CÂNTARE ŢĂRII

Elena Mititelu

Îţi cântă pădurea din frunza măruntă

şi cerul albastru îţi cântă din vânt,

sămânţa-ncolţită sub brazdă îţi cântă,

bătrânii îţi cântă din părul cărunt...

Îţi cântă românii plecaţi în afară

pe-o bruma de bani foarte greu câştigaţi,

doar neamul şi graiul, iubirea de ţară,

acasă-i întoarce, în dor de Carpaţi...

Cu gândul curat înspre ziua de mâine,

îți cântă copiii cu glasuri de flori,

ascultă-ne, Țară-ți urăm numai bine,

sub foșnetul celor trei sfinte culori!

Măsura nasului

Elena Mititelu

pamflet

De mic taică-meu mi-a spus,

Să-mi măsor cu grijă nasul,

Iar eu, pe unde m-am dus,

Cu cei buni îmi ţineam pasul...

Anii iată au trecut,

Mi-a venit vremea de ras,

Timp în care n-am ştiut,

Decât să mă uit la nas...

În zadar îmi spunea mama,

Să nu mă întrec cu vasul,

Ascultam – pândit de drama –

Începea să-mi crească nasul...

În club seara mă duceam,

Îmi plăcea cum sună basul,

Doamne, ce mai crai eram,

Nimeni nu-mi ajungea nasul...

După ce m-am însurat,

Cei din jur îmi spuneau grasul,

Aveam mofturi de bărbat

Şi nu-mi mai cunoşteam nasul...

Toţi mă implorau cinstit,

Ca să las mai moale glasul,

Oare m-au văzut tâmpit?

Şi de ce să cobor nasul?!

Viaţa-ntreagă m-am distrat,

Pe unde-mi făceam popasul,

Ce-mi spunea tata-am uitat

Şi n-am mai măsurat nasul...

Fără bani, bătrân, golan,

Boala şi-a-nceput balansul,

Casa-mi este pe maidan,

Simt uşor că-mi pică nasul...

Ce va fi, când n-oi mai fi...?

Cin’ mi-o face parastasul?

N-am nevastă, nici copii,

Să-mi pună-n ţărână nasul...

Iartă-mi, Doamne-nvârte roata,

Măsurând-o cu compasul,

Poate mi se schimbă soarta...

Şi nu mi-o mai creşte nasul!

Ca mâine mă duc...mă duc...

Vreau aşa...de bun rămas,

Să nu fiţi ca mine – cuc,

S-aveţi măsură la nas!

Destin

Elena Mititelu

Stă în poartă o bătrână,

numărându-şi anii grei,

printre florile de tei,

streaşină-şi făcu din mână

de scântei.

I-au plecat copiii-afară,

să lucreze la străin,

pe acasă rar mai vin,

se roagă să-i vadă-n ţară

spre alin.

Tristă bătătura tace

şi bătrânul ei s-a dus,

mult curaj îi dă de sus,

ea spre stele semne-i face,

drept răspuns.

Ochii nu mai au culoare,

timpurile i-au spălat,

cât a plâns şi-a aşteptat,

cu privirea, hăt, în zare.

Ce păcat!

Stă lipită strâns de poartă,

mai în fiecare zi,

poate unul din copii,

că dorul, ştiind, nu iartă,

va veni.

Uşor, capul şi-l întoarce

şi măsoară drumu-n lung,

dar copiii nu ajung,

în batistă lacrimi stoarce

îndelung.

Noaptea-ncet, încet se lasă,

de dureri, păşind stingher,

cu nădejdea către cer,

se strecoară cuvioasă

în chiler.