Trădarea lui KWI

Andrei Cornea

Să ne fie clar: în tot ce s-a întîmplat în ceea ce deja se numește „miercurea neagră” (curînd se pare că toate zilele săptămînii politice se vor înnegri), nu Antenele sunt „în chestie”. Nici soarta imperiului Intact și a proprietarului său, infractorul Voiculescu din închisoare. Nici nu este vorba despre salvarea libertății presei, așa cum s-a străduit să demonstreze Senatul aproape în întregime, cînd l-a convocat „la ordin” pe premier, ca dirigintele pe un școlar care ar fi spart geamul cu mingea.

Andrei Cornea

În fapt „geamul” n-a fost deloc spart și mustrările au fost total neavenite.Nu e vorba nicidecum de vreo răzbunare „băsistă” împotriva „poporului” Antenei 3. Nu e un scandal politic în sensul banal al cuvîntului, explicabil prin apropierea alegerilor. Și, mai ales, din partea președintelui Iohannis n-a fost vorba despre un lapsus, despre o expresie nepotrivită („banale activități administrative”, „heirupism”), apărută spontan. Abordat de jurnaliști, cînd se pregătea să vorbească celor strînși în sala BCU la o întrunire botezată „Primăvara societății civile” (ce ironie!), Klaus Werner Iohannis știa bine ce face și avea comentariul său cu privire la evenimente, pregătit din timp. Mai mult, nu se poate crede nici măcar că președintele fusese prost informat, fiind convins că ANAF făcuse exces de zel sau comisese ilegalități. Știa bine președintele că nu fuseseră comise abuzuri și nici pînă azi, vineri, cînd scriu, nu a demonstrat nimeni acest lucru. Iar dacă totuși nu fusese corect informat, ar fi avut răgazul să retracteze și să-și explice conduita. Nu a făcut-o.

Pe scurt: în mod deliberat președintele „ a aruncat prosopul”: a renunțat să-și mai facă datoria constituțională de a apăra statul, legea și ordinea de drept. S-a pus implicit în serviciul unui grup infracțional organizat. A subminat fără motiv autoritatea unei instituții a statului, implicit a statului român în ansamblul său. A fost, indirect, complice la nepunerea în executare a unei hotărîri judecătorești rămase definitive. A sugerat cetățenilor că executarea acestor hotărîri rămîne facultativă și că, în ultimă instanță, decide cine a mai bogat, cine e mai puternic, cine e mai vocal. În mod cinic, a dat a înțelege că legea nu e egală pentru toți. A dat o lovitură serioasă luptei împotriva corupției pe care, pînă în acel moment, o susținuse. Cu mare probabilitate, a exercitat presiuni asupra premierului, care, lipsit de susținerea prezidențială, și-a nuanțat prea mult poziția inițială, foarte corectă. Într-un moment greu al Europei, amenințată de Brexit și de criza refugiaților, președintele a dat o lovitură puternică valorilor europene.

Și, last but not least, i-a trădat în mod groaznic pe cei care i-au asigurat victoria împotriva lui Ponta în 2014, așa cum i-a trădat și pe cei care au cerut reeînnoirea clasei politice după dezastrul „Colectiv”. Și, bineînțeles, și-a bătut joc de societatea civilă, la a cărei conferință fusese invitat să vorbească. Toți aceștia și-au dorit un președinte împotriva oligarhiei, și nu un șef suprem al oligarhilor. În cîteva minute, la abia un an și puțin din mandat (fără a purta deja nenumărate cicatrici după zece ani de lupte dîrze cu oligarhia, așa cum a fost cazul cu fostul președinte Traian Băsescu, care „și-a dat în petic” abia după ce a părăsit palatul Cotroceni), KWI a năruit un noian de speranțe și a confirmat cele mai negre predicții ale pesimiștilor.

De ce a făcut-o? Frică, prostie, sau pact deliberat? Nu știu. Oricum, se pare că saltul de la condiția de primar de provincie la aceea de președinte de țară a fost prea mare pentru domnul KWI, a cărui altitudine nu se măsoară decît în centimetri.

Doar Ponta trebuia să plece. Restul e democraţie…

Marian SULTĂNOIU

Personal, cred că Dacian Cioloş este un premier fricos şi alunecos. Ulterior consultărilor pe care le-a purtat, în cursul zilei de astăzi, cu partidele, a anunţat că nu-şi va asuma nici un fel de răspundere pe tema modificării Legii alegerilor locale, întrucât a constatat că nu există o majoritate parlamentară stabilă, ci „una volatilă”. Deşi, UNPR comunicase oficial că va susţine alegeri locale în două tururi.

Aşa stând lucrurile, aş vrea să-mi spună şi mie cineva – şi cer acest răspuns fără vreo undă de maliţiozitate -, dintre aceia care consideră că rezolvarea acestei probleme de către guvern ar fi nedemocratică (de vreme ce ar trebui să schimbe o decizie politică), de ce a demisionat Victor Ponta, un premier instalat democratic, la propunerea unei majorităţi aleasă democratic, cu un an înainte de alegeri?!

Dacă viaţa şi opera lui Ponta, bună, proastă, remarcabilă sau inutilă, au fost „politice”, pentru ce i s-a permis străzii, „civilă” fiind, să-l alunge pe premier de la Palatul Victoria?!

Pentru ce i-a invitat, preşedintele Iohannis, pe reprezentanţii societăţii civile, la Cotroceni, la negocieri, în interiorul unei democraţii autentice şi de neclintit, câtă vreme strada nu e o entitate politică şi, în principiu, guvernele nu sunt demise, direct, prin voinţa cetăţenilor?

Dar, oare, pentru ce au ieşit în stradă zeci de mii de români, după tragedia din Colectiv?! Doar ca să-l dea jos pe Victor Ponta?! Doar ca să demită un guvern? Nici vorbă! Corupţia generalizată, ale cărei consecinţe au distrus zeci de copii nevinovaţi şi familiile acestora – doar providenţa făcând ca numărul celor morţi să nu fie înmiit mai mare, în sute de împrejurări similare, catacombe de genul clubului în discuţie, descoperindu-se, ulterior, în întreaga ţară -, nu a fost manopera exclusivă a guvernării în discuţie.

Întreaga situaţie a condus la detonarea unei acumulări de nesimţire, prăduire, ofensă adusă populaţiei de toată clasă politică.

Pentru asta, zeci de mii români au ieşit în stradă, post-Colectiv, în întreaga ţară: ca să ceară schimbarea generală a clasei politice – de urgenţă, a celor care se află în prim-planul corupţiei de zeci de ani. Şi, odată cu această zgură a clasei politice, să fie reparate, evident, de cei care vor fi urmat la guvernare, actele normative, legile şi abuzurile votate în Parlament, fără discernământ, în beneficiul aleşilor neamului, financiare şi politice, în ciuda democraţiei şi a bunului simţ.

În acest context a cerut strada, inclusă pe o listă de revendicări, şi revenirea la alegeri locale în două tururi de scrutin, prin modificarea legii existente.

Din acest motiv, premierul tehnocrat – cu atât mai mult, pentru că n-ar fi trebuit să ţină seama de interesele partidelor – a inclus şi el, pe lista scurtă de guvernare, modificare acestei legi – la care, ulterior, a renunţat sub presiunea partidelor politice.

Nu mai interesează, pe nimeni, acum, când şi cine cu cine a votat, în interiorul clasei politice, această lege antidemocratică – că a fost PDL, că a fost PSD sprijinit de PNL, de UNPR, sau mai ştiu eu de cine –, ci interesează tocmai schimbarea ei, în sens democratic, aşa cum a cerut strada: înlocuirea celor care au votat legi strâmbe şi nedemocratice, şi îndreptarea, corectarea, unei legislaţii născută din interese politicianiste.

Pentru asta au cerut ei: demisia lui Ponta, a guvernului, a Parlamentului actual, şi regândirea legislaţiei. Pentru asta, odată plecat Ponta, Klaus Iohannis l-a „uns” prim-ministru pe Dacian Cioloş – deşi societatea civilă ceruse înnoirea, primenirea clasei politice, imediat, prin alegeri anticipate, soluţie perfect posibilă în conjunctura respectivă, agreată iniţial, inclusiv de PNL şi de preşedinte - cel care, ulterior, s-a răzgândit.

Pentru asta a devenit Dacian Cioloş prim-ministru – ca să îndrepte, până la alegeri, stricăciunile unei clase politice detestate, nu pentru c-ar fi fost vreo cumetrie de-a lui Iohannis.

Iar astăzi, deşi UNPR a decis – din motive despre care nu e locul să discutăm aici – să susţină alegeri locale în două tururi de scrutin, premierul adus de stradă, pe funcţie, a evitat, penibil, să-i răspundă unei jurnaliste, despre discuţiile purtate cu acest partid, continuând să susţină că nu există majoritate, în Parlament, pe opţiunea „alegeri în două tururi”.

Şi, din păcate, pentru că o deziluzie nu vine niciodată singură: preşedintele Klaus Iohannis, cel care a refuzat organizarea de alegeri anticipate, numindu-l în funcţie pe Cioloş, pe fondul unui non-combat al partidelor politice, deşi a afirmat că ascultă şi înţelege dorinţele străzii, face pe mortu-n păpuşoi.

Pare tot mai clară cauza pentru care „mitingul Colectiv” a fost stins după demisia lui Ponta: doar atât trebuia să se întâmple. Restul e democraţie…

Câți ofițeri acoperiți se află printre magistrați

Sabina Fati

Nu ne plac securiștii, nici măcar cei bine intenționați. Klaus Iohannis a înțeles acest lucru și explicat că nu există ofițeri acoperiți sau informatori ai serviciilor secrete în rândurile magistraților. Declarația președinției nu are, însă, acoperire fiindcă nu există instituții independente care să verifice acest lucru.


Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a verificat “prin instituțiile abilitate veridicitatea declarațiilor magistraților în sensul că cei în cauză nu sunt informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații”. Cel mai important consilier al președintelui, Dan Mihalache a contrazis această concluzie și a spus că are “anumite dubii asupra acestei proceduri” și că CSAT  “nu are instrumente la dispoziție pentru a verifica 23.000 de procurori și judecători”.

Pe de altă parte Legea privind statutul procurorilor și judecătorilor le interzice din 2005 încoace magistraților să lucreze în vreun fel cu cu serviciile secrete și probabil că foarte puțini dintre ei ar risca pe această carte, știind că România este țara în care secretele de acest fel devin destul de repede publice.  Există, în schimb, destui care au fost colaboratori sau chiar ofițeri acoperiți până atunci, mai ales că după intrarea în vigoare a acestei prevederi, au apărut se pare o serie de decrete de pensionare date de diferite structuri, inclusiv SRI și serviciul secret din cadrul ministerului de Interne. Atunci când aduce în discuție acest subiect, Traian Băsescu vorbește despre magistrații care au fost conspirați până în 2005, care nu mai lucrează pentru servicii, dar care “sunt șantajabili”: “cel care l-a avut pe acoperitul din Jusitție poate primi telefon chiar de la ofițerul lui de legătură” argumentează fostul președinte.

Pe Traian Băsescu nu l-a alarmat această situație în perioada când s-a aflat în fruntea statului lăudând performanțele magistraților, ci abia acum când destui dintre amicii și oamenii lui de curte au ajuns sub tirul DNA. Se spune că nimeni nu poate părăsi cu adevărat un serviciu secret după ce a fost racolat. Și nu e imposibil ca un procuror sau un judecător care a lucrat pentru o anumită structură să poată fi pus la lucru de fostul lui superior într-o acțiune a serviciului sau chiar într-una “privată”, care să țină de interese obscure.

Nu e prea clar cum ar putea fi rezolvată această chestiune, fiindcă nici SRI, nici DGIPI, nici vreo altă structură nu-și poate deconspira, potrivit legii, foștii ofițeri acoperiți după o perioadă atât de scurtă. Traian Băsescu a avut la dispoziție 10 ani să pună pe tapet problema, acum alertele lui fac parte dintr-o strategie de decredibilizare a Justiției, dimpreună cu războiul pe care-l duce pupila lui, Elena Udrea cu DNA.

Verificarea magistraților a fost o idee a Uniunii Nationala a Judecatorilor din Romania (UNJR) după ce directorul Direcției Juridice a SRI, Daniel Dumbravă a declarat că instanțele de judecată sunt “câmp tactic” pentru Serviciul Român de Informații și că în prezent SRI își menține atenția “până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze”. În acest context Klaus Iohannis a vrut să apere onorabilitatea procurorilor și judecătorilor, numai că, intenția lui și a CSAT a fost infirmată foarte repede chiar de șeful cancelariei prezidențiale. Este oarecum absurd să le ceri serviciilor, adică “instituțiilor abilitate” la care face referire declarația președinției, să verifice în ce măsură magistrații sunt colaboratori ai acestora.

Rezultatul verificării este nul, dar președintele ar putea afla măcar câți ofițeri acopriți și colaboratori ai serviciilor au existat printre magistrați până în 2005. După această dată nicio structură secretă nu va recunoaște că ar fi racolat procurori sau judecători, fiindcă în acest fel ar mărturisi că e în afara legii. Doar dacă cineva din interior furnizează astfel de date am putea afla adevărul, altminteri instituțiile independente nu au nicio șansă să intre în măruntaiele unor servicii puternice, cum e depildă, SRI.

Regimul Klaus Iohannis

Raluca Boboc

Primul pas: demolarea mandatelor fostului preşedinte. „Punct şi de la capăt“ a devenit lozinca preferată de Klaus Iohannis. Trufaş, vanitos şi orgolios, fostul primar al Sibiului a simţit încă din primele zile de mandat că presiunea generată de confruntarea cu imaginea unui preşedinte puternic şi impunător, care a dominat timp de zece ani întreaga scenă politică, lucrează net în defavoarea sa.

Băsescu îşi încheie mandatul sărutând drapelul. Scena prezidenţială trebuie curăţată, iar adversarul agasat, hărţuit şi umilit până ce imaginea sa de preşedinte al României este ştearsă din memoria electoratului sau rămâne doar o umbră palidă. 

Pas cu pas: Iohannis învaţă tainele Cotroceniului şi descoperă sursele şi beneficiile puterii. Face numiri controversate în funcţiile de consilieri prezidenţiali, deschide porţile Palatului pentru consultări cu partidele şi cu societatea civilă, lucrează cu şi în favoarea serviciilor de informaţii, împarte puterea executivă cu un premier care i-a fost adversar în alegerile prezidenţiale, îl seduce pe generalul purtător al interesului naţional şi urzeşte planuri pentru o nouă majoritate parlamentară, face decorări controversate, preferă interviurile pentru publicaţiile străine, comunică cu electoratul prin intermediul Facebook, cu PNL prin intermediul unui preşedinte pe care a avut grijă să-l impună, iar în final îşi instalează şi guvernul său. Tehnocrat. 

Linişte şi normalitate: „Este momentul unui consens politic şi social real". Iohannis respectă promisiunea de a fi un altfel de preşedinte. Şi tăcerea prezidenţială nu întârzie să producă efecte. Parlamentul îşi apără corupţii şi votează privilegii: pensii speciale pentru aleşii locali, pentru parlamentari, pentru militari, pentru funcţionarii publici şi demnitari. În liniştea aşternută peste ţară, poporul primeşte şi el ceva pomeni electorale – dublarea alocaţiilor pentru copii, creşterea salariilor bugetarilor cu 10%, creşterea salariului minim pe economie –  aruncate de aleşi cu gândul la viitoarele campanii electorale. Liderii partidelor susţin noua abordare prezidenţială, considerând că „o pace politică în România nu poate să genereze decât dezvoltare”. Iar PNL şi PSD profită din plin de această pace şi îşi conservă dominaţia în plan politic, blocând alegerea primarilor în două tururi de scrutin. 

Big Brother şi puterea serviciilor: Iohannis rupe regula instituită de Băsescu şi numeşte la conducerea SRI şi SIE oameni proveniţi din propriul partid. Serviciile impun Legile Big Brother având girul preşedintelui şi acordul tuturor partidelor politice, sporindu-şi puterea. SRI continuă să rămână în prim-plan prin prisma scandalurilor în care este implicat: demisia lui George Maior ca urmare a controverselor stârnite de legile respinse de CCR, războiul Udrea – Coldea, războiul Băsescu – Coldea, declaraţiile generalului Dumbravă despre „justiţia, câmp tactic al SRI”, scandalurile provocate de doctoratele magistraţilor sub coordonarea politicienilor, în cadrul Academiei Naţionale de Informaţii, numirea unui jurnalist drept purtător de cuvânt al instituţiei sau speculaţiile privind implicarea lui Eduard Hellvig, în mod părtinitor, în favoarea unor candidaţi liberali. Bugetele instituţiilor de forţă au continuat să crească şi în acest an. La fel şi influenţa acestora în jocurile de putere. 

Eşecul partidelor: Iohannis restabileşte legătura preşedinte – partide politice. Lucrează în mod transparent cu toate partidele pentru impunerea acordului privind finanţarea Armatei, a Legilor Big Brother sau pentru realizarea reformei electorale. Concomitent, Iohannis colaborează în mod netransparent cu UNPR pentru validarea Strategiei Naţionale de Apărare, a şefilor serviciilor de informaţii, dar şi pentru schimbarea majorităţii parlamentare. La finalul unui an în care au fost actori principali pe scena politică, partidele intră în carantină pentru reconectarea cu electoratul. Reforma internă este un eşec total atât din punct de vedere al liderilor, cât şi din punct de vedere al principiilor şi ideilor promovate. PNL se desprinde cu greu de imaginea USL, iar fuziunea cu PDL-ul „care a tăiat pensii şi salarii” se dovedeşte a fi mult mai dificilă decât preconizaseră liderii. PSD scapă din fruntea partidului de un urmărit penal şi se aruncă cu totul în braţele unui condamnat penal în prima instanţă. Revolta generată de tragedia de la „Colectiv” scoate în evidenţă şi mai mult slăbiciunile partidelor: în stradă se cere desfiinţarea acestora. 

„Guvernul meu”: Iohannis îşi exprimă acest deziderat încă din primele săptămâni ale mandatului. Jonglează cu posibilii premieri. Îşi reafirmă într-un interviu intenţia de a susţine propunerea PNL din campania electorală. Coabitează cu premierul Ponta, stârnind nemulţumirea susţinătorilor săi. „Întâlnirile normale de lucru” îl revigorează însă în sondaje pe premierul perdant al prezidenţialelor şi acesta devine o ameninţare tot mai mare pentru statutul lui Iohannis de mascul alfa al scenei politice. Încep negocierile cu liderul UNPR, iar lovitura DNA aplicată lui Ponta face să ajungă pe masa lui Iohannis decretul pentru desemnarea lui Oprea ca premier interimar. Destinul vrea însă ceva mai bun pentru România. În final, Iohannis mizează pe tehnocratul Cioloş. Eşecul reformei interne a partidelor politice aduce la Palatul Victoria un guvern format în mare parte din specialişti de la Bruxelles, pe care Iohannis îl instalează personal, participând la prima şedinţă de guvern. 

