De ce seamănă BOR cu un serviciu secret. Autismul Patriarhului Daniel

Sidonia Bogdan

Sidonia Bogdan

Zilele trecute, societatea românească a ratat încă o dată o dezbatere serioasă referitoare la relația bisericii cu statul român. Deși subiectul fierbe, de câțiva ani, mai ales pe platformele social media, compuse preponderent din tineri din mediul urban, tema este îngropată de către decidenții politici, imediat ce apar primele reacții mai inflamate în spațiul public.

Nimeni nu are curaj să pună pe agenda publică problema spinoasă a finanțării Catedralei Neamului de către statul român.

O reacție mai abruptă a Guvernului, care anunță sistarea conductei de bani către Biserică, generează, invariabil, o contrareacție agresivă a Patriarhului Daniel, care vine cu o solicitare imposibilă - restituirea avererilor mânăstirești de acum 150 de ani - moment în care filmul se taie, întrerupându-se, astfel, orice fel de dialog între cele două autorități.

Din lașitate, ambii actori se pun de acord în menținerea statu- quo-ului, iar tăcerea instituțională se așterne peste temă. Nu este prima dată când asistăm la astfel de rateuri comunicaționale pe subiectul BOR.

În cei opt ani de zile de la întronizare, Patriarhul Daniel a evitat orice fel de dezbatere publică pe teme care stârnesc interes în societate, refuzând, din principiu, interviuri în mass-media sau dialoguri cu personalități. Singurul canal de comunicare ales de către Patriarhie, pentru a-și transmite mesajele, este celebrul comunicat de presă, după cum arătam, anul trecut, și aici.

O evitare a discutării controverselor nu duce la o rezolvare a lor sau la o calmare a spiritelor, ci dimpotrivă, va acumula, ca într-o oală sub presiune, mai multe umori și energii negative în jurul temelor legate de Biserică.

În spatele temei despre finanțarea construirii Catedralei din bani publici, se ascund, de fapt, multe pasiuni, care definesc cele două tabere mai vizibile în spațiul public: cea a conservatorilor, care, structural, pledează pentru o schimbare moderată în interiorul BOR și care își doresc ca biserica să rămână un actor viu în viața publică și cea a seculariștilor progresiști, care pledează pentru valori umaniste, promovarea științei și pentru laicitatea statului.

Din cauza lipsei de deschidere spre dialog, cele două curente s-au ostilizat atât de mult, încât asistăm la promovarea, în spațiul public, a tot felul de marote reducționiste, care sfidează logica și simțul realității.

Spitale contra catedrale, se subînțelege din alăturarea celor două entități, puse în mod fals, în raport de opoziție, de parcă ar exista români care s-ar opune modernizării spitalelor și ar trebui să facă o alegere între cele două.

Emoția influențează rațiunea într-o măsură mai mare decât cea în care rațiunea influențează emoția. În cazul de față, antipatia față de un actor ne face să acționăm sub impuls și să tragem concluzii pripite. Eticheta, stigma, circulă mai rapid decât o demonstrație analitică.

Suntem mai urmorali decât ne place să credem, iar ofițerii raționali, precum Mr. Spock din Star Trek, se află numai în filmele SF.

Nu cifrele bugetare ne împing spre a avea poziții ostile față de BOR, ci antipatia față de mesajele pe care le transmite instituția de-a lungul timpului, așa cum nu sentimentul evlavios determină BOR să construiască acea catedrală, aleasă nepotrivit lângă o măgăoaie comunistă, ci obsesiile megalomanice ale conducerii BOR.

Într-o astfel de atmosferă antagonistă, creată de ani de zile, în societate, o dezbatere organizată de către mesagerul schimbării, premierul Cioloș, Patriarhul Daniel și alți actori relevanți, ar fi fost mai mult decât binevenită.

Prin dialog și găsirea unei căi de mijloc, pentru a detensiona conflicte ideologice, societatea românească și-ar dovedi maturitatea și o înțelegere mai profundă a părților care o compun. Nu este cazul. Aceeași formă de autism instituțional blochează punțile de dialog între cele două curente.

Din păcate, la noi, sunt preferate miturile, legendele. Mitul că ÎPS Daniel are o influență așa mare asupra clasei politice, încât face și desface guverne, mitul că biserica are puterea să schimbe, în rural, în mod definitiv, scorul unor alegeri electorale, mitul că BOR este atrasă de putere ca musca de un bec și că a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri din stat. Mituri care au priză, de fapt, numai în interiorul instituțiilor închise, ermetice. De aici și până a compara BOR cu un serviciu secret nu e decât un mic pas. În fond, nu aceleași lucruri se spun și despre SRI?

