De ce seamănă BOR cu un serviciu secret. Autismul Patriarhului Daniel

Sidonia Bogdan

Sidonia Bogdan

Zilele trecute, societatea românească a ratat încă o dată o dezbatere serioasă referitoare la relația bisericii cu statul român. Deși subiectul fierbe, de câțiva ani, mai ales pe platformele social media, compuse preponderent din tineri din mediul urban, tema este îngropată de către decidenții politici, imediat ce apar primele reacții mai inflamate în spațiul public.

Nimeni nu are curaj să pună pe agenda publică problema spinoasă a finanțării Catedralei Neamului de către statul român.

O reacție mai abruptă a Guvernului, care anunță sistarea conductei de bani către Biserică, generează, invariabil, o contrareacție agresivă a Patriarhului Daniel, care vine cu o solicitare imposibilă - restituirea avererilor mânăstirești de acum 150 de ani - moment în care filmul se taie, întrerupându-se, astfel, orice fel de dialog între cele două autorități.

Din lașitate, ambii actori se pun de acord în menținerea statu- quo-ului, iar tăcerea instituțională se așterne peste temă. Nu este prima dată când asistăm la astfel de rateuri comunicaționale pe subiectul BOR.

În cei opt ani de zile de la întronizare, Patriarhul Daniel a evitat orice fel de dezbatere publică pe teme care stârnesc interes în societate, refuzând, din principiu, interviuri în mass-media sau dialoguri cu personalități. Singurul canal de comunicare ales de către Patriarhie, pentru a-și transmite mesajele, este celebrul comunicat de presă, după cum arătam, anul trecut, și aici.

O evitare a discutării controverselor nu duce la o rezolvare a lor sau la o calmare a spiritelor, ci dimpotrivă, va acumula, ca într-o oală sub presiune, mai multe umori și energii negative în jurul temelor legate de Biserică.

În spatele temei despre finanțarea construirii Catedralei din bani publici, se ascund, de fapt, multe pasiuni, care definesc cele două tabere mai vizibile în spațiul public: cea a conservatorilor, care, structural, pledează pentru o schimbare moderată în interiorul BOR și care își doresc ca biserica să rămână un actor viu în viața publică și cea a seculariștilor progresiști, care pledează pentru valori umaniste, promovarea științei și pentru laicitatea statului.

Din cauza lipsei de deschidere spre dialog, cele două curente s-au ostilizat atât de mult, încât asistăm la promovarea, în spațiul public, a tot felul de marote reducționiste, care sfidează logica și simțul realității.

Spitale contra catedrale, se subînțelege din alăturarea celor două entități, puse în mod fals, în raport de opoziție, de parcă ar exista români care s-ar opune modernizării spitalelor și ar trebui să facă o alegere între cele două.

Emoția influențează rațiunea într-o măsură mai mare decât cea în care rațiunea influențează emoția. În cazul de față, antipatia față de un actor ne face să acționăm sub impuls și să tragem concluzii pripite. Eticheta, stigma, circulă mai rapid decât o demonstrație analitică.

Suntem mai urmorali decât ne place să credem, iar ofițerii raționali, precum Mr. Spock din Star Trek, se află numai în filmele SF.

Nu cifrele bugetare ne împing spre a avea poziții ostile față de BOR, ci antipatia față de mesajele pe care le transmite instituția de-a lungul timpului, așa cum nu sentimentul evlavios determină BOR să construiască acea catedrală, aleasă nepotrivit lângă o măgăoaie comunistă, ci obsesiile megalomanice ale conducerii BOR.

Într-o astfel de atmosferă antagonistă, creată de ani de zile, în societate, o dezbatere organizată de către mesagerul schimbării, premierul Cioloș, Patriarhul Daniel și alți actori relevanți, ar fi fost mai mult decât binevenită.

