Renașterea nebuniei

Traian Ungureanu

Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. Cîteva exemple nu strică, ba chiar pot ajuta un pic la menținrea bunei dispoziții și, ceva mai mult, la tristeți fără leac. 

Un caz tipic pentru mediile academice americane e Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. Peste tot în lumea ocidentală, televiziuni și ziare de mare circulație fac eforturi severe și reușesc să evite în programele lor cuvîntul Crăciun. Publicul e, totuși încurajat să sărbătorească ceva destul de neclar care se leagă de iarnă. La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! Asta lasă, totuși, descoperite celelalte anotimpuri. Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon!

Targ de Craciun, Franta

De notat, că deși misteriosul sezon menționat începe și se termină, în fiecare an, nimeni n-a reușit să-i dea de urmă și să-i pună un nume. De pildă, Felcitări cu ocazia Sezonului Wami, Bawami sau chiar Wamibawami. Cu fiecare an, Crăciunul mai pierde un pic în ochii oficialităților și ai decidenților în materie de ce se cade și ce nu se cade. După placul și gustul acestor îndrumători, Crăciunul trebuie să fie o ocazie și nu o sărbătoare, o împrejurare banală care amestecă etica de spital cu veselia unui orfelinat și rigorile unei bune ședințe de partid comunist. Noile directive au o fermitate sporită și transformă universitățile, ecranele tv și instituțiile publice în obiective strategice, puse sub pază și bîntuite de frica abaterii de la dogmă. Măcar pentru cîteva zile, în jurul datei de 25 a Sezonului, tot felul de titrați și aspiranți la funcții se simt puternici și drepți în relație cu un public rămas în urmă dar încă reeducabil. Totuși, în depărtare se văd zorii unor vremuri mai bune. Căci generațiile care abia încep să intre în viața publică sînt în mare parte formate pe noul calapod. Munca educatorilor a dat roade și tot mai mulți oameni cuprinși între 15 și 30 de ani nu mai au nevoie de paznic și călăuză. Au învățat să se descurce singuri, adică scriu felicitări cu urări de Sezon, evita orice contact cu brazii și știu să aprecieze cum se cuvine cînturile africane sau arabe care au dat la o parte colindele reacționare de Crăciun. Peste toate, toți cei recuperați și smulși din întunericul creștin sînt mîndri că pot, în sfîrșit, sărbători ceva universal, multicultural și multirasial, fără să mai punem la socoteală cîștigurile aduse de o dietă exemplară pe timp de iarnă. La capătul acestui  tur de forță și gîndire, e totuși de întrebat: cum am ajuns atît de proști? Nu! Atît de ridicoli. Și fanatici. 


Dezagregarea programatică a Crăciunului e o temă veche și, ca orice poveste repetată anual, o discuție plictisitoare. Iar despre nebunii care dau cu insecticid pe Crăciun? Parcă am mai auzit povestea asta și anul trecut și în anul dinainte. Așa e. Povestea se repetă dar lucrurile nu stau pe loc. Aroganța crește. Legătura cu datele ultime ale identității scade sau dispare. Fostul Crăciun e un gol populat mecanic de persoane obiective și respect pentru tot ce e cît mai străin de lumea – pardon de expresie! – Occidentului creștin. Pericolul e tocmai repetarea tot mai autoritară a acestei dezgoliri. Un număr de personaje decise au decis că sînt în măsură să elimine erorile majorității. Universitarii și luminații mediilor politico-mediatice dovedesc fără prea mare efort o vocație autoritară care ne spune că fanatismul ideologic nu e mort. Că am trecut degeaba prin tragediile secolului XX și că istoria nu slujește la nimic. Încă o dată, o elită o ia razna și se pune pe făcut curățenie între oameni. Sigur, nu curge sînge și nu se construiesc lagăre.

