Migrația adevărului

Traian Ungureanu

Migrația care a năpădit Nordul Europei e plină de lecții la dispoziție. Deocamdată, blindajul legendar rezistă. Lucrăm cu impresii și idei absorbite din mass-media, după ce au fost prelucrate spre deplina conformare la ideologia oficială a elitelor progresiste. Operațiunea nu va dura mult. Curând, ea va fi întreruptă și eliminată de realitate. Migrația adevărului spre legendă va înceta. Cu un preț nebănuit de mare.



Ca de obicei, marile evenimente istorice trec în legendă și, astfel, simplificate, pun la lucru societățile, sistemele politice și culturile. Valul uman care a pătruns în Europa prin Sud, țintind Nordul, confirmă spectaculos regula. Mai toată lumea e sigură că se află în fața unei mulțimi gonite peste Mediterana de războiul din Siria. Așa spune adevărul acceptat și propagat public.



Datele reale ale marii migrații sunt mult mai complicate și, în orice caz, complet diferite. Mai întâi, pentru că măsurătorile sunt parțiale. Nimeni nu știe câți migranți au intrat cu adevărat în Europa. Autoritățile italiene și grecești au reușit să se întoarcă expert cu spatele sau să le ceară celor debarcați pe țărm să grăbească pasul pe direcția Nord. Tot ce cunoaștem cu adevărat e numărul intrărilor legale, înregistrate la diverse puncte de frontieră. Ceea ce înseamnă că nu știm nimic despre intrările ilegale sau necontabilizate. Numărul oficial e 886.662 în anul pe care îl încheiem. De aici mai departe, curg date care contrazic legenda eroico-romantică a izgonirii din Siria.



Cea mai mare parte a milionului de migranți a sosit, în­tr-adevăr, prin Turcia. Însă - surpriză! - doar un pic peste jumătate din milionul exportat de Turcia e com­pus din sirieni. Restul vin din Africa de Est și de Vest, Maghreb, Irak, Iran, Pakistan și alte zone care pot fi mai greu confundate cu Siria. Mai departe, aproape toți sirienii sosiți pe Mediterana au plecat la drum după ce s-au adăpostit vreme de patru ani în Turcia. Aflăm, așadar, că migranții nu sunt decât pe jumătate sirieni și, mai apoi, că sirienii nu au sosit în Europa fugăriți de Statul Islamic sau de armata lui Assad, ci după o pauză de patru ani în Turcia. De unde se înțelege, mai departe, că Turcia s-a priceput vreme de patru ani să țină robinetul bine închis. În mod evident, după patru ani, Turcia lui Erdoğan nu se mai pricepe la așa ceva. Migranții curg, fără opreliște. O economie subterană uriașă a trecut în regim de lucru 24 din 24 și 7 din 7. Cererea aproape nelimitată a trimis, brusc, taxa de trecere a mării, de la 10.000-12.000, la 1.200-1.500 euro. Furnizorii de bărci, veste și telefonie mobilă au făcut averi pe care le revarsă sub ochii poliției la restaurante și cafenele care slujesc de cartier general și sală de audiență în plin Istanbul.

 Confruntări între migranţi şi forţele de ordine la graniţa dintre Serbia şi Ungaria

Ce anume a slăbit mâna Turciei pe robinetul cu refugiați? Minaret într-un picior, ghici bani gârlă ce-i! Uniunea Europeană a înțeles mesajul și a promis Turciei „primele“ 3 miliarde de euro, în schimbul revenirii la formula „robinet închis“. Mai mult, în calitatea lui de Napoleon otoman, Recep Erdoğan a calculat că valul de migranți poate lucra în campania electorală. După alegerile ratate în 2015, în care partidul lui Erdoğan și-a pierdut majoritatea, marele strateg turc a decis că poate organiza cu succes un nou rând de alegeri pentru corectarea situației și recâștigarea majorității. Erdoğan a pariat, corect, că floarea Uniunii Europene se va prezenta fără întârziere la Istanbul, unde va presta servicii de imagine. Cancelarul german Merkel a răspuns la stimul și, ignorând uzanțele diplomatice, a aterizat în plină campanie electorală, lăsându-se îndelung fotografiată lângă tronul lui Erdoğan, cu doar două săptămâni înainte de alegeri. La fel de serviabilă, Comisia Europeană a amânat, până după alegeri, publicarea unui Raport care critică situația drepturilor omului în Turcia. În plus, Erdoğan a cerut și a obținut revitalizarea eternului proces de evaluare a Turciei în perspectiva admiterii în UE. Ni­meni nu crede în șansele acestui proces lansat acum aproape 40 de ani, dar Erdoğan urmărește, pur și simplu, să împrăștie în societate imaginea unei Turcii Super Turbo care face să se învârtă, simultan, NATO și UE.



Așadar, profilul legendar cu care lucrează mediile de informare și opinia publică e, în mare parte, înșelător. Masa de migranți care a sosit în Germania și Scandinavia nu s-ar fi pus în mișcare fără dezintegrarea Orientului Mijlociu, dar direcția și momentul de penetrare sunt rezultatul direct al jocului politic.