Ianuarie 1990 - Revoluţia răstoarnă Patriarhul

Anul 1990 a fost marcat de tensiuni şi controverse nu numai la vârful puterii de stat, ci şi în sânul înaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Teoctist era acuzat deschis, prin proteste de stradă în Dealul Mitropoliei, de colaborare cu regimul comunist. Este motivul pentru care, la 18 ianuarie 1990, decide să se retragă din fruntea Bisericii. Marcat însă de coabitarea îndelungată cu dictatura şi lipsit de ecou în zona elitelor intelectuale, Sfântul Sinod nu a găsit vreme de câteva luni nici o soluţie pentru înlocuirea Patriarhului. Acesta revine în scaunul patriarhal în aprilie, cu puţin timp înaintea campaniei electorale pentru alegerile de la 20 mai.

Patriarhul Teoctist

Adunat pe 3 și 4 ianuarie 1990, Sfântul Sinod înaintează Consiliului Frontului Salvării Naționale, organismul suprem în stat din acel moment, o listă de doleanțe. Între acestea, reconstruirea bisericilor demolate și ridicarea altora noi, accesul neîngrădit al preoților în mass-media, spitale, armată și închisori, învăţământ religios în școli, respectarea duminicilor și a marilor sărbători religioase ca sărbători legale.

Documentul, programatic pentru următorii 20 de ani, era şi un mod de a tatona noua putere de la București. Reîntâlnirea Patriarhiei cu propriii credincioși în condiții de libertate se va dovedi mult mai complicată.

Teodor Baconschi: „Evident că în 50 de ani, prin imixtiunea permanentă a Securităţii în viaţa Bisericii, prin recrutări sau prin şantaj, prin alte forme de presiune, au ajuns să îşi pună în Sinod oameni loiali sau oameni controlabili. Cu această poză de finiş ne-a prins Revoluţia”.

La 22 decembrie 1989, Patriarhul Teoctist încercase să se adreseze românilor din studioul 4 al Televiziunii Române. Impulsiv, poetul Mircea Dinescu i-a refuzat intrarea în studio acuzându-l de colaboraţionism. După două ore de așteptare, Patriarhul a plecat. Dacă ar fi vorbit, probabil că mesajul său ar fi semănat cu cel dat publicității în zilele următoare. Biserica Ortodoxă Română își cerea iertare pentru "momentele de slăbiciune" din vremea dictaturii.

Iertarea se lasă aşteptată. Patriarhia se confruntă cu proteste de stradă.

Teodor Baconschi: „Urcau Dealul Patriarhiei grupuri de preoți veniți cu autocare din provincie, mai mult sau mai puțin organizați, huiduiau în faţa Catedralei patriarhale și a reședinței patriarhale cerând demisia sau, mă rog, plecarea din scaunul patriarhal a Patriarhului Teoctist”.

Ziarele aminteau şi că Sinodul îi trimisese o scrisoare de felicitare lui Nicolae Ceauşescu imediat după represiunea de la Timişoara.

Dan Ciachir, scriitor: „Ceauşescu, aşa cum se ştie, a fost reales la Congresul al XIV-lea. Şi toate telegramele, în care Bisericile, inclusiv cea Catolică, vă felicităm, etc, etc Ce a făcut statul: în momentul în care încep evenimentele de la Timişoara, publică această scrisoare ca şi când ar fi fost proaspătă. Deci nu a fost niciodată felicitat Ceauşescu de Sinod sau de Teoctist pentru că a reprimat mişcările”.

Acuzaţiile aduse Bisericii erau însă cu adevărat grave. "România liberă" sau revista "22" se întrebau ce a făcut ierarhia ortodoxă în timpul valurilor de arestări din anii 50, de ce a tăcut când dictatorul Ceauşescu a decis demolarea bisericilor şi de ce nu a protestat în terifianţii ani 80.

Pe 5 ianuarie '90 ia fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.

Teodor Baconschi: „Ţin minte că se prezenta câte un mitropolit, îmi aduc aminte de Antonie Plămădeală, a venit pur şi simplu cu un aer spăşit şi ne întreba la ce mănăstire să se retragă”.

