Apus de soare: Reflecţii despre Regele Mihai

Vladimir Tismăneanu

Există vesti pe care când le afli rămâi împietrit. Aşa am primit anunţul privind maladia Regelui Mihai şi decizia de retragere din viaţa publică. Se încheie acum un ciclu politic românesc. Să spun din capul locului că Regele Mihai este ultimul dintre conducătorii coaliţiei antifasciste care mai este în viaţă. De asemenea, trebuie accentuat rolul său în rezistenţa faţă de dictatul lui Vîşinski şi al agenţilor sovietici ce-şi ziceau PCR. În anii războiului, când ţara era condusă de Ion Antonescu şi clica sa fascistă, Regele Mihai şi Regina-Mamă au făcut tot ce le stătea în puteri pentru a stăvili valul genocidar antisemit. Întreaga sa filosofie morală este opusul exclusivismului şi al intoleranţei.

Pentru mine, la fel ca pentru atâţia alţii, Regele Mihai I înseamnă multe lucruri: povestirile din familie, minciunile din manualele oficiale, transmisiunile mesajelor de Anul Nou prin Radio Europa Liberă. L-am întâlnit cu câteva prilejuri, am stat îndelung de vorbă, prin 1988, aici, lângă Washington. Erau prezenţi Andrei Brezianu de la Vocea Americii şi Nestor Ratesh de la Europa Liberă. Am fost frapat de prospeţimea şi calmul judecăţilor sale politice, de absenţa oricărei urme de radicalism vindicativ. L-am revăzut apoi, după 1989, aici, în State, şi la Bucureşti. A fost prezent, pe 18 decembrie 2006, la sesiunea Parlamentului în care Traian Băsescu a prezentat concluziile Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. M-am întâlnit adeseori cu Principesa Margareta, inclusiv în casa Siminei Mezincescu. Au fost prezenţi atunci Corneliu Coposu şi Dan Grigore.

Fără nicio îndoială, Regele Mihai a jucat un rol decisiv în istoria acestei ţări şi a Europei. Prins într-un angrenaj infernal, a reuşit să-şi menţină neclintit angajamentul democratic, să salveze speranţa celor care se întrebau dacă România mai are vreun viitor ca stat independent. A crezut în suveranitatea naţională şi în suveranitatea poporului. A fost constrâns să abdice de către un grup de gangsteri politici susţinuţi de armată şi poliţia secretă a imperiului roşu.

După 1990, noii politruci, recrutaţi dintre cei vechi, au proferat insulte la adresa Regelui Mihai. Nu doar în imunda fiţuică România Mare, dar şi în ziare feseniste precum Adevărul, Azi, şi Dimineaţa, au apărut atacuri abominabile la adresa Regelui şi familiei sale. Pentru Ion Iliescu şi Petre Roman, a lovi în Rege era o probă de loialitate politică. Au fost destui cei dispuşi să o facă.

A fost gonit dintr-o ţară, care era şi a lui, precum un infractor. Am scris atunci, în revista 22, un articol intitulat „Pălmuirea istoriei”. Îmi menţin integral poziţia respectivă: Regele Mihai este o parte reală, semnificativă şi demnă de respect a istoriei onoarei la români.

Din păcate, după ani, s-au rostit vorbe grele şi de către un preşedinte care şi-a asumat concluziile Raportului Final, inclusiv elogiul adus Regelui. Toate acestea nu au afectat, nu aveau cum să afecteze imaginea unui om politic corect, onest şi vertical. Treptat, în anii din urmă, prezenţa Regelui a devenit tot mai crepusculară. Vârsta, politica de cabinet a anturajului, şi-au spus cuvântul. Tactici greu de desluşit au dus la compromisuri surprinzătoare. Nu este aici şi acum momentul să le discut.

Ideea monarhică este azi una mai degrabă nostalgică. Ceea ce nu înseamnă că este irelevantă. Va trebui ca, odată şi odată, statul român să spună, prin vocea sa cea mai autorizată, că actul de la 30 decembrie a fost un viol istoric. Ce pot spune eu, acum, ca om care îl cunoaşte personal pe Regele Mihai şi îl preţuieşte nespus de mult, este că-i doresc refacere grabnică şi sănătate! Apune un soare. Să-i mulţumim pentru razele de lumină pe care ni le-a dăruit.

Islamism revoluţionar şi populism radical

Vladimir Tismăneanu

Într-un recent articol apărut în Le Monde, gânditorul politic Giorgio Agamben atrăgea atenţia asupra riscurilor de instituţionalizare a practicilor statului de urgenţă. Aceste riscuri există neîndoios, dar la fel de adevărat este că democraţiile liberale au fundamente constituţionale solide. Altfel spus, în pofida similitudinilor cu anii ’30, Europa nu retrăieşte sindromul Republicii de la Weimar.

La ora actuală, aceste democrații se întâlnesc cu două primejdii letale: islamismul revoluționar și populismul radical de orientare militant-xenofobă. În ultima (ori prima) instanță, două fascisme. Nu sunt specialist în istoria religiilor, mă voi abține de la a emite judecăți despre Islam în general. Dar sunt specialist în ideologii revoluționare și pot vedea că există una care reproduce matricea emoțional-simbolică totalitară, anume islamismul revoluționar. Una din caracteristicile acestor ideologii este disprețul pentru viața umană și cultul morții „eroice”. De cealaltă parte a problemei,populismul radical de tipul Frontului Național reprezintă el însuși un atac rușinos la fundamentele democrației liberale. Sigur, în Franța el este deja în opțiunea și în gândurile unui însemnat segment de populație (a privi spre rezultatele celor mai recente alegeri de acolo), dar această propedeutică a democrației liberale, cu tot ce presupune ea ca set de valori, trebuie să fie un exercițiu perpetuu. Apar constant noi și noi generații pe care nu ne putem permite să le formăm în litera și spiritul unor derapaje militante de tipul celor enunțate constant de Marine Le Pen pe contul său de Twitter, și care cereau, ni plus ni moins, un referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea.

Un mare sociolog weberian, S. N. Eisenstadt, spunea că fundamentalismul (politic, religios, politico-religios) urmărește să abolească distanța dintre împărăția lui Dumnezeu și aceea a omului, deci să aducă paradisul, salvarea, redempțiunea, aici și acum. Mișcările chiliastice (milenariste) de acest gen sunt exerciții întru geneza ritualurilor martirologice. În clipa când apasă pe trăgaci, fundamentalistul se simte emisarul divinității (Dumnezeu sau, după caz, Istoria). Este scutit de frământări morale, se știe aprioric absolvit. El/ea se află mereu în misiune (să ne amintim de banda Baader-Meinhof).

Scopul este unul al „purificării” sub semnul ascezei, al devoțiunii și al extazului. Se intonează imnuri, se bolborosesc rugăciuni, se invocă „legile Istoriei”. Hitler nu a suportat satira, îi ura de moarte pe jurnaliștii din München care îl ironizau fără cruțare (înainte de preluarea puterii, după aceea a avut grijă să-i ucidă; v. cartea lui Ron Rosenbaum, „Explaining Hitler”). Cred că termenul cel mai potrivit pentru a descrie acest gen de comportament este acela de fanatism apocaliptic.

O primă concluzie: Am fost șocat și eu de ceea ce s-a întâmplat în 2015. It’s high time să ne descotorosim de iluzii, de pacifisme neghioabe, de fetișisme ostentativ-multiculturaliste, corecte politic și suicidare tot politic, și să recunoaștem că ne aflăm în război cu noii totalitari. Dacă noi (adică Vestul) vrem să-i ignorăm, au ei grijă să ne anunțe prin gloanțe și bombe că ei nu ne ignoră. 

Asemeni victimelor din Turnurile Gemene, din avioanele răpite, asemeni victimelor de la Madrid și Londra, cei uciși la Paris nu au avut absolut nicio vină. Zero. La fel cum evreii desemnați, în totalitate și fără nicio excepție, de Hitler pentru „soluția finală”, adică pentru aneantizare, nu aveau absolut nicio vină. Zero.

O a doua concluzie: Răspunsul democrațiilor liberale la atacurile revoluționar-islamiste nu poate fi și nu trebuie să fie îngrădirea libertăților civice, ci întărirea lor (aviz instituțiilor amatoare de legi „Big Brother”). Ar fi cel puțin contraproductiv să se urmeze calea lui Vladimir Putin care și-a justificat opțiunea dictatorială tocmai prin acest gen de demagogie panicardă. Statul de drept are obligația să-și apere cetățenii și să salvgardeze libertățile acestora deopotrivă. Dar nu prin instituirea unui regim deschis sau camuflat polițienesc. Securitatea individuală nu poate fi despărțită de libertate, altfel alunecăm spre abisul tiraniei. E dificil să se găsească o formă optimă de conciliere a securității și libertății? Este, dar nu imposibil. Tocmai pentru asta există achizițiile politice și spirituale ale Occidentului, adică pentru o ieșire (din ce în ce) mai puțin sângeroasă din inerentele-i crize. În acest sens, are dreptate David Brooks când scrie în New York Times că răspunsul la avalanşa micii terori trebuie să fie fortificarea societăţii deschise.

Frica reprezintă din cele mai vechi timpuri marele dușman al omului, iar acesta nu a ezitat nicicând să dezvolte strategii de ieșire din zodia spaimei. Că aceste strategii nu au fost întotdeauna cele mai izbutite, nu încape nicio îndoială. Dar tot din frică, fie ea de moarte sau de eșec, s-au născut și cele mai inspirate proiecte umane. Liberalismul fricii articulat de Judith Shklar, și pe care îl îmbrățişez fără rezerve alături, spre exemplu, de un Tony Judt ori de un Timothy Snyder, este liberalismul conștient de tragediile născute din disoluția garanțiilor „libertății”. În buna tradiție inaugurată de Montesquieu, liberalismul fricii pornește de la un summum malum, adică bestialitatea și frica pe care aceasta o generează, și pune accent pe evitarea cruzimii, a umilirii ori a violenței politice. Este, cred, și calea prin care frica pe o care o resimțim cu toții, cât se poate de uman, în fața unor asemenea acte de barbarie precum cele petrecute la Paris, poate fi transformată în soluții pașnice, non-violente, dar nu dogmatic-pacifiste, deci strategii de tip liberal-democrat. Ceea ce însă înseamnă fermitate, nu capitulare. Spre a relua cuvintele unui intelectual pe care îl admir: „Limbajul moale, pacifist, „vai ce mult te respect și te iubesc”, nu duce nicăieri când interlocutorii sunt gangsteri sau fanatici. Ei simt ezitarea, slăbiciunea, moliciunea, care le dă un curaj nebun.” Teroriștiii sunt bullies planetari, trebuie tratați in consecință.

Din când in când, dar mai cu seamă în asemenea momente tragice, merită să recitim orația funerară a lui Pericle: „Forma noastră de guvernamânt nu rivalizează cu instituțiile altora. Nu-i copiem pe vecinii noştri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem numiți o democrație, deoarece administrația se află în mâinile celor mulți, şi nu ale celor puțini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută şi cerința de a fi cel mai bun; şi atunci când un cetățean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru funcții publice, nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii țării sale oricât de obscură ar fi condiția sa”. Aceasta este diferența cea mare dintre noi si ei.

România - colonie rusă?

Petre M. Iancu

Cât de independenţi sunt românii? Nu prea prea, nici foarte foarte, s-ar zice, după evaluarea sobră a reacţiei cvasi-inexistente, ori insuficiente, la un brutal afront diplomatic rusesc. Şi nici UE nu se simte prea bine.


Tardiv şi într-o manieră extrem de anemică, ori deloc au reacţionat oficialităţile române. De pildă, Ministerul de Externe. La fel de inadecvat, cu excepţia salutară a Monicăi Macovei, s-a comportat şi clasa politică, precum şi o mare şi rea parte a presei de la Bucureşti şi a societăţii civile, în ecou la scandaloasa intervenţie recentă a ambasadorului Rusiei la Bucureşti.


Care, în flagrantă violare a tradiţiilor şi uzanţelor diplomatice, a tras public de urechi, mitocăneşte, doi eminenţi autori şi observatori politici, din pricina constatărilor lor pe cât de critice, pe atât de lucide, la adresa sistemului Putin. Trimis să reprezinte în România interesele Moscovei, ambasadorul Oleg Malginov nu se oboseşte, iată, să promoveze, ca un diplomat respectabil, ceea ce se numeşte soft-powerul rusesc. Mai energic, el s-a încumetat, culmea, să dea brutale „indicaţii preţioase” de comportament şi politică editorială presei româneşti.

Ca înaintaşii săi stalinişti de pe vremuri, Malginov a solicitat (şi încă într-o limbă română de calitate îndoielnică) „publicaţiilor centrale” româneşti, precum ziarul România Liberă, să înţeleagă că „nu e deloc necesar să se dea cuvântul (sic) la orice bădăran”. Nu e un secret cine ar fi prezumtivii „bădărani”. Intelectuali publici respectaţi, Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan, autorii unui articol excelent gândit şi argumentat despre „Ispita fascistă a tovarăşului Putin”, apărut pe Contributors.ro şi în România Liberă, l-au supărat rău nu atât pe Malginov, cât pe şefii săi. Căci e notoriu că într-un regim dictatorial, şi cu atât mai mult într-unul militant antidemocratic, având în frunte o oligarhie mafiotă de extracţie KGB-istă, precum sistemul Putin, ambasadorii ruşi răspund comenzilor directe ale „verticalei puterii”. Ale mai marilor lor de la Kremlin. Care, indiferent dacă se află la conducerea internelor, a aparatului de propagandă, numindu-se Dmitri Kiseliov, ori a ministerului de externe şi răspund la apelativul de Serghei Lavrov, sunt toţi, înainte de orice, servitorii prea plecaţi şi obedienţi ai Marelui Frate.


