Istoria Uniunii Sovietice (7)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

Destrămarea URSS
URSS – o istorie multietnică

În 1917, revoluţiile naţionale au dublat protestele sociale din capitala statului. Ele au fost determinate mai ales de război, ale cărui dificultăţi au sporit neîncrederea faţă de centru şi au încurajat popoarele din Rusia să se organizeze. Astfel, în septembrie 1917, la Kiev s-a desfăşurat un congres al popoarelor, la care au participat 93 de reprezentanţi. Ei au căzut de acord că Rusia trebuia organizată într-o republică democrată federală. Desfăşurarea la Kiev a congresului nu era întâmplătoare. Ucraina devenise în 1917 un teritoriu foarte activ în direcţia cererilor de autonomie. În iunie, peste 2000 de ţărani au participat la Congresul ţăranilor ucraineni, care cerea rezolvarea problemelor pământului şi autonomie. Sub presiunea ţăranilor, Rada (Consiliul central, un fel de proto-parlament, înfiinţat în februarie 1917) a declarat autonomia Ucrainei, în iunie 1917. Guvernul provizoriu rus a fost obligat să recunoască Rada ca reprezentant al naţiunii ucrainene, fiind pentru prima dată când guvernul rus ceda o parte din putere unui organism naţional şi recunoştea principiul naţional ca bază a unei unităţi administrative.

Multe alte grupuri etnice non-ruse s-au mobilizat pentru cereri politice şi sociale. În mai toate cazurile, mişcările naţionale conduse de intelectuali au fost forţate de masele de ţărani să ţină cont tot mai mult de scopurile agrarienilor socialişti. Astfel, o serie întreagă de partide naţionale, care la începutul lui 1917 înclinau mai degrabă către cadeţii liberali, s-au apropiat, în toamnă, de revoluţionarii socialişti. În plus, socialiştii militau şi ei pentru reorganizarea federativă a statului. Mişcările naţionale au fost iniţial cucerite de promisiunile egalitariste ale bolşevicilor, dar au realizat repede că erau doar discursuri de propagandă, pentru a câştiga sprijin popular. Astfel, în ianuarie 1918, Finlanda, Estonia, Lituania, Ucraina şi Basarabia s-au declarat independente. Războiul şi pierderile teritoriale au complicat şi mai mult situaţia, aşa încât, la 6 luni de la preluarea puterii, bolşevicii nu mai controlau nicio zonă de la periferia imperiului. Aceste regiuni şi-au păstrat un timp independenţa, fiind legate de Rusia doar prin alianţe militare şi înţelegeri economice. Până în 1921, însă o bună parte din teritorii au revenit la Rusia, bolşevicii speculând antagonismele etnice şi sociale locale pentru a atrage vechile provincii în graniţele noului stat.

În 1922 s-a format URSS, prin includerea Ucrainei, Bielorusiei şi a Republicii Transcaucaziene. În 1936, aceasta din urmă a fost dizolvată şi s-au format 8 republici sovietice: Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazakstan şi Kîrghîzia. Împărţirea noului stat federal se baza pe teritorii definite de limbă şi naţionalitate. Aceasta nu doar că încălca principiul comunist, conform căruia naţionalităţile trebuiau să dispară, dar ignora şi realităţile demografice şi compoziţia etnică a zonelor.

NEP-ul a fost acompaniat de o politică flexibilă faţă de naţionalităţi. Una dintre primele măsuri a fost de a înlocui principiul autodeterminării cu cel al egalităţii popoarelor din URSS. Guvernul central a cooperat cu elitele non-ruse locale, atrase în noile structuri de conducere comuniste, astfel încât, în anii 20-30, pe fondul insuficienţei cadrelor ruseşti, evreii, georgienii şi armenii au fost supra-reprezentaţi în structurile centrale ale partidului şi statului, la cel mai înalt nivel. Tot în acea perioadă s-a pus în practică politica de „indigenizare” a aparatului local, prin care creştea numărul de persoane aparţinând altor naţiuni care ocupau poziţii de conducere şi administrative. De exemplu, ucrainenii ocupau 59% din aparatul birocratic din Ucraina, bieloruşii – 66% în Bielorusia, armenii – 95 % în Armenia. În Asia centrală, din cauza nivelului scăzut de instrucţie, majoritatea o deţineau europenii. Limbile neruse au devenit tot mai utilizate în administraţie şi tribunale, iar pentru a combate analfabetismul au fost acceptate şcoli cu predare în limba maternă. Aceste transformări au dus la formarea unei elite neruse puternice, la multiplicarea numărului de publicaţii periodice în limbile naţionale (în 1933 – 37% din publicaţii nu erau în rusă) şi la înflorirea literaturii. Regimul liberal privind naţionalităţile avea ca scop crearea unei elite loiale faţă de noul imperiu şi de putere, abandonarea tensiunilor dintre centru şi periferie, deci stabilitate internă şi alfabetizatea în spiritul regimului, pe limba popoarelor, adică răspândirea comunismului printre neruşi. Această linie, urmată până la mijlocul anilor 30 a avut efecte profunde: a permis difuzarea ideilor comuniste sau cel puţin a neutralizat anumite grupări şi ideologii concurente şi a consolidat naţiunile din cadrul URSS. Guvernul central a sperat că dând astfel de drepturi va reduce sentimentele naţionale şi va contribui la crearea sentimentului apartenenţei la URSS. Fenomenul a fost, însă contrar, elitele neruse dorindu-şi treptat şi drepturi politice în stat.

