VALENTINA GRAUR LĂZĂRENCU
De
după geam răsună cornul lunii,
Vestind
că noaptea, iarăşi, a venit,
O
noapte de sfârşit al acţiunii,
Al
unei zile, duse-n infinit.
Închid
răcoarea, o-nvelesc în storuri,
Opresc
lumina lunii şi de stea,
Dar,
nu mă pot dezbăiera de doruri,
Ce
mişună ca umbre-n prejma mea.
Eu
le gonesc, le dau pe uşă-afară,
Dar
ele-n amintirea mea se-opresc,
Sunt
adunate toate grămăjoară,
Nu
pot, cu ele, nici să aţipesc.
Căci
ele se-nvârt, în dans continuu,
Pe-o
muzică de Mozart cel etern,
Întru
şi eu în umbra-acestui geniu,
Care-mi
surâde-n note de patern.