Funcţia celui din urmă o deţine de un deceniu şi jumătate, la Moscova, fostul KGB-ist din Dresda, Vladimir Putin. Marele şi genialul "corifeu" şi conducător de oşti din Crimeea şi estul Ucrainei, nu e doar un stăruitor şi entuziast admirator al tătucii popoarelor, tovarăşul I.V.Stalin. După cum s-a văzut recent la Petersburg, la conferinţa naziştilor şi fasciştilor organizată de mâna sa dreaptă în materie de agitprop, Kiseliov, conferinţă despre care au scris sagace Tismăneanu şi Stan, Putin poate fi cotat şi ca un bun prieten al extremei drepte europene. Care, după cum am reliefat frecvent, îl adulează peste tot în Europa cot la cot cu extrema stângă.


Nu întâmplător, căci, profitând de ajutorul Moscovei, cele două falange nu mai constituie de mult, în Europa, opoziţii mutuale, ori doar opoziţii la guverne centriste. În Grecia, stânga şi dreapta radicală au obţinut accesul la putere şi au format o strânsă coaliţie guvernamentală ale cărei puncte comune, dincolo de populism colectivist, naţionalism, anti-reformism şi obrăznicie de speţă joasă, includ anti-occidentalismul. Mai precis, anti-europenismul şi anti-atlantismul, pe care într-o variantă virulentă le exportă neobosit şi un aparat rusesc de propagandă atât de sofisticat şi de costisitor, încât a sfârşit prin a atrage chiar şi atenţia unei birocraţii europene de o somnolenţă şi lentoare proverbiale.


Or, Tismăneanu şi Stan inflamaseră Kremlinul tocmai pentru că evidenţiaseră cu eficacite maximă „versatilitatea” noului tip de totalitarism promovat de Moscova. În cauză, potrivit lui Ioan Stanomir, e „capacitatea remarcabilă” a putinismului de a-şi forja o sursă de putere... croind „o nouă alianţă globală a subversiunii anti-occidentale”. Problema e, înainte de orice, potenţialul mecanismului său propagandistic de a îngemâna cu mare abilitate mişcările comuniste şi fasciste; e capacitatea lui Putin de a deveni „campionul mondial al barocului comunisto-fascist”, după cum plastic se exprimaseră cei doi autori înfieraţi de diplomatul rus.


Anemiei reacţiei Bucureştilor la atari provocări îi corespunde impotenţa afişată în capitala UE. După aproape doi ani de larvară existenţă, la Bruxelles s-a trezit în fine aşa-numitul Fond European pentru Democraţie. Creat pe modelul unei net mai active instituţii americane, Fondul, finanţat de Comisia Europeană, „înţelege să promoveze valorile...de libertate şi democraţie”. Unde? În ţările „în tranziţie şi societăţile care luptă să se democratizeze”. Deci în estul Europei, Magreb şi Orientul Mijlociu. Or, nu e clar ce anume a întreprins acest Fond până acum. Nu că în vest n-ar fi existat şi alte voci. În acest interval, ba chiar încă din vara anului 2012, la redacţia română a postului Deutsche Welle, de pildă, s-a tot atras atenţia asupra pericolelor deloc neglijabile reprezentate de tot mai incisiva propagandă rusească. Fără să se înregistreze însă vreun ecou perceptibil.


Mai nou, speriat de impactul unor posturi precum Russia Today, Fondul s-a activat brusc. În stil tipic, a dat în lucru un studiu care să întocmească o listă de recomandări menite să indice oare ce ar fi de făcut spre a se contracara la un moment dat propaganda rusă. În timp ce experţii apuseni mai studiază harnic, politicienii UE continuă să dea din colţ în colţ. Nimeni, în afara câtorva ziarişti şi experţi de provenienţă est-europeană nu pare a şti cum să se replice adecvat militarizării politicii interne şi externe ruseşti şi dezlănţuitei agresiuni propagandistice a Kremlinului. Marea provocare pare a fi să nu se supere Moscova. Şi să nu se considere că vestul ar da lumină verde unei operaţiuni de contra-propagandă.


În răstimp, ambasadorul Rusiei nu hamletizează ci munceşte, iată, cu sârg. S-a prefăcut, eficient, nu doar în comis-voiajorul concernului Lukoil, în interesul căruia a intervenit, în toamna anului trecut, în treburile justiţiei româneşti, repurtând un vădit succes politic la premierul Ponta, după cum just observa Melania Cincea la „Timpolis”. Mai nou, Malginov a devenit şi portavocea unui prezumtiv ortodoxism de obedienţă moscovită, precum şi, simultan, tartorele unei presei româneşti care, vădit, s-ar putea molipsi de la ziarişti independenţi mai dificil de îmbrobodit şi, deci, se cere, din unghiul Kremlinului, intimidată brutal.


Pare că ne-am întors în epocile de foarte tristă amintire, când legea la Bucureşti şi în ziarele României o făceau zeul urii, dimpreună cu tovarăşul Stalin, precum şi pumnul ciracului credincios al celui din urmă, Vîşinski, aşa cum erau tustrei interpretaţi de „organul central” comunist, Scânteia.



Dacă autorităţile româneşti şi liderii europeni nu se arată în stare să replice acestor tentative cu fermitatea necesară, devine clar că România riscă acut s-o ia pe calea Republicii Moldova, fiind în pericol să-şi piardă bruma de independenţă pe care i-au dăruit-o apartenenţa la NATO şi la UE.

Fantasmele salvării: Destinul radicalismului de stânga din Grecia (și nu numai de-acolo)

Vladimir Tismăneanu

Victoria alianței Syriza în alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stânga, ori a stângismului contemporan. Este de notat că Alexis Tsipras pare înclinat spre o coaliție anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coaliție pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp în care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu susține pozițiile Syriza și își urmează propriul său drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maximă, s-ar putea să vedem cum un partid de extremă stânga devine criticul unui guvern dominat de extrema stângă. Cine spune că nu pot exista mai multe extreme stângi într-o țară se înșeală. Luptele intestine și rivalitățile ireconciliabile au pecetluit soarta stângii dintotdeauna. Se uită, adeseori, cât de influent rămâne acest partid în sindicatele elene. Secretarul general al PCG, Dimitris Koutsoumpas, vorbeste de-acum despre “falsa speranță” simbolizată de Syriza.


Syriza este o formațiune eterogenă, o entitate compusă din numeroase sub-entități, câtă vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implică această identitate politică: cultul teoriei revoluționare, disciplina de oțel, centralismul necondiționat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul și anti-intelectualismul. KKE l-a sprijnit cu entuziasm pe ultra-naționalistul Slobodan Milosevic, a propus trimiterea de voluntari dupa modelul Brigăzilor Internaționale din Spania. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care îmi amintește de aceea din Franța după victoria lui François Mitterrand în primăvara anului 1981.

Declarații precum aceea a expertului economic din Syriza, Yiannis Millios, după care prin votul de duminică “poporul și-a luat soarta în propriile mâini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile și desuete. Datoriile externe există, nevoia de credite internaționale este presantă, nu văd cum Syriza va putea să ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Îl consider relevant dacă vrem să înțelegem metamorfozele radicalismului de stânga în lumea de azi. În ce mă privește, m-aș feri să consider alegerile din Grecia drept începutul unei noi revoluții europene. Avem de-a face, mi-e teamă, cu o nouă ipostază a ceea ce numesc fantasmele salvării…

Populismul, fie el de stânga ori de dreapta (adeseori se confundă intre ele), fie el al lui Juan Domingo Peron, Hugo Chavez, Evo Morales, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodată realele probleme economice si sociale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a soluționat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stânga ori de dreapta, a dus, nu de puține ori, la ruina instituțiilor democratice, singurele care pot proteja libertățile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, România, au nevoie de responsabilitate, de moderație, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi seducătoare, ii pot face pe apostolii neo-leninismului și pe discipolii lor să creadă că trăiesc mult-așteptatul chiliasm, extazul lui l’événement, dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheamă l’esprit de sérieux.

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete în dulap. Istoria acestei formațiuni, ca și acțiunile sale prezente, vorbesc despre un atașament nedezmințit față de miturile staliniste. Nu știu vreun alt partid care să se manifeste mai virulent împotriva globalizării, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pieței libere. În condițiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fără limite, al refuzului demagogic de a plăti datoriile și al acceptării condițiilor FMI. Retorica sa belicos-inflamatorie rămâne îndatorată celor mai penibile clișee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cât de anacronic, pe atât de contraproductiv. Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat. PCG și-a folosit influența mediatică și din mediile academice stângiste pentru a împiedica analizele demistificatoare privind rolul său în anii Războiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții, atât în țară, cât și în exil. Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere. Lagărele de concentrare funcționau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decât al celorlalți staliniști est-europeni.

O carte recentă (“Mărturisiri dintr-o călătorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și internaționale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafă, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București.

În “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii. Reacțiile furibunde ale stângii comuniste la adresa cărții demonstrează că la atâția ani de la sângerosul război fratricid pasiunile rămân nedomolite, iar adevărul continuă să se afle sub asediu. În procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost și ea condamnată la moarte, dar sentința a fost comutată întrucât era mama unui copil de numai șapte luni. Au urmat ani lungi de închisoare și deportare în lagărele de pe insule. În chip ironic, singurul judecător din Tribunalul Militar care a votat împotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tânărul ofițer Gheorghios Papadopoulos, cel care, în 1967, avea să devină liderul juntei de la Atena. Peste ani, aveam să citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viața dictatorului grec, despre dragostea nevrotică dintre ziarista italiană și acel veșnic revoltat, un strigăt împotriva oricărui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era în ultima fază a bolii ce avea să o răpună curând, o combatantă fragilă, devenise ținta celor care cândva nu conteneau să o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profeții corectitudinii politice, fusese excomunicată, blamată pentru “rasism” și “extremism”. Era acuzată că se ”vânduse” lui Berlusconi, că trădase idealurile Rezistenței antifasciste în care luptase cândva ea însăși. Primea obscene telefoane nocturne, amenințări repugnante, numai pentru că îndrăznise să spună ce crede…

Știam încă din adolescență multe despre cultura politică a comunismului grec, m-a interesat din rațiuni intelectuale și personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistenței din Grecia de André Kedros (scriitor de stânga, legat de avangardă, născut în România cu numele Virgil Solomonidis). Când aveam 19 ani am citit ediția franceză, apărută la Éditions de Minuit, a acelei cărți blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukács. Prefața era scrisă de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile cărți despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxiștilor eretici greci de către oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis în interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cântece de același Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

In clasa a zecea, cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec, mort într-un straniu accident de automobil în noiembrie 1967 (astăzi H. A. este europarlamentar reprezentând PCG). Trupul său fusese expus în clădirea Ateneului Tineretului, unde se află acum ICR (cu puțină vreme înainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost înmormântat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finanțe în fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

Știam casa de pe strada Pictor Negulici în care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis și în care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Puțin mai încolo, după ce traversai strada Amiral Bălescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunoștea bine cu Elena Pătrășcanu, văduva liderului comunist ucis în 1954, recăsătorită cu regizorul grec Yiannis Veakis. Sora tatălui meu era prietenă cu doctorița Sanda Alevras, soția unuia dintre kapetanii din prima fază a Războiului Civil. În ianuarie 1968, din rațiuni personale, mi-a fost dat să aflu despre luptele de stradă dintre cele două facțiuni ale PCG (pro-moscoviții și “eurocomuniștii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevărului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o clădire din apropierea actualului Muzeu al Țăranului Român, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea și radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. În 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis și cea condusă de Partsalidis, Zisis Zografos și Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominația Centrului moscovit, cea de-a doua facțiune, PC din Grecia (interior), sprijinită de mulți comuniști aflați atunci în închisori, revendica destalinizarea partidului și susținea ieșirea din paradigma bolșevică. Cum Ceaușescu îi susținea pe “interioriști”, postul de radio al PCG s-a mutat de la București la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. În 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenți doar exponenții liniei eurocomuniste (Haralambos Drakopoulos și Antonis Brillakis). În anii ’50, instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (cominformistă) și greacă a fost Pavel Câmpeanu. Nu știu să fi lăsat memorii legate de acele obscure împrejurări. Pe linia Gospodăriei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. După înfrângerea comuniștilor în Războiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fără părinții lor, practic răpiți, în “democrațiile populare”, în special în România, Ungaria și Cehoslovacia. La Florica, în fostul conac al Brătienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele încă prea puțin cunoscute ale Războiului Rece (menționez aici cartea lui Nicholas Gage, “Eleni”, și filmul cu același nume).

Între 1966 și 1968, în apartamentul de deasupra noastră, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numărul 31, au locuit Kostas și Maria Kollyannis. După Congresul al XX-lea al PCUS, Kostas Kollyannis i-a luat locul, alături de Apostolos Grozos, lui Zahariadis în fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfășurat la București, mai exact la Snagov, în martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prăbușirea celui aclamat cândva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea să moară, asemeni lui Matyas Rakosi, în exil în URSS). În anii ’70, ultra-dogmaticul Kollyannis a fost înlăturat din vârful PCG, succesorul său a fost Harilaos Florakis, el însuși fost comandant în cadrul EAM, armata comunistă. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixațiile dogmatice.