De la sfârşitul anilor 30 a început un proces de lichidare (chiar şi fizică) a elitelor politice şi intelectuale neruse. De exemplu, toţi membrii Politbiroului ucrainean au dispărut şi din 102 candidaţi la Comitetul Central Ucrainean au supravieţuit 3. Sovietele au fost plasate sub controlul deplin al guvernului central, politica „indigenizării” a fost abandonată, noua birocraţie era formată doar din cadre ruseşti, politicile culturale liberale au fost oprite, iar sistemul de învăţământ unificat. A fost creată o nouă ideologie a „integrării” , plecând de la cultul pentru patriotismul sovietic, iar apelurile la solidaritatea internaţională au fost înlocuite cu dragostea pentru URSS şi Stalin, formule care aminteau de propaganda ţaristă. Stalin a profitat de război pentru a reface vechiul imperiu, căruia i-a adăugat şi alte teritorii, pentru a deporta aproape 2 mil de cetăţeni sovietici în Asia centală, din care o treime au murit şi pentru a aduce elită rusă în noile teritorii ocupate.

După moartea lui Stalin s-a revenit la politica din anii 20, însă de la jumătatea anilor 70 măsurile restrictive au fost reluate. Cu toate acestea, expansiunea sistemului educaţional şi urbanizarea au permis crearea unei elite educate, care acţiona dincolo de limitele impuse la centru. Aceaste elite au revigorat limbile, literaturile şi învăţământul naţional şi au devenit tot mai critice faţă de politica de tip paternalist şi de deciziile guvernului de la Moscova.

Tabel cu evoluţia grupurilor etnice din Rusia/URSS (cu procentaj peste 1%)

ETNIA 1897 1989

RUŞI 44.31% (556 MIL) 50.8% (1.45 MLD)

UCRAINENI 17.81% 15.46%

BIELORUŞI 4.68 3.51

TĂTARI 1.46 2.33

BAŞKIRI 1.05 0.51

LETONI 1.14 0.51

POLONEZI 6.31 0.39

LITUANIENI 1.32 1.07

EVREI 4.03 0.51

ROMÂNI 0.89 1.22

GEORGIENI 1.08 1.39

ARMENI 0.93 1.62

AZERBAIDJENI 1.15 2.37

CAZACI 3.09 2.85

UZBECI 1.43 5.84

Revoluţiile democratice din republicile unionale

Unul dintre principalele efecte ale perestroikăi şi glaznostului a fost relaxarea sistemului centralizat. Introducerea libertăţii de exprimare şi suprimarea mijloacelor de represiune la scară largă au determinat o mişcare reformistă în toate republicile unionale. În 1990, URSS era formată din 15 republici sovietice: Rusia, Letonia, Estonia, Bielorusia, Ucraina, Moldova, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia.

Revoluţiile democratice au început în statele baltice. La 23 iunie 1988, Prezidiul Sovietului Suprem din Estonia a decis să restabilească drapelul naţional, iar în noiembrie a proclamat suveranitatea Estoniei. Transformările din Lituania au început tot în 1988, când mişcarea reformistă Sajudis a devenit în partid ce milita pentru independenţa statului. La 8 oct. 1988 s-a hotărât arborarea propriului drapel, s-a adoptat un nou imn şi s-a introdus lituaniana ca limbă oficială. În 1990, au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem, iar candidaţii Sajudis au obţinut majoritatea, proclamând ulterior independenţa Lituaniei. Mişcarea letonă de democratizare a început în mai 1989, prin introducerea letonei ca limbă oficială şi a culminat în iulie 1989, când a fost proclamată suveranitatea statului. Gorbaciov era dispus să acorde republicilor drepturi mai largi, dar nu era dispus să accepte o secesiune teritorială, mai ales că republicile baltice făceau parte din sistemul defensiv al URSS. În aceste condiţii, în ianuarie 1991, armata sovietică a intervenit în zonă, intervenţie care s-a soldatează cu zeci de morţi şi răniţi. Protestele internaţionale şi amploarea evenimentelor l-au determinat pe Gorbaciov să decidă retragerea armatelor şi recunoaşterea independenţei statelor.

Dacă naţionalismele din zona Baltică s-au dezvoltat în paralel şi cooperant, în zona Transcaucazului ele au avut un caracter antagonist şi conflictual. Cea mai disputată problemă a fost a provinciei Nagorno-Karabah, pe care şi-o disputau Armenia şi Azerbaidjan. În 1988, în Armenia s-au declanşat manifestaţii care cereau alipirea regiunii aflate în graniţele Azerbaidjanului, deoarece era populată în majoritate de armeni. La 28 februarie, 32 de civili armeni au fost masacraţi pe ţărmul caspic al Azerbaidjanului, fapt ce a amplificat tensiunea şi a declanşat o rundă de ciocniri violente. În asemenea condiţii, armata sovietică a intervenit, dar nu a reuşit decât să îngheţe conflictul pentru moment. O altă problemă de nerezolvat pentru URSS a fost secesiunea celor două minorităţi importante din Georgia – osetii şi abhazii, care în 1990 şi 1991 şi-au proclamat independenţa, provocând încă o criză în zonă. În contextul valului de revoluţii democratice şi al procesului separatist, toate celelalte republici transcaucaziene şi-au proclamat pe rând independenţa.

Ucraina era, după Rusia, cea mai mare, cea mai populată şi mai productivă republică. La sfârşitul anilor 80 s-a conturat şi aici o mişcare naţională, mai întâi cu caracter religios, prin ieşirea catolicilor din clandestinitate, apoi cu aspect politic, prin înfiinţarea grupării numite Mişcarea Populară a Ucrainei. Pe fondul valului reformist, prim secretarul Vladimir Şcerbiţki (care guvernase 26 de ani) a demisionat, iar la alegerile organizate în 1989 au venit la putere comuniştii ucraineni, transformaţi peste noapte în naţionalişti, în frunte cu Leonid Krawciuk. El a proclamat suveranitatea Ucrainei, la 16 iulie 1990.

Leonid Krawciuk

După 1988 mişcarea de masă bielorusă a prins şi ea amploare, mai ales după descoperirea mormintelor comune a victimelor represiunilor lui Stalin.