Mos Gerila, Romania

Nenorocirea e în altă parte și e, poate, mai întinsă. O sete neînfrînată de negație și evadare lovește din toate părțile la temelia culturii europene. Peste toate, o ignoranță extraordinară șterge orice urmă de cunoaștere. Creștinismul? Ceva legat de cruciade, inchiziție și superstiție. O piedică fără de care am fi avut libertăți sexuale, plus dreptul la contestație permanentă, cu 2000 de ani mai devreme. Demolarea bățoasă a unei culturi pe care nimeni nu se obosește să o cunoască e un sport introdus devreme, încă de pe băncile școlii, spre anularea imediată a reperelor. Tot mai mulți oameni pornesc la drum conduși de o seninătate vecină cu tembelismul. Lumea a început ieri sau, în cel mai rău caz, alaltăieri și se reduce la cîteva adevăruri incontestabile. În centrul lor stă noua regină a conștiinței europene, legea fundamentală a vieții publice și oficiale care stabilește că Occidentul e tot ce a fost, este și va fi mai rău pe lume. Singurele fapte certe în istoria Occidentului trimit la cruzime, exploatare și injustiția în relațiile cu celelalte, cu toate celelate, culturi ale lumii. Occidentul e vinovat prin definiție și trebuie disprețuit din oficiu. Simpla apariție, fie ea și decorativă, a simbolurilor și tradițiilor occidentale e o insultă care lovește indecent și profund persoane nevinovate venind din alte culturi.

Targ de Craciun, Grand Place / Bruxelles, Belgia

Un brad sau un colind de Crăciun pot provoca o suferință cumplită unui musulman care va retrăi pe loc tragedia însumată a generațiilor călcate în picioare de imperialismul occidental. În fața unei asemenea declarații de război, bunul occidental reeducat trebuie să se simtă încă mai vinovat și să își smulgă din inimă și din cap orice posibilă urmă de simpatie pentru lumea în care, din păcate, s-a născut. Numai așa și numai perseverînd, va reuși el să se curețe de păcatele impardonabile ale unei civilizații criminale, singura civilizația care a pătat pămîntul, a devastat culturi inocente și a pus gînd rău naturii.

Cu aceste gînduri, se pregătește de autosuprimare omul occidental, în varianta promovată de cei mai școliți și mai vizibili occidentali. Crăciunul e un detaliu într-o dramă de mari proporții dar e detaliul de la care putem începe să descriem această epocă de nebunie renăscută.

Fantasmele salvării: Destinul radicalismului de stânga din Grecia (și nu numai de-acolo)

Vladimir Tismăneanu

Victoria alianței Syriza în alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stânga, ori a stângismului contemporan. Este de notat că Alexis Tsipras pare înclinat spre o coaliție anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coaliție pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp în care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu susține pozițiile Syriza și își urmează propriul său drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maximă, s-ar putea să vedem cum un partid de extremă stânga devine criticul unui guvern dominat de extrema stângă. Cine spune că nu pot exista mai multe extreme stângi într-o țară se înșeală. Luptele intestine și rivalitățile ireconciliabile au pecetluit soarta stângii dintotdeauna. Se uită, adeseori, cât de influent rămâne acest partid în sindicatele elene. Secretarul general al PCG, Dimitris Koutsoumpas, vorbeste de-acum despre “falsa speranță” simbolizată de Syriza.


Syriza este o formațiune eterogenă, o entitate compusă din numeroase sub-entități, câtă vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implică această identitate politică: cultul teoriei revoluționare, disciplina de oțel, centralismul necondiționat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul și anti-intelectualismul. KKE l-a sprijnit cu entuziasm pe ultra-naționalistul Slobodan Milosevic, a propus trimiterea de voluntari dupa modelul Brigăzilor Internaționale din Spania. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care îmi amintește de aceea din Franța după victoria lui François Mitterrand în primăvara anului 1981.

Declarații precum aceea a expertului economic din Syriza, Yiannis Millios, după care prin votul de duminică “poporul și-a luat soarta în propriile mâini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile și desuete. Datoriile externe există, nevoia de credite internaționale este presantă, nu văd cum Syriza va putea să ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Îl consider relevant dacă vrem să înțelegem metamorfozele radicalismului de stânga în lumea de azi. În ce mă privește, m-aș feri să consider alegerile din Grecia drept începutul unei noi revoluții europene. Avem de-a face, mi-e teamă, cu o nouă ipostază a ceea ce numesc fantasmele salvării…

Populismul, fie el de stânga ori de dreapta (adeseori se confundă intre ele), fie el al lui Juan Domingo Peron, Hugo Chavez, Evo Morales, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodată realele probleme economice si sociale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a soluționat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stânga ori de dreapta, a dus, nu de puține ori, la ruina instituțiilor democratice, singurele care pot proteja libertățile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, România, au nevoie de responsabilitate, de moderație, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi seducătoare, ii pot face pe apostolii neo-leninismului și pe discipolii lor să creadă că trăiesc mult-așteptatul chiliasm, extazul lui l’événement, dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheamă l’esprit de sérieux.