Cealaltă componentă mitologică a rețetei cu care lucrează mediile de informare e portretul refugiatului universal. Asta înseamnă că, mai întâi, toți migranții au fost plasați sub eticheta protectoare a statutului de refugiat și, mai departe, că valuri trecute de refugiați au fost cooptate pentru a argumenta sau impune simpatia față de migranții din Orientul Mijlociu. Așa a apărut foarte des folosita comparație între refugiații evrei care încercau cu disperare să iasă din Germania nazistă, refugiații plecați din Est la sfârșitul războiului, fugarii estici trecuți dincolo de Cortina de Fier și valul de migranți plecați, după toa­te presupunerile, din Siria. Comparația a făcut școală, deși e repetentă la bun-simț. Trecem peste diferența între nazism, comunism și dictaturile din Orientul Mijlociu, deși ar fi de notat, în treacăt, că niciun român, bulgar sau est-german nu ar fi îndrăznit să spere că poate ieși din țară când și cum își dorește. Sirienii și ceilalți migranți ai valului plecat spre Europa au suferit sau nu, își riscă viețile sau nu, dar, în mod sigur, au ieșit din propriile țări fără probleme.



Marea diferență și marea nedreptate față de refugiații trecutului convocați acum pentru a spori simpatia pentru sirieni e altundeva. În bagaj. Nu în valize, ci în valorile, normele și ideile pe care acești oameni le aduc cu ei voluntar sau involuntar. Refugiații epocilor trecute erau, în definitiv, refugiați interni, locuitori ai aceleiași culturi, mutați în limitele aceleiași culturi. Noii refugiați aduc norme și valori diferite de standardele și tradițiile țărilor gazdă. Nu e deloc nevoie ca migranții să pună mâna pe arme sau să plaseze bombe pentru a crea un conflict în țările de destinație. E suficient ca masa acestor oameni să se mențină la normele de acasă și să refuze normele noii lor case. Riscul apariției unor aglomerări care se sustrag programatic regimului în care trăiesc cetățenii țării gazdă e real și verificat. E exact ce s-a întâmplat și se întâmplă în marile ghettouri islamice din marile orașe ale Europei de Vest. După mai bine de 40 de ani de la sosirea primei generații, legislația mariajului, poziția legală a femeii, tratamentul copiilor, tolerarea moravurilor se sustrag normelor europene și se mențin la limita sau dincolo de limita barbariei. Dimpotrivă, refugiații evrei și est-europenii care au fugit de nazism și comunism n-au încercat nicio clipă să propage nazismul sau comunismul în țările care i-au primit și nici n-au pus gând rău regimului legal, moravurilor sau guvernelor din statele gazdă. E o diferență, nu? Tăvălugul ipocrit al stângii politice și mediatice se face că nu observă denivelările și pune la un loc toată lumea și toată istoria, fără să respecte suferințele trecutului.



Deplasarea de populații la care asistăm a mai lăsat în urmă o lecție, în caz că vrem să înțelegem cum lucrează lumea reală și cum ar trebui să reacționăm la mișcările ei. Majoritatea celor plecați de pe linia care leagă Africa de Orientul Mijlociu și de Orientul Îndepărtat au plătit bani buni traficanților care le-au promis o călătorie spre lumea bună. Cei mai mulți dintre migranții sosiți din Orientul Mijlociu sunt îmbrăcați și sunt dotați mult mai bine decât ar fi de presupus pentru un dezmoștenit al soartei. Nu e un reproș și nici o acuzație. E o observație care spune că masele puse în mișcare nu trăiesc în mizerie absolută. După 50 de ani de asistență, investiții și petrol plus gaze, Africa și mai ales Orientul au urcat în statisticile economice. Oamenii trăiesc mai bine. Nu îndeajuns de bine, dar nici în mizerie. Asta înseamnă că oa­menii pot plăti să plece și asta spune, mai departe, că migrația nu apare din mizerie, ci în momentul în care o populație a făcut primele progrese materiale. Avem în față o lecție socio-economică importantă, care scoate din cursă filozofia prevalentă a asistenței. Mai precis, ideea fixă și dragă agențiilor umanitare militante care susțin că ajutorul financiar va fixa populațiile Africii și Asiei la ele acasă.



În cele din urmă, migrația care a năpădit Nordul Europei e plină de lecții la dispoziție. Deocamdată, blindajul legendar rezistă. Lucrăm cu impresii și idei absorbite din mass-media, după ce au fost prelucrate spre deplina conformare la ideologia oficială a elitelor progresiste. Operațiunea nu va dura mult. Curând, ea va fi întreruptă și eliminată de realitate. Migrația adevărului spre legendă va înceta. Cu un preț nebănuit de mare.

Renașterea nebuniei

Traian Ungureanu

Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. Cîteva exemple nu strică, ba chiar pot ajuta un pic la menținrea bunei dispoziții și, ceva mai mult, la tristeți fără leac. 