În zona musulmană opiniile în favoarea ruperii de URSS s-au exprimat mai puţin violent. Mişcările naţionale şi islamice, însă, venite mai ales dinspre elite şi fără o aderenţă masivă în rândul populaţiei, au intrat în conflict unele cu altele. În zona uzbekă a regiunii Fergana populaţia turcă a fost persecutată, iar kîrgîzii şi uzbecii îşi disputau sângeros teritorii.

Înţelegând dorinţa de libertate a acestor naţiuni, Gorbaciov a elaborat un proiect al Uniunii, care să împace tendinţele separatiste cu necesităţile centraliste ale Moscovei. Astfel, la 17 martie 1991 a avut loc referendumul pentru menţinerea URSS sub forma unei federaţii de republici suverane. Ideea a fost respinsă categoric de 6 state: cele trei baltice, Moldova, Georgia şi Armenia. Celelalte 9 au cerut reformarea sistemului federativ. De aici până la formarea CSI nu a fost decât un pas. La 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au publicat o declaraţie conform căreia Uniunea Sovietică era dizolvată şi înlocuită prin Comunitatea statelor independente; această Comunitate era o entitate interguvernamentală compusă din 12 foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kîrghistan, Moldova, Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Georgia – care a părăsit ulterior CSI). Conform actelor constitutive de la Minsk şi Alma-Atta, CSI era lipsită de personalitate juridică internaţională.

Criza internă şi căderea lui Gorbaciov

În încercarea de a-şi consolida puterile în detrimentul partidului, Gorbaciov a determinat decizia Plenarei CC din februarie 1990 de a abandona rolul conducător al PC, introducând multipartitismul şi punând bazele unui regim prezidenţial. Prins de valul reformist, Gorbaciov a anunţat trecerea la economia de piaţa, ceea ce însemna că se anulau principiile economiei socialiste şi dogma marxist—leninistă, iar în iulie 1991, cu ocazia altei plenare se abandona şi principiul luptei de clasă. Nemulţumiţi de aceste reforme, conservatorii au decis organizarea unui puci, la 18 august 1991. Gorbaciov a fost arestat la reşedinţa sa de vară, iar puciştii l-au numit preşedinte pe Ianaev (care era atunci vice preşedinte). 

Ghenadi Ianaev

Puciul a fost organizat de înalţi demnitari, şefi ai poliţiei, armatei şi KGB, ceea ce indică în mod clar că reformele nemulţumiseră profund categoriile ce se bucurau de privilegiile statului socialist. Rezistenţa contra puciului a fost condusă de Boris Elţân, care a primit sprijinul larg al populaţiei nu din admiraţie pentru Gorbaciov, ci pentru că prinseseră prea tare gustul libertăţii şi nu doreau să se întoarcă la sistemul comunist propus de pucişti. 

Boris Elţân

Deconcertaţi de această întorsătură a evenimentelor, puciştii au abandonat lupta, fiind ulterior arestaţi. La 22 august, Gorbaciov a revenit din Crimeea şi şi-a reluat funcţia, numai că populaţia şi-a continuat manifestaţiile anticomuniste, distrugând simbolurile regimului – adică statuile lui Lenin şi Djerdjinski. Sub presiunea populară Gorbaciov a demisionat din funcţia de secretar general, Sovietul Suprem s-a autodizolvat, iar în fruntea noii Rusii s-a instalat Boris Elţân.


final

Istoria Uniunii Sovietice (6)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

Încercări de reformare a „Imperiului”. Epoca lui Gorbaciov
Venirea lui Gorbaciov la putere

Gorbaciov a reuşit să ajungă în foarte scurt timp în funcţiile de conducere, în pofida vârstei sale, folosindu-se de relaţiile personale şi relativa neutralitate faţă de grupurile ce se luptau pentru putere. La venirea sa în postul de secretar general al PCUS, Gorbaciov a găsit o Uniune Sovietică slăbită, cu resurse prost administrate şi cu o poziţie tot mai fragilă în raporturile cu SUA. 

M. Gorbaciov

În plus, era necesar un alt program politic şi economic pentru PC, în condiţiile în care ideile lui Brejnev din 1961 rămăseseră desuete (ajungerea din urmă a SUA, îngenuncherea capitalismului, victoria mondială a comunismului). Cunoscând criza structurală în care intrase statul sovietic, Gorbaciov a propus un set de reforme care gravitau în jurul a două concepte care au făcut istorie: glaznost şi perestroica.

Perestroika şi Glaznostul

Conceptele au fost lansate prima dată într-un discurs din aprilie 1985, dar abia în 1987, cu ocazia Congresului XXVII ele au căpătat o substanţă oficială. 

Perestroika şi Glaznostul

Perestroica însemna o politică al cărei scop era activarea programului social şi economic. Ea se putea realiza printr-o mai mare independenţă a cooperativelor şi a directorilor întreprinderilor de stat şi prin introducerea unor mecanisme ale economiei de piaţă, mai ales în privinţa reglării cererii şi ofertei prin mecanisme interne, economice. Perestroica a depăşit, însă, domeniul strict al economiei, cuprinzând societatea, administraţia, relaţiile internaţionale. A fost cuvântul care a  produs mutaţiile cele mai mari în stat şi societate. Glaznostul – termen care s-ar traduce prin „a da publicităţii” – a însemnat liberul acces al populaţiei la informaţii ce priveau acţiunile statului sovietic, dar a însemnat şi ridicarea parţială a cenzurii şi libera denunţare a diverselor abuzuri.