Am descoperit similitudini șocante cu experiența comunismului românesc, inclusiv dimensiunea bizantinismului, permanența intrigilor la vârf, obsesia fracționismului și atitudinea evlavioasă în raport cu Stalin și URSS. Am aflat despre prezența la București, în anii ’50, a întregii conduceri din exterior a PCG, inclusiv a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. În acea perioadă, Zahariadis împreună cu acoliții săi, sprijiniți direct de Securitatea românească și de Secția Internațională a PMR (condusă de Ghizela Vass) au organizat prigoana împotriva unor militanți acuzați de titoism și alte asemenea pseudo-crime. Între aceștia, redactorul-șef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat în pivnița casei în care locuia Zahariadis pe strada Grădina Bordei, întemnițat și lichidat de Securitate în România), Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscută femeie din conducerea stângii elene, soția lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis și câți alții. Băieții lui Roussos au mers la Liceul “Caragiale” din București.

Adevărul istoric este că PCG a urmărit să întemeieze o “democrație populară”, deci un sistem totalitar de tip est-european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotanții lui Zahariadis, se mândrea într-un raport trimis la Moscova că în a doua fază a Războiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanți troțkiști au fost executați de poliția secretă comunistă (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzați de “subversiune contra-revoluționară” despre care a scris Orwell în “Omagiu Cataloniei”, era pus în practică acum în Balcani. Teroarea era considerată o armă justificată împotriva “reacțiunii monarho-fasciste”, a “agenților” și “sabotorilor”. Printre victime se numărau toți cei care îndrăzneau să pună sub semnul întrebării strategia grupului Zahariadis, de la șeful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratică Greacă). Am citit cu fascinație, prin anii ’70, exemplarul ”numai pentru uz intern” al traducerii românești a cărții lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a împrumutat-o colega mea, Nadia Badrus). Îmi amintesc prefața scrisă de unul dintre cei mai inteligenți politologi neo-marxiști din acei ani, el însuși exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. În acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atrăgea atenția asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revoluționară “de jos” și maniacalul control exercitat de aparatul stalinist, dintre gherilele lui Velouchiotis și Markos, pe de-o parte, și instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte și oraș ca epicentre ale acțiunii, etc. Ca și în Spania Războiului Civil, ca și în America Latină în anii ’60 și ’70, nu era vorba doar de rivalități personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revoluției.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminentă familie intelectuală, a studiat filosofia, a luptat în rezistența anti-nazistă și apoi în Războiul Civil (de fapt în cele două războaie civile). Cartea de amintiri se ocupă de două subiecte esențiale, pe lângă tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. În primul rând, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trăsătură împărtășită cu acela din România). Apoi, Elli Pappas îl acuza pe Zahariadis că l-a trimis deliberat pe Beloyannis să moară pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern întâlnit și în alte partide comuniste, inclusiv în cele din Spania și Portugalia, ca să nu mai vorbesc despre relațiile stranii dintre Castro și Che Guevara care ar putea explica susținerea de către Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperată nevoie după înfrângerea dezastruoasă din 1949. Mai mult chiar, deși sanctificat, Beloyannis era și țapul ispășitor pentru politica ineptă a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas își amintea de cuvintele îndurerate și amare ale lui Beloyannis: “Și când te gândești că vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se știe, linia partidului este întotdeauna “justă”, doar indivizii pot comite erori, acțiuni pentru care trebuie să plătească, la nevoie cu viața. Cea mai importantă lecție a cărții lui Elli Pappas, consonantă cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legată de efectele funeste ale psihologiei de sectă în care devotamentul “perinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.
Militanții au fost educați să îndeplinească orbește poruncile “statului major al revoluției”. Chiar în închisori domnea aceeași disciplină morbidă, aceeași supunere fără murmur a minorității față de majoritate, a activiștilor de la bază în raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, soția lui Zahariadis a revenit la numele de fată; soția unui cadru denunțat ca revizionist, dar reabilitat, și-a reluat numele de căsătorie. Idealismul mult trâmbițat de propaganda comunistă ascundea de fapt obediență și carierism, ambele justificate în numele unor presupuse scopuri superioare, un adevăr gnostic știut doar de sacerdoții din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca și pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicația consta în religia seculară, în mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al speranțelor, încarnare a zorilor care cântă: “Tinerii la sfârșitul secolului douăzeci nu pot înțelege relația pe care o avea un comunist în anii ’40 cu Partidul. Era în chip limpede o relație metafizică. Părerea mea personală era că a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umană. Era o pedeapsă mai aspră decât condamnarea la moarte”.


Pappas a scris această carte ca avertisment pentru tânăra generație de comuniști din Grecia. Din păcate, cuvintele ei au fost și sunt ignorate. Încercând să îndeplinească îndemnul lui Beloyannis de a trăi pentru fiul lor și pentru a se răzbuna pe cei care i-au trădat, Elli Pappas a scris o carte esențială despre cosmosul mental și marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet și închis, idealist și metafizic, o formă ierarhică de organizare bazat pe societățile asiatice, teocratice, patriarhale și platonice”. PCG a denunțat cartea în termeni vitriolici încă înainte de apariție. În “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei comunismului grec, se întreba de ce n-a părăsit Elli Pappas partidul, chiar după ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a văzut că “ușa închisorii fusese de-acum deschisă și că tot ce avea de făcut era să o împingă ușor și să iasă”. Răspunsul Mariei Margaronis merită citat, pentru că este într-un fel legat de explicațiile unui Belu Zilber privind pariul său existențial comunist, susținerea acordată fără rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba așadar de persistența trecutului și de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate și supunere care a fost comunismul grec, forjat în timpul rezistenței față de un ocupant străin, întărit de experiența represiunii, conservat precum în chihlimbar de lunga absență a unui spațiu deschis pentru discuție politică”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cât se poate de pertinentă, aplicabilă și în discuțiile despre traumele post-dictatoriale din alte țări, inclusiv România: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni să o spun, tema adeziunii totale la mișcările revoluționare de masă este una dintre cele mai importante din psihologia politică modernă. Aceste pasiuni, raționalizate drept axiome științifice, se hrănesc din incertitudini și resentimente, din anxietăți și invidii istorice, dar și din instincte egalitariste și colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea forțelor liberalismului antitotalitar și continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gândire și pe dubla morală. Aici rezidă originea răului reprezentat de ceea ce gânditorul Kostas Papaïoannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat și a justificat totalitarismul de tip bolșevic.”

"Nu orice formă de anticomunism este legitimă” – interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă

Petru Clej

Articolul Iohannis, Bjoza și legionarii a stârnit numeroase controverse și dezbateri uneori aprinse. L-am rugat pe istoricul ieșean Adrian Cioflâncă, membru atât al Comisiei Elie Wiesel de studiere a Holocaustului în România cât și al Comisiei Vladimir Tismăneanu pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România să comenteze pe marginea acestei dezbateri.


Petru Clej:
Cum comentați criticile la adresa decorării de către președintele Iohannis a președintelui AFDPR, Octav Bjoza?


Adrian Cioflâncă:
Criticile au mers pe două direcții, atât către președintele Klaus Iohannis și consilierii săi, cât și către președintele AFDPR, Octavian Bjoza.

Să încep cu cele la adresa președintelui nou ales. Dacă stăm și judecăm calm, discuțiile apărute nu ar trebui să mire pe nimeni. Era normal ca primul gest public al președintelui nou ales să fie privit cu maximă atenție și prudență, pe măsura impactului emoțional urmărit. Prin alegerea ca președinte, tot ce face Klaus Iohannis se mută spre un alt palier al atenției publice. Ceea ce putea trece neobservat când era primar al Sibiului sau privit cu îngăduință când era candidat la prezidențiale este scrutat cu maximă severitate în noua sa postură. Ieșirile sale publice nu mai pot fi calculate în termeni exclusivi de PR, ci ca parte a unor politici. Oamenii tind să privească autoreferențial gestica prezidențială și vor sa vadă în fiecare pas un gest reprezentativ. Evident, niciodată nu va fi toată lumea mulțumită, dar deciziile trebuie cântărite cu maximă atenție pentru ca numărul nemulțumiților să fie cât mai mic. Acesta este criteriul cantitativ. Criteriul calitativ este însă și mai important: este esențial ca gestica prezidențială să servească fără rest valorile democratice. Când oamenii nu se simt reprezentați și când sunt puse în cauză, fie și indirect, principii democratice ies discuții serioase.

În orice analiză (nu am nici o îndoială că și la Cotroceni se fac analize de tip SWOT), ideea decorării lui Bjoza ar fi evidențiat marea vulnerabilitate ridicată de declarații pro-legionare făcute de acesta. O simplă căutare pe google sau youtube le scotea la iveală. Ele se găsesc pe internet de mult timp și poate cei care îl consiliază pe Iohannis s-au gândit că nu vor mai conta. Numai că prin includerea președintelui AFDPR în gestica simbolică a președintelui și acesta a fost promovat la un alt nivel de atenție publică.

Declarațiile pro-legionare ale Octavian Bjoza nu aveau cum să nu conteze și să nu provoace scandal. Ține de gramatica elementară a democrațiilor europene ca orice elogiu al unei mișcări extremiste și antisemite să fie tratat cu severitate, iar asocierea unei instituții publice și a unei organizații reprezentative la așa ceva să fie criticată.

Păstrându-ne calmul în continuare, putem încerca să înțelegem rațiunile din spatele deciziei de decorare a lui Octavian Bjoza. Probabil ideea a fost nu atât de a decora o persoană, cât de a cinsti o organizație care înseamnă ceva în România – Asociația Foștilor Deținuți Politici. Klaus Iohannis a făcut mai multe declarații la început de mandat în care se arată preocupat de cultivarea memoriei critice a regimului comunist. A cerut, și el, după Emil Constantinescu și Traian Băsescu, înființarea unui muzeu al comunismului și rezolvarea dosarelor revoluției. Decorarea președintelui AFDPR trebuia să se înscrie în această serie care să arate că noul președinte este, și el, preocupat ca statul român să facă gesturi reparatorii față de cei care au suferit în comunism. Ar fi fost mai nimerită decorarea AFDPR, dar, din câte îmi dau seama din Legea privind sistemul național de decorații al României, pot fi decorate doar persoane, nu și instituții sau organizații (cu excepția unităților militare). Totuși, legea spune clar că aprecierea se face individual, așa încât decorarea lui Octavian Bjoza trebuia privită cu maximă precauție, ca o speță de sine stătătoare, dincolo de bunele intenții și mizele simbolice ale gestului prezidențial.


Petru Clej:
Vi se pare Octav Bjoza un simpatizant al Mișcării Legionare?


Adrian Cioflâncă:
Cred că trebuie să plecăm de la premiza bunei credințe. După izbucnirea scandalului, Dl. Bjoza a avut mai multe intervenții în care a spus că nu este nici pro-legionar, nici antisemit. Acest lucru contează și trebuie luat în seamă. Dar în poziția în care se află – de președinte al celei mai importante organizații naționale a foștilor deținuți politici și de subsecretar de stat în Guvern – contează încă și mai mult semnalele publice pe care le dă, discursurile, anturajul și deciziile luate. Or aici avem câteva probleme.

Disputele din interiorul AFDPR față de problema legionară sunt vechi, din anii ’90, doar că acum a ieșit la suprafață subiectul. Știam că va izbucni această dezbatere publică despre statutul simbolic al foștilor deținuți politici, am și anticipat-o prin mai multe articole pe care le-am scris în ultimii 2-3 ani (iată doar trei dintre ele aici, aici și aici). Din câte știu, fostul președinte ale AFDPR, Ticu Dumitrescu, a ținut ca apele să fie separate în cadrul organizației și s-a ținut deoparte de manifestările pro-legionare și pro-antonesciene, inclusiv de cele comemorative. Foștii deținuți legionari s-au grupat, cu precădere, într-o altă organizație – Federația Română a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști. Separarea simbolică menținută în timpul lui Ticu Dumitrescu era o decizie strategică care a asigurat prestigiul AFDPR. Noua conducere a AFDPR, reprezentată de dl. Bjoza, prin acțiuni și declarații din ultimii ani, pare că se depărtează de vechea poziționare strategică.

Dl. Bjoza nu se poate să nu observe că ne confruntăm, în ultimii 2-3 ani, cu o resurgență a legionarismului, laolaltă cu o resuscitare a simpatiei față de Ion Antonescu. Adepții diferitelor variante de extremism și antisemitism sunt tot mai vocali, mai îndrăzneți, mai agresivi și mai subtili. Partea cea mai gravă este că ei au reușit, la fel ca în anii ’90, să contamineze zone ale mainstream-ului democratic, organizații și instituții publice. La fel ca în anii ’90, dar și ca în perioada interbelică, mulți din lumea bună, democratică, minimalizează problema, o bagă sub preș. Din cauza plusului de îndrăzneală și agresivitate al extremiștilor, care beneficiază de inerția Parchetului și ignoranța unora dintre „oamenii buni”, îndrăznesc să profețesc că în câțiva ani s-ar putea să avem din nou probleme politice mari cu extremismul politic și intelectual.

Neo-fasciștii se folosesc astăzi de un procedeu totalitar al comuniștilor pentru a-și promova imaginea. Represiunea comunistă a avut un efect uniformizant și pervers, aducând sub același statut de „deținut politic” și sub umbrela acelorași tipuri de acuzații penale oameni care credeau în / militau pentru lucruri foarte diferite, unele democratice, altele totalitare. Să nu uităm contextul în care s-a instalat comunismul și a debutat represiunea comunistă. În 1945-1950, cu precădere, întreaga Europă, și nu numai, era preocupată de defascizare și penalizarea criminalilor de război. România avea un bilanț catastrofal: viața politică a țării fusese influențată de unele dintre cele mai puternice organizații fasciste din Europa, iar regimul Antonescu se găsea pe un îngrozitor loc 2-3 în clasamentul țărilor care participaseră la exterminarea evreilor. Acest lucru este îndeobște ignorat în metanarațiunea victimizantă despre instalarea comunismului, or fără a-l lua în considerare nu înțelegem toată povestea. Pe fondul prăbușirii politice și morale postbelice, răul fascist a ușurat instalarea răului comunist.