Grupul de reflecţie, din care făceau parte ieromonahi precum Bartolomeu Anania sau actualul patriarh Daniel Ciobotea, preoţii Constantin Galeriu şi Iustin Marchiş sau pictorii Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu, a funcţionat ca un paratrăznet. Grupul nu a cerut demisia Patriarhului sau a vreunui mitropolit, ci intrarea în Sinod a unor figuri noi.

Teodor Baconschi: „Am lucrat cu seninătate încercând să traducem în urechea Sinodului vocea străzii şi să transmitem spre societate un mesaj mai raţional, în spiritul iertării şi al indulgenţei, dar şi al exigenţei de a nu uita, de a scrie istoria, de a spune adevărul”.

Adevărul a impus însă o decizie rapidă. Protestele din Dealul Patriarhiei nu conteneau. Invocând vârsta şi sănătatea, la 18 ianuarie 1990, Patriarhul anunţă că pleacă din fruntea Bisericii.

După câteva zile la spitalul Elias, fostul patriarh se instalează la mănăstirea Sinaia. Dar situaţia era departe de a fi tranşată. Călugărul Teoctist ştia că puterea politică nu agrea o schimbare la vârful Bisericii şi că potenţialii săi competitori din Sinod erau cel puţin la la fel de compromişi.

Teodor Baconschi: „Iliescu şi compania nu i-au cerut Patriarhului să plece şi l-au ajutat să revină peste câteva luni. Pentru că plecarea lui ar fi dat un semnal prost şi în lumea politică aşa cum era ea reconstituită. Dacă patriarhul pleca, poate trebuia să plece toată lumea care avusese de-a face cu comunismul”.

Revenirea patriarhului Teoctist are loc la 4 aprilie 1990. "Vestitorul Ortodoxiei" publicase frecvent cereri ale unor comunităţi călugăreşti şi laice în acest sens. Locotenenţa patriarhală nu reuşise să găsească un înlocuitor potrivit.

Teodor Baconschi: „Un înlocuitor posibil era chiar Anania, avea vârsta, prestigiul, calibrul intelectual pentru a râvni la poziţia de Patriarh. Singurul candidat plauzibil nu a vrut să intre aşa prin alungarea celuilalt, prin presiunea străzii”.

La data demisiei Patriarhului Teoctist, toate organismele elective şi executive ale Bisericii fuseseră suspendate, după modelul consiliilor provizorii ale Frontului Salvării Naţionale. Statutul Bisericii din 1948 spunea însă că alegerile trebuie făcute în termen de 3 luni de la vacantarea funcţiei. Şi, cum la începutul lui aprilie acestea nu avuseseră loc, Patriarhul s-a reinstalat în Bucureşti:

Constantin Stoica, fost purtător de cuvânt al Patrarhiei: „Decizia a fost luată după ce Sf Sinod a solicitat patriarhului să revină în fruntea BOR pentru că fusese ales în mod canonic”.

Teodor Baconschi: „Revenirea Patriarhului Teoctist a consolidat tendinţele de restaurare care se manifestau în 90. Era tensiunea dintre Revoluţie/Reformă şi Restauranţie, adică revenirea discretă la actorii şi obiceiurile de dinainte de 1989”.

Constantin Stoica: „Problema restauraţiei nu este valabilă în această chestiune. Nu era vorba de sugerarea unei astfel de hotărâri care să vină din exteriorul bisericii”.

Absenţa Patriarhului, vreme de aproape trei luni, a uşurat şi povara colaboraţionismului de pe umerii Sinodului.

Teodor Baconschi: „Aceşti mitropoliţi săracii erau unii mai compromişi decât altul”.

Dispuşi după 89 să se retragă, mitropoliţii rămân pe loc în timpul refugiului de la Sinaia, considerând că sacrificarea Patriarhului este suficientă. Reîntoarcerea acestuia le-a furnizat apoi un argument şi mai puternic ca să rămână. Erau oamenii care în ianuarie '90 admiteau că în ceasurile crunte ale ocupaţiei sovietice, Biserica Ortodoxă a ales coabitarea cu dictatura.

Iuliana Conovici, scriitoare: „Încă din ianuarie 90, Mitropolitul Antonie Plămădeală dă un interviu în care spune explicit: "Am ales să nu fim martiri". A fost o alegere tactică de a miza pe supravieţuire”.

Oameni apropiați Patriarhiei resping până astăzi orice posibilă comparație cu Biserica luptătoare a Poloniei.