Reforma economică şi socială

Plecând de la noile perspective, în 1987 a fost elaborată o lege pentru introducerea reformei economice, prin care a debutat procesul de descentralizare; din păcate, a fost o reformă incompletă deoarece a acordat industriei prea puţină libertate de a căuta pieţe de desfacere şi a făcut prea puţine modificări în sistemul de planificare centralizată. Tot ca reflex al deschiderii, numeroşi deţinuţi politici au fost puşi în libertate, principalii lideri ai opoziţiei şi victimele proceselor staliniste au fost reabilitaţi, iar în 1990 s-au anulat toate privaţiunile cetăţeneşti impuse în 1966. Gorbaciov a realizat şi o reformă judiciară, prin care se restrângea aplicarea pedepsei cu moartea şi se prevedea sfârşitul exilului aplicat în cadrul statului. Totodată, glasnostul a determinat o liberalizare a artelor, care a avut ca efect o explozie a genului cinematografic şi un aflux de publicaţii interzise până atunci. În 1990 s-a produs liberalizarea presei, cu câteva restricţii, totuşi, în privinţa instigării la revoltă sau la schimbarea regimului. Foarte important pentru constituirea unei conştiinţe civice a devenit „curierul cititorilor”, deoarece era o sursă de informaţii despre viaţa şi realitatea sovietică, era un mod de a lua pulsul opiniei publice, era chiar o posibilitate de dezbatere liberă. Schimbarea s-a resimţit şi la Radio şi TV, unde se produceau tot mai multe emisiuni ce încurajau dialogul cu populaţia, iar slujbele religioase au început să fie transmise în direct.

În seria măsurilor de destindere se mai înscrie legea întreprinderilor de stat, din ianuarie 1988, prin care întreprinderile îşi elaborau singure planul de activitate, îşi stabileau nivelul de producţie, preţurile şi trebuiau să găsească furnizori şi clienţi. În iulie 1988, pământurile au fost arendate ţăranilor pe diverse perioade, iar în martie 1990 s-a dat legea proprietăţii, prin care se constituiau trei forme de proprietate: a statului, publică şi privată.

Cu toate aceste deschideri sistemul continua să fie în criză; au apărut primele milioane de şomeri, inflaţia a devenit îngrijorătoare, iar şefii de întreprinderi păreau tot mai ostili reformelor, pentru că pierdeau comenzile sigure de la stat. Gorbaciov vorbea de transformările radicale în toate domeniile şi lansa concepte ca profit, descentralizare, economie de piaţă, însă, în practică, efortul era limitat doar la încercarea de accelerare a economiei. Era vital pentru URSS să întrerupă stagnarea care dura de mai bine de 10 ani, dar încercările de reformă au aruncat economia în haos, pierzându-se şi coeziunea existentă în timpul lui Brejenev.

Reforma politică

Pe măsură ce introducea perestroika şi glaznostul, Gorbaciov vorbea tot mai des despre „pluralismul căilor către socialism”. El a propus, în acest sens, eliminarea din Constituţia sovietică a articolului 6, care prevedea că partidul era forţa fundamentală a societăţii sovietice şi nucleul sistemului politic. Ca urmare, în martie 1990, a fost abolit articolul care proclama rolul de unic conducător al PC. Conferinţa partidului din vara lui 1988 reprezintă, de asemenea, un indice al progresului. Cu acea ocazie s-a produs o remaniere la vârf a activului de partid atât de la centru, cât şi în teritoriu. În 1989 au fost organizate primele alegeri semidemocratice din istoria URSS şi s-a format un Parlament lărgit, alcătuit din 2250 de membri, aleşi pe 5 ani (1500 aleşi prin vot direct, 750 desemnaţi de organizaţiile sociale ale statului – PCUS, sindicate, organizaţii cooperatiste etc.). La 13 martie 1990, Congresul Deputaţilor Poporului a hotărât crearea funcţiei de preşedinte al URSS, ales prin sufragiu direct, însă Gorbaciov nu a îndrăznit să se confrunte cu poporul şi a fost ales de deputaţi, amânând cu 5 ani data alegerilor prezidenţiale cu vot universal. Puterea preşedintelui URSS era foarte mare: putea emite decrete cu putere de lege, putea suspenda orice decizie a Consiliului de Miniştri şi era comandantul armatei.

Acest dezgheţ a provocat, însă, sciziuni în cadrul PCUS şi a permis apariţia a trei curente dominante:
 - conservatorii, conduşi de Egor Ligacev, care se pronunţa pentru lupta contra reformelor
 - centriştii lui Gorbaciov, care doreau introducerea treptată a economiei de piaţă
 - radicalii lui Boris Elţân, care cereau pluripartitism şi economie de piaţă

Egor Ligacev

Treptat au apărut mai multe partide, care s-au înscris în competiţia electorală din 1990, unele dintre ele reuşind să pătrundă în structurile administrative locale. Cu toate aceste, PCUS păstra în continuare controlul asupra principalelor pârghii ale puterii şi a mai durat până să fie înlăturat definitiv. Abia în 21 oct. 1990 a apărut o forţă politică veritabilă, care s-a putut opune cu succes PCUS; este vorba de Rusia Democratică, ce a susţinut candidatura lui Elţân la preşedinţie.


va urma

Istoria Uniunii Sovietice (5)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

„Noul Curs” în politica sovietică în anii 60-70

URSS în timpul lui Hrusciov

Moartea fulgerătoare a lui Stalin a provocat o imensă confuzie. În noaptea de 4/5 martie 1953, membrii Biroului Prezidiului: Beria, Bulganin, Voroşilov, Kaganovici, Malenkov, Hrusciov, Pervihin, Saburov au trecut la o primă repartizare a funcţiilor şi responsabilităţilor şi au suprimat Prezidiul lărgit, înlăturând oamenii numiţi de Stalin. Primul loc în noua ierarhie l-a ocupat Malenkov: preşedintele Consiliului de Miniştri şi Secretar al CC; el era asistat de 4 vicepreşedinţi ai guvernului: Beria – Ministru de Interne, Molotov – la Externe, Bulganin şi Kaganovici. Hrusciov ocupa locul III în Secretariatul CC. Această troică: Malenkov – Beria – Molotov a fost curând considerată ilegală de toţi membrii PC. Drept urmare, Prezidiul l-a constrâns pe Malenkov să aleagă între cele două funcţii şi el a ales şefia guvernului, lui Hrusciov revenindu-i conducerea aparatului de partid. În ianuarie 1954, Beria a fost şi el eliminat, în urma unui proces fals, cu capete de acuzate fanteziste. În martie 1954, poliţia politică a fost reorganizată într-un organism autonom, sub numele de Comitetul Securităţii Statului – KGB – sub conducerea lui Serov, un apropiat al lui Hrusciov.