Declanșată de România sub imboldul Uniunii Sovietice, forța care venea cu puterea armatelor sale și cu autoritatea celei care contribuise decisiv la înfrângerea nazismului, campania de penalizare a criminalilor de război și a fasciștilor, însoțită de descalificarea administrativă pe scară largă a celor care slujiseră vechile regimuri politice din România (o lustrație radicală), avea un grad de legitimitate în ochii Europei, care proceda cam la fel, și ai cetățenilor români care suferiseră sub legionari și Antonescu. Au fost arestați, judecați și condamnați oameni în uniformă și civili care au participat la masacrarea în masă a evreilor și civililor, pe teritoriul României și al fostei Uniuni Sovietice, la alte tipuri de violențe, la jafuri, violuri, la propaganda fascistă care a făcut acceptabilă crima etc. Dosarele penale ale acestor spețe au fost ținute sub cheie de Securitate și cele mai multe au fost date spre studiu abia din anii 2000. Ele se găsesc la CNSAS, accesibile la sala de studiu. Am văzut multe dintre ele, iar pe cele mai multe nu s-a mai uitat nimeni înainte. Prin urmare, nu sunt rezumate în manuale și nu fac obiectul dezbaterilor publice. Totuși ele există și va trebui să vorbim despre ele. Andrei Muraru, consilierul prezidențial despre care presa a spus că se află în spatele recomandării de decorare a lui Bjoza (de care, trebuie să o spun, am fost apropiat și cu care am colaborat la IICCMER și la Arhivele Militare) are marele avantaj că și-a scris teza de doctorat pe tema proceselor criminalilor de război. Știe și el, știu și destui alții, că numărul celor închiși pentru fapte grave, precum crime, violențe și abuzuri din timpul războiului, este deconcertant de mare. Aceștia ar fi fost penalizați în orice democrație postbelică. Desigur, rămâne să discutăm de la caz la caz corectitudinea procedurilor judiciare, raportul dintre faptă și pedeapsă, regimul de detenție, posibilitatea de a confrunta sursele etc. Unii legionari sau antonescieni au fost închiși pentru fapte imaginare sau pentru delict de opinie. Alții, însă, repet, erau responsabili pentru fapte grave care pot fi documentate și din alte surse. Așadar, trebuie văzut de la caz la caz. Oricum documentația acestor procese nu poate fi ignorată dacă vrem să înțelegem istoria recentă și dacă știm să folosim imensul material pus la dispoziție de arhive.

Or aici a intervenit mișcarea perversă, de tip totalitar, a regimului comunist. Profitând de legitimitatea efortului retributiv și utilizând definiția dimitrovistă a fascismului, care reunea sub același acoperiș conceptual mișcări extremiste și partide democratice pro-capitaliste, comuniștii au disimulat sub efortul de a-i pedepsi pe adevărații criminali campaniile lor represive, dezlănțuindu-se împotriva tuturor forțelor democratice și a bystander-ilor percepuți ca „dușmani”. Pe fondul tentației de obnubilare a Holocaustului, de care se lasă cuprinși și comuniștii, preocupați de propria victimizare, din anii ’50 încadrarea juridică a celor aflați în închisori a șters și mai mult granițele dintre fasciști și democrați. Se vede din documente, autoritățile judiciare au schimbat masiv încadrările juridice ale faptelor fasciștilor, cele mai multe fiind reunite sub umbrela unor infracțiuni contra clasei muncitoare, puse în egală măsură și pe seama militanților partidelor istorice, democratice, și a nevinovaților. Aceasta era o metodă de anihilare morală a democraților. Suporterii democrației din închisori care nu s-au găsit niciodată în aceeași tabără cu legionarii, cuziștii și antonescienii au resimțit din plin, foarte dureros, această strategie de uniformizare diabolizantă. Se vede acest lucru din documente și din memoriile pro-democraților scrise după revoluție, care, în detenție, au căutat pe cât posibil să se țină separați, nu atât fizic, cât sub aspect moral și al valorilor împărtășite de extremiști. Cu precauție critică trebuie înțeleasă și preocuparea administrației penitenciarelor de a-i separa pe legionari de restul lumii, pentru că ethosul radical al primilor întreținea fanatismul și făcea noi prozeliți (cei deveniți legionari în închisori se numără astăzi printre cei mai virulenți și impenitenți propagandiști extremiști din spațiul public).

Demnitatea democraților și nevinovaților din închisori a apărat-o în primul rând Ticu Dumitrescu și trebuie să o apere astăzi  AFDPR și dl. Bjoza, pentru că este vorba de un efort admirabil pe care comuniștii au căutat să-l anuleze. Nu întâmplător adepții neo-legionari și neo-antonescieni se manifestă agresiv pentru a topi diferența, perpetuând, de fapt, un rău făcut de comuniști, pe baza afinității totalitare.

Deisgur, nu doar încadrarea juridică, ci și viața în comun în închisori / colonii de muncă și suferința au avut efecte uniformizante. Democrați și extremiști au trăit la un loc, au suferit împreună, au căutat să colaboreze – sau nu. Documentele arată mii de situații, a căror poveste o spun și o vor spune istoricii ani de acum încolo.

Dar, revin, sub aspectul valorilor împărtășite diferențele sunt sensibile, dar fundamentale și de neignorat. O democrație este, în primul rând, despre valori și orice carnaval axiologic nu face decât să o submineze. Regimul antonescian este, în primul rând, despre Holocaust și crime în masă. Morala legionară pe care o lăuda dl. Bjoza nu este totuna cu morală creștină sau etica modernă. Era o morală antimodernă, antidemocratică, eshatologică și mesianică, bazată pe ideea de purificare etnică și pe o demonologie în care figura evreului ocupa un loc primordial. Legionarismul nu este despre creștinism, purificare morală și izbăvire, este în primul rând despre antisemitism. Luați sau reluați scrierile legionare ca să vă convingeți. Când dl. Bjoza laudă la modul general, fără caractere individualizate, morala legionară, cum a făcut în 2009, sau când participă fără discernământ, asemeni altor persoane publice, la comemorări ale „eroilor legionari” și „sfinților închisorilor” (aleși ca din întâmplare preoponderent sau exclusiv dintre legionari) se poate gândi că poate aduce un afront memoriei democratice. Aceasta este și strategia neo-legionară de ani buni, de a amesteca în plan public valorile și personalități din diferite sfere politice, pentru a promova insidios propriul cult – iar dl. Bjoza trebuia să-și dea seama de asta. În poziția în care este are o mare responsabilitate. Conform unei relatări a lui Michael Shafir, la o manifestare din 2013 despre „sfinții închisorilor”, dl. Bjoza i-a spus lui William Totok, pe care îl credea evreu, citez după sursă, „Mai întâi ne-ați luat țara, acum vreți să ne luați și sfinții”. Aceasta este o formă dezolantă și contrafactuală de a cădea în plasa discursului legionar.

Nu, Ion Gavrilă Ogoranu, Valeriu Gafencu și Iustin Pârvu nu sunt sfinții acestei țări și nu reprezintă valorile democratice pe care se bazează prezentul și stabilitatea României. Aici se separă apele decisiv. Nu orice formă de anticomunism este legitimă. Anticomunismul pro-totalitar, antidemocratic și antisemit repugnă în lumea civilizată. Au studiat cei care fac apologia sfinților dosarele penale ale celor înșirați de la CNSAS? La puțini le-am văzut semnătura pe dosare. Evident, oamenii care au trecut prin închisori știu multe din experiența carcerală directă, pentru care am un mare respect, dar și studiul istoric are rostul lui pentru a tempera memoria și mitologiile. La nivel public sunt cunoscute multe amănunte despre biografiile celor menționați, dar sunt redate adesea unilateral și encomiastic. Suferința trebuie cunoscută, dar și faptele (am dat câteva exemple aici). Despre prejudiciul adus de legionari ideilor democratice și integrărității fizice și morale a unor colectivități și indivizi (evrei, în primul rând) nu pare să pese multora.

Totuși, cred, vreau să cred că aceia care au intrat în închisori pentru un crez democratic nu vor să știe că sunt puși la un loc cu cei care au omorât alți oameni sau au promovat discursul urii. Povestea suferinței comune din închisori o va spune istoria oricum, dar aici este vorba despre valori democratice și valorizare memorială. Asta este și semnificația unui discurs al președintelui celei mai importante organizații a deținuților politici sau a decorației unui președinte de stat democratic: ce valori promoveaza prin gesturile publice.


Petru Clej:
Cum comentați atacurile la adresa lui Vladimir Tismăneanu în legătură cu criticile sale la adresa decorării lui Bjoza?


Adrian Cioflâncă:
Semnalând public problema, Vladimir Tismăneanu și Centrul pentru Combaterea Antisemitismului nu au făcut decât să îndeplinească o datorie democratică. Dincolo de simpatiile și antipatiile personale ale celor care au intrat în dezbatere și de faliile politice și ideologice care au separat diferite poziții, la o evaluare rece rămâne ideea că prin decorarea lui Bjoza scandalul era imminent.

Tot analitic vorbind, pot face distincția între diferite tipuri de reacții, fie izvorâte din antipatii personale, fie din disensiuni politice care își au originea mai ales în momente fierbinți precum 2006, 2009 și 2012, fie din antisemitism, naționalism și idiosincrasie ideologică. Vorbesc aici de reacțiile extreme. Orice ar vrea să transmită cineva, atunci când se raportează obsesiv, denigrator și exterminator la adresa cuiva nu poate fi luat în seamă – e o regulă elementară a polemicii și e valabilă pentru toată lumea. Virulența obsesională face față de cineva devenit țintă publică ani la rând să mă strângă în spate. E o formă de hate-speech.

Mă simt dator să fac și o mărturisire personală. Sunt, toute proportion gardée, prietenul lui Vladimir de zece ani, am învățat foarte mult de la el, am făcut lucruri importante împreună și vom mai face. Sunt și voi fi solidar cu el, pentru că servește foarte bine știința și democrația. Opțiunea mea este să îi iau rar apărarea în public pentru că credibilitatea mea este redusă tocmai de calitatea prieteniei (deși îmi place să cred că îmi păstrez tonul moderat și analitic). În acest caz a făcut ce trebuie.


Se întâmplă că am rămas apropiat și de oameni care au fost prietenii lui Vladimir Tismăneanu înainte vreme și nu mai sunt astăzi sau care nu l-au suportat niciodată. Așa e viața. Nu port toate războaiele lui Vladimir – și nici nu-mi cere asta, așa cum nimeni nu poate omenește să poarte războaiele tuturor. Știe să se apere bine și singur și, în momente importante, prietenii i-au fost alături. Datorez multe, în termeni simbolici, și altora care acum se găsesc în tabere democratice diferite. În mintea mea, știu de multe ori cine are dreptate și cine nu, dar, pe cât posibil, nu intru în răfuieli publice cu oameni de care am fost /sunt apropiat. Când observ derapaje, iau distanță. Sau îi las pe alții să apere interesul public, pentru că mai sunt mulți alții care o pot face și o fac, cu rândul. Gestionarea prieteniilor antogonice este unul din lucrurile cele mai dificile din viața unui om și nu mă pot lăuda că m-am descurcat foarte bine, dar încerc.

Vladimir Tismăneanu, turnat de prieteni, demonizat de Securitate

Dan Tăpălagă

[Nota: Interviul e vechi, dar a redevenit actual pentru că nu încetează atacurile pe „chestiuni de dosar” și viață privată a membrilor familiei lui Vladimir Tismăneanu]


“Este un tinar cu o constitutie fizica slaba, inteligent; are inclinatii spre munca stiintifica de cercetare; foarte naiv si influentabil, fapt care il determina sa-si schimbe usor impresiile despre persoanele cu care intretine relatii”
Un ofiter de Securitate schitase, intr-o nota de mina, portretul celui care avea sa fie ales judecatorul comunismului romanesc.

“Cain” si mama

Caligrafiata de un anonim birocrat al delatiunii, nota informativa pare rezultatul unei vizite la Hermina Tismaneanu. Sint, poate, cele mai triste file din dosarul deschis de Securitate in 14.07.1983 sub numele conspirativ “Cain”. Securitatea avea, probabil, un fel de umor ermetic. In Biblie, Cain, “cel fugar si pribeag pe pamint”, isi ucide fratele. In tinerete, comunismul i-a fost, pesemne, tinarului Tismaneanu un fel de frate vitreg nascut din parinti ilegalisti. Dar pina sa ajunga sa-si judece fratele ucis, a vinat comunismul, iar comunismul l-a vinat pe el. Pe Ermina, mama ramasa in tara, Securitatea a haituit-o cu lunile. Citindu-si dosarul intr-o zi torida la Bucuresti, fiul Erminei cade in infernul secret al propriului sau trecut: “Realizeaza cit sint de atasat de mama mea, incearca sa foloseasca aceasta arma psihologica, mergind in vizite dese”. Degetele ii aluneca febril pe manuscris, cautind numele mamei scris cu majuscule.
“Infatuat, dezechilibrat, lipsit de maturitate”


Vizitele incepusera probabil in vara lui ’83, dupa fuga in Statele Unite. Ofiterul de Securitate batea insistent la usa mamei sperind sa patrunda astfel in mintea sofisticata a fiului: “Tismaneanu Hermina inclina sa creada ca fiul sau a fost atras la Europa Libera speculindu-i-se unele tare din caracterul sau ca infatuarea, precum si lipsa de maturitate si experienta de viata”. Securistul-psiholog adaugase la fisa tinarului “Cain” si alte simptome de boala: “Dezechilibrat, sensibil la laudele care i se aduc de catre persoane din anturajul sau, ceea ce il face in multe ocazii sa se ralieze la actiuni nechibzuite care ii sint sugerate de persoane ce-i speculeaza tendinte spre infatuare, este atasat de rudele din tara; nu este o fire materialista”.