Un caz tipic pentru mediile academice americane e Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. Peste tot în lumea ocidentală, televiziuni și ziare de mare circulație fac eforturi severe și reușesc să evite în programele lor cuvîntul Crăciun. Publicul e, totuși încurajat să sărbătorească ceva destul de neclar care se leagă de iarnă. La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! Asta lasă, totuși, descoperite celelalte anotimpuri. Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon!

Targ de Craciun, Franta

De notat, că deși misteriosul sezon menționat începe și se termină, în fiecare an, nimeni n-a reușit să-i dea de urmă și să-i pună un nume. De pildă, Felcitări cu ocazia Sezonului Wami, Bawami sau chiar Wamibawami. Cu fiecare an, Crăciunul mai pierde un pic în ochii oficialităților și ai decidenților în materie de ce se cade și ce nu se cade. După placul și gustul acestor îndrumători, Crăciunul trebuie să fie o ocazie și nu o sărbătoare, o împrejurare banală care amestecă etica de spital cu veselia unui orfelinat și rigorile unei bune ședințe de partid comunist. Noile directive au o fermitate sporită și transformă universitățile, ecranele tv și instituțiile publice în obiective strategice, puse sub pază și bîntuite de frica abaterii de la dogmă. Măcar pentru cîteva zile, în jurul datei de 25 a Sezonului, tot felul de titrați și aspiranți la funcții se simt puternici și drepți în relație cu un public rămas în urmă dar încă reeducabil. Totuși, în depărtare se văd zorii unor vremuri mai bune. Căci generațiile care abia încep să intre în viața publică sînt în mare parte formate pe noul calapod. Munca educatorilor a dat roade și tot mai mulți oameni cuprinși între 15 și 30 de ani nu mai au nevoie de paznic și călăuză. Au învățat să se descurce singuri, adică scriu felicitări cu urări de Sezon, evita orice contact cu brazii și știu să aprecieze cum se cuvine cînturile africane sau arabe care au dat la o parte colindele reacționare de Crăciun. Peste toate, toți cei recuperați și smulși din întunericul creștin sînt mîndri că pot, în sfîrșit, sărbători ceva universal, multicultural și multirasial, fără să mai punem la socoteală cîștigurile aduse de o dietă exemplară pe timp de iarnă. La capătul acestui  tur de forță și gîndire, e totuși de întrebat: cum am ajuns atît de proști? Nu! Atît de ridicoli. Și fanatici. 


Dezagregarea programatică a Crăciunului e o temă veche și, ca orice poveste repetată anual, o discuție plictisitoare. Iar despre nebunii care dau cu insecticid pe Crăciun? Parcă am mai auzit povestea asta și anul trecut și în anul dinainte. Așa e. Povestea se repetă dar lucrurile nu stau pe loc. Aroganța crește. Legătura cu datele ultime ale identității scade sau dispare. Fostul Crăciun e un gol populat mecanic de persoane obiective și respect pentru tot ce e cît mai străin de lumea – pardon de expresie! – Occidentului creștin. Pericolul e tocmai repetarea tot mai autoritară a acestei dezgoliri. Un număr de personaje decise au decis că sînt în măsură să elimine erorile majorității. Universitarii și luminații mediilor politico-mediatice dovedesc fără prea mare efort o vocație autoritară care ne spune că fanatismul ideologic nu e mort. Că am trecut degeaba prin tragediile secolului XX și că istoria nu slujește la nimic. Încă o dată, o elită o ia razna și se pune pe făcut curățenie între oameni. Sigur, nu curge sînge și nu se construiesc lagăre.

Mos Gerila, Romania

Nenorocirea e în altă parte și e, poate, mai întinsă. O sete neînfrînată de negație și evadare lovește din toate părțile la temelia culturii europene. Peste toate, o ignoranță extraordinară șterge orice urmă de cunoaștere. Creștinismul? Ceva legat de cruciade, inchiziție și superstiție. O piedică fără de care am fi avut libertăți sexuale, plus dreptul la contestație permanentă, cu 2000 de ani mai devreme. Demolarea bățoasă a unei culturi pe care nimeni nu se obosește să o cunoască e un sport introdus devreme, încă de pe băncile școlii, spre anularea imediată a reperelor. Tot mai mulți oameni pornesc la drum conduși de o seninătate vecină cu tembelismul. Lumea a început ieri sau, în cel mai rău caz, alaltăieri și se reduce la cîteva adevăruri incontestabile. În centrul lor stă noua regină a conștiinței europene, legea fundamentală a vieții publice și oficiale care stabilește că Occidentul e tot ce a fost, este și va fi mai rău pe lume. Singurele fapte certe în istoria Occidentului trimit la cruzime, exploatare și injustiția în relațiile cu celelalte, cu toate celelate, culturi ale lumii. Occidentul e vinovat prin definiție și trebuie disprețuit din oficiu. Simpla apariție, fie ea și decorativă, a simbolurilor și tradițiilor occidentale e o insultă care lovește indecent și profund persoane nevinovate venind din alte culturi.

