Statele nordice intră în logica de război

Iulian Chifu

Iulian Chifu

Măsurile de reasigurare pe flancul estic nu vizează numai statele membre NATO, ci și cele membre ale Uniunii Europene.

Astfel, statele nordice au intrat în logica de război, pregătindu-și trupele în exerciții comune pentru a-și apăra teritoriul. Chiar și statele neutre Suedia și Finlanda, unde, dealtfel, se desfășoară dezbaterea privind necesitatea accederii în Alianța Nord-Atlantică, își verifică apărarea și încearcă să intre în logica cooperării pentru apărarea teritoriului.

Astfel, forţele aeriene finlandeze, suedeze şi americane au început exerciţii militare comune în apropiere de localitatea Pori, pe coasta vestică a Finlandei. Pentru moment, exercițiile vizează compatibilizarea procedurilor, comunicarea și interoperabilitatea la nivel bilateral americano- finlandez, săptămâna viitoare urmând să se alăture acestor exerciții şi forţele aeriene ale Suediei.

Din partea SUA, de la o bază aviatică din Estonia a sosit, în Finlanda, bombardierul ‚F-16 Fighting Falcon’, în timp ce Finlanda participă la manevre cu câteva bombardiere ‚Hornet’, iar Suedia cu un ‚JAS- 39 Gripen’. În afară de aceasta, este posibil ca în exerciţii să fie implicat avionul american pentru alimentare în zbor ‚Boeing KC-135 Stratotanker’. Exerciţiile se vor derula până la sfârșitul lunii atât în spațiul aerian finlandez cât și în cel internațional, cu precădere deasupra mării, dar şi deasupra teritoriului din Finlanda de sud şi centrală.

Cooperarea NATO-Suedia-Finlanda este una ce datează de multă vreme, documentele declasificate din timpul Războiului rece confirmând existența unor acorduri de utilizare a aerodromurilor și facilităților militare suedeze de către trupele NATO în contextul apărării teritoriale, deci inclusiv al Suediei, stat neutru. Iar cum securitatea Suediei este legată intrinsec de cea a Finlandei vecine și contigue teritorial, chiar de la acea vreme, perspectiva unui atac sovietic asupra Finlandei era luată în considerare ca amenințare la adresa securității Suediei și a Alianței, iar planificarea viza și reacția în această direcție, în apărarea teritoriului Finlandei.

Dezvăluirile spulberă mitul neutralității ca soluție de securitate, după ce și neutralitatea Republicii Moldova – care nu a determinat retragerea trupelor ruse din regiune și soluționarea problemei separatiste nistrene – nici politica non-bloc, de nealiniere, a Ucrainei nu au ajutat la menținerea păcii în regiune. Astfel, atât Suedia cât și Finlanda au nevoie de aranjamente de securitate și exerciții militare comune cu trupele NATO pentru a-și pregăti trupele și a-și apăra țara și cetățenii. Un alt stat tradițional și istoric neutru, Elveția, situat în centrul Europei și înconjurat de state membre ale UE și NATO, s-a dovedit că are cheltuielile de apărare și securitate per capita la un nivel comparabil cu cel al SUA, de exemplu.

Precauția nu este inutilă, iar statele nordice se pregătesc de logica de război și după scandalul lansat recent în Norvegia, acolo unde o bază militară privatizată de statul norvegian, stat membru al NATO, vândută unui terț în urmă cu doi ani, a fost închiriată de noul proprietar unor companii ruseşti cu activități de cercetare. Analiştii norvegieni au avertizat că navele de cercetare ruseşti au trimis, în trecut, mini-submarine pentru supraveghere şi pregătire de război, astfel încât autoritățile norvegiene evaluează, sub presiune publică, posibilitatea de a prelua sub control baza și de a evita pe viitor asemenea evenimente. Proprietarul bazei navale susține că este gata să închirieze facilitatea oricui, unor nave norvegiene sau NATO, dacă statutul norvegian, flota militară norvegiană sau Alianța Nord Atlantică îşi vor manifesta interesul.

În acest context, devine imperios necesară pentru România reluarea în discuție a elaborării, negocierii și semnării Parteneriatului Strategic cu Suedia, stat scandinav care are deja un parteneriat strategic cu Polonia, și dezvoltarea trilateralei România-Polonia-Suedia în cadrul UE, în așa fel încât să fie închegată formula de cooperare în flancul nordic al spațiului euro-atlantic, cu capacitatea de a antrena și angaja coeziv toate statele membre NATO-UE din regiune în cazul unei necesități de apărare coerentă a regiunii.