Justiţia şi „dictatura procurorilor”: Iohannis mizează pe echipa pe care o găseşte în fruntea principalelor instituţii cu excepţia DIICOT, unde face o numire controversată. O vizitează pe şefa ICCJ, participă la bilanţul DNA, lansează propuneri controversate precum Procurorul General membru al CSAT şi drept de iniţiativă legislativă pentru ICCJ, CSM şi PG, apoi le abandonează. DNA este de departe instituţia care s-a remarcat cel mai mult în acest an, nume grele ale unor demnitari precum Elena Udrea, Alina Bica, Viorel Hrebenciuc, Dan Şova, Varujan Vosganian, Victor Ponta, etc., ajungând pe masa procurorilor. Reacţiile nu au întârziat să apară, liderii politici denunţă show-ul descinderilor cu mascaţi, spectacolul cătuşelor sau chiar dictatura procurorilor. DNA a fost acuzat, de asemenea, că se implică în jocul politic prin arestările pe care le face, fără ca acestea să fie urmate de condamnări serioase, confiscări ale averilor sau de recuperarea prejudiciilor. România rămâne în continuare sub monitorizarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare. 

„Izolarea” pe plan extern: Iohannis subliniază un adevăr. România chiar s-a aflat într-o oarecare izolare pe plan extern. Mai exact, din iulie 2012 până în 2015. Iohannis uită să menţioneze însă că izolarea a fost la nivel de premier, nu de preşedinte. Scandalul plagiatului, acţiunile USL din vara anului 2012, tentativele de modificare a Codului penal de către Parlament şi apoi problemele de natură penală l-au făcut pe Victor Ponta, în calitate de premier şi de preşedinte al principalului partid de guvernământ, indezirabil în lumea occidentală. Iohannis compensează acest deficit de reprezentare prin vizitele pe care le efectuează în ţări precum Germania, Franţa Italia, Spania, Polonia, Ucraina etc, însă acestea sunt acţiuni sterpe, fără nicio consistenţă, fiind mai degrabă doar lovituri de imagine. Participările la Consiliul European devin o rutină obositoare, iar reuniunile la nivel înalt din cadrul PPE sunt boicotate. Criticii îl acuză pe Iohannis că România şi-a pierdut influenţa pe care o avea în Republica Moldova şi de proasta gestionare a crizei refugiaţilor, când ţara noastră s-a plasat alături de Ungaria, Cehia şi Slovacia, un club select cu poziţii anti-europene, pierzându-şi astfel din forţa de negociere pentru dosarele care vor urma: Schengen şi aderarea la zona euro. 

* 

Iohannis numeşte 2015 „anul redescoperii normalităţii”. O normalitate seacă, fără prea mari realizări, raportat la uriaşele aşteptări pe care rezultatul alegerilor prezidenţiale le-a generat la nivelul societăţii. Un preşedinte preocupat poate prea mult de implementarea unui cod de conduită pentru clasa politică şi prea puţin de realizarea unor reforme profunde. Proiectul „România puternică în Europa şi în lume”, aşa cum este definit în textul Strategiei Naţionale de Apărare, mai are ceva de aşteptat până să facă  pasul de la un simplu deziderat la realitate. „Anul redescoperii normalităţii” a evidenţiat şi un lucru care ar trebui să constituie un semnal de alarmă: atunci când Iohannis şi partidele îşi dau mâna şi joacă cartea consensului, restul actorilor devin irelevanţi. Puterea e în mâna lor.

Klaus Iohannis, un golem așezat cu spinarea în oberlihtul istoriei României

Mirel Curea

"Pentru vecinii noștri unguri, Imre Nagy este un erou. Nu doar pentru ei, ci și pentru oricine știe cine este personajul."


A fost liderul primei mișcări anticomuniste de masă, numită de istorici „Lupta de eliberare de sub ocupația sovietică și împotriva comunismului”, mai cunoscută pe la noi sub numele de „Contra-revoluția maghiară din 1956”. În fruntea acestei mișcări de masă, care a dus la numirea sa ca premier, Imre Nagy a inițiat o serie de măsuri de neacceptat pentru Moscova, printre care ieșirea Ungariei din Tratatul de la Varșovia, reintroducerea pluralismului politic, plus alte măsuri contrare viziunilor sovietice. Urmare, Ungaria a fost invadată de trupele Armatei Roșii și, cu sprijin românesc, Imre Nagy a fost atras într-o capcană, răpit de pe teritoriul maghiar, adus în România și anchetat de sovietici. Doi ani mai târziu, în 1958, a fost retrimis la Budapesta, judecat, condamnat la moarte și executat. Mii de budapestani au fost uciși de tancurile sovietice, aproape un milion de maghiari, unu din nouă au plecat în bejenie, prin lume.


Imediat după căderea comunismului, Imre Nagy a fost reabilitat și reînhumat cu onoruri cuvenite. Astăzi, o splendidă statuie din bronz, care îl înfățișează singur și însingurat pe o punte arcuită parcă peste un absurd gol istoric, îl ține viu în memoria ungurilor. Deci, Imre Nagy, un erou! Merita o statuie, nu glonțul!


Cu niște zeci de ani înainte, în 17 iulie 1918, același Imre Nagy, în calitate de revoluționar bolșevic voluntar, a făcut parte din plutonul de execuție care a asasinat Familia Imperială a Rusiei, pe Țarul Nicolae al II-lea, pe Împărăteasa Alexandra, pe cei cinci copii ai lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei. Din anul 2000, toți, sfinți ai bisericii ortodoxe ruse. Deci, Imre Nagy, un criminal! Ar fi meritat glonțul, nu o statuie!


Să vedem și la noi, păstrând proporțiile! Cine nu a auzit de Mircea Eliade? Puțină lume! Cel mai mare istoric al religiilor din toate timpurile, ilustru prozator, uriaș intelectual, un român de toată fala neamului românesc. Dar de Emil Cioran, cine nu a auzit măcar, dacă opera nu i-a citit-o? Dar de Petre Țuțea, marele gânditor și filosof? Pe mulți, mulți alții, floarea intelectualității interbelice, nu are rost să-i mai enumăr, sunt știuți, cărțile lor stau la loc de cinste pe rafturile bibliotecilor lumii. În afară de opere de neocolit, au fost mai mult sau mai puțin legionari, sau simpatizanți legionari. Pe fondul românismului lor, al credinței lor ortodoxe, au crezut în resurecția neamului pe acea cale. Unii dintre ei au plătit asta cu ani grei de temniță, iar cei mai mulți cu viața, după ani de rezistență cu arma în mână împotriva cancerului bolșevic.


Savanți sau criminali? Intelectuali sau delincvenți? Eroi anticomuniști sau asasini? Cei care îi pomenesc acum cu admirație sau evlavie, români sau infractori? Klaus Iohannis, atunci când a promulgat zisa „lege a holocaustului” a răspuns: niște criminali, iar cine îi pomenește, la pușcărie! Sincer, nici nu mă mir. De unde nuanțe de la un golem cu pistoanele minții gripate, care s-a așezat cu spinarea în oberlihtul istoriei și memoriei românești? Cum să înțeleagă că istoria, ca și viața, este infinit nuanțată și nu judecă pe momente? Că secretul înțelegerii istoriei stă în analiză continuă, în dezbatere, în vehicularea ideilor, în prezentarea de ipoteze, nu în interdicții? Că interzicerea suscită curiozitate și fascinație, că îndârjește? Că istoria nu poate fi interzisă?


Imre Nagy, erou sau criminal? Emil Cioran, gânditor de talie mondială sau apologet al fascismului? Petre Țuțea, filosof mistic redutabil, sau o minte rătăcită? A răspuns Klaus Iohannis! Aștept să răspundă la fel de prompt, atunci când intermediarii mafiilor de adopții internaționale de copii vor fi considerați, fără drept la nuanță, niște jeguri umane.

Despre nevoia de discurs critic, asumarea istoriei şi filmul documentar (2)

Interviu Daniela Raţiu cu Florin IEPAN

Florin Iepan - Daniela Raţiu 

Daniela Raţiu: 
Noi, cei puri si excepţionali, obsesia excepţionalismului istoric e mereu prezentă. Ne place să edulcorăm trecutul, să ne prezentăm drept excepţionali, victime ale puterilor străine… 

Florin Iepan: 
Întreb: suntem atât de prosperi, trăim atât de bine, suntem atât de mulțumiți? Se pare că nu. Ne tăiem pădurile, ne vindem țara, avem niște politicieni mizerabili, suntem noi de noi mai jalnici. Cel puțin când erau mai multe minorități, eram mai diverși, puteam să împărțim vina și cu alții. Acum avem oglinda asta a României pure, dar și a curentul dacopat care vine puternic din urmă și încearcă să ne anestezieze ultimele licăriri de gândire autocritică.

Daniela Raţiu: 
Adevărat. La o simplă citire a documentelor privitoare la aceea perioadă realizezi într-adevăr că se trece cu ușurință peste problemele sensibile, că se închide cumva o ușă și nu se discută ce s-a întâmplat în acei ani, nu se pun în dezbatere zonele negre ale istoriei naționale. Se dezbate selectiv.