Targ de Craciun, Grand Place / Bruxelles, Belgia

Un brad sau un colind de Crăciun pot provoca o suferință cumplită unui musulman care va retrăi pe loc tragedia însumată a generațiilor călcate în picioare de imperialismul occidental. În fața unei asemenea declarații de război, bunul occidental reeducat trebuie să se simtă încă mai vinovat și să își smulgă din inimă și din cap orice posibilă urmă de simpatie pentru lumea în care, din păcate, s-a născut. Numai așa și numai perseverînd, va reuși el să se curețe de păcatele impardonabile ale unei civilizații criminale, singura civilizația care a pătat pămîntul, a devastat culturi inocente și a pus gînd rău naturii.

Cu aceste gînduri, se pregătește de autosuprimare omul occidental, în varianta promovată de cei mai școliți și mai vizibili occidentali. Crăciunul e un detaliu într-o dramă de mari proporții dar e detaliul de la care putem începe să descriem această epocă de nebunie renăscută.

În prezența Marelui Dispărut

TRAIAN UNGUREANU

Aniversările lasă în urmă o istorie slăbită. Cine nu vrea să rătăcească firul ar face bine să se ferească de istoria cu orar fix a aniversărilor. Discuția în jurul celor 25 de ani trecuţi de la „dispariţia” comunismului explică de ce.

S-a stins cu adevărat și, dacă da, când a plecat dintre noi comunismul? Punctul terminus e cel puţin discutabil. A căzut co­munismul odată cu Zidul Berlinului - aşa cum spune, cu voce de ma­nual, consensul ani­versar? Ar trebui să ştim că, spre deosebire de istoria reală, memoria colectivă preferă simbolistica exemplară și spectacolul de stradă. Căderea Zidului a împreunat memorabil emoția evadării și spectacolul fizic al stavilei străpunse. Însă comunismul nu s-a prăbuşit atunci.

La data căderii Zidului, comunismul era, deja, infirmat structural. Sistemul fusesese învins, de sus până jos, în Polonia. Nu după un incident miraculos, nu după o zi de grație, ci după aproape 50 de ani de rezistenţă civilă şi spirit catolic. Zidul n-ar fi căzut fără victoria profundă a polonezilor, organizați într-o societate neoficială, paralelă și numeroasă. La sfârșitul anilor ’70, rețeaua Solidarność aduna 10 milioane de oameni și anula astfel argumentul legitimității populare pe care se sprijinea propaganda oficială. Comunismul a fost scos din scenă cu mijloace popular-naturale doar în Polonia. Restul ține de o istorie iluzorie sau simbolică.


Mai toată lumea crede că poate vorbi dintr-o suflare despre „dispariţia” comunismului. Formula e de înțeles, pentru că, într-adevăr, ceva important s-a întâmplat cu comunismul, la sfârșitul anilor ‘80. Însă concluzia radicală după care comunismul s-a făcut nevăzut e, mai curând, o dorință. Nimic nu dispare fără urmă în sau din istorie.

În Occident, formula a prins pentru că a făcut din Est o ilustrare convenabilă a aşa-numitului „sfârşit al istoriei” din teoria lansată de F. Fukuyama. Odată dat dispărut, comunismul a scutit puterile occidentale de decizii menite să garanteze lansarea neîngrădită a democrației. Declarat defunct, comunismul a rămas o realitate istorică și existențială prea puțin înțeleasă. Cercetările de profunzime s-au demodat rapid. Pe scenă au apărut cifrele; indicatorii folosiți pentru a măsura progresul fostelor societăţi comuniste. PIB-ul, numărul de partide şi procentajul de înnoire a legislaţiei au devenit suficiente.

În Est, „dispariţia” comunismului a permis fostei clase dominante o mişcare uluitoare. În termenii cei mai reali, clasa dominantă s-a mutat dintr-o epocă în alta şi a rămas, totuşi, acasă, în zona de comandă a economiei, administraţiei şi a sistemului politic.

Cazul României e cu atât mai interesant, cu cât a pornit bruiat de un mare handicap de percepție și concepție. Istoriogra­fia românească a atins punctul 1989 înglodată în mania revoluţiilor, care ar fi pus cruce, în serie, vechilor regimuri. Urmând până la paranoia o tentație mai veche, istoricii regimului comunist au descoperit şi colecţionat, pe drum, un număr ridicol de revoluţii. Festivalul revoluționar român cuprinde: Răscoala lui Horea (declarată, la un moment dat, revoluţie), Răscoala lui Tudor (botezată tot revoluţie), mai cunoscuta şi autentica Revoluţie de la 1848, lovitura de stat din 23 august 1944 (botezată, mai întâi, insurecţie şi avansată, apoi, la gradul de revoluţie) şi, în sfârşit, cunoscuta lovitură de stat din 21 decembrie 1989 (propulsată instantaneu la rangul de revoluţie). E enorm pentru o ţară care îşi poate observa bine continuităţile şi mai greu discontinuitățile. Dincolo de caricatură, ușurința cu care istoria românească dispune de revoluții ridică o problemă serioasă. Mitologia revoluțiilor a împins percepția publică spre tipare de gândire magică. În această logică, un eveniment miraculos sau un personaj epocal suspendă mersul istoriei, provoacă o răsturnare bruscă și dă o șansă curată noului. De aici obișnuința de a confunda o revoluție cu imaginea ei. Tot de aici frecvența cezarismului de provincie, care n-a încetat să furnizeze șefi de stat în ultimii 150 de ani. Pe baza acestui model, istoria mo­dernă a României a dezvoltat două constante: imitația și expectația. Cu alte cuvinte, radierea trecutului a dat acces la scurtătura spre modernizare prin sincronizare, o situație din care societatea a reținut dreptul la așteptări enorme. E poate cazul să înțelegem că tema „modernizării” e un ecou târziu al sincronismului care a bântuit comic și academic secolele XIX și XX.