Să construim un bloc din Scandinavia până în România, aliat cu anglo-saxonii. Nu avem ce aștepta de la Germania

Przemyslaw Zurawski vel Grajewski

Ucraina – test pentru poziția Germaniei

Agresiunea rusească în Ucraina a subminat o politică germană de lungă durată, care încerca să atragă Rusia în construcția europeană și să-i ofere în Europa o poziție de imperiu sătul, cu interesele recunoscute, dar și dispus să respecte regulile europene ale jocului – așa cum se aștepta Berlinul. Revizuirea frontierelor pe calea armelor nu se încadra în acest plan.

În urma confruntării cu realitatea, ceea ce își imaginau germanii că este Rusia contemporană, direcția spre care se îndreaptă ea și măsura receptivității ei față de influența civilizatoare a Germaniei și UE, s-au dovedit a fi toate un amestec de naivitate și de whishful thinking. Germania este, așadar, în stare de confuzie – părerile sunt împărțite în ceea ce privește conduita ulterioară față de Kremlin. Guvernul actual al cancelarului Angela Merkel este, din punctul de vedere polonez, cel mai bun posibil. Pentru ceva mai bun de atât, nu sunt șanse. Deocamdată el este acela care forțează multe alte țări din UE, care fac apeluri la cooperare cu Rusia, să sprijine sancțiunile UE – slabe, insuficiente, dar măcar și atât. Direcția în care va merge în cele din urmă Germania va fi decisivă pentru atitudinea întregii Uniuni Europene.

Republica de la Berlin nu este republica de la Bonn

Fosta Republică Federală Germania, republica de la Bonn, funcționa în anii 1949-1990 ca un aliat fidel al Statelor Unite și parte integrantă a Occidentului. Triumful acestuia din urmă asupra URSS i-a dobândit mult dorita unificare a țării și a transformat-o în noua RFG, republica de la Berlin. Simplul fapt al unificării a fost interpretat de către clasa politică germană ca o dovadă a faptului că, fără acordul Rusiei, nu se poate face nimic important în Europa, de vreme ce chiar și cea mai puternică națiune de pe continent – Germania – „își datorează unificarea lui Gorbaciov”.

Unificarea și sfârșitul Războiului Rece au revoluționat poziția Germaniei. Protecția americană, indispensabilă în vremea când o treime din țară și jumătate din Berlin erau sub controlul Moscovei, iar restul era amenințat de cucerirea sovietică, a încetat să mai fie necesară după 1991, iar numeroaselor cercuri pacifist-stângiste a început să nu le mai convină. Un deceniu mai târziu, acestea au condus la politica Schröderiană a „căii specific germane” (Deutscher Sonderweg) și la conflictul Berlinulului condus de social-democrați cu Washingtonul, în contextul intervenției americane în Irak.

Republica de la Bonn era, în privința potențialului demografic și economic, un partener egal pentru Franța. Parisul avea avantajul că dispunea de arma nucleară, avea un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU și nu se confrunta cu moștenirea celui de-al II-lea Război Mondial în aceeași măsură ca RFG. Republica de la Berlin domină Franța demografic și economic, importanța ONU nu mai este decât o umbră a poziției acestei organizații de acum câteva decenii, iar lipsa amenințării Europei de Vest de către Moscova a făcut ca arma nucleară franceză să devină un atu de importanță relativ minoră în actualul joc european. Economia în slăbire a Franței și rolul în creștere al Germaniei în condițiile crizei zonei euro au mărit suplimentar avantajul Berlinului asupra Parisului. Germania a crescut până la situația de hegemonie asupra Uniunii Europene. Ea este cea care conduce în numele UE politica acesteia față de agresiunea Rusiei în Ucraina.

Speranțele înșelate ale Germaniei

Încă din vremurile gorbimaniei, nemții îi priveau cu simpatie pe conducătorii care se tot succedau la Kremlin, văzând în fiecare dintre ei un reformator capabil să direcționeze Rusia pe „linia europeană” a democrației, economiei de piață și respectului pentru drepturile omului. Din vremurile lui Schröder, ideea că Rusia ar putea fi un partener util în limitarea dominației SUA asupra Europei a devenit una dintre tendințele (uneori, conducătoare) ale mainstream-ului politic german. De fapt, Germania, ca țară, asta urmărește, îndreptarea sistemului internațional în această direcție. Așadar, Berlinul a subestimat faptul că Rusia este un stat revizionist care urmărește nu modificarea echilibrului de putere în lume, ci restructurarea lui fundamentală. Programele de cooperare UE – Rusia, dezvoltate sub conducerea Germaniei, le citim astăzi cu jenă. Acordul de Parteneriat și Cooperare din 1994 cu sistemul său complex de dialog structural Bruxelles – Moscova, Strategia comună a UE față de Rusia din 1999 (în care este cuprinsă viziunea despre Federația Rusă ca fiind „o democrație stabilă, deschisă și pluralistă, bazată pe statul de drept, constituind fundamentul pentru o economie de piață eficientă, aducând beneficii atât pentru cetățenii Rusiei cât și pentru cei ai UE” și speranța în „cooperarea [UE-Rusia] în vederea consolidării stabilității și securitatății în Europa și în afara acesteia”), cele patru „spații comune” UE-Rusia din anul 2003 (1. economic 2. al libertății, securității interne și justiției, 3. al cercetării științifice, culturii și educației 4. al securității externe) arată astăzi grotesc. Proiectul răsfățat al clasei politice germane din anii 2009-2012 – și legat de marioneta în rol de președinte Dmitri Medvedev – numit „parteneriatul pentru modernizare”, a fost ultima iluzie de acest tip, brutal spulberată de Putin în anii care au urmat.