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete în dulap. Istoria acestei formațiuni, ca și acțiunile sale prezente, vorbesc despre un atașament nedezmințit față de miturile staliniste. Nu știu vreun alt partid care să se manifeste mai virulent împotriva globalizării, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pieței libere. În condițiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fără limite, al refuzului demagogic de a plăti datoriile și al acceptării condițiilor FMI. Retorica sa belicos-inflamatorie rămâne îndatorată celor mai penibile clișee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cât de anacronic, pe atât de contraproductiv. Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat. PCG și-a folosit influența mediatică și din mediile academice stângiste pentru a împiedica analizele demistificatoare privind rolul său în anii Războiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții, atât în țară, cât și în exil. Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere. Lagărele de concentrare funcționau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decât al celorlalți staliniști est-europeni.

O carte recentă (“Mărturisiri dintr-o călătorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și internaționale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafă, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București.

În “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii. Reacțiile furibunde ale stângii comuniste la adresa cărții demonstrează că la atâția ani de la sângerosul război fratricid pasiunile rămân nedomolite, iar adevărul continuă să se afle sub asediu. În procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost și ea condamnată la moarte, dar sentința a fost comutată întrucât era mama unui copil de numai șapte luni. Au urmat ani lungi de închisoare și deportare în lagărele de pe insule. În chip ironic, singurul judecător din Tribunalul Militar care a votat împotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tânărul ofițer Gheorghios Papadopoulos, cel care, în 1967, avea să devină liderul juntei de la Atena. Peste ani, aveam să citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viața dictatorului grec, despre dragostea nevrotică dintre ziarista italiană și acel veșnic revoltat, un strigăt împotriva oricărui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era în ultima fază a bolii ce avea să o răpună curând, o combatantă fragilă, devenise ținta celor care cândva nu conteneau să o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profeții corectitudinii politice, fusese excomunicată, blamată pentru “rasism” și “extremism”. Era acuzată că se ”vânduse” lui Berlusconi, că trădase idealurile Rezistenței antifasciste în care luptase cândva ea însăși. Primea obscene telefoane nocturne, amenințări repugnante, numai pentru că îndrăznise să spună ce crede…

Știam încă din adolescență multe despre cultura politică a comunismului grec, m-a interesat din rațiuni intelectuale și personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistenței din Grecia de André Kedros (scriitor de stânga, legat de avangardă, născut în România cu numele Virgil Solomonidis). Când aveam 19 ani am citit ediția franceză, apărută la Éditions de Minuit, a acelei cărți blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukács. Prefața era scrisă de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile cărți despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxiștilor eretici greci de către oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis în interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cântece de același Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

In clasa a zecea, cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec, mort într-un straniu accident de automobil în noiembrie 1967 (astăzi H. A. este europarlamentar reprezentând PCG). Trupul său fusese expus în clădirea Ateneului Tineretului, unde se află acum ICR (cu puțină vreme înainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost înmormântat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finanțe în fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

Știam casa de pe strada Pictor Negulici în care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis și în care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Puțin mai încolo, după ce traversai strada Amiral Bălescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunoștea bine cu Elena Pătrășcanu, văduva liderului comunist ucis în 1954, recăsătorită cu regizorul grec Yiannis Veakis. Sora tatălui meu era prietenă cu doctorița Sanda Alevras, soția unuia dintre kapetanii din prima fază a Războiului Civil. În ianuarie 1968, din rațiuni personale, mi-a fost dat să aflu despre luptele de stradă dintre cele două facțiuni ale PCG (pro-moscoviții și “eurocomuniștii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevărului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o clădire din apropierea actualului Muzeu al Țăranului Român, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea și radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. În 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis și cea condusă de Partsalidis, Zisis Zografos și Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominația Centrului moscovit, cea de-a doua facțiune, PC din Grecia (interior), sprijinită de mulți comuniști aflați atunci în închisori, revendica destalinizarea partidului și susținea ieșirea din paradigma bolșevică. Cum Ceaușescu îi susținea pe “interioriști”, postul de radio al PCG s-a mutat de la București la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. În 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenți doar exponenții liniei eurocomuniste (Haralambos Drakopoulos și Antonis Brillakis). În anii ’50, instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (cominformistă) și greacă a fost Pavel Câmpeanu. Nu știu să fi lăsat memorii legate de acele obscure împrejurări. Pe linia Gospodăriei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. După înfrângerea comuniștilor în Războiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fără părinții lor, practic răpiți, în “democrațiile populare”, în special în România, Ungaria și Cehoslovacia. La Florica, în fostul conac al Brătienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele încă prea puțin cunoscute ale Războiului Rece (menționez aici cartea lui Nicholas Gage, “Eleni”, și filmul cu același nume).