E, de altfel, ciudat că ideea de post­comunism a făcut carieră într-o lume care sărbătorește la intervale regulate „dispariții” de regim. Argumentul invocat, în genere, pentru a demonstra ruptura de comunism e consolidarea sistematică a democrației în ultimii 25 de ani. Însă cei ce folosesc acest argument pun automat semnul egalității între democrație și organizarea de alegeri libere. Cu această definiție, democrația nu presupune neapărat schimbarea raporturilor interne de putere. Altfel spus, democrație poate însemna alegeri de alt fel, cu o societate de același fel. Pentru clarificare, se poate folosi marea inovație tehnică a societăților post-comuniste: apariția unui pachet de operații care pune la lucru rețele administrative, medii de informare și statistici de mare detaliu. Rezultatul e o știință aparte care permite controlul avansat asupra alegătorilor și planificarea rezultatelor votului liber. Această tehnică, exercitată cu mare pricepere de toate partidele și instituțiile media, e una dintre cele mai triste trăsături ale regimurilor postcomuniste. O algebră neagră care conservă structuri de putere primitive.


Discuția onestă despre „dispariția” comunismului scoate la lumină prelungirea și diversificarea unor tipare foarte vii în comunism. Nu toate au fost inventate atunci. Trecutul nu e o succesiune de epoci fără legătură, iar România nu a fost niciodată cu totul altceva. Însă multe dintre constantele negative ale istoriei românești au fost cimentate în comunism și au trecut de acolo în postcomunism. Suntem copți pentru un nou Caragiale: mai întunecat, mai confuz, mai mizer. Cel vechi se face vinovat de prea multă cultură și literatură. Ne-am mulțumi cu Ilf și Petrov, odată ce rescriu, sub titlul Doișpe scaune.

Dacă e să pornim cu cea mai stridentă dintre prelungirile trecutului, atunci e vorba de obsesia titlurilor. Marea majoritate a figurilor de decizie, între care un procent uluitor de politicieni, e dependentă de încoronarea academică. Toată lumea vrea să aibă doctorat, să fie profesor universitar, să semneze tratate. Nărav vechi. Puțină lume mai ține minte că Elena Ceaușescu a devenit membru al Academiei Române încă din 1974. Aceeași sete de titluri domină după 25 de ani. De la primul ministru Victor Ponta la miniștri, primari și deputați, toată lumea e doctor în baza unei lucrări furate. Bineînțeles, furnalul de doctorate n-ar fi funcționat fără falsificarea prealabilă a universităților. În România, numai așezările fără gară și spital sunt lipsite și de Universitate. Doctoratele sunt, însă, parte a unei aspirații mai largi: nevoia de legitimitate. Toată lumea vrea să fie cineva. Exhibiționismul e un sport social fără rival. Mașini opulente, femei de vitrină, case care răcnesc de bogăție, haine „de firmă” sunt expuse cât mai vizibil, pentru a da identitate și calibru.

După o lungă perfecționare în comunism, slugărnicia a aterizat perfect în postcomunism. În mediile politice, oricine s-a ales cu un titlu de conducere e întâmpinat cu „domnule președinte” și cu o suită extraordinară de manevre de îmbunare. În partide, universități sau companii domnește arta feroce a intrigii, calomniei și prostitu­ției (exercitată, uneori, la propriu). Ușurința cu care o persoană se vinde a supraviețuit fără pierderi regimului comunist. Presa și eșaloanele de partid gem de tineri care aleargă după șansa de a se vinde celui ce plătește sau lansează o carieră. Un alt calc perfect comunist e proeminența șocantă a serviciilor secrete, interceptărilor, stenogramelor și a dezinformării dirijate prin presă. După 25 de ani de reforme și presupus control civil, tentația de a influența sau conduce prin mijloace subterane e aproape neatinsă.

Dar cea mai serioasă prelungire a comunismului în lumea nouă e continuarea eroziunii generale a valorilor. România păstrează, încă, handicapul care o ține de mult în afara direcțiilor de dezvoltare occidentale. Degradarea învățământului și a limbii au consolidat o educație esențial negativă. Declinul școlii, mascat în comunism de accesul gratuit la învățământ, s-a ramificat după 1989, odată cu multiplicarea școlilor și universităților de carton. Impostura, frauda și ignoranța au devenit motoare de pregătire și scot în afara competiției generații în serie, asta dacă nu le trimit în afara țării.