Florin Iepan: 
Da, lucrurile sunt mai nuanțate. Noi nu avem capacitatea asta să îi înțelegem pe ceilalți. Noi vedem doar din prisma majorității, dar gândește-te că dacă ai fi fost evreu, sas, maghiar, în acele vremuri, ai fi văzut altfel lucrurile. Ai fi simțit altfel istoria. Ar trebui să avem curajul să ne punem și în papucii celorlalți. Cum arăta România de fapt la sfârșitul anilor 30? Naționalistă, încerca să imite țări ca Germania, Italia, care aveau regimuri de extremă dreapta, naționaliste, antisemite. Dacă erai evreu aveai o mare dilemă din acest punct de vedere, te puteai sincer întreba de ce să fii tu loial României când societatea te pune la zid și atunci te puteai gândi că un regim comunist care promova egalitatea putea fi rezolvarea pentru problemele tale. Cred că ne lipsește o perspectivă critică a tot ce s-a întâmplat în istoria națională.

Daniela Raţiu: 
Să revenim la Odessa ta pentru că am deviat foarte mult în istorie, nu ne-am putut abţine. În trailer-ul documentarului ”descrii” cinematografic încercarea ta de a lega istoria nefericită a acestui episod (uciderea în octombrie 1941 a douăzeci de mii de civili , majoritatea evrei din Odessa ), și uitată, încercând să îi determini pe români să reflecteze asupra istoriei, faci apel la Raportul Comisiei Wiesel, le spui interlocutorilor tăi că acest episod e inventariat istoric, că nu e o fabulaţie, iar când te afli împreună cu Sergiu Nicolaescu, referindu-te la acel raport, îi spui că România se află pe o listă a ţărilor care au exterminat evrei, regizorul se uită la tine candid și îţi spune că nu știe nimic despre acest fapt istoric.

Florin Iepan: 
Diferența fundamentală între țările estice și Germania cea de vest, cum era atunci, este că ei și-au asumat istoria. Acolo a avut loc o reală denazificare, asistată de către anglo-americani, încă din anii 50. Acest program a fost luat în serios și preluat de intelectualii germani, în anii 60, 70, un adevărat curent de asumare a istorie, complex și foarte amplu, pe când în Europa de Est s-a trecut din extrema dreaptă, din fascism, direct în comunism fără nicio decontare și atunci nu e de mirare că oameni nu își asumă nimic, nu resimt responsabilitatea istorică.  Acei oameni au murit la Odessa în octombrie 1941 pentru că erau evrei și nu pentru că erau cetățeni sovietici așa cum a susținut istoriografia sovietică. Eroare intenționată pe care o regăsim și în discursul prezent. Termeni ca fascist sau nazist sunt goliți de conținut prin supra-expunere și golirea lor de componența antisemită. Administrația românească a Odessei a făcut tot ce a fost posibil să câștiga de partea ei populația rusofonă a orașului. În bună măsură a reușit acest lucru. O parte semnificativă a rușilor au regretat eliberarea orașului de către Armata Roșie în 1944. Aspect puțin cunoscut.

Daniela Raţiu: 
Au fost istorici care ți-au reproșat că documentarul Odessa  e manipulator, în timp ce alții au spus că a fost un exces de zel al Armatei Române.

Florin Iepan: 
Cred că, în ceea ce îi privește pe istoricii români, profesiunea aceasta este destul de șifonată. La scara istoriei, e o profesiune care are probleme  și care a  servit politicul,și nu adevărul. Excepțiile sunt cu atât mai meritorii, dacă l-aș aminti pe Lucian Boia, dar și pe alții din generația mai tânără. Cu toate acestea prea mulți istoricii români pentru un blid cu fasole, o repartiție, o carieră, au fost în stare să confecționeze  o altă istorie. Și din acest motiv, românii trăiesc cumva într-un basm național în care nu au habar despre părți esențiale, definitorii din istoria noastră.

Daniela Raţiu: 
Discursul excepţionalismului românesc despre care vorbeam…

Florin Iepan: Desigur, dacă îi asculți și pe albanezi și ei sunt excepționali și foarte persecutați, dar și maghiarii etc. Dar eu altceva doream să spun, că nu poți să îl acuzi pe omul obișnuit, și nici chiar pe Sergiu Nicolaescu că nu știa anumite lucruri pentru că nu i s-a spus niciodată probabil, nu i s-a sugerat niciodată că ar fi o problemă cu operațiunile militare de pe frontul din Est.

Daniela Raţiu: 
Probabil nu îl ”deranja” nici un istoric să îi spună că a rescris istoria, că a decupat, că a clișeizat-o…

Florin Iepan: 
Istoricii români oricum nu se puteau exprima, serveau politicul, și mai era și acel curent naționalist-comunist, astfel că trebuie să fim oarecum cu mănuși. Nu putem judeca intransigent, având în vedere contextul în care se supraviețuia de fapt. După cum nici pe generațiile tinere nu le putem acuza că nu știu nimic despre atrocitățile Armatei Române comise la Odessa pentru că nu le-a spus nimeni. E interesant însă că pe măsură ce află, sunt grupuri din ce în ce mai mari care realizează că nu a fost totul așa în alb și negru și că și românii au în spate crime de război și atrocități. Din păcate, realitatea politică globală de astăzi nu ajută la aflarea adevărului. Conflictul din Ucraina va da apă la moară din nou celor care spun că războiul împotriva rușilor a fost justificat, că crimele erau un fapt de neevitat în acel context, că, iată!, ce se întâmplă astăzi. Din nou există riscul ca adevărul sau libertatea de a analiza să fie compromisă pentru că nu ajută dacă mă întrebi pe mine conflictul la care asistăm în prezent în Ucraina, și nici nu ajută filmul meu, dar nici aflarea adevărului. Acum șase sau șapte ani când am început acest film habar nu am avut ca în Ucraina se va declanșa un conflict militar.

Daniela Raţiu: 
S-a ”așezat” documentarul tău Odessa?

Florin Iepan: 
Nu s-a așezat. Spre exemplu, l-am dat acum doi ani TVR-ului și, dintr-un motiv care îmi scapă, nu mi-a fost explicat, nici până acum nu a fost difuzat. În momentul acesta nici nu aș mai fi foarte încântat să îl mai difuzeze, mi-ar face un deserviciu în condițiile în care nu l-au difuzat până acum. Probabil un post privat va fi mai potrivit.

Daniela Raţiu: 
Poate HBO ar părea potrivit pentru un astfel de documentar?

Florin Iepan: 
Ar fi o opțiune, sau un post privat cu audienta naționala, de știri. Nu știu încă, dar cred că ar genera audiență, dezbatere. Dar mă întrebi dacă s-a așezat și îți răspund că nu cred și asta pentru că nu a ajuns încă pe agenda publică, dar poate difuzarea ar fi o ultimă etapă necesară.

Daniela Raţiu: 
Documentarul nici nu a fost literalmente difuzat, în afara unor proiecții.

Florin Iepan: 
Au fost câteva proiecții unde a strâns săli pline, dar nu a fost difuzat încă de nicio televiziune. Postul public era potrivit din prisma faptului că tema este de interes național, privește istoria noastră, memoria noastră, dar Televiziunea Română se află într-o confuzie editorială astfel încât nici nu mai poți să te superi pe ei.

Daniela Raţiu: 
Par a se afla într-un no man`s land editorial…

Florin Iepan: 
TVR ține la emisiunilor lor cu muzica populară, pare că ambițiile lor merg în zona asta. Nu te mai poți supăra pe ei.

Daniela Raţiu: 
Ar fi ca și cum te-ai supăra pe bunica…

Florin Iepan: 
Exact. De asemenea, remarc că, de ani buni, televiziunea publică are un discurs pro-monarhist foarte accentuat. E singura constantă editorială și care nu știu de unde vine într-o țară care, conform Constituției, este republică. Chiar mă gândeam să le propun o emisiune făcută de un independent care să se numească ”Ora Republicii”, în care să se explice că sunt monarhii prospere, dar și republici care sunt interesante și funcționale fără a avea un monarh. Am ajuns parcă într-o fază de delir monarhist pe un post public al unei țări cu forma de guvernământ republică. Asta e unul din paradoxurile noastre, ale neasumării. Noi ne asumăm istoria doar dacă are un potențial politic. În momentul de față, curentul monarhist pare într-o oarecare creștere și atunci politicienii încep să îl ia în calcul. Sunt două curente mari – cel monarhist și cel al noii generații, eco, anti-fracking, care câștigă și el teren. Două tendințe legitime. Se poate discuta și revenirea la monarhie, dar e interesant cum și televiziunea publică nu explică umbrele istoriei noastre interbelice, idealizează peste măsură interbelicul , nu explică nimic istoricește, însă face exces în a idealiza perioada interbelică din perspectiva Casei Regale și atunci ne lămurim de ce românii nu știu nimic despre istoria lor, mai ales dacă nu citesc, nu se documentează. Dar observ propaganda doar pentru o anumită temă. De ce să nu discutăm, spre exemplu, despre românizarea românilor, și mă gândesc la Lucian Boia și cartea lui, dar  acesta este un fenomen care s-a întâmplat si în interbelicul pe care noi îl idealizăm. Atunci a fost unul dintre momentele maxime ale românizării României, dar și mai târziu. Instituțiile publice de media care ar trebui să ridice gradul de conștiință al românilor sunt de cele mai multe ori partizane și fac mult rău. Discuția despre revenirea la monarhie este legitimă, orice se poate pune în discuția publică. Interesant este totuși de ce avocatul acestui curent monarhist este postul public și care, cu toate motoarele, merge în direcția aceasta. Sper să nu fie una din marele marote ale istoriei României, pentru că nu se va întâmpla nimic providențial dacă vom avea peste noapte un monarh, nu se va schimba prețul la carburanți și nici nu vor fi mai puține drujbe în pădurile din României.

