinescu

Miron Constantinescu a fost o pierdere pentru PMR, fiind considerat intelectualul partidului

În cuvântarea sa la şedinţa Plenară a CC al PMR din 28 iunie - 3 iulie 1957, Nicolae Ceauşescu s-a „ocupat" cu precădere de „atitudinea antipartinică" a lui Miron Constantinescu. Tirul împotriva „tovarăşului Miron" nu era doar rezultatul fidelităţii faţă de Gheorghiu-Dej. Însuşi Ceauşescu s-a simţit ameninţat, deoarece Miron Constantinescu criticase în martie 1956 munca politică de la Securitate şi de la celelalte organe represive. El a spus că înşişi membrii Biroului Politic erau urmăriţi, fără ca Securitatea să ceară acordul partidului. A dat exemplul personal.

Însă, din partea Secretariatului CC, tocmai Ceauşescu răspundea de Securitate. Iar pe parcursul anului 1956 ţinuse mai multe cuvântări în faţa activiştilor de la MAI în care solicita lichidarea mijloacelor de acţiune folosite înainte de 1952, când ministru de Interne era Teohari Georgescu. Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe Constantinescu că a exagerat în legătură cu munca Securităţii şi cu abuzurile. El i-a reproşat că nu ştia faptul că în ultima vreme Partidul luase o serie de măsuri pentru a întări controlul asupra organelor represive.

În apărarea burghezilor

O altă acuzaţie la adresa „tovarăşului Miron" s-a legat de faptul că le-a luat apărarea capitaliştilor şi legionarilor. La Plenara din martie 1956, Constantinescu criticase excesul condamnărilor administrative. Nicolae Ceauşescu l-a sancţionat pentru această viziune, întrebându-l retoric ce ilegalitate a văzut în arestarea „duşmanilor socialismului". L-a acuzat din nou că vedea doar unele aspecte negative de după îndepărtarea Anei Pauker de la conducere şi că omitea cu desăvârşire perioada în care aceasta răspundea politic de sectorul agriculturii. Atunci fuseseră marile abuzuri asupra oamenilor nevinovaţi. Numai în 1951 „au fost arestaţi zeci de mii de ţărani, judecaţi şi condamnaţi din ordinul lui Ana".

(va urma)