Primii 25 de ani necomuniști sunt o istorie mai incomodă decât presupune o aniversare festivă. Nu totul e negativ. Noi libertăți - pornind cu circulația în afara țării - sunt o realitate. Sectorul economic privat e viu, deși nu poate dicta. Agricultura a făcut un salt tehnologic formidabil, dar e controlată de o subnomenclatură politică lipsită de export brut. Dincolo de detalii, raportul fundamental care dă natura societății vine din comunism și a fost recolorat fără să-și schimbe substanța. Grupul dominant comunist și-a secretat succesiunea și menține controlul asupra bugetului, informațiilor și administrației. Toate țin la picior o parte prea mare a societății.

Vina fără sfîrșit (II)

Traian Ungureanu

Într-adevăr, atacurile aviației israeliene au lovit zone și clădiri civile. Într-adevăr, rachetele israeliene au ucis copii (și alți civili) nevinovați. Asta văd milioane și sute de milioane și pare de ajuns. Orice discuție despre mersul și cauzele războilui sau despre istoria și rezolvarea conflictului nu mai poate începe decît în prelungirea imaginilor cu copii însîngerați sau neînsuflețiți. Restul e secundar. Emoția impune pînă la șantaj. Cine are cel mai mic lucru de adăogat sau comentat e silit să tacă. De pe platforma sacră și tragică a copiilor uciși pornește, zi de zi și ceas de ceas, o avalanșă de indignare care face din Israel nu numai marele vinovat dar și monstrul incomparabil. Dacă e, totuși, de spus ceva, atunci e vorba de restul uitat. Acel rest de care nimeni, nici măcar ziariștii aflați la fața locului, nu au curajul să vorbească.

Restul începe cu o altă întrebare: oare de ce ucid israelienii cu atîta sîrguință copii nevinovați? De așa ceva poate fi în stare un criminal dezaxat. Dar un stat și armata subordonată lui? E ceva ce nu se potrivește între realitatea unui Israel dezvoltat și democratic și boala aceluiași stat care ucide la orice ocazie copii nevinovați.

A doua întrebare e: de ce nu sînt copiii apărați și scoși din calea armelor? Cu asta ar trebui să se ocupe cei ce conduc în Gaza. Gaza e condusă de Hamas o organizație islamică dictatorială care face legea cum și cînd vrea. De ce nu s-a ocupat administrația Hamas, înainte de toate, de protejarea copiilor? Poate pentru că nu se aștepta la așa ceva. Ar fi trebuit.

Relatările repetate, dar nu foarte difuzate din Gaza spun că Hamas folosește clădiri rezidențiale civile, școli și spitale ca bază de organizare și ca spațiu de lansare a rachetelor care pleacă în fiecare zi spre Israel. Hamas folosește populația civilă așa cum altcineva ar folosi un scut. Asta nu mai e un secret pentru nimeni, dar adevărul nu contează pentru că Hamas a apăsat perfect pe pedala propagandei și cîștigă, folosind războiul murdar de acasă, sentimentele curate ale celor din afară.

Relatările despre folosirea diabolică a spitalelor și despre transformarea civililor în scuturi umane trec neobservate, deși vin de la corespondenții Washington Post și New York Times, două mari ziare care nu pot fi bănuite de simpatie pentru Israel. Efectul emoțional odată plantat propagandistic nu are antidot și rival. Însă lucrurile trebuie spuse și gîndite pînă la capăt.

Astfel: dacă Israelul e vinovat de crime împotriva umanității, ce se poate spune despre Hamas? Dacă Israelul e abominabil pentru că atacă intenționat civili, cum poate fi calificat Hamas care atacă la întîmplare civili? Una din puținele laturi comice ale războiului din Gaza e că avocații Hamas au uitat ceva sau pretind că au uitat ceva: de ani de zile, Hamas trimite orbește rachete în Israel. Hamas nu vizează o țintă, fie ea militară sau civilă. Hamas vizează orice țintă, fie ea militară, fie civilă. Sistemul de apărare antiaeriană israelian a distrus enorma majoritate a rachetelor dar, dacă ar fi după Hamas, orice civil israelian ar trebui ucis.

Nu e clar de ce Israelul e vinovat de crime de război, dar Hamas nu. Doar pentru că Hamas nu reușește să le comită în proporție de 100%?

Alt lucru, îngropat cu succes de arma emoțional-propagandistică: nesfărșita disponibilitate a „idioților utili”, cu o vorbă atribuită lui Lenin. De un amar de vreme, Uniunea Europeană, Fundații și state naționale varsă fonduri enorme în Gaza. Miliarde de euro sînt trimise anual în Gaza sub promisiunea autorităților palestineiene care se angajază să construiască școli, spitale etc. Acum cîțiva ani, cînd Israelul a blocat importurile de ciment, un cor internațional de indignați a blestemat inumanitatea israeliană. Acum știm la ce a fost folosit cimentul și cine avea nevoie de presiuni internaționale pentru a sparge blocada. Mii de tone de ciment au fost folosite pentru construcția unei rețele uriașe de tuneluri secrete din care pot fi lansate atacuri pe teritoriu israelian. Operația a reușit să scape de sub supravegherea aeriană israeliană și pentru că cimentul a fost mutat în sacii de făină primiți de la Națiunile Unite. Mișcarea sacilor de făină prin Gaza a mascat lucrările de construcție a tunelurilor.