Daniela Raţiu: 
Și nici mai mulți copaci…

Florin Iepan: 
România monarhică ar fi aceeași țară. Poate o să avem o imagine externa mai bună,  mai multe schimbări de gard, turiști fericiți etc,… mă rog, o opțiune care merită discutată într-o societate democratică. Dar faptul că, despre tragedia de la Odessa, TVR nu a suflat o vorba în zeci de ani de emisie, sau că Antonescu este și azi prezentat drept o figura emblematică pentru majoritatea romanilor este dovada eșecului mediei publice în a se achita de obligațiile pe care le au față de opinia publică.

Daniela Raţiu: 
În trailerul oficial al documentarului, dacă tot discutăm despre monarhie, monarh, este o convorbire pe care ai avut-o cu reprezentantul Casei Regale și în care ţi se spunea că Regele nu poate discuta cu tine, că Regele este Istorie. Este frustrant faptul că Regele nu a simţit nevoia unei clarificări/unei poziţii legate de Odessa?

Florin Iepan: 
Dintr-un anumit punct de vedere, conversația a fost reușită. Eu încercam să aranjez o întâlnire între cel care a fost șeful statului la acea vreme (octombrie 1941)  și singurul supraviețuitor de la Odessa, domnul Zaslavsky. O întâlnirea între doi oameni în vârstă care poate ar fi băut o cafea împreună, îmi doream foarte mult asta, aveam așteptări sincere de la cei din Casa Regală că vor înțelege, însă Casa Regala nu a avut niciodată o poziție de regret pentru faptul că nu a putut face mai mult în favoarea celor trei sute de mii de evrei ruși și ucrainieni uciși de regimul Antonescu. Regina Mamă Elena, un personaj singular în epocă, a încercat să îl tempereze pe Antonescu și s-a implicat punctual în protejarea evreilor din România. În rest, elita politică de la București nu a manifestat nici cel mai mic interes față de soarta evreilor din teritoriile de dincolo de Nistru. Era o chestie care nu îi interesa. Deși tot la București se discuta despre anexarea după război a regiunii Odessa la teritoriul național ca un soi de compensație pentru pierderea Ardealului de Nord. Aspect foarte probabil convenit cu Hitler.

Daniela Raţiu: 
Ce planuri ai în continuare? Lucrezi la ceva anume?

Florin Iepan: 
De când am început acest proiect Odessa am intrat cumva pe o zona de  proiecte de ”subzistență”, și anume, proiecte din care îmi plătesc facturile și atât. Nu am mai găsit finanțări pentru proiectele mele de autor. De când am lansat dezbaterea publică pe această temă, în relația mea cu Consiliul Național al Cinematografiei a intervenit o sincopă.

Daniela Raţiu: 
Crezi că ai deranjat cu această temă sensibilă?

Florin Iepan: 
Inițial nu mi-am pus problema în felul acesta, dar niciunul dintre proiectele mele de producător cu care am mai aplicat la CNC în ultimii șase ani nu a mai obținut finanțare. Apoi mi s-a interzis oficial să mai particip la concursuri ca producător, iar eu ca autor am fost eliminat în timpul  concursului  când am participat doar în calitate de regizor, fapt fără precedent la CNC. A fost un set de evenimente care a culminat cu solicitarea  CNC de a le returna banii pentru Odessa sub pretextul că nu a fost depusă în timp util o casetă martor a filmului la arhiva, un amănunt care nu a fost o problemă ani și ani de zile pentru toți producătorii. Toate acestea într-un interval de cinci ani.

Daniela Raţiu: 
Ţi s-a cerut să dai înapoi banii pentru un film care există?

Florin Iepan: 
Pretextul a fost că nu am depus la timp caseta despre care îți spuneam, și că nu aș fi folosit acești bani pentru realizarea filmului, dar și că nu există dovada la CNC că acest film există! Există o chichiță invocată la unii producători, la alții, nu. Dacă aș fi trăit în vremea lui Ceaușescu aș fi putut să îmi iau diplomă de disident cu acte în regulă. Faptul că eu trăiesc în democrație și am experimentat o experiență de tip Mircea Daneliuc în anii 80 e o întâmplare cât se poate de interesantă, dar cu un iz fatal din punct de vedere profesional. Nu am cum să lucrez dacă nu te finanțează principalul finanțator din Romania care împarte resursele pentru producția de film subvenționată de stat.

Daniela Raţiu: 
În primăvară, Tudor Giurgiu a avut premiera filmului ”De ce eu?” la Timișoara, în sala Capitol. Regizorul, în discursul său de lansare, a deplâns faptul că în Timișoara nu există o sală de cinema serioasă. La rândul tău, au fost ani în care ai ridicat această problemă – lipsa unui cinematograf.

Florin Iepan: 
Nu mai am această cerință. Timișorenii cred că sunt o specie foarte comodă de oameni. Poate nu merită o sală în sensul accepțiunii de sală de cinematecă, de debate. Am văzut prea multe filme bune prezentate în Timișoara cu săli goale și mi-a dat seama că putem să criticăm de dimineața până seara Bucureștiul și Clujul, dar și alte locuri, dar când ne analizăm la bani mărunți, suntem comozi, avem păreri formate despre toți și toate, consumăm mai puțin film de calitate decât alții. Poate nu e momentul.

Daniela Raţiu: 
”Pelicula culturală” au adus/proiectat în Sala 2 a TNT filmul ”Leviatan” în regia lui AndreyZvyagintsev, film interzis în Rusia. Sala a fost plină, spre exemplu.

Florin Iepan: 
Pelicula culturală este singura excepție și ei au un PR excepțional, sunt abili și 90% dintre cei care vin sunt studenți. Însă eu vorbesc despre altceva, mă refer la intelectualul  timișorean care, de câte ori îl chemi, îți spune că fie e ocupat, fie e la degustare de vinuri. Cred sincer că clasa asta de intelectuali locali e comodă și destul de mulțumită de sinele ei ca să mai caute un film nou, să dezbată. Poate în zona artelor plastice, experimentale, sunt mai efervescenți. În general însă Timișoara e un oraș prosper cu intelectuali mic-burghezi,  care dacă mai prind o sinecură la stat e și mai frumos si mai suficient. Atunci din mic-burghez devii mediu-burghez. Nu e un mediu efervescent din punct de vedere intelectual și chiar al societății civile. Poate o fi un subsol undeva, dar Timișoara nu mi se pare în avangarda ideilor. Uite chiar și la demonstrațiile de mediu, oamenii se strâng greu, sunt fracturați între ei. Poate în viitor lucrurile se vor potrivi mai bine și când va veni o nouă generație dispusă să savureze un alt tip de cultură. Oamenii mai dispuși să experimenteze, să caute lucruri noi în viața lor. Altfel, din punctul acesta de vedere, Bucureștiul ne dă clasă. Chiar dacă acolo sunt și resursele, adevărat, dar asta nu e chiar o scuză. Timișoara poate fi un model din punct de vedere economic, al heritage-ul, poate din punctul de vedere al modului în care suntem mici burghezi de factură mai bună decât mica burghezie din Teleorman, ca să dau un exemplu la îndemână, doar au și ei mic-burghezi lor, vorba aia, noi suntem mai umblați, dar altfel debate-ul intelectual de idei, chiar și idei politice, este foarte subțire. Puținele oaze de tipul să spunem Societate Timișoara sunt cumva intreprinderi de familie, prăfuite, închise,… să nu cumva să te uiți în borcanul meu cu murături ca o să mi le mănânci pe toate.


final

Despre nevoia de discurs critic, asumarea istoriei şi filmul documentar (1)

Interviu Daniela Raţiu cu Florin IEPAN

Florin Iepan - Daniela Raţiu 

Daniela Raţiu: 
Anul trecut, în premieră, ai realizat un film documentar despre cei doi candidaţi la alegerile prezidenţiale rămași în cursă în al doilea tur, Klaus Iohannis și Victor Ponta.

Florin Iepan: 
Doi pentru România, un film documentar  în două părți pe care l-a difuzat Digi24 Tv cu câteva zile înainte de ziua votului.

Daniela Raţiu: 
Crezi că filmul respectiv a influenţat opţiunea de vot?

Florin Iepan: 
Greu de spus, dar ar fi exagerat să gândesc în termenii aceștia. Cred totuși că, într-o dezbatere generală – doar talk-show-uri, care mie mi-a părut foarte sterilă, fals tensionată, filmul a avut o calitate. A adus o cantitate de informație care lipsea, ți-a arătat o parte din biografia celor doi la care nu ai fi avut acces altfel.

Daniela Raţiu: 
Acel gen de informaţie care lipsea. Jurnaliștii au mers mai degrabă pe foc încrucișat, acest gen de documentar lipsind cu desăvârșire.

Florin Iepan: 
Lipsea o biografie a celor doi. Eu fiind oarecum specializat  și în biografii, făcusem documentar istoric despre Johnny Weissmuller, despre actorul Bela Lugosi, cred că am un anumit exercițiu. Digi24 a difuzat în primăvară trecută filmul meu documentar ”Decrețeii”, cu audiență foarte bună, și așa am găsit o ușa deschisă. Ideea acestui film al candidaților li s-a părut un proiect interesant. Filmul s-a realizat într-o lună și jumătate, pentru mine a fost o premieră, nu am mai realizat un documentar într-un interval atât de scurt de timp.

Daniela Raţiu: 
Proiectul a fost propus în buza alegerilor?