Beria, Malenkov şi Hrusciov

După dispariţia lui Beria, Malenkov şi Hrusciov au început disputele pentru supremaţie, care s-au desfăşurat sub forma proiectelor pe teme economice. Primul propunea o strategie de dezvoltare bazată pe industria uşoară şi scăderea preţurilor la bunurile de consum, cel de-al doilea propunea dezvoltarea agriculturii, prin desţeleniri în Kazahstan şi Siberia, ceea ce ar fi dus şi la dezvoltarea industriei (prin crearea de utilaje pentru acest proces). Hrusciov a reuşit să convingă CC de utilitatea planului său, pe care l-a şi pus în aplicare; efectul a fost vizibil imediat, astfel că până în 1956 producţia agricolă a crescut cu 25 %. În doar 5 ani (1953-1958) producţia de cereale a crescut cu peste 70%, însă indicatorii se datorau extinderii suprafeţelor cu până la 30 mil. hectare şi nu îmbunătăţirii productivităţii. Competiţia pentru cantitate nu a lăsat răgaz sporirii calităţii, progresele tehnologice fiind lente, iar resursele utilizate ineficient. Hrusciov a promovat şi un nou activism social prin revitalizarea sindicatelor, abandonarea constrângerilor în relaţiile de muncă, abolirea responsabilităţilor penale pentru întârziere şi scăderea duratei săptămânii de lucru de la 48 la 42 de ore.


În 1955 Malenkov a fost criticat pentru greşelile sale în politica agricolă de la începutul anilor 50 şi pentru tendinţele de dreapta; el a fost constrâns să-şi dea demisia şi să lase conducerea guvernului lui Bulganin. Îndepărtarea de la putere a lui Malenkov a fost cauzată şi de faptul că el se plasase pe linia lui Stalin, ca succesor desemnat de însuşi marele înaintaş. Tot în 1955 Molotov a fost îndepărtat de la Ministerul de Externe pe motivul că se opune reconcilierii cu Iugoslavia şi astfel, Hrusciov a rămas fără principalii competitori la conducerea statului.

Bulganin

În februarie 1956, s-a desfăşurat Congresul XX al PC, ale cărui lucrări au stat sub semnul invocării leninismului; Hrusciov a subliniat atunci necesitatea deschiderii internaţionale, bazată pe o nouă doctrină, numită „coexistenţa paşnică” şi a afirmat principiul pluralismul căilor spre socialism, potrivit condiţiilor fiecărui popor. În acest fel putem explica intenţia URSS de a normaliza raporturile cu Iugoslavia şi de a începe tratative cu SUA, care au dus la dezgheţarea relaţiilor internaţionale. Cu aceeaşi ocazie, Hrusciov a prezentat Raportul secret asupra activităţii lui Stalin, un adevărat rechizitoriu al practicilor represive de până în 1953; a evocat epurările şi metodele ilegale de anchetă, însă nu a pomenit nimic şi despre responsabilitatea partidului.


În martie 1958, Hrusciov s-a folosit de alegerile pentru Sovietul Suprem pentru a-l îndepărta pe Bulganin, luându-i locul în fruntea guvernului; în acest fel, Hrusciov a cumulat conducerea Partidului şi a Statului şi a pus astfel capăt conduceri colective.


Hrusciov a încercat în plan intern o seamă de reforme, însă a menţinut o bună parte din proiectele utopice specifice perioadei staliniste. Astfel, în mai 1957, a lansat lozinca „să ajungem din urmă şi să depăşim SUA”, prin care dorea să concureze economia americană în producţia de carne şi de lapte. Fixarea acestor obiective fanteziste demonstrau întoarcerea la un model voluntarist de mobilizare şi indică limitele proiectului hrusciovist. O altă idee pusă în practică a fost gruparea colhozurilor şi formarea unor federaţii colhoznice; prin această reformă el dorea să asigure muncitorilor şi ţăranilor un nou mod de viaţă şi să atenueze diferenţele dintre sat şi oraş. Proiectele sale economice nu au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, însă populaţia a simţit mai multă libertate: mulţi deţinuţi din lagăre au fost eliberaţi şi reabilitaţi, legislaţia a fost schimbată, făcând să dispară abuzurile din perioada stalinistă, iar noţiunea de „duşman al poporului” a fost abolită.


În privinţa culturii nu s-au înregistrat schimbări spectaculoase: s-a abandonat cultul lui Stalin, dar Hrusciov era în continuare de părere că istoria, literatura şi artele frumoase trebuiau să reflecte realizările măreţe ale PC. Afacerea Pasternak – autorul cărţii Doctor Jihvago – a arătat din plin limitele destalinizării; Pasternak a primit în 1958 premiul Nobel pentru literatură, însă CC a publicat o rezoluţie prin care respingea prezentarea calomnioasă a Marii Revoluţii socialiste din octombrie. Pentru a nu fi expulzat, Pasternak a trebuit să renunţe la premiu.

Boris Pasternak

„Revoluţia culturală” şi criza economică începută în 1958 şi terminată în 1963 au dus la diminuarea credibilităţii lui Husciov. Pe acest fond, în 1958, la Congresul XXI al PC el a pus bazele unui plan septenal, cu ambiţii utopice, conform căruia, URSS trebuia să devină în 7 ani prima putere economică a lumii. Congresul a marcat apariţia unui nou mit: cel al trecerii la comunism, proclamându-se cu acea ocazie încheierea construcţiei socialismului. Crearea acestui mit indică faptul că liderii sovietici pierduseră din nou contactul cu realitatea, mai ales că URSS obţinuse primele victorii tehnologice prin lansarea Sputnikului – primul satelit artificial – şi prin punerea la punct a rachetelor intercontinentale. Hrusciov îşi savura trimful, dar puterea sa deja începea să scadă. Introducerea rotaţiei obligatorii a unei treimi din toate posturile la fiecare ciclu electoral şi împărţirea partidului potrivit principiului producţiei au sporit îngrijorarea cadrelor faţă de lider. El şi-a înstrăinat treptat atât Prezidiul, cât şi Comitetul Central, tocmai forurile care îl sprijiniseră la preluarea puterii.