Ce urmarea, de fapt, Securitatea? 

Tismaneanu isi stringe pleoapele, intr-un gest reflex de silit memoria:
“Incercau sa o convinga sa-mi scrie. Sa-mi urmez cariera stiintifica. Sa renunt la Europa Libera, sa renunt la criticarea regimului. Sa ma ocup de ce vreau, de scoala de la Frankfurt, filosofie sociala, dar sa las in pace conducerea partidului”.

Scrisorile Herminei si Securitatea

Vizitele ofiterului au dat partial roade. Tismaneanu isi aminteste ca Hermina incepuse sa-i scrie prin ’83, rugindu-l sa-si vada de cariera lui.
“Erau cuvinte-semnal, de pilda expresii pe care stiam ca mama mea nu le-ar folosi sau sugestii de genul “nu pot sa cred ca fiul meu face”, mama nu mi-a vorbit niciodata in acesti termeni, si exista in dosar o inregistrare a unei convorbiri, cind eu dau telefon dupa o asemenea scrisoare si spun ca daca nu inceteaza acest gen de presiuni asupra ei, ma voi adresa tuturor autoritatilor americane.
Spunindu-i direct, aceasta nu este o scrisoare pe care o mama o trimite fiului ei. Ea spune: “Te rog mult, inceteaza”, eu i-am raspuns… “Nu vorbesc cu tine, lasa-ma sa spun ce am de spus, vorbesc cu cei care ne asculta in momentul acesta.”

De ce a fugit din tara? 

Cind s-a produs declicul? Si de ce? Ce anume l-a izgonit din raiul comunist pe fiul ratacitor? Sunt, poate, intrebarile cu care ofiterul ii scotea mama la raport. Pe nota informativa scrisa de mina a caligrafiat raspunsuri reale sau, poate, imaginare.
“A mentionat ca fiul sau a inclinat sa ramina in strainatate intrucit in tara nu s-a putut afirma asa cum ar fi dorit. In acest sens, a relatat ca a incercat sa ocupe diferite functii in cercetarea stiintifica, care i-au fost refuzate pe motiv ca nu are “dosar corespunzator”. 
Cel mai mult l-a afectat faptul ca in anul 1980 nu a fost admis la concursul de ocupare a unui post de asistent universitar la Institutul de Constructii din Bucuresti. Acest esec l-a demoralizat foarte puternic si i-a afectat constitutia fizica, slabind intr-o perioada scurta de timp 20 kg?! Totodata, a fost deosebit de suparat din cauza decesului tatalui sau, la care tinea foarte mult.”

Povestiri periculoase despre Nicu Ceausescu

Adevarul e ca fugise dintr-un fel de lehamite intelectuala pe care aveau sa o constate atit securistii cit si turnatorii. Povestea fugii are si ea paradoxurile ei. Gratie conexiunilor Kominterniste ale parintilor, cei care l-au extras din Romania pe fiul fostilor ilegalisti au fost comunistii spanioli.
“Nu am ajuns in Spania, mama mea s-a simtit foarte prost. Asta era exact in septembrie 1981. Sint la Paris intre septembrie si sfirsit de mai 1982, ajutat de vara primara a tatalui meu.”
Din Spania aterizeaza in Venezuela si, dupa un scurt sejur, se stabileste in Statele Unite. 

De ce era insa fugarul mai periculos afara decit in tara, unde nu prezentase prea mult interes in ochii Securitatii? Tismaneanu tocmai incepuse misiunea pe care o simtise nedefinit inca din studentie: “Socul lor a fost transmiterea in februarie 1983 a articolului despre Nicu Ceausescu – “socialismul dinastic din Romania”. Semnificativ nu exista nici o referinta in acest dosar la textul de fond, poate cel mai incendiar, pentru ca era scris de un fost coleg de clasa al lui Nicu”. Pe cel mai controversat dintre fiii lui Ceausescu, micul Vladimir, il stia din liceu.
“Dar ce-i deranjeaza foarte tare si undeva ma distinge in raport cu alte personalitati ale exilului, este prezenta in presa americana, intr-o revista foarte influenta care se numea “Problems of communism”".

Turnat de un fost coleg de serviciu

Cum Tismaneanu devenise periculos afara, Securitatea isi sufleca minecile si se pune serios pe treaba. Recruteaza turnatori dintre fostii colegi de serviciu din tara si ii trimite pe urmele profesorului sa-i citeasca gindurile inainte sa le rosteasca public. Cu infinite precautii, nu cumva sa sperie vinatul:
“Conform sarcinii primite, in perioada deplasarii in SUA, ianuarie-aprilie 1986, sursa l-a contactat pe Vladimir Tismaneanu, fost coleg de serviciu in tara. Pentru realizarea contactarii si prevenirea aparitiei unor suspiciuni din partea lui Vladimir Tismaneanu, potrivit indicatiilor primite, sursa s-a folosit de un intermediar, respectiv profesor de sociologie la Universitatea Columbia din New York. (?) Sursa a avut doua convorbiri telefonice cu Vladimir Tismaneanu, care se afla la Philadelphia, prima de cca 15 minute, din biroul profesorului, si a doua, de cca 50 de minute”.

“Nevrotic sunt si asta nu e grav”

Tismaneanu il recunoaste usor:
“Colegi de laborator de sociologie, care dau si ei referate, si unele dintre ele chiar foarte josnice. Asta ar fi de fapt dezgustul cu care ma intilnesc”.
Imi spune cine e, insa nu vrea sa-i fie publicat numele in ziar.
“Nu au decit sa stea ei cu constiinta lor. Sa-i intrebe intr-o zi propriii copii despre ceea ce s-a petrecut si daca ii vor intreba precum pe fostii nazisti “ce-ai facut tu si ce-ai stiut tu?” sa aleaga intre a minti in continuare sau a-si asuma o minima raspundere pentru ce au facut.”
Mai exista o categorie de turnatori care se gindesc ca fostul lor amic o sa vada textele intr-o buna zi.
“Scriu ca sint arogant, ca sint narcisist si ca sint nevrotic. Cum imi spunea un foarte bun prieten, distins intelectual roman, “pai da, cam asa esti” Arogant nu sint, dar nevrotic sigur sint si asta nu e grav.”

Turnatori cu aer academic 

Pe linga turnatoriile ordinare, la dosarul “Cain” s-au adaugat si grotesti delatiuni stiintifice. Unul dintre profesorii de la Universitatea de Sociologie din Bucuresti era pentru Securitate sursa “Costin”:
“Din contactele pe care le-am avut cu el si din observatiile facute, am constatat ca era un tinar foarte increzut, sigur de sine, cultivat cu lectura de specialitate mai bogata decit alti colegi, convins de faptul ca are o misiune de indeplinit in sfera stiintei. Cei care l-au avut student, prof (?) si altii considerau ca este foarte dotat, avind aprecieri pozitive la modul cum a invatat si la pregatirea lui de specialitate. Cunoscind aspiratiile sale si aflind de la colegii lui unele dintre reactiile sale in munca, mi-am dat seama ca, pe masura ce incerca sa se apropie de cercetarea “academica” si de invatamint, fara a reusi, el a acumulat o serie de insatisfactii, pe care le-a trait intens, devenind un nemultumit si un refulat cu accente de agresivitate in plan stiintific. O izbucnire in acest sens mi-a parut a fi brosura pe care a scris-o, consacrata Scolii de la Frankfurt, publicata in Editura Politica, in care sub masca unei analize critice ferme si a unui limbaj pretentios facea de fapt apologia membrilor scolii, pe care prin datele biografice si prezentarea tezei lor, de fapt, ii populariza in Romania”.

Securistii “Romaniei de Miine”

Este, poate, figura emblematica de turnator sinistru, vioi si dupa 89. Il recunoaste, dar ca si cazul colegului de serviciu refuza sa-i faca public numele. “Costin” isi va continua cu abnegatie munca de turnator si dupa caderea lui Ceausescu. Prin 91, trimite o scrisoare Universitatii din Maryland. “Se adresa sefului de departament intr-o engleza foarte schiopatinda spunind ca nu am ce cauta ca profesor, intrucit tatal meu a facut ce a facut si eu sint fiul lui”, isi aminteste cel turnat, schitind o grimasa.

“Se afla la vremea aceea in vizita la Washington si era oaspetele meu, profesorul George Voicu de la Universitatea din Bucuresti. Seful de departament ne-a chemat sa ne arate aceasta scrisoare imunda. Ca argument pentru americani sa critici pe cineva pentru ce a facut taica-su este o aberatie. Nu poate fi conceput ca argument, nu intra in mentalul american. Seful de departament mi-a spus ca este un text abject si ca pot sa-l arunc direct la gunoi”. Nenorocirea e ca sursa “Costin” a pregatit generatii intregi de studenti ai Facultatii “Spiru Haret”. Caz scoala: “Romania de ieri” s-a infiltrat, iata, in “Romania de Miine”. Dosarul Tismaneanu a fost inchis la trei luni dupa Revolutia din (?) 89.

“Tunareanul”, impins spre “Cobra”

Printre zecile de file cu abjectii, turnatorii scabroase amestecate de-a valma cu drame personale, in dosarul “Cain” plutesc citeva file comice. Sint mesajele cifrate transmise de ofiterii Securitatii. In octombrie 89, “Negoiul” expedia in tara o telegrama clasificata strict secret: “Selectez ca detin tichete din care rezulta ca, in cadrul calendarului “Centrului Woodrow Wilson” din Vadu se inscrie un seminar privitor la Ceahlau. Vladimir Tismaneanu, lector in stiinte politice la Universitatea Pennsylvania din Philadelphia, va prezenta o comunicare despre comunismul romanesc”. Decodificat, Vadu se traducea cu New York, iar Ceahlau era Romania. In alta nota, tot Negoiul informa Securitatea ca “taunul a mentionat ca t.v. ar fi de nationalitate tunareana, aspect pe care mizeaza si mentorul sau in incercarea de a-l impinge spre centrul cobrei din cimpina”. Adica o sursa a Securitatii descoperea ca Tismaneanu este de origine evreiasca, “centrul cobrei” insemna Europa Libera, iar Cimpina, Washington.

Scandalul agentul Volodea

“Nu a existat niciodata un agent Volodea. Este o inventie, o fabricatie totala. Eu m-am adresat singurei institutii abilitate de statul roman sa studieze dosarele de Securitate, care a produs un document clar ca nu am avut nici un fel de colaborare, agent sau colaborator. Deci nu exista vreo afirmatie mai puternica decit asta. Pot sa va fac si aceasta declaratie: nu am avut niciodata de-a face cu un agent CIA. N-am fost agent al nici unei politii politice, fie ea din Est sau din Vest, din Nord sau din Sud, niciodata”

spune Vladimir Tismaneanu aproape amuzat de un scandal care-l lovise in plin la scurt timp dupa sosirea la Bucuresti. Virful campaniei anti-Tismaneanu, dupa numirea la sefia Comisiei de la Cotroceni, avea sa-l atinga pe 13 mai ziarul “Ziua”, intr-un articol semnat de Vladimir Alexe, intitulat “Agentul Volodea”. 


Punindu-i in discutie legitimitatea de sef al Comisiei, ziarul sugera voalat ca ar fi fost agent al Securitatii si il acuza de-a dreptul ca ar fi plecat din tara cu ajutorul ei. Mustind a sovinism, textul sugera ca “misiunea” comisiei ar fi responsabilizarea “poporului roman” pentru crimele comunismului. Tismaneanu s-a adresat CNSAS, care a stabilit ca nu a colaborat, n-a fost informator sau agent al Securitatii. Ulterior, admitind ca a comis o greseala, ziarul a cerut scuze intr-un editorial semnat de directorul publicatiei. Textul publicat de” Ziua” provocase reactia puternica a societatii civile, care a semnat un protest la adresa ziarului, acuzindu-i derapajele antisemite.

Dialog Vladimir Tismăneanu şi Cristian Pătrăşconiu: „Raportul Final este realizarea mea de vârf, atât profesional cât şi moral”

Dialog între Vladimir Tismăneanu şi Cristian Pătrăşconiu despre momentul condamnării comunismului în Parlamentul României în data de 18 decembrie 2006, precum şi despre efectele acestuia în spaţiul public românesc.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce păstrezi în memoria afectivă cel mai pregnant din ziua de 18 decembrie 2006?


Vladimir Tismăneanu:
Era o zi ploioasă, veniseră în ţară, să fie împreună cu mine, soţia mea Mary şi fiul nostru Adam. Locuiam la Vila Lac 2, unde au locuit şi alţi membri şi experţi ai Comisiei Prezidenţiale. Acolo s-a definitivat Raportul Final. În dimineaţa zilei de 18 decembrie m-am văzut cu prietenii de la revista 22, cu Cristian Vasile, cu membrii CPADCR care erau la vilă: academicianul Alexandru Zub, istoricii Smaranda Vultur, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Mihnea Berindei, scriitoarea şi istoricul literar Ruxandra Cesereanu. Aflasem că, în ziua precedentă, Vadim Tudor făcuse ameninţări publice că mă va agresa fizic în clădirea Parlamentului. A venit să ne ia Bogdan Tătaru-Cazaban, pe atunci consilier de stat. Am clar în memorie ce s-a petrecut în Parlament: isteria vadimiotă, urletele şi scandările vituperante, calmul lui Traian Băsescu atunci cînd continua să-şi citească, imperturbabil şi apăsat, discursul de condamnare a dictaturii comuniste ca „ilegitimă şi criminală”.


Cristian Pătrăşconiu:
A fost, se poate spune aşa, marea zi a vieţii tale?