Florin Iepan: 
Recunosc că atunci mi-a venit ideea l-am cunoscut intr-un anumit context pe Radu Ioniță (director de producțieDigi 24), iar Digi24 era singura instituție de media care dădea semnale că vine cu altă ofertă., altă viziune pe zona de publicistică de televiziune. Erau singurii la care aș fi putut să mă duc cu o idee de genul asta la acel moment. Nu e însă doar proiectul meu, am lucrat cu două echipe, coordonate de doi regizori secunzi, Cătălin Deacu și Sergiu Voicu. Cei doi erau la baza reporteri, Sergiu Voicu este reporter pe Guvern, iar Deacu, specializat in reportaje de investigație. Echipe serioase cu documentariști, monteuri, practic două echipe de producție complete. Era  pentru prima dată când am lucrat în regim mixt între o producție in house și autor independent, dar fără schema asta de lucru nu am fi putut face acest documentar în două părți într-un interval de timp așa scurt.

Daniela Raţiu: 
Ai satisfacţia ”lucrului bine făcut”?

Florin Iepan: 
Nu în totalitate.

Daniela Raţiu: 
E un documentar pe care l-ai mai fi lucrat?

Florin Iepan: 
Dacă aș fi avut mai mult timp aș mai fi lucrat pe el. Cert este că ne-am achitat onorabil, sper. Noi practic am folosit resursele Digi 24 care nu fuseseră din timp antamate pentru acest proiect. E ca și cum m-am urcat într-un autobuz din mers, i-am mai convins să mai oprească într-o stație poate să mai luăm  și alți călători, dar important este ca am ajuns la destinație  Probabil că, dacă l-aș fi făcut într-un regim de producție independent, mi-ar fi trebuit cel puțin șase luni și exista riscul să nu am acces la arhiva personajelor în cauză, pe de altă parte nu aș fi avut puterea unei televiziuni de a convinge oamenii , instituții etc…..

Daniela Raţiu: 
Ai avut feedback de la personajele principale, nemulţumiri din zona politică? Mama lui Victor Ponta a fost mulţumită, întrebarea mea având legătură cu o declaraţie pe care ai făcut-o cum că doamna Naum ar fi avut un rol determinant?

Florin Iepan: 
Trebuie să înțelegem contextul. Miza era uriașă. Victor Ponta se detașase la o distanță apreciabilă de Klaus Iohannis. A fost dificilă obținerea acordului lor. Cred că interesul electoral a lui Iohannis era mai mare deoarece el avea de recuperat o distanță considerabilă. Discuția pentru a-l determina să accepte colaborarea cu noi a durat preț de o oră și jumătate cred, cândva seara târziu, când i-am explicat ideea proiectului, cei de la Digi au explicat/mediat și ei la rândul lor, pledând pentru proiect.

Daniela Raţiu: 
A fost reticent președintele Iohannis în a accepta ideea proiectului?

Florin Iepan: 
Nu. Dorea să știe cât mai multe detalii. Ambii candidați aveau o problemă cu timpul, știau că este un proiect mai complex, nu doar un simplu interviu. În ceea ce îl privește pe Victor Ponta, a fost un eșec. Cred că a fost și un calcul politic, să rămână în zona controlată, friendly. Cred că a greșit și spun asta pentru că Digi24 mi-a cerut echilibru . Îmi aduc aminte de Cosmin Prelipceanu care mi-a și spus că ei nu desființează dar nici nu ridică pe nimeni. Ce a fost interesant în ceea ce îl privește pe Ponta este soarta, ca să zic așa. De multe ori realizarea unui film are o soartă care îi poate fi potrivnică, dar la un moment dat, mai apoi, cunoaște un twist. Noi am încercat până în ultimul timp să obținem un interviu. Aveam un set de vreo 30 de întrebări, date biografice care sunt publice, informații care circulă în spațiul public. Cred că m-am întâlnit de două ori cu el, scurt, odată cred după o conferință de presă, dar nu a dorit interviul și chiar mi-a spus că după alegeri mai degrabă. Regizorul secund Sergiu Voicu pe care l-am rugat să intre în posesia unor fotografii de copilărie a luat legătură cu mama lui, cu soția acestuia. La acel moment, familia lui nu dorea să apară în film. Aveam deja la acel moment un script iar Sergiu Voicu i l-a dat doamnei Naum. Am înțeles că a citit acel script și atunci a decis să apară în documentar. Eram deja în montaj. Am pregătit totul, mama premierului a venit însoțită de sora acestuia. A fost un interviu interesant. Mie mi se pare că ziarele au speculat abuziv declarații precum cea cu ”mamă, ăștia sunt singurii care mi-au dat o șansă” și au indus cumva ideea că era un om naiv, că ar fi spus o prostie. Doamna Naum este un om inteligent, iar dacă Victor Ponta are ceva calități o parte i se datorează cu siguranță și doamnei Naum. Ea a știut că într-un fel îl ajută. După acest interviu, filmul a devenit mai interesant pentru că personajul a devenit mai nuanțat.

Daniela Raţiu: 
Intervenţia doamnei a introdus cumva ”dubiul”  în ceea ce îl privește?

Florin Iepan: 
Componenta umană a intervenit cumva, orice autor se atașează de personaj, încercând să îl înțeleagă, chiar dacă faci un film despre un dictator sau un bucătar celebru, trebuie să înțelegi cum a devenit un personaj într-un anumit fel. Doamna Naum a avut o experiență de viață interesantă, un om care mie mi s-a părut foarte deschis. După interviul cu ea, eu mi-am rezumat cine e de fapt Victor Ponta. Unul care a fost de-al nostru, dar care a ales să devină unul de-al lor., al lor în sensul de politic , servicii etc., pe partea opusă a străzii în raport cu părerea progresistă a societății civile. Dacă el va face drumul invers să devină al nostru cândva, sau acest lucru este deja imposibil, asta ne-o va dovedi istoria. În măsura în care ne va preocupa soarta lui Victor Ponta, pentru că mai avem și noi viețile noastre. Filmul nu cred că a dezavantajat pe niciunul dintre cei doi candidați.

În ceea ce îl privește pe domnul Iohannis, eu venind dintr-o zonă având contact cu etnici germani, ca autor credeam că voi înota foarte bine în background-ul de familie al domnului Iohannis și că voi obține informații nu atât de la el cât de la familia sa. Însă domnul Iohannis a fost categoric în ceea ce privește faptul că nu dorea ca familia lui să apară în documentar, însă și-a declarat sprijinul. De altfel, am fost singura echipă de filmare care a avut acces în  autocarul de campanie, am avut parte de mai mult de două ore din timpul președintelui foarte drămuit în acel moment, dar nu am avut acces la familie. Regret asta. Eu cred că și familia acestuia ar fi avut de completat în tabloul filmului. Acum dacă e să tragem linie dramaturgic, din punctul de vedere al calității filmului, al celor două povești, povestea lui Ponta e mai interesantă pentru că are mai multe contradicții, răsturnări de situație și a fost, paradoxal, mai ușor de montat. Pe de altă parte, domnul Iohannis fiind un personaj ”recent” pe agenda publică, materialele de arhivă sunt puține, chiar și de la Sibiu. A fost mai dificilă povestea lui, mai greu de construit ”cinematografic”.

Daniela Raţiu: 
Este mai liniar. Se simte asta în povestea lui. 

Florin Iepan: 
Nu am o preferință pentru un personaj sau altul, însă pentru mine, ca autor, filmul cu Ponta a fost mai ușor de construit, e mai captivant. În filmul cu Iohannis am încercat să compensez prin faptul că am avut acces în zona de campanie, în vecinătatea personajului, ceea ce nu am obținut de la Victor Ponta. Am compensat cumva. Reacția după difuzarea filmelor a fost bună. Cele două povești au atras atenția, jurnaliștii le-au analizat, au făcut si o audiență foarte bună.

Daniela Raţiu: 
Ai avut reacţii din partea staff-urilor de campanie, din partea personajelor principale?

Florin Iepan: 
Nu am primit reproșuri. Am vorbit, spre exemplu, cu doamna Naum care mi-a spus că ei i-a plăcut, că a fost precum e viața, cu bune, cu rele. Am avut o reacție pozitivă și de la domnul  Iohannis la momentul acela. Nu cred că filmele au schimbat ceva legat se soarta alegerilor . Cred că elementul definitoriu care a schimbat ceva a fost ce s-a întâmplat în Diaspora, reacția pe care a reușit să o provoace în țară. Acela a fost un moment care a răsturnat situația, trend-ul, altfel, senzația mea e că, la acel moment, într-o proporție mare, era foarte posibil ca domnul Iohannis să piardă. Mă gândeam la acel moment că cele două filme erau cumva binevenite, ele rămân ca istorie. Sunt ore și ore de filmare.

Daniela Raţiu: 
A rămas mult material care nu a intrat în cele două documentare?

Florin Iepan: 
Da. Eu de regulă filmez mult.

Daniela Raţiu: 
Ceea ce a rămas pe dinafară și cu ceea ce deja este filmul în două părți și ceea ce s-a întâmplat ulterior ar putea constitui o continuare?

Florin Iepan: 
Dacă ar fi după mine, eu i-aș urmări în continuare și aș încerca să valorific ce am avut și până în acel moment. Momentul pierderii alegerilor de către Victor Ponta și câștigarea  alegerilor de către Klaus Iohannis nu este reflectat în film. Filmele acestea ar fi fost împlinite dacă ar fi conținut și momentele de victorie/eșec.

Daniela Raţiu: 
Te tentează să continui povestea? Mai ales că ai deschis drumul documentarelor de acest gen, inexistente până acum la noi.