Dan Ciachir, scriitor: „Biserica Ortodoxă a fost formată pe Bizanţ, pe simfonia, pe înţelegerea dintre Biserică şi Stat. Deci nu trebuia să vină împotriva statului, ci statul să o apere. O secundă, adică Biserica Ortodoxă se află în această simfonie cu statul chiar şi când statul este confiscat de criminali? Biserica Ortodoxă nu poate să meargă împotriva statului decât prin rezistenţă spirituală”.

Cât despre demolarea bisericilor, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei spune că nenorocirea începuse înainte de 1986, când a fost înscăunat Patriarhul Teoctist: „Era discutabil acest reproş”.

Alţii preferă să îşi amintească de extraordinara abilitate a Patriarhului şi de misterioasa sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1989:

Dan Ciachir: „Am impresia că rafinamentul acela oriental al lui, care i se vedea şi pe chip, ochii migdalaţi, care ştia să asculte, să aibă răbdare, avea un radar bizantin în el, îşi dădea seama că o să pice Ceauşescu după reformele lui Gorbaciov”.

Cert este că Patriarhul reinstalat va prezida, în septembrie 1990, una dintre deciziile istorice ale Sinodului.

Iuliana Conovici, scriitoare: „Sf Sinod scoate din statut toate prevedererile care dădeau statului pârghii de influenţare a deciziei din Biserică".

În lunga bătălie a statului pentru controlul Bisericii majoritare, de la dictatura lui Carol al II-lea și a Gărzii de Fier până la cei 45 de ani de comunism - Patriarhia pare să își ia acum revanșa.

Când tigrul rămâne singur, hienele urlă vitejeşte

Threedots

 

consideraţii la sfârşit de mandat

Motto: 
25 de ani de democraţie originală au dus România pe marginea prăpastiei. În timpul mandatului Ponta, România va face un pas înainte.

Preşedintele Băsescu e departe de-a fi un om perfect. Nu e perfect nici ca om şi nu a fost nici ca preşedinte, dar şi preşedintele este om.

“Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin” zicea un anume Terentius şi considerând că Terentius ăsta a trecut prin destule în scurta lui viaţă şi a primit şi o educaţie aleasă, se poate presupune fără teamă de-a greşi că ştia ce spune. Preşedintele Băsescu a avut sclipiri şi a avut glisaje, a avut bune şi rele, a avut suişuri şi coborâşuri, dar indiferent de orice ca politician a fost peste toată adunătură de preşedinţi, prim-miniştri, şefi de camere parlamentare, şefi de partide etc. luaţi la un loc. Marele merit al lui Băsescu a fost că a zguduit un sistem.

Un sistem care voia linişte (liniştea de cavou), un sistem care la suprafaţă nu avea aparent nici o cută, dar la care sub pojghiţa de la suprafaţă colcăia puroiul politic, un sistem promovat şi încurajat de părintele comunismului cu faţă umană, un sistem care funcţiona uns din punctul lor de vedere şi care nu trebuia deranjat.Băsescu l-a deranjat şi pentru asta nu-l iartă şi nu-l vor ierta măştile sinistre din politica dâmboviţeano-balcanico-puturoasă.

Când dai cu băţul în şerpărie, încep să sâsâie târâtoarele şi să băloşească venin. Băsescu a dat cu băţul în şerpărie şi a declanşat viermuiala târâtoarelor. Ăsta este marele “păcat” al preşedintelui Băsescu din punctul de vedere al politicienilor români şi al lătrăilor care-i aprobă, nici ei nu ştiu de ce. Îi aprobă poate din interes, poate din tâmpenie, poate din ticăloşie, poate câte puţin (sau mult) din fiecare.

Mandatul Băsescu se va încheia. Ca de fiecare dată se înghesuie toţi nechemaţii la fotoliul în curând vacant, se înghesuie să facă bine cu forţa poporului român.

Toţi sunt români verzi, toţi sunt patrioţi, toţi au programe chestii prin care să scoată ţara din rahat, sau rahatul din ţară, toţi se bat cu cărămida în piept sau cu tesla în alte părţi, fiecare este Mesia, fiecare este alesul şi unsul divinităţii pentru poporul ales, fiecare este prieten cu americanii, cu Europa, cu Taras-Bulba, cu Horia, Cloşca şi Crişan, cu Steaua, cu Simona Halep, cu ruşii, cu chinezii, cu patriarhul, cu moaştele Sf. Parascheva şi cu Dumnezeu.