Vladimir Tismăneanu:
Nu e nicio exagerare – aşa a fost. Am mai spus-o, o spun din nou: operă colectivă, Raportul Final este realizarea mea de vârf, atât profesional cât şi moral. Rolul meu a fost să pun pe picioare şi să menţin coezivă o echipă de cercetare, să formulez (împreună cu Cristian Vasile) ipotezele centrale, structura Raportului. Mă apucă rîsul când citesc obiecţiile unor lăutărişti care reproşează Raportului “vicii metodologice”. Ca şi cum ei ar fi citit documente similare din alte ţări. Mă rog, pentru unii strugurii sunt mereu acri…

Evident, a fost un demers care avea nevoie de sprijin politic, iar Traian Băsescu ni l-a asigurat în chip constant şi consecvent. Fără intervenţiile sale, inclusiv la Vasile Blaga, pe atunci ministru de interne, accesul experţilor la arhive ar fi fost mult mai dificil, multe documente citate în Raportul Final ar fi rămas inaccesibile.


Cristian Pătrăşconiu:
Care a fost, cît de succint e posibil să fie povestită, foaia de parcurs a acelei zile? Să începem aşa: e 18 decembrie, dimineaţa, bei cafea…La hotel sau unde stăteai? Deci, bei cafea, dimineaţa devreme şi…  


Vladimir Tismăneanu:
Ţi-am spus mai devreme despre cum s-a derulat ziua. Nu-ţi ascund că aveam mari emoţii, nu cred că am fost în stare să mănînc mai mult decît o felie de pîine prăjită, şi aceea înghiţită cu greu. Ştiam că Ion Iliescu şi PSD-ul vor boicota sesiunea camerelor reunite. Congresul PSD “înfierase” Raportul înainte de publicarea sa. În “Jurnalul naţional” eram ponegriţi şi batjocoriţi. Un fost disident a publicat chiar un mini-serial cu titlul “Comisii de futilitate publică”.

Aveam conversaţii telefonice intense, inclusiv cu Doru Baconsky, consiler prezidenţial, cu Horia Patapievici (cel care, împreună cu Cristian Vasile, a fost mereu alături de mine în acele luni), cu Mircea Mihăieş, sosit de la Timişoara pentru a fi prezent la şedinţa Parlamentului. Telefoane de la ziarişti, cred că m-ai căutat şi tu, lucrai pe atunci la “Cotidianul”, în faza sa cea mai onorabilă. M-au căutat Razvan Ionescu şi Ioana Lupea ca să fie siguri că seara, după recepţia de la Cotroceni, voi veni la o cină, la Clubul Diplomatic, oferită de “Evenimentul Zilei” pentru membrii Senatului EvZ. Nu ţin jurnal, deci nu-ţi pot da detalii mai precise, mă pot înşela asupra unor amănunte, dar în genere acesta a fost tabloul.

La Parlament, Mary şi Adam s-au dus, împreună cu Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, în lojile de la balcon, acolo unde avea să se desfăşore celebra scenă cînd Horia Patapievici a protestat împotriva vadimiadei. Eu am mers într-o sală de protocol, erau acolo fostul premier bulgar Filip Dimitrov (cu care sunt amic încă de pe vremea cînd a fost ambasador la Washington) şi fostul preşedinte Emil Constantinescu. A venit, ceva mai tîrziu, şi Regele Mihai. Am mers apoi, cu toţii, către sala cea mare, am luat loc unde ni s-a spus. A urmat ceea ce ştii.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum îţi aminteşti scena balconului, văzută din sală? Mă refer la ceea ce li s-a întîmplat lui Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş? Ai văzut şi înţeles imediat ce se întîmplă acolo?


Vladimir Tismăneanu:
Eu eram în rîndul din prezidiu, stăteam lîngă Adriana Săftoiu, ne mai şopteam diverse lucruri. Adriana era extrem de enervată de acel grotesc spectacol. Lîngă ea stătea prietenul meu Teodor Baconsky, cum ziceam, consilier prezidenţial pe atunci. Am auzit deodată strigătul lui Horia, îi puteam zări pe Andrei Pleşu, Mircea Mihăieş, Gabriel Liiceanu, am văzut că se petrece un fel de ambuscadă la balcon, mi-era teamă pentru ai mei, Adam şi Mary erau acolo, în loja vecină.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce ţi-au spus cei doi după acest moment?


Vladimir Tismăneanu:
Amîndoi ştiau că infamia  nomenclaturistă fusese lovită în moalele capului. Amîndoi se aşteptau să fie atacaţi şi insultaţi. Dar şi-au păstrat perfect siguranţa de sine. Se ştia atunci, cum se ştie şi acum, că între noi există o prietenie indestructibilă. Nu cred însă că am zăbovit prea mult, noi trei, în a despica firul în patru pe acest subiect. Important era că Vadim s-a făcut definitiv de baftă, s-a compromis iremediabil, pe plan intern şi internaţional. După acel moment, a fi anti-Raport te cam aducea în barca vadimiot-iliesciană. Pe urmă abia au apărut Şiulea, Ernu, Rogozanu şi alţi iluzionişti în căutare de faimă şi autoritate. Cum ştii, n-au obţinut-o pe niciuna…


Cristian Pătrăşconiu:
Cît ai stat în Parlament, în ziua condamnării?


Vladimir Tismăneanu:
Cam trei ore.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce regie trebuie să aibe acest moment, faţă de ceea ce s-a întîmplat în cele din urmă? Vreau să spun – aţi scurtat programul, aţi amînat unele momente, aţi adăugat altele?


Vladimir Tismăneanu:
Niciun fel de schimbare, totul a decurs riguros în funcţie de programul pregătit. Eu am plecat după încheierea sesiunii împreună cu Doru Baconsky spre recepţia de la Cotroceni. Eu eram destul de nervos, Doru şi-a menţinut un calm olimpian. Era şi victoria sa, fusese foarte implicat în pregătirea acelui moment. Îi rămîn recunoscător. Mary şi Adam au venit cu Mircea şi Horia.


Cristian Pătrăşconiu:
Cu cine ai vorbit şi ce anume, dacă îţi mai aminteşti, dintre oficialităţile invitate la această şedinţă?


Vladimir Tismăneanu:
Cum ziceam, cu Adriana şi Doru. Pe coridor, cu Stejărel Olaru, era chiar cînd intrasem în clădirea Parlamentului. Stejarel avea o geantă diplomat, cînd i-am zis că Vadim a promis că mă va bate, a spus că stă lîngă mine şi-l pocneşte cu cărămida respectivă (servieta). În clipa aceea s-a apropiat de noi Răzvan Theodorescu, senator PSD, pe care îl cunosc înca din anii 70. Mi-a spus că nu este de acord cu viziunea Raportului, că el, victimă a epocii Dej, a putut să scrie şi să predea în anii lui Ceauşescu. L-am ascultat şi mi-am văzut de treabă. Cum îmi văd şi acum.


Cristian Pătrăşconiu:
Una dintre criticile de întîmpinare, ca să zic aşa, dar formulată ca atare şi ulterior condamnării în Parlament a comunismului e următoare: demersul vine prea tîrziu. Cum îi răspunzi?


Vladimir Tismăneanu:
Niciodată nu este prea tîrziu cînd vorbim despre justiţie morală şi politică. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Urmărirea foştilor torţionari este o obligaţie morală şi un act de terapie politică. Documentarea cu maximă scrupulozitate şi acribie profesională a naturii şi practicilor sistemului totalitar comunist este, cred, o precondiţie pentru a evita dezabuzarea, cinismul, apatia noilor generaţii. Memoria are nevoie să fie fortificată prin ceea ce Pierre Nora a numit „locuri de memorie” – muzee, monumente, spaţii de pelerinaj. Preşedintele Jacques Chirac a cerut iertare cetăţenilor evrei ai Franţei, vii şi morti, pentru rolul regimului de la Vichy în Holocaust. A făcut-o în 1995, la cîteva decenii după Shoah. Deci, nu mi se pare că momentul 18 decembrie 2006, crucial pentru cultura politică a democraţiei din România, ar fi venit prea tarziu. Ar fi fost preferabil să vina mai devreme, neîndoios. Dar trebuiau îndeplinite cel putin două condiţii esenţiale: prima, existenţa voinţei politice, absentă pînă la Traian Băsescu. A doua, existenţa unui grup de istorici, politologi, sociologi etc tineri, formaţi în spirit democratic, bine pregătiţi academic, eliberaţi de clişeele pernicioase ale naţional-stalinismului.


Cristian Pătrăşconiu:
O a doua – anticipînd raportul de condamnarea, dar exprimată mai ales după ce Raportul a devenit act oficial al statului român: actul de condamnare a comunismului e excesiv de formal, e fără consecinţe. Cum îi replici? 


Vladimir Tismăneanu:
Aici cred că avem de-a face cu multă ipocrizie. Sunt unii care, fără a avea habar de tradiţiile comisiilor de adevăr (Truth Commissions) pe plan global, îşi dau cu presupusul despre pretinse vicii metodologice. Nu spun că am fi atins perfecţiunea, dar există capitole, cele mai multe, care sunt ceea ce se cheamă state of the art în domeniul explorat. Cînd citesc că nu am fi fost suficient de riguroşi, aş vrea să aflu ce-i împiedică pe criticii noştri să producă ceva similar. Ori măcar să fie direcţi şi să ne spună care sunt paginile în chestiune.

Eu cred că “Enciclopedia comunismului românesc” publicată de INST (Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului) este o lucrare valoroasă, nu mă dedic torpilării sale prin tot felul de insinuări degradante. Aşa văd eu lucrurile cînd e vorba de comunitatea epistemică. Salut, tot dinspre INST, cartea Anei Maria Cătănuş despre mişcările şi acţiunile disidente din România. Admir publicaţiile grupului de cercetători din jurul Memorialului de la Sighet. Preţuiesc mult ceea ce fac mulţi cercetători din institutele de istorie ale Academiei. Cred că meschinaria şi reaua credinţă trebuie taxate ca atare. Ele nu au ce căuta într-un spaţiu intelectual onest.

Actul condamnării a fost unul refondator, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, fost expert al CPADCR. Huiduilelile isteroide din parlament au marcat, spre a-l cita pe istoricul Andrei Pippidi, membru al Comisiei Prezidenţiale, cea mai ruşinoasă pagină din istoria acestei instituţii. N-aş despărţi semnificaţia simbolică a condamnării de aceea legală şi pedagogică. Cristian Vasile a scris adeseori despre procese cîştigate în instanţă prin invocarea Raportului Final. Arhivele Naţionale au devenit tot mai transparente. Discurul despre trecutul recent a devenit mai puţin îmbîcsit şi auto-glorificator. Servitorii ceauşismului anti-cultural, maniacii protocronişti şi urmaşii lor au fost delegitimizaţi. E puţin lucru? Nu cred.


Cristian Pătrăşconiu:
Îţi propun să sintetizăm diversele tipuri de reacţii la acest Raport şi la întreg momentul condamnării comunismului. Mai întîi, registrul negativ – care sînt principalele tipuri de critici? De la cele care uzează sau mimează că fac uz de argument(e) pînă la cele mai violente? Ce registre ale refuzului, ale minimalizării sau ale negării absolute au fost utilizate de adversarii şi de duşmanii Raportului?


Vladimir Tismăneanu:
Mircea Mihăieş a făcut-o exemplar chiar atunci, imediat după 18 decembrie, într-un articol publicat în “România Literară”. Reiau în mare ce scria el. În primul rând, inamicii Raportului au fost beneficiarii regimului prăbuşit în decembrie 1989, nomenclaturişti de varii niveluri, securiştii şi ideologii fără şira spinării, toţi cei care se simţeau şi încă se simt solidari cu sordida încrengătură de interese ce şi-a zis “societate socialistă”. Apoi, istoricii de formaţie şi formulă naţional-stalinistă, de la Florin Constantiniu, Viorica Moisuc la Ioan Scurtu. Alţi adversari, protocroniştii desemnaţi în Raportul Final ca instrumente ale cultului ceauşist. De pildă, Mihai Ungheanu, cel care a şi rostit în Senatul României un discurs furibund în care mă numea “konternist pentru eternitate” (anticipînd măgăria lui Radu Calin Cristea care, într-un omnd serial apărut în imundul “Observator Cultural” mă numea “Homo Sovieticus”, dupa ce, mai întîi, mă numise “Homo Brucanus”). Măcar lui Ungheanu nu i-am făcut nici un bine în viaţă… Despre Vadim, Bolcaş şi ceata lor de trîmbiţaşi pseudo-naţionalişti nu mai e nevoie să vorbesc. De la extrema stângă, s-au mobilizat autorii unui volum pamfletar coordonat de Ernu, Rogozanu, Şiulea şi Ţichindeleanu (acesta din urmă a scris unul din puţinele texte decente din carte). Pe urmele lui Michael Shafir, Dorin Tudoran a scris şi el despre “viciile metodologice” ale Raportului, dar nu i-a contestat global valoarea. Mai întristătoare a fost reacţia unui istoric de care am fost apropiat, Dinu C. Giurescu. A scris lucruri bizare, dar, în final, a inclus Raportul Final în bibliografia cursului său de istorie contemporană ţinut la Universitatea din Bucureşti. Despre “Antene”, nu mai insist: acolo Mircea Badea făcea spume la gură şi mă numea “Clismăneanu”. Cum a scris Dan Tăpălagă, Raportul a funcţionat ca o hîrtie de turnesol în viaţa politică şi intelectuală românească.


Cristian Pătrăşconiu:
În oglindă – cum ai sintetiza şi îndosaria tipurile de aprecieri, de reacţii pozitive? 