Alt lucru interesant e că, în vreme ce știm tot despre achizițiile israeliene de armament, nu știm nimic despre cumpărăturile Hamas. Israelul cumpără arme din SUA și Europa, fără să ascundă acest lucru. Israelul e acuzat în permanență de cîrdășie cu SUA și, bineînțeles, de manevre comune cu lobby-ul evreiesc din America. Dar nimeni nu pune întrebarea: Hamas de unde se înarmaează? Din cer? Cît costă cele cîteva mii de rachete trimise anual de Hamas în Israel? Și cine le plătește?


În sfîrșit, o concluzie tristă. Chiar cu destule violențe evitabile, Israelul duce un război manageriat, cu avertismente telefonice și manifeste care avertizează populația înainte de atac. Hamas e o mișcare teroristă sută la sută. Opinia genrală a inversat termenii și face din Israel un stat criminal iar din Hamas o organizație eroică pusă în slujba oprimaților. De unde, totuși, ostilitatea sistematică împotriva Israelului? De presupus că două lucruri scot din minți stînga și dreapta extremă occidentală: mai întîi, supraviețuirea unei națiuni care a traversat toate ororile. Apoi, succesul unui stat care e, azi, un caz rarisim de țară optimistă, cu o natalitate solidă, o economie înfloritoare și o încredere existențială demult uitată de lumea occidentală.

Vina fără sfîrșit (I)

Traian Ungureanu

Nu există discuții despre războaie. Există doar discuții care prelungesc războaiele. După ce împrăștie moarte pe cîmpurile de luptă, violența intervine a doua oară și întunecă sau distruge orice gînd așezat, la sute de ani după ce războiul s-a încheiat. 

E greu de crezut, dar războaie uitate tulbură discuții care ar trebui purtate, astăzi, la rece. De la greci încoace, toate războaiele de care am auzit sau am citit ne împart în pro și contra învinșilor sau învingătorilor.

Apariția ideologiilor și a mediilor de informare în masă a făcut posibilă o discuție care se întinde de la un cap la altul al lumii și, în același timp, a făcut imposibilă o discuție care stabilește adevărul minim. Toată lumea poate vorbi și toată lumea va vorbi pentru a continua prin viu grai sau în scris violența de pe cîmpul de bătaie. Nu mai există priviri sincere. 
Există doar orbire spumegîndă. Un amalgam de convingeri imuabile, impresii și sentimente radicale fac laolaltă de rîs pretențiile unei epoci mereu încrezătoare în buna ei informare și conduită morală. 

Propaganda a trebuit să miște un deget doar pentru ca mașinăria gigantică a canalelor de comunicare și informare să se transforme în cameră de ecou și falsificare.

Capodopera în materie e așa numitul „conflict israelo-palestinian”. Acest nume care se repetă pînă la nonsens de zeci de ani a devenit locul celei mai mari cacofonii a lumii contemporane, locul de revărsare și rădăcina tuturor răsucirilor și inversiunilor unei minți sănătoase. 

În cazul conflictului israelo-palestinian, tot ce știam despre ce nu putem știi despre celelalte războaie stă și mai rău: adevărul minim e o blasfemie, iar cel ce are curajul să îl rostească e trimis la marginea lumii, între eretici și nebuni. Ce se întămplă în ultimele săptămîni de atac israelian în Gaza e ilustrarea extremă a propagandei care face din războaie un lucru rău înțeles și din reaua înțelegere o religie neiertătoare. 

În noua morală publică, lucrurile stau simplu și brutal: dincolo de orice judecată, Israelul trebuie să fie vinovat, iar a declara Israelul vinovat dincolo de orice judecată e o îndatorire civică și un test care separă sufletele mari de mințile perverse. 


Totul începe de la întrebarea care, rostită sau nu, apasă și forțează cu o putere nemăsurată: cum să nu fie vinovați cei care ucid copii nevinovați?

Masacru și umilință în tăcere

Traian Ungureanu 

Trăim un moment istoric periculos. Vladimir Putin înaintează pe un drum care poate coti oricând spre război. Occidentul e pus în fața unui pariu existențial elementar. Putin repetă vechea întrebare sovietică: noi ne putem trimite oamenii la moarte, voi puteți?