Între 1966 și 1968, în apartamentul de deasupra noastră, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numărul 31, au locuit Kostas și Maria Kollyannis. După Congresul al XX-lea al PCUS, Kostas Kollyannis i-a luat locul, alături de Apostolos Grozos, lui Zahariadis în fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfășurat la București, mai exact la Snagov, în martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prăbușirea celui aclamat cândva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea să moară, asemeni lui Matyas Rakosi, în exil în URSS). În anii ’70, ultra-dogmaticul Kollyannis a fost înlăturat din vârful PCG, succesorul său a fost Harilaos Florakis, el însuși fost comandant în cadrul EAM, armata comunistă. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixațiile dogmatice.

Am descoperit similitudini șocante cu experiența comunismului românesc, inclusiv dimensiunea bizantinismului, permanența intrigilor la vârf, obsesia fracționismului și atitudinea evlavioasă în raport cu Stalin și URSS. Am aflat despre prezența la București, în anii ’50, a întregii conduceri din exterior a PCG, inclusiv a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. În acea perioadă, Zahariadis împreună cu acoliții săi, sprijiniți direct de Securitatea românească și de Secția Internațională a PMR (condusă de Ghizela Vass) au organizat prigoana împotriva unor militanți acuzați de titoism și alte asemenea pseudo-crime. Între aceștia, redactorul-șef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat în pivnița casei în care locuia Zahariadis pe strada Grădina Bordei, întemnițat și lichidat de Securitate în România), Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscută femeie din conducerea stângii elene, soția lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis și câți alții. Băieții lui Roussos au mers la Liceul “Caragiale” din București.

Adevărul istoric este că PCG a urmărit să întemeieze o “democrație populară”, deci un sistem totalitar de tip est-european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotanții lui Zahariadis, se mândrea într-un raport trimis la Moscova că în a doua fază a Războiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanți troțkiști au fost executați de poliția secretă comunistă (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzați de “subversiune contra-revoluționară” despre care a scris Orwell în “Omagiu Cataloniei”, era pus în practică acum în Balcani. Teroarea era considerată o armă justificată împotriva “reacțiunii monarho-fasciste”, a “agenților” și “sabotorilor”. Printre victime se numărau toți cei care îndrăzneau să pună sub semnul întrebării strategia grupului Zahariadis, de la șeful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratică Greacă). Am citit cu fascinație, prin anii ’70, exemplarul ”numai pentru uz intern” al traducerii românești a cărții lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a împrumutat-o colega mea, Nadia Badrus). Îmi amintesc prefața scrisă de unul dintre cei mai inteligenți politologi neo-marxiști din acei ani, el însuși exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. În acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atrăgea atenția asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revoluționară “de jos” și maniacalul control exercitat de aparatul stalinist, dintre gherilele lui Velouchiotis și Markos, pe de-o parte, și instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte și oraș ca epicentre ale acțiunii, etc. Ca și în Spania Războiului Civil, ca și în America Latină în anii ’60 și ’70, nu era vorba doar de rivalități personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revoluției.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminentă familie intelectuală, a studiat filosofia, a luptat în rezistența anti-nazistă și apoi în Războiul Civil (de fapt în cele două războaie civile). Cartea de amintiri se ocupă de două subiecte esențiale, pe lângă tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. În primul rând, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trăsătură împărtășită cu acela din România). Apoi, Elli Pappas îl acuza pe Zahariadis că l-a trimis deliberat pe Beloyannis să moară pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern întâlnit și în alte partide comuniste, inclusiv în cele din Spania și Portugalia, ca să nu mai vorbesc despre relațiile stranii dintre Castro și Che Guevara care ar putea explica susținerea de către Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperată nevoie după înfrângerea dezastruoasă din 1949. Mai mult chiar, deși sanctificat, Beloyannis era și țapul ispășitor pentru politica ineptă a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas își amintea de cuvintele îndurerate și amare ale lui Beloyannis: “Și când te gândești că vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se știe, linia partidului este întotdeauna “justă”, doar indivizii pot comite erori, acțiuni pentru care trebuie să plătească, la nevoie cu viața. Cea mai importantă lecție a cărții lui Elli Pappas, consonantă cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legată de efectele funeste ale psihologiei de sectă în care devotamentul “perinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.
Militanții au fost educați să îndeplinească orbește poruncile “statului major al revoluției”. Chiar în închisori domnea aceeași disciplină morbidă, aceeași supunere fără murmur a minorității față de majoritate, a activiștilor de la bază în raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, soția lui Zahariadis a revenit la numele de fată; soția unui cadru denunțat ca revizionist, dar reabilitat, și-a reluat numele de căsătorie. Idealismul mult trâmbițat de propaganda comunistă ascundea de fapt obediență și carierism, ambele justificate în numele unor presupuse scopuri superioare, un adevăr gnostic știut doar de sacerdoții din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca și pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicația consta în religia seculară, în mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al speranțelor, încarnare a zorilor care cântă: “Tinerii la sfârșitul secolului douăzeci nu pot înțelege relația pe care o avea un comunist în anii ’40 cu Partidul. Era în chip limpede o relație metafizică. Părerea mea personală era că a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umană. Era o pedeapsă mai aspră decât condamnarea la moarte”.