Vladimir Tismăneanu:
Merită amintite cuvintele de preţuire scrise de Dennis Deletant, Charles King, Gelu Ionescu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Vlad Mureşan, Zoe Petre (da, Zoe Petre!), Laszlo Tokes, Valeriu Stoica, Stelu Lambru, Lucia Hossu-Longin (da, Lucia Hossu-Longin!), tu (Cristi Pătrăşconiu), Tom Gallagher (care, pînă la Raport scrisese critic despre mine, în special legat de volumul de dialoguri cu Ion Iliescu), Andrei Cornea, Sabina Fati, Andreea Pora, Anca Cernea, Rodica Palade, Mihai Neamţu, Sever Voinescu, Ioan T. Morar, Cătălin Avramescu. GDS mi-a decernat Premiul său, alocuţiunea de laudatio a fost rostită de Gabriel Liiceanu. Am primit numeroase mesaje private dintre care două mi-au rămas în suflet. Este vorba de ceea ce mi-au scris doamna Alexandra Bagdasar Bellow, distinsa matematiciană din Chicago şi regretata profesoara Cornelia Comorovski. A scris foarte frumos despre Raport profesorul Virgil Nemoianu. La Sighet, am mers împreună cu Cristi Vasile şi Bogdan Iacob să discutăm efectele Raportului. Am fost invitaţi de doamna Ana Blandiana şi de domnul Romulus Rusan. Cred că aceia pentru care societatea deschisă este un ideal politic şi moral au îmbrăţişat perspectiva civic-liberală propusă de Raport.


Cristian Pătrăşconiu:
A propos de aşezarea în categorii ale direcţiilor de reacţii la conţinutul acestui Raport, în zona critică eu cred că au existat mai multe tipuri de reacţii. Una, pînă la un punct comică – în fond, jalnică pentru omul căre îi dă numele – este categoria „Marius Oprea”. Membru plin al Comisiei. Cel care a condamnat comunismul, alături de tine, dar care, ulterior, s-a dus în genunchi la Dan Voiculescu şi a început să justifice acţiuni ale Securităţii (vezi cazul halucinant de la Braşov, dacă nu mă înşel). Aşadar, la categoria Marius Oprea – „am o părere fermă, dar nu sînt de acord cu ea!”. Lamentabil & psihanalizabil! O altă categorie e compusă din cei care au fost direct afectaţi. Şi o a treia – e un fel de sumă a reacţiilor copiilor sau rudelor celor afectaţi, criticaţi de acest Raport. Asupra acestor două din urmă categorii, te rog să insişti puţin. A existat, în cazul vreunuia dintre cei din aceste două ultime categorii, ceva de ordinul căinţei, al regretului public, ceva de semn moral opus eticii criminale a comunismului?


Vladimir Tismăneanu:
Nu voi comenta mai departe ce spui despre fostul meu prieten Marius Oprea. Cred că nici măcar amicii săi apropiaţi nu mai pricep nimic din gesturile publice ale acestuia. Atacul împotriva Germinei Nagâţ a fost de-a dreptul ignobil. Cărţile sale rămîn însă ca repere ale cunoaşterii autentice a trecutului totalitar. Despre cei direct afectaţi, aş lua cazul unui Dumitru Popescu-Dumnezeu, fostul inchizitor ideologic al “Epocii de Aur”, unul dintre cei mai zeloşi şi nocivi arhitecţi ai delirantului cult al lui Ceauşescu. În memoriile sale atacă Raportul Final cu furie, mă acuză de lipsă de onoare ştiinţifică şi cîte altele. I-am răspuns amabil, s-a înfuriat şi m-a luat din nou la refec într-un articol apărut, of all places, în “România Literară”. La fel, m-a denigrat fostul propagandist şef al PCR, Paul Niculescu-Mizil. În revista “Cultura”, ne-a atacat fostul critic literar al “Scânteii”, C. Stanescu, pomenit în Raport drept un susţinător al politicilor culturale ale defunctului regim. N-a fost? Cînd am scris despre Adrian Păunescu, la moartea acestui menestrel al comunismului dinastic, a sărit ca ars Fănuş Neagu, deşi el nu cred că figurează în Raport.

Alţii care nu ne-au iertat: fostul ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSR (organizaţia a supravieţuit, nu şi RSR), D. R. Popescu. În mult-lăudatele sale amintiri, “Internaţionala mea”, impenitentul marxist-leninist (insist pe leninist) Ion Ianoşi are şi el cuvinte de ocară la adresa demersului nostru. Lista, dragă Cristi, e lungă şi revelatoare pentru aceste nostalgii şi ranchiune. L-am amintit pe Dorin Tudoran, a cărui atitudine a fost constant ambivalentă. Cum ştim, omul s-a specializat în “echidistanţă”. De cîteva ori a reluat reproşurile politologului Michael Shafir care susţinea, într-un interviu cu Dan Tăpălagă, că Raportul suferă de grave deficienţe metodologice. Motivaţiile lui M. Shafir sunt extrem de personale, zic să nu intram în detalii, chiar nu contează. Dorin Tudoran a făcut şi afirmaţii punctual inexacte, prefer să le ignor.

Copiii şi rudele sunt o categorie interesantă. Nu doar Andrei Cornea ne-a susţinut, dar şi tatăl său, respectatul profesor Paul Cornea, autorul unei superbe cărţi de amintiri în dialog cu Daniel Cristea-Enache. Am fost sustinut de prietena mea Luminiţa Pană, fiica fostului înalt demnitar comunist, azi romaciera Cela Varlam. La fel, constant şi consecvent, bunul meu prieten, istoricul de artă din Lausanne, Radu Stern, el însuşi fiu de ilegalişti. Nu am destule cuvine de mulţumiri pentru marele grafician Tudor Jebeleanu şi soţia sa, pianista Delia Pavlovici. Fostul neu coleg de clasă, Vladimir Doicaru, fiul generalui Nicolae Doicaru, fostul şef al lui Ion Mihai Pacepa, debarcat de Ceauşescu după rămînerea acestuia în Vest, mi-a spus în repetate rînduri: “Volo, nu te teme, dreptatea e de partea voastră”.

Dar, din cîte ştiu, au existat şi continuă să existe destui inamici ai Raportului din zona nomenclaturii, ceea ce, să admitem, este firesc, oamenii îşi apără imaginea, fără să le pese de ceea ce spun documentele. Să-ti dau un exemplu: m-am trezit cu un mesaj de la Ioana Pintilie, fiica lui Pantiuşa şi a Anei Toma, care îmi nega dreptul de a vorbi despre aceste lucrui. I-am răspuns pe “Contributors”, textul există într-una din cărţile mele. La fel, mi-a scris înfuriată o nepoată a Ghizelei Vass. În ce-l priveste pe Bogdan Olteanu, nepotul de fiică al Ghizelei de Fier, a fost onest atunci cînd a spus că face distincţia între bunica sa, pe care e iubit-o, şi personajul politic despre care e normal să scrie specialiştii. Bănuiesc că sunt şi alţii care nu au fost fericiţi cu ceea este spus în Raport. De pildă, nici Radu Ioanid, nici Gheorghe Campeanu, cei care au îngrijit şi prefaţat cartea de la Polirom, susţinută de IICCMER-ul condus de Marius Oprea la prima ediţie şi de cel condus de Andrei Muraru la cea de-a doua, cu fragmente din dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan, nu fac nicio referinţă, din cîte ţin minte la Raport. Cînd ajungi să-l elogiezi pe “disidentul” Brucan, nu poţi fi de acord cu ceea ce este scris în Raport.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum apreciezi că a fost – şi pe termen scurt, şi mediu – momentul condamnării comunismului: mai degrabă popular sau mai degrabă impopular? 


Vladimir Tismăneanu:
Este o temă pe care aş prefera să o discute alţii. Cît pot de concis, cred că a avut un efect de trezire a elitelor, de catalizator al unei prea mult amânate confruntări cu trecutul traumatic.


Cristian Pătrăşconiu:
După acest Raport, ţi-ai făcut duşmani noi? Dar prieteni noi? 


Vladimir Tismăneanu:
Duşmanii nu sunt ai mei, ci ai demersului condamnării comunismului ca sistem ideocratic întemeiat pe teroare, constrîngere, minciună. Dar, pentru că mă întrebi, ţi-aş spune că nu am avut mari surprize. Nu mă aşteptam să se bucure Iliescu, Vadim sau Voiculescu (Gelu şi Dan în egală măsură). Nu mă aşteptam să exulte Dinu Săraru, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Olivia Clătici, Aurelian Bondrea, Constantin Olteanu sau Paul Niculescu-Mizil. Era normal ca aceştia să se simtă atacaţi, ofensaţi, ulceraţi. La fel, un Ilie Bădescu, ieri protocronist ceauşist, azi propagator al doctrinei dughiniste. Dar mi-am făcut nenumăraţi prieteni, în primul rînd printre tineri. S-a născut o direcţie intelectuală şi morala care susţine viziunea Raportului Final, deci nu pe mine, eu nu candidez la nicio funcţie, ci o filosofie politică, o constelaţie valorică menită să susţină democraţia liberală din România.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum ţi-l aminteşti pe Traian Băsescu în acea zi de 18 decembrie? Ce ţi-a spus în acea zi?


Vladimir Tismăneanu:
Ne-am văzut în sala în care s-a ţinut sesiunea camerelor reunite. M-am apropiat de el, ca să vorbim; ştiam că va urma un balamuc, Vadim se agita de-acum, bănuiesc că Traian Băsescu fusese informat la ce ar trebui să se aştepte. I-am reamintit de discuţia noastră din martie, când mi-a propus să preiau conducerea Comisiei Prezidenţiale. Ţi-am mai povestit, eram la Seattle, erau acolo şi Paula Apreutesei, Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar. Urma să ţin o prelegere la sediul Microsoft din Redmond despre “Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismul românesc”. Cabinetul preşedintelui sunase la Washington, soţia mea Mary le-a dat numărul de la hotelul din Seattle. În fine, am vorbit, probabil că mai mult de o jumătate de oră. Când i-am spus unde mă aflu, că văd din camera mea Oceanul Pacific, a spus: “Vă invidiez că vedeti Oceanul Pacific. Ceea ce vă propun eu nu vă fi poate foarte liniştit, foarte pacific, pacifist.”. La rândul meu, i-am spus va trebui să avem stomac de oţel. Am reluat sintagma pe 18 decembrie, acel scurt dialog de dinainte furtunii ce avea să vină. O furtună, îmi permit să o spun, purificatoare. Seara ne-am văzut din nou la recepţia de la Palatul Cotroceni. Am câteva poze la care ţin mult: una cu Traian Băsescu, Mircea Mihăieş şi cu mine. Alta, cu Regina Ana, Horia Patapievici şi Adam, fiul nostru.


Cristian Pătrăşconiu:
V-aţi văzut, atunci, în 18, doar în sala în care a ţinut discursul de condamnare? Sau, şi înainte? Dar, după momentul oficial?


Vladimir Tismăneanu:
Cum ziceam, ne-am văzut seara, dar n-am vorbit pe larg. Voiam să-i mulţumesc pentru susţinerea consecventă a demersului nostru. Era însă prins în discuţii cu Lech Walesa şi cu alţi oaspeţi. M-a sunat a doua zi, era spre seară. M-a întrebat dacă am ascultat interviul său de la BBC. Nu-l auzisem. Am intrat pe net, l-am găsit. Spunea acolo lucru extrem de măgulitoare despre Comisie, despre Raport, despre mine. Dar mai ales, spunea că ar dori să-mi ceară să continui activitatea Comisiei. Aşa s-a ajuns la înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale Consultative care a existat pînă în decembrie 2009 (a fost prelungită cîteva luni după alegeri, şi-a încetat existenţa în martie 2010).  L-am revăzut înaintea plecării noastre spre Timişoara unde am făcut Craciunul cu ai mei, cu Mircea şi Ilona Mihăieş, cu Adriana Babeţi, cu alţi prieteni.


Cristian Pătrăşconiu:
Atunci, în 18 decembrie, a spus ceva despre spectacolul –în multe privinţe de prost gust – din sala sau de la balcoanele Parlamentului?


Vladimir Tismăneanu:
Traian Băsescu nu este un sperios, nu se panichează, are un calm contagios. Cînd l-am întrebat dacă nu s-a simţit intimidat ori încolţit de circul vadimiot, mi-a răspuns în stilul său grav şi totuşi plin de umor: “Domnule profesor, eu mă adresam, prin televiziuni, ţării, ştiam că vocea mea va fi auzită, nu urletele lor”. Este interesant de povestit că pe 19 decembrie eram la GDS, în biroul Rodicăi Palade, serbam momentul cu şampanie şi tort. Mihnea Berindei m-a chemat în biroul secretarei, Cristina Spătărelu (a fost şi secretara tehnică a Comisiei, îi mulţumesc şi pe această cale). Mi-a dat receptorul telefonului, la capătul celălalt era Monica Lovinescu, voia să mă felicite. I-am spus că Vadim se dedase la un spectacol odios. Mi-a răspuns asemănător cu Traian Băsescu: “Ce contează, domnule Tismăneanu, zbieretele acelui apucat? Noi am învins!”. Şi nu greşea. Cînd, după cîţiva ani, am mers în casa ei şi a lui Virgil Ierunca, am văzut că ţinea pe noptiera de lîngă pat, Raportul Final, ediţia tipărită, în prima fază, la Monitorul Oficial. În acele zile am primit un superb mesaj de la Gelu Ionescu care îmi spunea că dacă Vlad Georgescu ar fi fost în viaţă, s-ar fi aflat, alături de noi, printre membrii Comisiei.  Avea dreptate, negreşit.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum aţi perceput reacţiile din seara zilei în care a fost şedinţa de condamnare a comunismului? Le-am putea trece la reacţii ultra-rapide, le-am putea plasa în categoria „primul val”.