Florin Iepan: 
Pe mine m-ar interesa să fac un astfel de film în care ambele personaje să se întâlnească și în care să văd cum a pierdut Ponta și a câștigat Iohannis și ce a urmat. Acesta ar fi un film împlinit, în care amândoi ar fi într-un montaj paralel, ei să devină chalangerii. În cele două filme știm că ei sunt candidați, dar practic personajul-contracandidat este inexistent. Ar fi interesant pentru că ei după alegeri au început să relaționeze, și, din acest punct de vedere, este interesant. Simbioza între ei, conflictele mocnite, ce se întâmplă în jurul lor, așteptările oamenilor, evoluția lor. S-ar putea să se întâmple lucruri cu adevărat dramatice în viitorul apropiat. Pe de altă parte, proiectul acesta poate să termine acolo unde s-a și terminat.

Daniela Raţiu: 
Recent, scena politică a explodat. Premierul a ieșit de la DNA cu calitatea de ”suspect” într-un dosar legat de Șova, în comunicatul de presă al instituţiei se vorbește despre evaziune, spălare de bani, fals. În acest context, indiferent de finalitatea juridică a poveștii premierului, continuarea documentarului tău mi se pare absolut necesară. Cum ai monta acest documentar? Care ar fi continuarea montată a poveștii din noiembrie?

Florin Iepan: 
Să vedem ce se întâmplă. Cât de dramatică o să fie încleștarea. Cât de solidar va fi partidul cu Victor Ponta etc. Cum o să reacționeze societatea civilă la un alt personaj care o să se cramponeze de putere până în ultima clipă. There will  be blood, cum spune un titlu de film. Există în materialul brut nefolosit de mine o întrebare pentru doamna Naum. Dacă Victor nu a avansat prea sus, prea repede, prea periculos. Ce îi spune instinctul ei de mamă? Mi-a răspuns că Victor e pregătit și pentru această variantă. Că nu este musai să rămână președinte (credea că o să câștige alegerile) sau șeful guvernului, că el o să renunțe singur la putere și că Victor i-a spus că o să-și găsească foarte repede un post bun în domeniul privat. Atunci a fost singura dată pe toată durata interviului când am suspectat-o pe doamna Naum de naivitate. Că nu realizează cât de mult s-a schimbat fiul ei într-un timp foarte scurt și că instinctul ei de mamă inteligentă, protectoare și atentă a părăsit-o pentru o fracțiune de secundă.

Daniela Raţiu: 
Un alt important proiect al tău a fost și este documentarul ”Odessa”. Există un fel de blocaj în a se vorbi despre ”problema evreiască”, dacă o putem denumi astfel. Și spun asta pentru că povestind despre scenariul de lungmetraj pe care l-am scris cu Tinu Pârvulescu, un proiect la care am muncit amândoi mai mult de 8 luni de zile, găsești în documentările făcute și legate de acele perioade istorice că problema evreiască este un subiect sensibil. Noi am coborât și mai mult în istorie de anul 1942, și am descoperit tot acest context despre care nu se vorbește. Analogia nu e deplasată, spun doar că descoperi felul în care românii se raportau la evrei, și nu este unul, în termenii de azi am spune, ”corect politic”?

Florin Iepan: 
Nu doar că nu se discută în România, dar nu se discută în general în spațiul est-european. Dacă ne uităm în istoria secolelor XVIII ȘI XIX, început de secol XX, în Europa Centrală și de Est exista o civilizația evreiască. Dacă aș rezuma rolul în istorie, în perioada despre care vorbesc, ei au avut un rol determinant în modul în care s-a format această parte a  Europei. Faptul că noi i-am exclus din istoriile  noastre naționale, și noi și maghiari și ucrainienii, este rău, brutal, pentru că noi nu am fi fost ceea ce suntem astăzi fără acest mix cu populația evreiască. Europa de Est din punctul meu de vedere a trecut dintr-un feudalism destul de primitiv într-o epocă modernă asistată de rolul și influența comunității evreiești. Acolo erau oamenii care făceau comerț, puneau in circulație  idei, au legat partea asta de lume cu lumea în general. Dar antisemitismul are baze vechi.

Daniela Raţiu: 
Ruptura s-a mai petrecut cumva și odată cu Marea Teroare a lui Stalin când antisemitismul a redevenit cumva politică de stat, pregătind și contextul pentru Holocaust.

Florin Iepan: 
Nu știu dacă l-a pregătit, dar este clar că antisemitismul a fost ridicat la un alt palier, iar ceea ce s-a petrecut în Rusia a căpătat o dimensiune politică, naționalistă, iar lupta împotriva evreilor a devenit o luptă națională pentru că evreul a fost perceput drept un agent antinațional, al Rusiei bolșevice, comuniste, ceea ce era fundamental greșit pentru că în același timp evreii dețineau afaceri erau stâlpii capitalismului în Europa Centrală si de Est. Instrumentalizarea Holocaustului din rațiuni politice de către media controlată de la Kremlin este la fel de gravă ca negarea Holocaustului.

Daniela Raţiu: 
Da, asta dacă vorbim despre elita evreiască, cea deţinătoare de resurse; cei însă mulţi și săraci erau marginalizaţi. Pentru aceștia era atractivă noua ideologie a acelor ani care promova egalitatea, ideologia care înfierbânta Europa: socialismul/comunismul.

Florin Iepan: 
Pentru ei, visul era ca etnia să nu mai fie o frână, să nu mai reprezinte un element de judecată al omului. Este exact lucrul pe care ni-l dorim și noi astăzi în Europa, mă rog, cei care suntem cumva europeni prin vocație. Considerăm că e absurd să judeci un om după locul unde s-a născut sau după etnia lui. Eu cred că oamenii nu vroiau altceva. Faptul că românii, ucrainienii, maghiarii, se băteau în piept că în țara lor în primul rând populația majoritară trebuie servită, iar evreii să stea la coadă, iar dacă ne-am transpune în situația lor ne-am fi gândit că nu avem viitor, poate în Rusia principiul acesta al egalității popoarelor părea mai ușor de implementat. În timp, însă, s-a dovedit că și în Rusia a fost complicat, au trecut din epoca țaristă în epoca comunistă și au eșuat în anii 50 cu celebrele procese împotriva medicilor evrei.

Ceea ce aș dori însă să reliefez este acest delir anticomunist care a cuprins societatea românească din 90 încoace. Delir care a cuprins elita intelectuală care a dezvoltat un discurs care preia o bună parte din temele naționalismului din perioada antonesciană, perioada ceaușistă. E foarte periculos și sugerează că comunismul a fost răul suprem, dar în felul acesta se pune o perdea de ceață peste perioada care a precedat comunismul și care, din punctul meu de vedere, a fost comparabil sau chiar mai rea, dacă ar fi să ne referim spre exemplu la perioada fascistă a României. De la venirea la putere a legionarilor, chiar după înlăturarea lor, vorbim despre regimul Antonescu care a fost de extremă dreaptă, vorbim și de deportări, de crime, de politici antisemite. Dacă războiul ar fi luat altă turnură, eu sunt convins că și evreii din Romania , care au scăpat în ultimul moment, ar fi avut o soartă destul de crudă, iar România ar fi avut o vină și mai mare la scara istoriei. Cred că se greșește foarte mult. Ori discutăm critic despre toate regimurile extremiste și nu ne luptăm doar cu comuniștii. Nu cred în pericolul comunist și asta pentru că, spre exemplu, proprietatea privată este unul dintre bunurile câștigate pentru multă vreme de acum încolo. Spun doar că acest curent anticomunist a generat un efect foarte pervers. Personaje ale istoriei care au avut un conflict cu ideologia comunistă, cu Rusia sovietică, cu comuniștii, personaje de tipul Antonescu, au câștigat, datorită obsesiei discursului anticomunist, o aură de ”model” pentru societatea de astăzi. De aceea spun că ar trebui să existe un discurs critic si față de perioada extremei drepte, despre poziția elitei românești în interbelic față de felul în care s-a comportat România cu minoritățile, nu doar cu cea evreiască. Să nu uităm că România mare era o țară în care pentru unul din trei români limba română nu era cea maternă și  că cea ce s-a promis la Marea Unire și ce s-a făcut  e o mare prăpastie – cazul șvabilor și al sașilor care au cam fost trași pe sfoară de abilii politicieni din  Regat. Promisiunile că vor putea să își păstreze învățământul confesional și alte promisiuni care nu au fost onorate pentru ca apoi să fie deportați selectiv în URSS și până la urmă vânduți ca niște vite de către Ceaușescu. Ar trebui să avem un discurs critic si față de Biserica Ortodoxă, față de Casa Regală. Infernul nu a început cu primul tanc sovietic care a intrat în țară. Văd la intelectuali importanți că tratează cu superficialitate cam tot ce s-a întâmplat înainte de 1944 – 1945, când de fapt vorbim despre o perioada foarte confuză din punctul de vedere al valorilor și toate astea au făcut posibil comunismul. Dacă am putea vorbi despre o societate de atunci, principială și care nu ar fi făcut greșeli majore, rezistența la comunism ar fi fost mult mai dârză și comunismul românesc nu ar fi avut aspectul ”asiatic” din perioada Ceaușescu pentru că, probabil, noi am fi fost mai integri, mai solidari, mai diverși. În interbelic, proiectul de țară mare și generos de fapt a aruncat la coș o mare parte a sistemului de valori democratice. Asta este ceea ce cred eu că ne-a costat enorm mai târziu. E grav și pentru că eu văd în continuare și în media, în elite, că se dezbate doar despre torționari. Este bine, trebuie să aflăm adevărul, dar ar trebui să mergem mai jos în istorie. Observi însă, fie că te uiți pe internet sau în media, dar chiar și la oamenii care citesc, se informează, că au dezvoltat un fel de isterie vizavi de oricine nu a aderat la proiectul acesta național, doar anticomunist, ca și cum ar fi fost un panaceu universal. Uită-te cum arată România astăzi, o țară aproape ”pură” din punct de vedere etnic, mai avem o rezervație de secui în Centru, mai avem acești rromi pe care mare majoritatea românilor i-ar trimite în Siberia de s-ar putea, și în rest suntem noi de noi.



va urma

Trăiască Partidul și Securitatea! Țara nu e decât o pradă..