Germania la mijloc

La 25 martie, ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, a spus că „Moștenirea lui Bismarck modelează politica externă a Germaniei până astăzi” și a cerut crearea pe baza acestui model a unei noi Realpolitik – corespunzătoare provocărilor actuale ale politicii germane. Bismarckizarea, sau mai degrabă schröderizarea ar însemna abandonarea de către Berlin a politicii lui Adenauer de asociere cu Occidentul (Westbindung). Politica răsăriteană independentă a Germaniei nu ar aparține, prin urmare, politicii Occidentului. Este adevărat că șeful diplomației germane a condamnat anexarea de către Rusia a Crimeei și agresiunea din Donbas, dar el a subliniat rolul OSCE și ONU în rezolvarea acestei probleme și a îndemnat la menținerea unui cadru larg pentru dialogul cu Rusia. Având în vedere dreptul de veto de care dispune Kremlinul în ambele aceste organizații și natura „dialogului” cu Moscova, impresia lăsată nu este aceea a unei presiuni hotărâte, menite să-l forțeze pe Putin să respecte dreptul internațional. Stânga (SPD, Die Linke, Verzii, pacifiști) și o parte a dreptei (Alternative für Deutschland, o parte din CDU, o parte din mediul de afaceri) ar vrea o înțelegere cu Rusia, chiar cu prețul Ucrainei. Cancelarul Merkel a fost însă înșelată în mod repetat de către Putin. Ea nu mai poate semna încă un acord, dacă Minsk 2 este violat cu cinism de către Moscova. Menține, așadar, sancțiunile UE și trimite la Kremlin semnale privind posibilitatea creșterii costurilor politicii rusești de destabilizare a estului Europei – care crează condiții pentru revenirea la pro-americanismul dur pe flancul de est al UE și NATO și renașterea „noii Europe”, după modelul celei din 2003, izolând Germania și condamnând-o la o alianță infertilă cu Franța, orientată aspupra unor probleme mediteraneene secundare pentru Berlin.

Caii troieni ai Rusiei

Primul ministru ungar Viktor Orban a spart izolarea europeană a lui Putin și l-a primit în 17 februarie la Budapesta, semnând cu Rusia acorduri de gaz și energetice. (În schimbul acestui serviciu, a câștigat doar PROMISIUNI, întărite prin SEMNĂTURA RUSIEI, în timp ce el a dat Moscovei un instrument de presiune asupra Ungariei, care acum, în speranța împlinirii acestor promisiuni, va trebui să accepte diferite alte „rugăminți” ale Moscovei). Primul ministru al Italiei Matteo Renzi, în timpul vizitei sale la Moscova (5 martie 2015) a cerut ca NATO și Rusia să abordeze Libia în comun. Ciprul este de facto o colonie financiară a oligarhilor Kremlinului, iar 80 la sută din investițiile străine de pe insulă sunt banii acestora. Ministrul grec al apărării Panos Kammenos a amenințat UE că Grecia va cere ajutor Rusiei dacă Bruxelles-ul va fi prea dur față de cererile financiare ale cesteia. La 27 ianuarie, 2015, deputații partidului de guvernământ din Grecia, Syriza, au votat în Parlamentul European împotriva sancțiunilor față de Rusia. Într-un mod similar se comportă președintele Cehiei Miloš Zeman și partidul său stângist SPOZ, finanțat de Lukoil. La 29 ianuarie 2015, primii miniștri ai Republicii Cehe – Bohuslav Sobotka, Slovaciei – Robert Fico și Austriei – Werner Faymann, la întâlnirea de la Slawkow (Austerlitz) s-au opus categoric sancțiunilor împotriva Rusiei și a chemat la cooperare economică și politică cu Moscova. Într-o direcție asemănătoare promit să-și ducă țările lor partidele eurosceptice: Frontul Național al lui Le Pen (Franța), Partidul Libertății din Austria al lui Heinz-Christian Strach, Partidul Libertății al lui Geert Wilders din Olanda și susamintita Alternative für Deutschland. În afară de Merkel, nimeni nu va menține UE pe linia actuală, moderat negativă față de Rusia. Prin urmare, trebuie să construitm un bloc din Scandinavia până în România și să mizăm pe anglo-saxoni. „Curentul principal al politicii UE” și-a atins apogeul posibilităților sale. Mai bine de atât nu va mai fi.