Pappas a scris această carte ca avertisment pentru tânăra generație de comuniști din Grecia. Din păcate, cuvintele ei au fost și sunt ignorate. Încercând să îndeplinească îndemnul lui Beloyannis de a trăi pentru fiul lor și pentru a se răzbuna pe cei care i-au trădat, Elli Pappas a scris o carte esențială despre cosmosul mental și marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet și închis, idealist și metafizic, o formă ierarhică de organizare bazat pe societățile asiatice, teocratice, patriarhale și platonice”. PCG a denunțat cartea în termeni vitriolici încă înainte de apariție. În “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei comunismului grec, se întreba de ce n-a părăsit Elli Pappas partidul, chiar după ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a văzut că “ușa închisorii fusese de-acum deschisă și că tot ce avea de făcut era să o împingă ușor și să iasă”. Răspunsul Mariei Margaronis merită citat, pentru că este într-un fel legat de explicațiile unui Belu Zilber privind pariul său existențial comunist, susținerea acordată fără rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba așadar de persistența trecutului și de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate și supunere care a fost comunismul grec, forjat în timpul rezistenței față de un ocupant străin, întărit de experiența represiunii, conservat precum în chihlimbar de lunga absență a unui spațiu deschis pentru discuție politică”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cât se poate de pertinentă, aplicabilă și în discuțiile despre traumele post-dictatoriale din alte țări, inclusiv România: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni să o spun, tema adeziunii totale la mișcările revoluționare de masă este una dintre cele mai importante din psihologia politică modernă. Aceste pasiuni, raționalizate drept axiome științifice, se hrănesc din incertitudini și resentimente, din anxietăți și invidii istorice, dar și din instincte egalitariste și colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea forțelor liberalismului antitotalitar și continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gândire și pe dubla morală. Aici rezidă originea răului reprezentat de ceea ce gânditorul Kostas Papaïoannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat și a justificat totalitarismul de tip bolșevic.”

Oul și puiul

OLAVO DE CARVALHO

Mintea comunistă nu funcționează conform canoanelor psihologiei obișnuite, ci urmează o logică proprie, în care se amestecă, în doze imposibil de deosebit, abilitatea dialectică, auto-înșelăciunea isterică și minciuna psihopată.


Un articol al meu anterior a ridicat o întrebare interesantă în spațiul de comentarii: Dacă în sferele înalte sunt atât de mulți oameni care colaborează cu comunismul, cum de acesta nu a ajuns încă să stăpânească lumea?


Primul și cel mai evident răspuns este acela că, dacă prin „comunism” înțelegem regimul comunist și sistemul de proprietate comunist, ele nu sunt totuna cu mișcarea comunistă, ca rețea de organizații. Comunismul este absolut neviabil, dar, tocmai de aceea, mișcarea comunistă poate crește la nesfârșit, fără a fi vreodată obligată să-l realizeze, limitându-se, în schimb, să tot culeagă beneficii din ceea ce fură, uzurpă, prostituează și distruge pe drum.


Sunt două fâșii ale realității complet diferite care se amestecă într-o confuzie deconcertantă sub denumirea de „comunism”.