Hrusciov nu a mai avut însă timp să îşi vadă proiectele terminate, deoarece la 30 sept. 1964 colegii l-au sfătuit să meargă la odihnă la Soci. La revenirea la Moscova, Prezidiul i-a cerut demisia, iar la 14 oct 1964 Hrusciov ieşea din scenă.

De la „reformism” la „imobilism”

Locul lui Hrusciov în funcţia de secretar general a fost luat de Brejnev, iar postul de premier a fost ocupat de Kosâghin. Căderea lui Hrusciov nu a fost întâmplătoare; ea venea după doi ani în care politica sa fusese contestată şi după o perioadă în care îşi făcuse tot mai mulţi duşmani. De altfel, la căderea lui au contribuit atât complotul apropiaţilor lui, cât şi opoziţia nomenclaturii, care se temea ca reformele să nu le ameninţe posturile.

Kosâghin - Brejnev

După plecarea lui Hrusciov s-a pus capăt erei „reformelor” generatoare de instabilitate. Desele schimbări de cadre, de şefi, proiectele utopice şi marile campanii au fost abandonate pentru o funcţionare echilibrată a statului, fără zguduiri şi fără să se altereze în vreun fel echilibrul social. Aparatul funcţionăresc, ajuns la dimensiuni impresionante, considera că modul ideal de a menţine statul la un nivel echilibrat era evitarea balansului. Şi, în pofida sloganurilor mobilizatoare enunţate frecvent, care făceau trimitere la eforturi şi spiritul de sacrificiu, stabilitatea şi inerţia păreau că domină structurile sovietice. Conducerea statului a fost împărţită o perioadă de Brejnev şi Kosâghin. Din 1976 Brejnev a rămas singur la conducerea URSS, însă tot în în acel an el a suferit un atac cerebral care l-a scos din circuitul politic. Guvernarea era asigurată de subalterni, Brejnev asigurând iluzia conducerii prin apariţii publice ocazionale şi prin acumularea funcţiilor importante. Până în 1977, el a adunat toate funcţiile politice şi demnităţile militare, devenind şef al statului şi al partidului. Brejnev avea, de altfel, o adevărată pasiune pentru titluri şi decoraţii, pe care supuşii o foloseau pentru a-şi atrage simpatia. Această pasiune nu s-a transformat, însă, într-un cult al personalităţii de tip stalinist.

În 1977 a fost adoptată o nouă constituţie, conform căreia statul era expresia voinţei sociale şi îşi exercita autoritatea printr-un guvern şi organele administrative. Partidul era forţa care conducea şi orienta societatea sovietică, el fiind, de fapt, cel care deţinea puterea. Organizaţia partidului dubla administraţia statului la fiecare eşalon teritorial.


Organele de conducere ale PCUS erau:
1. Comitetul Central format din elita conducătoare a partidului; avea 551 de membri, din care 40 % aparţineau aparatului de partid, 30 % aparatului de stat, 7 % din cadrul armatei, 5 % din diplomaţie
2. Politbiroul, cu 23 de membri (din care doar 14 votanţi). Era un veritabil guvern care îşi impunea deciziile
3. Secretariatul CC, format din 10 membri, din care 6 erau şi membrii Politbiroului


Perioada lui Brejnev s-a caracterizat prin imobilism, stabilitatea cadrelor, continuitate în politica externă şi menţinerea planificării. În pofida interesului deosebit al conducerii sovietice, economia urma o accentuată pantă descendentă: se importa grâu din SUA, aprovizionarea cu alimente era deficitară, iar producţia industrială era scăzută. Cea mai mare parte a bugetului era destinat armatei, ceea ce dovedeşte importanţa acestui sector. Iniţiativa la nivelul activului de partid lipsea cu desăvârşire: rarele cerinţe venite de la centru erau parafrazate şi reluate în raporturi liniştitoare către autorităţile centrale. Această situaţie, care convenea tuturor, era însoţită de nepăsare la muncă şi lipsă de conştiinţă profesională.


La începutul anilor 80 conducerea sovietică la vârf era îmbătrânită, sfârşitul mandatului coincizând cu sfârşitul vieţii, iar stabilitatea anilor 70 se transforma în stagnare.


Marea noutate a perioadei a reprezentat-o apariţia societăţii civile, fenomen la care a contribuit urbanizarea masivă şi dezvoltarea generală a instruirii instituţionalizate. În 1980 partidul avea 17 milioane de membri, din care mulţi aveau studii superioare. Conştienţi de avantajele afilierii politice, aceştia s-au înscris în PCUS, completându-şi astfel cv-ul nu doar cu o diplomă, ci şi cu un carnet de partid, care le ajuta cariera, fără ca implicarea în politic să fie majoră. Nu în ultimul rând, o importanţă deosebită în constituirea societăţii civile a avut-o mişcarea ecologistă, care s-a opus unor proiecte fanteziste, ce aveau să distrugă ecosisteme (desecări, desţeleniri, defrişări, schimbarea cursurilor unor râuri).