Rusia agită apele în statele baltice. Un ofiţer de informaţii estonian, răpit de un comando rus, este judecat pentru spionaj

Viorica Marin

După răpirea unui agent de informaţii estonian, Moscova cere Letoniei şi Estoniei să rezolve problema cetăţenilor de etnie rusă care trăiesc  pe teritoriul celor două state.


Moscova s-a adresat comunităţii internaţionale cu cererea de a exercita influenţă asupra autorităţilor din Letonia şi Estonia pentru a rezolva urgent problema apatrizilor (cetăţenilor de etnie rusă de pe teritoriul acestor două state baltice n.r), a declarat Konstantin Dolgov, împuternicit al Ministerului rus de Externe  pentru drepturile omului, citat de Vocea Rusiei. Potrivit acestuia, o mare parte a populaţiei din aceste ţări este privată de drepturile politice şi socio-economice de bază. De asemenea, Dolgov a menţionat că în aceste ţări este încălcat statutul limbii ruse. 


Aceste cereri vin după răpirea, săptămâna trecută, a unui agent de informaţii estonian, chiar de pe teritoriul Estoniei. Operaţiunea, demnă de filmele de spionaj, a avut loc la două zile după vizita istorică a preşedintelui american Barack Obama în capitala estoniană, Tallin şi după summit-ul NATO din Ţara Galilor în care aliaţii au decis întărirea prezenţei militare a Alianţei Nord-Atlantice  în statele de pe flancul său estic. 

Ofiţer de informaţii estonian, răpit ca-n filme 

Serviciul de securitate rus, FSB, susţine că l-a arestat pe agentul Eston Kohver în nord-vestul Rusiei, în apropiere de graniţa estoniană, în timpul unei acţiuni ilegale a acestuia. Potrivit FSB, agentul eston avea asupra sa un pistol Taurus, muniţie, 5.000 de euro şi echipament special pentru înregistrări ilegale şi dar şi alt echipament destinat unei misiuni de spionaj. 


Dar Tallinul spusţine că ofiţerul Kohver Eston, în vârstă de 44 de ani, a fost răpit de un comando înarmat, în timp ce era în misiune, la frontiera ruso-estoniană. Cotidianul „Postimees“ scrie că comandoul rusesc ar fi venit cu un elicopter,  iar la locul răpirii au fost găsite mai multe cartuşe. Serviciile speciale estoniene spun că indivizii veniţi din Rusia au bruiat comunicaţiile radio şi pe cele telefonice şi au utilizat chiar şi grenade fumigene în timpul acestei operaţiuni considerată fără precedent după 1991, potrivit şefului serviciului de informaţii estonian, Arnold Sinisalu. 

Test pentru NATO  

Analiştii susţin că răpirea şi plasarea în arest în Rusia a ofiţerului estonian Eston Kohver este o încercare a  Kremlinului de a evalua răspunsul NATO la un incident care implică unul dintre membrii săi mai mici. „Operaţiunea a fost cu sigurantă planificată şi pregătit cu grijă. Răpirea pe teritoriu estonian a fost cu siguranţă o alegere premeditată pentru a arăta că FSB-ul poate acţiona în orice moment “, a declarat Kaarel Kass, analist la Centrul estonian de Studii de Apărare, citat de „Le Temps“.   


Potrivit cotidianului estonian „Postimees“, nu este exclus ca agentul Kohver care  „investiga corupţia la scară largă de la vamă“ să fi descoperit implicarea în contrabanda a unor înalţi oficiali ruşi. 


Andrei Soldatov, care conduce site-ul agentura.ru, specializat în problemele serviciilor secrete, susţine că dacă „era o afacere reală, serviciile secrete ruse nu ar fi arestat niciodată un spion atunci când pleca la o întâlnire, cu un agent rus, aşa cum a declarat FSB, ci aştepta să-i surprindă pe amândoi“ . „Această poveste este mai degrabă legată de propagandă, vizează opinia publică din Rusia, pentru a-i reaminti că Estonia a fost întotdeauna bază pentru serviciile secrete, în special cele americane“, spune expertul. 


Justiţia rusă l-a inculpat pentru spionaj pe agentul Estonian. Acesta riscă până la 20 de ani de închisoare, potrivit avocatului său. Uniunea Europeană a cerut  „eliberarea imediată“ a ofiţerului.