Multă lume aflată prea departe sau născută prea târziu s-a obișnuit să creadă că Rusia a demisionat. Cândva, trecutul a existat, dar istoria s-a oprit și ne-a făcut o favoare concediind răul. Pe terenul parfumat și nivelat al acestei epidemii de bunăvoință au înflorit clișee subțiri și albe ca bastoanele pentru orbi. Într-o zi, Vladmir Putin, un om cam smucit, dar încolțit de ex­pansionismul UE, a pus capăt idilei. Sau, poate, nu? Rebelii ruși din Ucraina au doborât un avion civil malaezian și au ucis aproape 300 de oameni care putrezesc și acum pe un câmp, în bătaia soarelui. Putin nu e străin, dar nici vinovat. Acest fel de a pregăti disculparea lui Vladimir Putin e parte, și nu soluție a problemei. Când știi ce mână a ținut arma, nu mai contează ce deget a apăsat trăgaciul. Rebelii pro-ruși au fost, din prima zi, bine conduși și excelent înarmați. De unde au venit instructorii și armele? Nu din Andorra.

După 1945, în vremuri de pace sau război, seria crimelor în masă cu premeditare a fost perfecționată fără răgaz de oamenii forte ai demnității de stat ruse. Pe fundația îngropată alături de 14.000 de polonezi, în 1940, la Katyń, au fost construite masacrele uitate, masacrele „rezonabile“ și masacrele ascunse ale demnității de stat sovieto-ruse. În ianuarie, se vor împlini 70 de ani de la eliminarea a 9.000 de refugiați germani înecați în Baltica de un submarin sovietic. Și avionul coreean doborât în 1983 cu 269 civili la bord, a rămas tot o comemorare. În 1986, explozia de la Cernobîl a fost ascunsă de restul lumii. Echipele de intervenție au fost trimise la moarte sigură. În 1999, cineva a aruncat în aer blocuri de locuințe din Moscova. Cel ce a pus masacrul în sarcina regimului Putin a fost asasinat, în 2006, la Londra, de agenți ruși, cu o doză generoasă de plutoniu. În 2010, avionul cu care călătorea președintele Poloniei s-a prăbușit la Smolensk, pe teritoriu rus. Cauzele nu sunt clare nici astăzi.

Această recapitulare sinistră și parțială nu omagiază gustul pentru teoria conspirației. Istoria stă la îndemâna tuturor, inclusiv a instituțiilor și oamenilor de stat care proiectează gândirea strategică a Occidentului. E bine să știi cu cine stai de vorbă. E și mai bine să înțelegi cu cine faci parteneriate. Fărădelegea din Donețk e, din nefericire, o coproducție. De partea occidentală, iluziile și ignoranța au luat puterea și au pregătit terenul pe care zac sfărâmate toate temele și zonele politice externe majore: Orientul Mijlociu, Siria, Estul ca par­te a Europei Unite. Tragedia a început în noiembrie anul trecut, la Vilnius, cu summitul ratat care urma să reconecteze la civilizația occidentală fostele colonii sovietice dintre Kiev și Tbilisi. Presupunerea profund estetică de la care a plecat Uniunea Europeană a fost că Rusia va aplauda, iar Ucraina, Moldova și Georgia vor face pasul decisiv sub cer senin. Eroarea e încă vie, după opt luni de șantaj, război mascat și propagandă. Replica Occidentului e o supă în care plutesc cereri formulate la telefon și sancțiuni angelice. Punctul cheie e energia. Europenii n-au avut tăria să scape de Gazprom. Dar, pentru a-l lovi pe Putin la capitolul energetic, liderii europeni au decis să îi ia boii de la bicicletă. Dacă mai lipsea ceva, atunci problema a fost rezolvată de Jean-Claude Juncker, viitorul președinte al Comisiei Europene, care a ținut să garanteze că extinderea UE va fi înghețată pentru cel puțin cinci ani. D-l Juncker a vorbit. Răspunsul Moscovei la politețurile și promisiunile Occidentului e neschimbat: ei și?

Cele două clișee sacre care au pensionat strategia occidentală trebuie puse, măcar acum, în discuție. Mai întâi, mistica soft power. Adevărul e că mesajul a fost descifrat corect la Moscova: soft power e un eufemism pentru slăbiciune. Vechea întrebare legată de diviziile Papei s-a modificat: câte seminarii mai poate organiza Occidentul? Al doilea clișeu e adagiul după care comerțul elimină războaiele. Promotorii acestui aforism nu știu că ultimele livrări sovietice de grâu către Germania nazistă au trecut granița în seara zilei de 21 iunie 1941. Mai nou, Rusia a folosit proverbul citat invitând afaceri occidentale care fac acum oficii de ostatic. De aici, poziția penibilă a Italiei care pare să folosească președinția UE doar pentru a proteja contractele industriei italiene în Rusia. Germania face același joc, sub presiunea a 100 de miliarde de euro investiții și tranzacții în Rusia.

Trăim un moment istoric periculos. Vladimir Putin înaintează pe un drum care poate coti oricând spre război. Occidentul e pus în fața unui pariu existențial elementar. Putin repetă vechea întrebare sovietică: noi ne putem trimite oamenii la moarte, voi puteți? Occidentul e incapabil să știe ce vrea, pentru că a suprimat ideea după care răul există și a instaurat dogma după care istoria e rațională (într-adevăr, stalinismul pre și post-Stalin e o formă de realism demonic).


Între timp, o trupă de brute bete face legea cu automatul în mână la marginea unui câmp în care se descompun cadavre. După masacru, umilință. După umilință, tăcere.