Pe acest fond, la sfârşitul anilor 60 s-au constituit trei curente disidente, grupate în Mişcarea democrată:
1. Curentul marxism-leninismului adevărat a lui Medvedev
2. Liberalismul occidental a lui Andrei Saharov
3. Ideea creştină şi slavofilă, în frunte cu Soljeniţân


Ele nu au rezistat, însă, presiunilor şi constrângerilor venite din partea puterii, cel mai puternic semnal fiind expulzarea lui Soljeniţân, expulzare care a pus problema drepturilor omului în URSS. Această problemă a fost reglementată în 1973, prin Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa de la Helsinki, la care URSS a fost parte. Ideea unei conferinţe la nivel european pentru securitate a fost emisă de URSS încă din anii 50. În 1954 URSS a sugerat că trebuie semnat un tratat pentru 50 de ani de toate statele europene, însă statele din vest au declarat inacceptabilă propunerea sovietelor din moment ce ea implica recunoaşterea RDG şi separarea intereselor de securitate ale europenilor de cele ale americanilor (era un atac evident la bazele NATO). În anii 60, URSS, profitând de schimburile Est-Vest, a propus organizarea unei conferinţe europene de securitate care să confirme frontierele existente pentru Europa şi să creeze o structură de cooperare între Occident şi Orient. Ideea a fost receptată prudent de statele NATO. În 1969 aliaţii declarau că acceptă propunerea, însă cu câteva condiţii: includerea în proiect a SUA şi Canada, reconfirmarea statutului Berlinului şi o discuţie despre dezarmarea în Europa. Aceste obstacole au fost depăşite la începutul anilor 70, printr-o serie de acorduri între statele din cele două blocuri, deschizându-se astfel, canalul de dialog pentru o conferinţă de securitate şi cooperare în Europa. Discuţiile informale pentru acestă conferinţă au început în noiembrie 1972, la Helsinki şi au durat până în iunie 1973. Ele s-au terminat cu Recomandările finale ale Consultărilor de la Helsinki, cunoscute sub numele de Cartea albastră. Procesul Helsinki a oferit statelor din cele două blocuri un canal de comunicare permanent, un cod normativ de conduită şi un program pe termen lung de cooperare, care erau cu atât mai importante cu cât se desfăşurau pe fundalul războiului rece. Astfel CSCE a determinat schimbări calitative în relaţia est-vest şi a introdus norme noi de cooperare, printre care drepturile omului şi protecţia mediului. Plecând de la ideea că relaţiile internaţionale trebuiau să includă o dimensiune umană, au fost rezolvate un număr mare de cazuri umanitare legate de contactele familiale, de reunirea familiei, căsătoriile binaţionale, etc. Acest acord a relansat lupta disidenţilor în URSS, care au înfiinţat diverse comitete de supraveghere a aplicării acordului de la Helsinki.

Politica externă în deceniile VII-VIII

În privinţa politicii externe au existat 3 direcţii de acţiune:
1. Oprirea procesului de dezintegrare a lagărului socialist; în acest scop a fost lansată doctrina Brejnev, a „suveranităţii limitate” pentru statele satelit (folosită în cazul Cehoslovaciei)
2. Normalizarea relaţiilor est-vest, ilustrată prin semnarea acordurilor cu SUA de limitare a armelor nucleare
3. Susţinerea mişcărilor populaţiei din lumea a III-a – ilustrată prin intervenţia în Afganistan


„Coexistenţei paşnice” i s-a acordat o importanţă mai redusă, pentru a se demonstra că guvernul sovietic nu va cădea pe panta capitalismului. Accentul a fost pus pe depăşirea inferiorităţii militare şi pe creşterea producţiei de rachete balistice intercontinentale, obiectiv atins în 1969. Numărul forţelor convenţionale în Europa a crescut, Flota Roşie a înfiinţat primele detaşamente de patrulare în Oceanul Indian, iar la începutul anilor 70 a intrat în funcţiune primul portavion sovietic.


Dincolo de această cursă militară, URSS nu a dorit inăsprirea relaţiilor cu SUA. După criza rachetelor din Cuba cele două puteri au semnat Tratatul pentru interzicerea parţială a testelor nucleare, iar în mai 1972 Nixon a vizitat Moscova. Cu acea ocazie s-au semnat Acordul pentru reducerea armamentului strategic (SALT 1), Tratatul privind rachetele antibalistice şi acorduri pentru dezvoltarea relaţiilor culturale. Intenţiile şi promisiunile au fost, însă mai generoase decât posibilităţile reale de realizare a lor şi pe măsură ce dificultăţile de aplicare a tratatelor erau tot mai evidente, raporturile superputerilor s-au răcit din nou (procesul a devenit vizibil din 1975). Preşedintele Carter a readus în discuţie problema drepturilor omului din URSS, ceea ce reprezenta un subiect sensibil, iar propunerea SUA, din 1977, privind reducerea armelor strategice a fost respinsă de URSS ca dezavantajoasă. Regan a adoptat o poziţie şi mai dură faţă de sovietici, mai ales cu ocazia războiului din Afganistan şi a ameninţărilor de invadare ale Poloniei din 1980 şi 1981.


Relaţiile cu chinezii au rămas pe toată perioada încordate. Tratatul de pace şi prietenie dintre China şi Japonia a produs îngrijorare la Moscova, iar încercarea de subminare a lui prin încheierea unui acord sovieto-japonez a eşuat din cauza neînţelegerii privind retragerea URSS din insulele Kurile, ocupate în 1945.