Prin dialog și găsirea unei căi de mijloc, pentru a detensiona conflicte ideologice, societatea românească și-ar dovedi maturitatea și o înțelegere mai profundă a părților care o compun. Nu este cazul. Aceeași formă de autism instituțional blochează punțile de dialog între cele două curente.

Din păcate, la noi, sunt preferate miturile, legendele. Mitul că ÎPS Daniel are o influență așa mare asupra clasei politice, încât face și desface guverne, mitul că biserica are puterea să schimbe, în rural, în mod definitiv, scorul unor alegeri electorale, mitul că BOR este atrasă de putere ca musca de un bec și că a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri din stat. Mituri care au priză, de fapt, numai în interiorul instituțiilor închise, ermetice. De aici și până a compara BOR cu un serviciu secret nu e decât un mic pas. În fond, nu aceleași lucruri se spun și despre SRI?

Candidatul stângii, mândru că e ortodox

Sorin Bocancea

După „Mândru că sunt român”, stânga continuă cursa electorală cu „Mândru că sunt ortodox”. Ca şi primul mesaj, nici al doilea nu le aduce nimic românilor, ci doar le gâdilă orgoliile naţionaliste.

După cum era şi de aşteptat, în discursul de lansare în cursa pentru Cotroceni, Victor Ponta a dat noi probe de declaraţii sforăitoare şi mici şmecherii discursive. Lumea s-a cam obişnuit cu ele, dar cea care ar trebui să dea cel mai mult de gândit dreptei politice în desemnarea propriului candidat este referirea la incontestabila sa ortodoxie. După ce a făcut cuvenitele reverenţe celor mai apreciate instituţii din societatea românească (Biserica şi Armata), candidatul PSD şi-a verbalizat ceea ce ar putea fi numit „vocaţia europeană” susţinând că îi apreciază pe toţi românii, indiferent de religie. 

"Dar, atenţie!, nimeni să nu-i reproşeze vreodată că e român ortodox în ţara lui. I-a reproşat cineva vreodată acest lucru, a fost acuzat sau atacat de cineva vreodată Victor Ponta pe motiv că ar fi ortodox? Nu."


Ponta a fost acuzat de furt (pentru că şi-a plagiat doctoratul), de antidemocratism, antioccidentalism şi iresponsabilitate (pentru orchestrarea puciului parlamentar din vara lui 2012), de duplicitate (când vota contradictoriu pentru aceeaşi problemă – „pentru”, ca parlamentar şi „împotrivă”, ca premier), de incompetenţă (cel mai recent caz fiind penibila prestaţie de la Cotroceni în discuţia despre reducerea CAS), de narcisism (e toată ziua pe toate posturile, încât te aştepţi să-l găseşti dând o declaraţie şi când deschizi frigiderul sau ridici capacul de la tomberon), de profundă implicare în moartea procurorului Panait, de arivism, de falsificare a propriei autobiografii (lucru dovedit), de apartenenţă la SIE, de agresarea propriului tată, de nepotism (cel puţin în cazul verişoarei Cazanciuc), chiar de descendenţă dintr-un evreu rus şcolit la Frunze în timpul lui Stalin şi ajuns apoi ofiţer în cadrul DIA (ar fi vorba de bunicul de pe mamă, un anume Naumovici) ş.a.m.d. 

Dar nimeni nu i-a reproşat ortodoxismul. Chiar naşul său, Gabriel Oprea, actualul vicepremier, l-a catalogat ca „om fără Dumnezeu”, dar nu i-a deranjat ortodoxia. 



Atunci, de ce s-o fi aruncat candidatul PSD într-o luptă de apărare a ceea ce nimeni nu i-a contestat vreodată? 

Simplu: pentru a atrage atenţia asupra faptului că el, spre deosebire de cel mai probabil candidat al dreptei, este ortodox, „ca tot românul”, şi că se va bate pentru apărarea ortodoxiei lui şi a coreligionarilor săi majoritari. Altceva nici nu trebuie să mai spună în campanie dacă intră în cursă cu Iohannis.