O analogie va face lucrurile mai clare. Nici un om nu poate trăi o viață rezonabilă pe baza unei nebunii, dar, chiar și așa, nimic nu îl împiedică să devină tot mai nebun: el se nenorocește, dar nebunia avansează. Forța nebuniei constă tocmai în faptul că se sustrage testului realității. Comuniștii nu pot realiza economia comunistă. Dacă au o imensă facilitate de a alinia turme întregi, care să lupte pentru acest scop irealizabil, este tocmai pentru că el este irealizabil, ceea ce echivalează cu a spune: inaccesibil oricărei evaluări obiective a rezultatelor. Nu va exista niciodată o economie comunistă despre care creatorii ei să spună: „Iată aici comunismul realizat. Puteți să ne judecați și să spuneți dacă ne-am îndeplinit sau nu promisiunile.” Ține de natura cea mai intimă a idealului comunist să fie o promisiune indefinit auto-amânabilă, imună, prin urmare, față de orice  judecată umană. Prestigiul său aproape religios vine exact de aici: comunismul aduce Judecata de Apoi din ceruri pe pământ, dar fără o dată stabilită.


De aici, aparentul paradox al unei mișcări care, cu cât crește mai mult și câștigă mai multă forță, cu atât se îndepărtează mai mult de scopurile sale proclamate. Acestui paradox i se adaugă un al doilea: cu cât se îndepărtează mai mult de aceste scopuri, cu atât mișcarea este mai liberă să pretindă că a fost trădată și că are dreptul la o nouă oportunitate, de această dată cu mijloace mai „pure”. Dar paradoxul paradoxurilor se află într-un strat mai profund.


Dacă cineva spune că va face imposibilul, cu siguranță nu va face nimic, sau va face altceva. Dacă va face altceva, va putea da acelui lucru numele a ceea ce pretindea că va face, și susține, în acelaș timp, că el nu este încă, sau că nu este câtuși de puțin ceea ce avea el de gând. De aici ambiguitatea permanentă a discursului comunist, care se poate lăuda întotdeauna că este o mișcare puternică destinată unei victorii inevitabile și în același timp își poate minimaliza sau nega propria existență, jurând că ea este doar o „teorie a conspirației”, o invenție a lacheilor capitalismului.


E halucinant, dar se întâmplă în fiecare zi. Categoric, mintea comunistă nu funcționează conform canoanelor psihologiei obișnuite, ci urmează o logică proprie, în care se amestecă, în doze imposibil de deosebit, abilitatea dialectică, auto-înșelăciunea isterică și minciuna psihopată.


Tocmai de aceea creșterea vertiginoasă a mișcării comuniste însoțește, pari passu, nu decăderea capitalismului, ci escaladarea succesului său. Comunismul ca regim, ca sistem economic, nu există și nu va exista niciodată. Comunismul poate exista doar ca o mișcare politică ce trăiește din parazitarea capitalismului și, prin urmare, crește împreună cu acesta.


Dar, chiar dacă supraviețuiește și se și se întărește, corpul parazitat nu va ieși nevătămat din parazitare: limitat tot mai mult la funcția de furnizor de resurse și pretexte pentru parazit, el își va pierde treptat toate valorile morale, religioase și culturale care l-au inspirat inițial și, reducându-se la mecanica jocului economic pur, devine din ce în ce mai ușor de criticat, pe măsură ce parazitul se împodobește cu întregul prestigiu al moralității și culturii.


Modus operandi al acestui parazitism este dublu: pe de o parte, economiile comuniste supraviețuiesc numai datorită ajutorului capitalist venit din afară. Pe de altă parte, în fiecare națiune, creșterea economiei capitaliste alimentează tot mai mult cultura comunistă.


Tocmai pentru că, nefiind câtuși de puțin viabilă, economia comunistă nu poate fi construită, comunismul militant obține victorie după victorie în efortul său de a transforma capitalismul într-o rablă infernală și lipsită de sens. Întreaga logică a comunismului, în cele din urmă, derivă din ideea hegeliană de „muncă a negativului”, sau de distrugere creatoare.



Dar „distrugerea creatoare” este doar o figură de stil, o metonimie. Distrugerea unui lucru poate conduce la creșterea altui lucru dacă acesta este condus din interior de o  forță creatoare proprie, care nu datorează nimic distrugerii. A aștepta ca distrugerea, prin ea însăși, să creeze ceva, e ca și cum ai vrea să iasă un pui dintr-un ou prăjit.