Vladimir Tismăneanu:
Eram poate euforici, în sensul că reuşisem să generăm acel moment de ruptură, de demarcare decisivă în raport cu ceea ce noi, autorii Raportului, am privit, arendtian, drept o expresie a Răului istoric. Printre primii care au reacţionat negativ au fost exponenţi ai BOR, ofensaţi de unele referinţe, perfect documentate şi justificate, din capitolul despre cultele religioase sub comunism. Tot în “primul val”, o mizerie din “Jurnalul Naţional”, evident pregătită din timp. Pe 19 decembrie, pe prima pagină a ediţiei scrise şi a celei online, un articol menit să mă decredibilizeze şi să mă stigmatizeze. Titlul era: “Tismăneanu, întîiul utecist al ţării”. Era semnat, parcă, de Gabriela Antoniu. Se citau, complet decontextualizate, unele fragmente din articolele semnate de mine într-un dicţionar de cultură politică pentru tineret publicat în 1981 şi scos din circulaţie la cîteva săptămîni după apariţie, datorită rămînerii mele definitive în Occident. Nu se spunea cine erau ceilalţi colaboratori ai acelui dicţionar (de pildă, Virgil Măgureanu, Mihai Milcă şi Vasile Morar), nu se spunea că eu scrisesem despre termeni preponderent filosofici (cantitate, calitate, axiologie). Scopul nu era unul de informare, ci de dezinformare, de intoxicare. Puţin mai tîrziu, pe blogul revistei “Cultura”, Alex. Cistelecan relua denigrarea. Spun denigrare pentru că dl Cistelecan-Jr ştie că în anii de dinaintea plecării am scris masiv despre Şcoala de la Frankfurt, despre tânărul Lukacs, despre Gramsci, despre sociologia reflexivă, deci nu fusesem sub nicio formă un apologet al ceauşismului. Amuzant este că aceleaşi diatribe apar în memoriile lui Ion Ianoşi, fostul instructor al Secţiei Cultură a CC al PMR, ridicat în slăvi azi de neo-stângişti drept un fel de patriarh al umanismului revoluţionar renăscut.

Pe de altă parte, în Revista “22”, istoricul Stelu Lambru publica un articol de susţinere fierbinte a Raportului Final cu titlul, cred, “Comunismul a ucis, a ucis, a ucis”. Să nu uit, în toate acele luni, m-am văzut în repetate rînduri cu dl Ticu Dumitrescu, invitaţi fiind amândoi de prietena noastră comună, doamna Gabriela Stoica, văduva jurnalistului de excepţie care a fost Florin-Gabriel Mărculescu. La fel, mă vedeam cât se poate de des cu Horia Patapievici, biroul său de la ICR era un fel de stat major al celor care lucram la Raport. Fără domnul Ticu şi fără Horia, nu ştiu cum aş fi rezistat psihic. Să mai amintesc, printre prietenii apropiaţi, pe Christina Zarifopol-Illias, pe Adriana Babeţi, pe regretata Magdalena Boiangiu.


Cristian Pătrăşconiu:
Apoi, în zilele următoare, ce a venit peste voi, ce a început sau continuat să vină către tine, către voi, către Comisie? Mă refer, desigur, la diverse forme de raportare la decizia, deja consumată, de condamnarea a comunismului?


Vladimir Tismăneanu:
Imediat după 18 decembrie, la o dezbatere organizată la Constanţa şi transmisă la Radio România, profesorul Daniel Barbu a declanşat un atac virulent împotriva Raportului. Cu o lună mai devreme, la o conferinţă-prelegere pe care am ţinut-o la FSP, invitat chiar de Daniel Barbu, acesta îşi exprimase public indignarea faţă de atacurile imunde la care eram supus. Nu mai vorbesc de un Ciprian Şiulea prin “Observator Cultural”, cel pentru care anticomunismul este ceva repugnant. Se contura ceea ce a devenit anti-anticomunismul inspirat de un Claude Karnoouh şi, mai nou, de fostul meu prieten, cîndva liberal conservator, filosoful şi disidentul maghiar G. M. Tamaş, convertit la un neo-bolşevism de-a dreptul ridicol, tocmai pentru că este epigonic şi histrionic.

După ce îşi exprimase scepticismul în raport cu ideea însăşi a demersului nostru, fostul disident Dorin Tudoran i-a trimis preşedintelui Traian Băsescu un mesaj în care îl felicita pentru ceea ce se realizase. Ţin să amintesc acest lucru, mai ales dacă ne gîndim la drumul lui Dorin Tudoran în anii ce aveau să urmeze. Oamenii sunt adeseori mai complicaţi decît ne putem imagina. Paul Goma a continuat să vitupereze contra noastră, dar, sincer, eu unul nu l-am mai citit. Pentru mine, Goma contează pînă prin 2004; apoi a pornit într-o direcţie pe care prefer să nu comentez aici şi acum.


Cristian Pătrăşconiu:
În vest, în „lumile” – politice şi, mai ales, academice – în care ai fost parte în aceşti 8 ani (cît au trecut de la condamnarea comunismului) – ai avut parte de reacţii critice, dure eventual, din partea unor oameni din Vest (includem şi SUA la „Vest”, desigur)? Ţi s-a spus, de pildă – a fost o greşeală că ai girat condamnarea comunismului? Sau, mai blînd, că a fost un exces, că a fost prea mult să condamnaţi în Parlament comunismul? 


Vladimir Tismăneanu:
Foarte pe scurt, nici vorba de critici de acest gen. În “Slavic Review”, profesorul Charles King de la Universitatea Georgetown a scris extrem de favorabil şi a menţionat mizeriile proferate împotriva mea ca exemple de pseudo-critici care confundă pamfletul sordid şi hate-speech cu analiza.  În “Problems of Post-Communism”, Cosmina Tănăsoiu a oferit o sinteză riguroasă a abordărilor din Raport. Chiar acum lucrez la manuscrisul unei cărţi pentru Cambridge University Press despre ce-a însemnat experienţa Comisiei. În “Huffington Post”http://www.huffingtonpost.com/john-feffer/the-commission-in-romania_b_4952840.html, într-un dialog recent cu John Feffer, am vorbit pe larg despre aceste lucruri. A scris şi profesorul James Mark de la Universitatea Exeter din Anglia, cu unele rezerve, dar admiţînd legitimitatea acţiunii noastre intelectuale şi morale. Am vorbit despre Raport la Indiana University, Columbia University, University of Michigan (Ann Arbor), UCLA, Wilson Center, Parlamentul European şi în multe alte locuri.


Cristian Pătrăşconiu:
Tatăl tău este menţionat în Raport – şi, a propos de asta, tu ai primit critici şi înainte de Raport (fiindcă eşti, inevitabil, fiul tatălui tău – fiindcă ar fi trebuit să îl menţionezi acolo!), şi după publicarea Raportului (pentru că, la fel, eştiu fiul tatălui tău – şi de ce l-ai menţionat acolo?). Ca în bancul celebru cu iepuraşul – ai bască, n-ai bască. E o întrebare delicată cea pe care o pun acum: îţi poţi imagina că, în 18 decembrie 2006, tatăl tău ar fi fost în Sala Parlamentului? Ce ar fi făcut? Dar dacă mama ta ar fi fost acolo? Ce ar fi spus?


Vladimir Tismăneanu:
Cristi, tatăl meu este menţionat într-o listă cu zeci, chiar sute de nume, deci nu figurează în secţiunea cu biografii lărgite despre principalele personaje ale nomenclaturii. Este menţionat alături, să zicem, de Florica Mezincescu şi Alexandru Şiperco, ca fost director-adjunct al Editurii PMR, apoi Editura Politică. Nu ştiu în ce calitate s-ar fi aflat tatăl meu acolo, pe 18 decembrie. Nu figurează printre cele 5.000 (cinci mii) de nume din cartea lui Gheorghe Crişan despre piramida puterii. N-a fost niciodată membru al CC, nu a fost deputat în MAN. A fost exclus din PMR, în 1960, pentru fracţionism şi revizionism, păcate grave în demonologia regimului.

Noi am avut un număr de criterii pentru menţionarea numelor: funcţiile deţinute în aparatele politice, ideologice, juridice, de securitate etc. Editura Politică făcea parte din sistemul nomenclaturii ideologice, deci am menţionat, ca şi în cazul “Scînteii” ori al “Luptei de Clasa” (ulterior “Era Socialistă”), numele responsabililor acestor instituţii: Sorin Toma, Silviu Brucan, Teodor Marinescu, Nicolae Corbu, Ştefan Voicu, Constantin Mitea, Barbu Zaharescu, Valter Roman,  Dumitru Ghişe, deci era normal să apară şi Leonte Tismăneanu. S-au scurs multă cerneală şi mult venin pe acest subiect care mie mi se pare de o simplitate totală. Revin la întrebare: nu ştiu ce-ar fi spus tatăl meu, dar ştiu ce mi-a zis doamna Dorli Blaga-Bugnariu, o fiinţă extraordinară de care mă leagă o caldă prietenie, că spunea soţul ei, unul dintre puţinii comunişti oneşti pe care i-am cunoscut: “Adevărul trebuie ştiut şi spus, în totalitatea sa şi fără menajamente” (citez din memorie). Mi-ar plăcea să cred că şi tatăl meu ar fi gîndit la fel. Fără nicio îndoială, aceasta era poziţia mamei mele, Hermina Tismăneanu, şi a sorei ei, Cristina Luca-Boico. Împreună cu Marius Stan, lucrez la o carte despre aceste două surori (în engleză).


Cristian Pătrăşconiu:
A fost vreodată, în ziua condamnării, nervos Traian Băsescu? Ţi-a spus ceva despre show-ul din sală şi de la balcoane?


Vladimir Tismăneanu:
Cred că era puţin enervat de tapajul din presă făcut cu o zi înainte, poate că îl iritaseră şi interviurile mele, sincer vorbind, cam prea multe şi destul de imprudente prin francheţea răspunsurilor. Dar ţii minte că atunci cînd ziceam „nu”, prietenii mei jurnalişti se cam supărau :) Ţin să spun că în toţi aceşti ani nu am trăit niciodată vreo experienţă în relaţia cu Traian Băsescu care să mă facă să mă simt jignit. Dimpotrivă, a fost întotdeauna amabil, prevenitor, deschis la dialog.


Cristian Pătrăşconiu:
Îţi propun să sintetizăm: pentru cine e acest Raport? Cui foloseşte? 


Vladimir Tismăneanu:
În primul rînd pentru cei care vor să cunoască adevărul istoric, pentru cei care refuza amnezia, pentru tinerii acestei ţări, dar şi pentru generaţiile mai vîrsnice. Raportul este o sinteză a cercetării istoriografice şi politologice, conţine referinţe la documente pînă atunci (în 2006) inaccesibile. Dar, mai ales, articulează o perspectivă, formulează o paradigmă a asumării trecutului de poziţia liberalismului civic. Deci nu orice fel de anticomunism, ci unul democratic.


Cristian Pătrăşconiu:
Vezi acest document – istoric, în mai multe sensuri „istoric”! – peste, să zicem, 50 de ani? Cum îl vezi evaluat, cum îl vezi analizat? Ce crezi că se va spune despre el, ce ai vrea să se spună, obligatoriu, despre el? 


Vladimir Tismăneanu:
În pofida mizeriilor debitate privind intenţia noastră de a impune, prin forţa statului, o naraţiune hegemonică, Raportul a fost, este şi va fi discutat în chip liber, fără interdicţii, prohibiţii şi inhibiţii. Aş vrea să se spună că un grup de cercetători şi de exponenţi ai societăţii civile au lucrat, în anul de graţie 2006, în chip asiduu şi onest, pentru ca adevărul despre trecutul totalitar comunist să fie, în fine, spus limpede, coerent şi persuasiv, astfel ca seful statului din acel moment  istoric să poată condamna, cu deplină responsabilitate, acel regim inuman, terorist, criminal şi ilegitim.


Cristian Pătrăşconiu:
A propos de o carte – minunată şi binevenită – recent apărută: Raportul va ajuta la diminuarea „unei idei care ne-a sucit minţile”? 


Vladimir Tismăneanu:

Unul dintre cei trei autori, H.-R. Patapievici, a fost membru al Comisiei Prezidenţiale. Împreună cu el, fololosind şi texte ale altor membri ai Comisiei (de pildă, eseurile Monicăi Lovinescu), am redactat “Introducerea”. Textul a fost distribuit către toţi membrii şi experţii Comisiei, au venit unele observaţii şi sugestii, dar teza centrală a rămas neschimbată şi a fost asumată de toţi cei care am lucrat la Raport: sistemul a fost unul ideocratic, ideologia a fost raţionalizarea de care comuniştii aveau nevoie pentru a-şi justifica acţiunile politice, dar, în egală măsură, a fost şi motivaţia lor. Altfel spus, ideile originare ale gnozei marxiste, cultul violenţei, lupta claselor, mesianismul proletar, apoi mistica bolşevică a partidului, exaltarea vigilenţei, rasismul social, toate aceste au fost elementele din care a prins fiinţă experimentul global comunist din veacul XX. Prin informaţiile şi analizele din Raport, sunt cît se poate de convins că avem şi noi o contribuţie, nu tocmai neglijabilă, la confruntarea cu acel trecut care nu mai vrea să treacă, spre a relua o formulă faimoasă. Tocmai de aceea am fost atacaţi. Şi chiar dacă aceste atacuri au fost, sunt şi vor fi adeseori otrăvite, vicioase, abjecte, ticăloase, unele venind chiar de la cei pe care tu, Cristi, i-ai numit intelectualii-canalii, ştim că ruptura cu comunismul este una ireversibilă. Raportul a contribuit la această ireversibilitate.