Istorii Uitate (1)

Marii maestri ai lovilutiilor  

Poate ca termenul „lovilutie” o sa vi se para ciudat. Veti fi tentati sa credeti ca este vorba de o greseala de tipar sau de o neintelegere. Nici vorba de asa ceva. Pe de alta parte, nu cautati termenul in dictionar, fiindca nu-l veti gasi. El nu exista nicaieri, decat in realitatea anumitor situatii istorice: acele spectaculoase miscari politice care se doresc a fi revolutii dar dincolo de care se ascunde ranjetul had al loviturii de stat. Situatii deloc putine, cel putin in ultimele secole si ale caror repercusiuni s-au reflectat asupra unor indelungate perioade de timp. Care au fost cele mai importante si mai spectaculoase dintre ele, haideti sa vedem impreuna.


O revolutie de palat

Se numeste „revolutia glorioasa”, dar denumirea, recunosc istoricii, este cat se poate de falsa, cu toata poleiala sa tipatoare. N-a fost o revolutie ci o lovitura de stat in urma careia regele Iacob II al Angliei

a fost detronat, de o mana de complotisti parlamentari, care se aflau in legatura cu stadholderul Olandei, Wilhelm de Orania,

pe care l-au adus la putere in 1688 pentru ca promisese ca va respecta fara cracnire puterile parlamentare. La fel de gresit este numita uneori si „revolutia nesangeroasa”: au existat trei batalii importante in Irlanda si numeroase ciocniri in Scotia, duse de parlamentaristi contra regalistilor care n-au acceptat schimbarea de buna voie. Totusi, trebuie sa recunoastem ca este una dintre putinele „lovilutii” care au adus ceva bun: instaurarea democratiei parlamentare moderne, ce a inspirat marile miscari democratice din secolele XVIII-XIX.


Arogantul Napoleon

18 Brumar 1799 reprezinta o data cruciala in destinul lui Napoleon Bonaparte. Un prilej in care el si-a dovedit curajul, hotararea, dar si aroganta bazata pe forta baionetelor. In dimineata acelei zile, membrii Colegiului Batranilor care cunosteau detalii ale planificatului puci si-au avertizat colegii asupra unei presupuse conspiratii iacobine si i-au convins sa se mute la Chateau de Saint-Cloud, la vest de Paris, unde s-ar fi aflat la adapost. Generalul Bonaparte a fost insarcinat cu paza corpurilor legiuitoare. In aceeasi zi, doi dintre membri Directoratului, Sieyes si Ducos, au demisionat iar Talleyrand l-a convins pe un al treilea, Barras, sa procedeze la fel. Ceilalti doi ramasi, Gohier si Moulin, au inteles ce se pregatea de fapt si au refuzat sa-si prezinte demisiile. Forul legislativ le-a tinut partea si a continuat sa-si desfasoare sedinta. Confruntat cu rezistenta lor, Napoleon a patruns in sala, intovarasit de o companie de grenadieri si le-a impus demisia. De aici pana la numirea lui ca prim consul si apoi la proclamarea ca imparat nu va mai fi decat un pas...


Tapul ispasitor e intotdeauna binevenit

In noaptea de 27 februarie 1933, cladirea Reichstagului, parlamentul german, a fost cuprinsa de flacari si imediat s-a gasit si incendiatorul: Marinus van der Lubbe,

un olandez care, pe langa probleme psihice evidente, avea si simpatii comuniste. Nu i-a fost greu lui Adolf Hitler,

proaspat numitul cancelar al Germaniei, sa puna gravul incident in carca anarhistilor, socialistilor si comunistilor, care au fost trimisi in lagarele de concentrare, fara ca opinia publica sa condamne asemenea masuri, ci dimpotriva, incurajandu-le Incidentul a dus si la restrangerea drastica a libertatilor cetatenesti, „in interesul statului”, prin votul Parlamentului: 444 deputati au votat pentru si doar 94 dintre social-democratii ramasi in forul suprem s-au opus.