Cred că mesajul central al campaniei lui Ponta va fi acesta („Jos Băsescu!” a devenit obositor) şi vine în continuarea celui de la europarlamentare. Un mesaj care dă electoratului ceea ce deja acesta are. „Mândru că sunt român” nu le-a adus nimic românilor, dar le-a creat impresia că le garantează ceva ce altcineva vrea să le ia, că îi slavează de cine ştie ce primejdii (de a nu fi mândri sau de a nu fi români), că atâta le mai rămăsese românilor de obţinut, că în rest le aveau pe toate. Niciun proiect, nicio viziune, ci doar gâdilarea orgoliului naţionalist (nu naţional), lăsat în adormire un sfert de veac. Şi au votat românii în disperare, cu privirile fixate pe Mihai Viteazul ajuns pe afişele electorale, de parcă voievodul ar fi mers în Parlamentul European să le apere vulnerabila mândrie de a fi români şi dreptul de a-şi purta iţarii şi catrinţele. S-a lucrat cu marfa clientului. 

Aşa se va întâmpla şi în campania pentru prezidenţiale. Mesajul de bază a fost lansat: „Mândru că sunt ortodox”. Se va lucra tot cu marfa clientului. Să vedeţi la câte hramuri va participa Ponta, la câte locuri sfinte, de „adâncă spiritualitate românească”, se va închina şi câte binecuvântări vor curge peste el. Cred că în acest an îşi va pune la punct şi discursul faţă de Constantin Brâncoveanu, despre care data trecută nu a ştiut că a fost martirizat. Rămâne de văzut ce sfinţi români ortodocşi vor fi prezenţi pe materialele electorale. 

Mesajul de ieri a amorsat deja maşinăria propagandistică a BOR, fiindcă este extras din ideologia naţionalistă asumată în Statutul BOR care, la Art. 5(2), prevede că „Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc”, iar una dintre titulaturile Patriarhului BOR este „Patriarhul României”. Din această perspectivă, BOR consideră că apartenenţa unui român la o altă biserică este un fapt regretabil, chiar dacă acea biserică este una „frăţească”. În Apelul la unitatea şi demnitatea românească, emis de Sfântul Sinod în 2010, nu se vorbeşte de demnitate ortodoxă sau de demnitate românească, ci de „demnitate ortodoxă românească”. Candidatul PSD la prezidenţiale şi-a însuşit acest limbaj şi cred că va marşa cu el întreaga campanie. Probabil că se vor înmulţi prelegerile lui Dan Puric, ce va cita din Nae Ionescu (care spunea: „suntem ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi”) şi din Dumitru Stăniloae, care spunea: „Ortodoxia este o funcţie esenţială şi vitală a românităţii. Idealul nostru naţional permanent nu poate fi conceput decât în relaţie cu ortodoxia”. Nu cred că s-au gândit vreodată Nae Ionescu şi Dumitru Stăniloae că vor oferi muniţie electorală stângii. 

Acum înţeleg indignarea intelectualilor de stânga faţă de „nestângismul” PSD. Însă, PSD nu este doar neoliberal, cum acuză intelectualii amintiţi, ci de un consevatorism specific perioadei interbelice. Lipsa unui patid cu mesaj conservator viabil şi actualizat face posibil ca orice partid să recurgă la revolute mesaje de factură conservatoare ce şi-au dovedit nocivitatea în ultimii ani ai interbelicului românesc. 


Cu siguranţă că referirea la neatacata dar eroic apărata ortodoxie românească a candidatului PSD nu ar fi fost făcută dacă nu ar fi existat perspectiva unui contracandidat neortodox cum este Klaus Iohannis. De aceea, cred că dreapta politică (orice embleme ar purta ea) trebuie să ia serios în calcul propunerea unui candidat ortodox dacă vrea ca pistolul cu care Victor Ponta şi-a dat startul în competiţia electorală să fi scăpat, din grabă, glonţul de argint.