Cristian Campeanu

Toată coregrafia complicată – cum numai comuniștii știu să pună în scenă – din jurul alegerii Rovanei Plumb în funcția de președinte interimar al PSD are un singur scop: revenirea în fruntea partidului a grupării din jurul lui Ion Iliescu. Experimentul Ponta a eșuat, noua rețea de lupi tineri din jurul lui Dragnea nu s-a dovedit demnă să preia controlul, iar campania anticorupție a DNA riscă să scoată din rădăcini sistemul creat după 1990. În fața acestei teribile amenințări existențiale, Securitatea strânge rândurile.


Aud că unul dintre cele mai nefaste personaje ale presei române de după 1989 îndrăznește să susțină că „România liberă“ ar fi declanșat campania anticomunistă și anti-Securitate din anii ’90 pentru că ar fi fost „oficina“ Noii Securități care a pus mâna pe România după Revoluție. Asta în condiţiile în care, pentru a mai face un ban, el inventa găini care nasc pui vii, în timp ce redacţia „României libere“ era devastată de mineri. Aşadar, interesant mod de a răstălmăci Istoria în cel mai cinic mod cu putință, dar nu despre integritatea „României libere“ vrem să vorbim.


În fond, pozițiile pe care s-a situat în mod consecvent ziarul nostru în ultimii 25 de ani reprezintă în sine o apărare mai mult decât suficientă. Ceea ce vrem să subliniem este că, în ticăloșia lui, bătrânul lingău de dosuri comuniste a dat drumul unui adevăr care nu este destul și răspicat afirmat. Da, campania anticorupție din 2015 a DNA este similară cu campania anticomunistă și anti-Securitate din anii ’90. Mai mult, este parte din același efort aparținând celei mai bune părți a poporului român de a scoate această țară din zona gri a Europei și de sub influența Moscovei și de a o ancora ferm în civilizația occidentală prin întărirea libertății individuale, a democrației și statului de drept.


Rusia și Balcanii maculați de influența rusească sunt cele mai bune dovezi că nu există nici libertate, nici democrație autentică acolo unde Justiția este aservită Puterii, iar corupția este generalizată de sus până jos. Din acest punct de vedere, campania anticorupție este, într-adevăr, o parte esențială din procesul de decomunizare a României. Între Piața Universității din 1990 și DNA există o linie directă și dacă românii pot fi mândri de ceva în ultimii 25 de ani este această filiație directă, unică în fosta Europă de Est. Nu degeaba DNA este o instituție admirată de toți reformatorii din jurul nostru și temută și urâtă de toți reprezentanții sistemului și ai vechiului regim.


Campania anticorupție reprezintă, așadar, o amenințare mortală la adresa rețelei de pradă create după 1989 de Securitate sub patronajul lui Ion Iliescu, și ei știu foarte bine acest lucru, dovadă revenirea lui Iliescu în forță în fruntea PSD. Oamenii sistemului știu că, înainte de a prelua controlul asupra țării, trebuie mai întâi să preia controlul asupra Partidului. Guvernul nu este decât un instrument cu ajutorul căruia își ating scopurile, indiferent cine îl conduce formal. Important este însă controlul asupra rețelei de partid care merge până în cele mai mici cătune și până în cele mai obscure birouri ale administrației centrale și locale și chiar în unele tribunale. Nimic nu se compară în termeni de Putere cu această rețea și, înainte de contraatacul împotriva Justiției, este crucială preluarea frâielor de partid. Experimentul Ponta, care presupunea trecerea în plan secund și promovarea unei noi generații de lupi tineri, s-a dovedit un eșec. Ponta este un ins fără anvergură, mânat de meschine ambiții personale, care a încercat în alianță cu Ghiță să răstoarne „vechea orânduire“.


Din momentul în care Ghiță l-a atacat pe Iliescu, soarta lui și cea a lui Ponta au fost pecetluite. Ghiță nu realizează încă, dar este deja un zombi, un mort viu care încă mai merge în virtutea inerției. Nici experimentul Dragnea, care a fost lăsat să coordoneze rețeaua teritorială, nu a funcționat pentru că Dragnea a încercat să își facă propriul joc și a avut chiar și o tentativă de trădare când a făcut tandem cu Ghiță pentru preluarea PSD. Iar la comuniști loviturile de palat nu se iartă decât dacă sunt reușite.


Dacă Ponta înțelege ceva pe lumea asta, acest ceva îl reprezintă jocurile de putere. Și, laș fiind, a făcut pasul înapoi înainte să-i fi venit sorocul. Dacă o fi crezând că în felul acesta își păstrează o fărâmă de putere și se salvează pe sine de la un asasinat politic ritual nu este clar, dar din momentul în care Iliescu i-a tăiat-o scurt și a proclamat că e nevoie de congres, s-a terminat. PSD este un animal înfometat, dornic de sânge, și va primi sânge. Singura scăpare a lui Ponta este să nu fie sângele lui.



Din tot acest balet macabru bizantin lipsește ceva: România. Nici o clipă preocuparea acestor oameni nu este Țara. Ceea ce contează pentru ei nu sunt decât Partidul, Securitatea și Puterea. Țara nu este decât prada pentru care se bat. 

Pleacă!

Florin NEGRUŢIU

Ai murit, faraoane! Ai început să mori de la prima minciună. Şi ai tot minţit de n-ai mai ştiut dacă e zi sau e noapte, dacă eşti viu sau eşti mort. Şi-acum ai murit, faraoane, dar n-o ştii.

Cu fiecare încercare disperată de a te agăţa de funcţie, de a te ascunde în spatele partidului, de a cerşi salvare de la parlament, amâni inevitabilul: întâlnirea înfricoşătoare cu tine însuţi.


Ai venit pe lume gata bătrân şi te minţeai că reprezinţi viitorul. Te-ai înconjurat de o generaţie de strigoi după chipul şi asemănarea ta: perfizi şi arivişti, de o aroganţă care l-a uluit şi pe Adrian Năstase, de o lăcomie care l-a înspăimântat chiar şi pe Ion Iliescu.


Schimonosiţi de corupţie până să împlinească 40 de ani, au devenit unul câte unul clienţii DNA. Era doar o chestiune de timp să-ţi vină şi ţie rândul.


Te-ai minţit că poporul te iubeşte. N-ai simţit nicio secundă ridicolul Cântării României de pe Arena Naţională, când ţi-ai lansat candidatura la preşedinţie. Faraoane, oamenii aceia, aduşi cu autocarele, vedeau că erai gol, în timp ce camarila ta îţi lăuda veşmintele de aur! Politicieni, consilieri, analişti, ziarişti îşi înnodau limbile catifelate, ca să-ţi laude devenirea politică. Orbit de laude, ai ajuns să crezi că eşti o galaxie română-n devenire, taman când alegerile trebuiau să-ţi deschidă ochii că steaua ta e de fapt la apus.


Te-ai minţit că eşti intangibil. Ai crezut că dacă încerci să faci aranjamente cu Traian Băsescu şi apoi cu Klaus Iohannis, n-o să ţi se poată întâmpla nimic. Te-ai bucurat în sinea ta când DNA-ul îţi lua pe rând adversarii din partid, crezând că lucrează pentru tine. Ai tresărit când ţi l-a chemat pe Ghiţă, dar ai început să tremuri de abia când ţi l-a luat pe Şova. Ai făcut eforturi disperate să-l salvezi de arest, să-l împiedici să ajungă în locul acela unde limbile se dezleagă. Inevitabil, au ajuns şi la tine. Târziu, foarte târziu, când răul pe care tu şi „cel mai cinstit guvern” l-aţi făcut României e în metastaze.


„Am venit la DNA ca orice om normal”, le-ai spus ziariştilor azi dimineaţă, minţindu-te din nou. Faroane, tu nu eşti om normal! Un om normal nu minte, nu fură, nu jupoaie statul în folosul propriu şi al asociaţilor lui. Un om normal munceşte de-i sar capacele, se chinuie să-şi ţină copiii la şcoli care se prăbuşesc,  umple ghişeele de facturi şi taxe absurde, îşi numără zilele în spitale muribunde de stat, visează la două săptămâni de vacanţă la bulgari, dar încearcă să reziste cinstit în lumea asta strâmbă condusă de voi. Oamenii normali sunt sclavii voştri, faraoane!



Din fericire, perioada ta s-a sfârşit, chit că vrei să dai socoteală doar Parlamentului, ca Ceauşescu în faţa Marii Adunări Naţionale. Vei lua cu tine în marea piramidă care se ridică în Kiseleff şi partidul care şi-a pierdut complet busola şi care azi, în loc să te trezească la realitate, îţi trimite scrisori de adeziune. La scara istoriei, vei rămâne drept un rătăcit care a condus România spre sfârşitul epocii Marilor Penali.