Avem candidaţi din toate categoriile: “doctori”, clovni, agenţi acoperiţi sau nu, foşti şefi de agenţi acoperiţi sau nu, papagali, mitomani, proprietari de yahturi sau posturi TV, copiloţi de maşini de curse, proprietari de eşarfe, poşete, şase case, ochelari de soare de sute de dolari, costume Armani, Kim-Ir-Senişti cu manifestaţii grandioase pe stadioane, bogaţi, foarte bogaţi şi putred de bogaţi, toţi implicaţi în tot felul de învârteli cu iz penal, în fine avem tot ce ne poate pofti inima, mai puţin un singur tip de candidat. Unul care să fie potrivit pentru postul de preşedinte.

Nici unul din cei 14 candidaţi (te doare mintea, auzi paişpe, paisprezece, 10 plus 4, candidaţi – cât de retardat poţi să fii să accepţi 14 candidaţi în cursa prezidenţială?), nu vădeşte nici cea mai vagă urmă de competenţă, probitate, onestitate, care l-ar recomanda la poziţia cea mai înaltă în stat. Vai de capul tău, măi Românie!

Ce e de făcut? Principala lipsă este lipsa de responsabilitate individuală, asumarea faptelor. Un lucru ar putea fi făcut, dar nu se va face în vecii-vecilor. Este şocant. Este terifiant. Este inimaginabil.

Cum v-ar place următorul scenariu? La ora actuală şi ţinând cont de “materialul” aflat la dispoziţia alegătorului, ţara  ar trebui să nu fie condusă de un preşedinte, ci de mai mulţi. Au mai fost triumvirate, directorate, conduceri statale colective, deci nu ar fi o noutate. Elveţia şi la ora actuală este condusă de un consiliu federal format din şapte membri.

Curtea constituţională este formată din 9 indivizi, procesele cu adevărat importante sunt dirijate de un complet de judecată din 3 persoane, juraţii sunt în număr de 12 etc. deci când e cazul de luat decizii importante un singur om ar putea s-o ia razna, dar e mai greu cu 3, 5, 7, 12.

Întotdeauna prima grijă a unuia nou ales este să dea vina pe moşteniri grele şi pe piedici, venite de la alte partide, sau alţi adversari politici. Ei bine, nu vor mai avea ocazia. Să presupunem că primele 5 partide cu cea mai mare reprezentare în parlament, participă fiecare cu câte un individ. Cei cinci indivizi vor formă colegiul sau consiliul prezidenţial şi nici o hotărâre nu se poate lua fără o majoritate la vot în consiliu, dar de răspuns să răspundă în solidar. Chiar dacă sunt ticăloşi toţi, nu vor putea să se sustragă şi nu vor putea să dea vina pe altcineva, pe alt partid, sau alt contracandidat.

Guvernul nu va fi monocolor, nici bicolor, sau multicolor, ci strict tehnocrat. Membrii guvernului să nu aibă voie să aparţină nici unui partid şi postul de ministru să fie scos la concurs. Dacă se aplică legea concursului pentru orice post şi orice competenţă, de ce ar fi scutit cabinetul care are o responsabilitate imensă? Doar pentru că un oarecare e prieten cu prietenul prietenului care e persoană politică importantă?

Parlamentul să fie redus la numărul normal, legal, de reprezentanţi (în funcţie de criteriul demografic), fără reîmpărţiri de voturi şi transferuri şi alte artificii electorale, şi fiecare parlamentar să fie obligat să trăiască în circumscripţia electorală care l-a votat şi să stea cel puţin de două ori pe luna la dispoziţia alegătorilor, să le asculte doleanţele, să le ducă cererile în parlament şi să le dea răspunsuri la întrebări şi doleanţe, că de-aia-s aleşii poporului, popor pe care-l reprezintă în forul legislativ.

Utopic aşa-i? Poate, dar ce ar putea fi “mai benefic şi  mai frumos” pentru biata ţară decât un consiliu prezidenţial format de exemplu din Ponta, Iohannis, Udrea, Tăriceanu, Macovei? Poate doar monarhia constituţională.

P.S. Există şi varianta ca ăştia cinci să facă rahatul praf dar măcar se va trezi şi romanul şi va înţelege politica, politicienii şi votul. Plus că facem şi economie la ulei, făină, găleţi şamd. suportate tot de plătitorul de taxe fraier. Nu văd o altă şansă mai bună de-a rezolva polarizarea societăţii.