Documentul a dat guvernului – si implicit Partidului Nazist – puteri legislative si l-a autorizat sa se abata de la prevederile constitutionale pe o perioada de patru ani. Adolf Hitler obtinea astfel puteri dictatoriale. Au existat multe discutii privind gestul lui van der Lubbe: unii l-au acuzat ca actionase din cauza convingerilor comuniste, dar majoritatea istoricilor credeau, pana nu demult, ca el fusese de fapt o unealta a nazistilor, de care acestia s-au descotorosit imediat ce au facut-o sa actioneze in folosul lor. Documente recente au scos la iveala ca olandezul era doar un megaloman, dornic sa atraga atentia asupra lui. Cei mai surprinsi de gestul lui au fost deci in primul rand nazistii, dar Hitler si-a revenit rapid din surpriza si a intors lucrurile in favoarea lui.


De la Khomeini la Bin Laden

Daca astazi fundamentalismul islamic a devenit o forta de temut, faptul se datoreaza in mare masura victoriei asa-numitei „revolutii iraniene”, care a dus, in 1979, la detronarea sahului Mohammad Reza Pahlavi.

O revolutie in toata puterea cuvantului, am putea spune, tinand cont de grevele si miscarile sociale de masa prin care s-a manifestat. De fapt, o lovitura abila data de fortele nationaliste islamice impotriva unui regim pe care-l mai percepeau tot mai „vandut” Occidentului. Beneficiind si de figura carismatica a ayatollahului Ruhollah Khomeini,

unul dintre cei mai influenti oameni ai secolului XX, aceste forte s-au impus in cele din urma, revenirea lui Khomeini din exil fiind marcata de impresionante demonstratii, milioane de iranieni iesind pe strazile Teheranului spre a sarbatori victoria.

Miscarea a adus la putere o teocratie conservatoare, constituind in Iran un nucleu al fanatismului musulman, a carui prima „isprava” va fi criza ostaticilor de la ambasada americana din Teheran. Tot impotriva monarhiei a fost indreptata si miscarea egipteana din 1952, cunoscuta drept „revolutia din 23 iulie”, desi a fost un puci militar sadea de care majoritatea egiptenilor n-au avut habar. Cei ce au avut initiativa rasturnarii detestatului rege Farouk I

au fost mai multi militari, reuniti in „Organizatia Tinerii Ofiteri”. Dar, dupa ce suveranul a fost detronat, miscarea nu s-a multumit cu proclamarea republicii, ci a pornit pe un fagas socialist, materializat prin nationalizarea Canalului Suez si declansarea unui conflict cu fortele colonialiste franco-britanice. Miscarea ofiterilor egipteni, condusa de Nasser,

a inspirat numeroase alte actiuni similare, in tari arabe si africane, cea mai de succes fiind cea a colonelului Gaddafi, in Libia.


Cuba libre

De partea cealalta a Atlanticului, o miscare la fel de spectaculoasa si care a avut numeroase ingrediente ale unei revolutii, s-a petrecut in Cuba. Ducand cu tenacitate un razboi de gherila contra dictatorului pro-american Fulgencio Batista,

Fidel Castro si luptatorii sai, printre care se numara si celebrul Che Guevara, au reusit rasturnarea regimului dictatorial, la 1 ianuarie 1959, izbutind sa faca fata si invaziei din Golful Porcilor.

Desi mai degraba socialist decat marxist, Castro a fost nevoit sa se indrepte spre URSS, in conditiile in care americanii il urau de moartea. Acest „ghimpe din coasta Americii” a fost punctul de plecare al temutei „crize a rachetelor”, care in 1962 era sa arunce lumea in haosul unui razboi nuclear.


Trotki – artizanul loviturii de stat

Revolutia rusa din octombrie 1917 poate fi numita doar teoretic „revolutie” fiindca a fost de fapt rodul unor intrigi politice tesute de Lenin, pe tot parcursul acelui an, pentru rasturnarea guvernului moderat al lui Kerenski. Spre deosebire de miscarea spontana din martie, care a dus la abdicarea tarului, cea din octombrie a fost indelung pregatita de Lenin

si mai ales de Trotki,

un „artizan al loviturii de stat”, cum il considera autorul italian Curzio Malaparte. Ironia sortii face insa ca tocmai omul care s-a aflat in spatele succesului revolutiei bolsevice si al victoriei in costisitorul razboi civil ce a urmat sa fie indepartat de la putere de abilul Stalin,

printr-o lovitura de stat mult mai discreta...