Conflictul care a produs urmări majore pentru puterea militară sovietice a fost războiul din Afganistan. În 1979, diplomaţia sovietică susţinea că lumea era împărţită în patru zone: socialismul dezvoltat - reprezentat de URSS, ţările frăţeşti - în care intrau statele socialiste, zona regimurilor progresiste şi tabăra capitalistă. Afganistanul era plasat în zona a treia, prin venirea la putere a comuniştilor, iar invazia sovietică era menită să menţină statul în zona progresistă şi chiar să-l treacă în zona a doua. URSS a sprijinit constant statul afgan, mai ales după ce Pakistanul, cu care se afla în conflict pentru probleme teritoriale locale, era susţinut tot mai evident de SUA. După lovitura de stat din 1973 a prinţului Mohamad Daoud Khan, Afganistanul s-a apropiat tot mai mult de Moscova. Pentru a nu pierde din influenţa sa în regiune, URSS a decis în 1978 să intervină în statul islamic pentru a impune acolo un regim la ordinele sale. Noii lideri de la Kabul, aflaţi sub influenţa Moscovei, au introdus unele reforme în stil comunist, care au lovit în cutumele societăţii afgane conservatoare şi islamice, ceea ce a determinat reacţii de protest. Opoziţia tot mai mare, care ameninţa regimul comunist de la Kabul, a determinat intervenţia lui Brejnev, din decembrie 1979. Motivaţia oficială susţinută de Moscova a fost că intervenţia era necesară pentru a apăra regimul în funcţie din Afganistan şi pentru a păstra pacea în Asia centrală. Consecinţa directă a acestei intervenţii a fost declanşarea unui război civil între tabăra prosovietică şi cea islamistă. Gruparea islamistă – mujahedinii – au fost sprijiniţi cu arme de SUA, pentru a contrabalansa influenţa sovietică, însă ajutorul s-a întors împotriva americanilor, deoarece aceşti islamişti au contribuit la antrenarea, dotarea şi ascunderea teroriştilor care vor lansa mai târziu atacuri contra Occidentului (inclusiv cel de la 11 sept 2001). Bilanţul conflictului pentru URSS a fost dezastruos (unii fac comparaţia cu dezastrul SUA în Vietnam): 900.000 soldaţi sovietici au servit în război, din care 14.000 au fost ucişi, 75.000 răniţi, 800 de elicoptere şi avioane şi 1500 de blindate au fost distruse, iar statul a cheltuit 2 miliarde dolari pe an.

Iuri Andropov

În noiembrie 1982 Brejnev a murit, iar la conducerea URSS a urmat Iuri Andropov (şeful KGB); la 12 noiembrie el a preluat funcţiile de Secretar general al PCUS şi preşedinte al Prezidiului Sovietului suprem (şeful statului). Scurta perioadă în care a condus destinele URSS a fost marcată, în plan intern de intensificarea disciplinei de muncă, lupta contra corupţiei, iar în plan internaţional de deteriorarea relaţiilor cu SUA. A fost urmat de Constantin Cernenko, care a condus pentru o perioadă şi mai scurtă aprilie 1984 – martie 1985.

Constantin Cernenko

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (4)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

Politica URSS în timpul celui de-al doilea război mondial şi „exportul” de comunism în Europa de Răsărit

URSS în anii 1939-1942

La 17 septembrie 1939 URSS a atacat Polonia, punând în practică anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov. La 28 septembrie, Ribbentrop a vizitat Moscova, ocazie cu care s-a discutat deschis problema împărţirii Poloniei; înţelegerea la care s-a ajuns prevedea ca Germania să accepte includerea Lituaniei în sfera sovietică, în schimbul retragerii spre est a frontierei URSS (până la Bug şi nu până la Vistula), ceea ce însemna că Liublinul şi Varşovia aveau să revină Germaniei. Drept urmare, la 31 oct. 1939, URSS a prezentat revendicările sale Finlandei, prin care îi cerea să demilitarizeze frontiera şi să o deplaseze la 70 de km de Leningrad; refuzul Finlandei a atras atacul URSS, la 30 noiembrie, şi implicit declanşarea conflictului între cele două (conflict numit „războiul de iarnă”); ostilităţile s-au încheiat la 12 martie 1940, prin încheierea unui tratat care prevedea ca Rusia sovietică să primească istmul Careliei.


La 30 noiembrie 1940 a avut loc o nouă întâlnire între Molotov şi Ribbentrop, ocazie cu care Germania a propus URSS aderarea la Pactul Tripartit; tot atunci, s-a discutat şi despre împărţirea „teritoriilor nimănui”, anume coloniile britanice. Ribbentrop vorbea chiar despre împărţirea sferelor de influenţă, direcţia sudică spre Oceanul Indian fiind rezervată statului sovietic. Molotov, mai pragmatic, a cerut, în cadrul discuţiilor, retragerea imediată a germanilor din Finlanda, încheierea unui tratat sovieto-bulgar, care să asigure securitatea frontierelor la Marea Neagră, crearea bazelor militare sovietice în Bosfor şi recunoaşterea intereselor Moscovei în Batum şi Baku. Stalin şi-a pus speranţa în posibilitatea unui asemenea acord cu partea germană, însă diplomaţia de la Berlin nu a mai răspuns solicitărilor sovietice în această problemă. În fapt, Hitler dorea doar să creeze impresia lui Stalin că este partener, nu inamic, pentru a obţine timp în pregătirile sale de război. Problema era că Stalin nici nu vroia să conceapă că Hitler nu este om de cuvânt, excluzând eventualitatea unui atac german în răsărit; el punea incursiunile de la frontieră ale germanilor (cu care deveniseră vecini din toamna lui 1939) pe seama faptului că Hitler dorea o poziţie mai puternică în negocierile pe care urma să le iniţieze cu URSS. Stalin a ordonat, în aceste condiţii, ca Armata Roşie să ignore provocările sperând astfel ca Hitler să înţeleagă că URSS nu doreşte să intre în conflict cu Germania. Stalin a ignorat şi faptul că din mai 1940 familiile personalului diplomatic german au început să părăsească Moscova, iar vasele sub pavilion german au plecat din porturile sovietice; mai mult, el a ordonat ca personalul diplomatic de la Berlin să crească şi, pentru a demonstra că este credincios angajamentelor sale, a decis să continue exportul de petrol şi cereale către Germania (ultimul tren a plecat cu o oră înainte ca Germania să atace URSS). De altfel, în perioada 1939-1941 au existat schimburi economice intense între Germania şi URSS, prin care partea sovietică oferea cereale, metale rare şi petrol şi primea în schimb tehnologie de război de ultimă generaţie. De ce a dat Hitler URSS cele mai moderne tehnologii, dacă ştia că o va ataca? 
1. Pentru că era convins că sovieticii nu vor putea produce armele respective pe scară largă; 
2. Pentru că avea nevoie urgentă de cereale, în condiţiile blocadei impusă de Marea Britanie.

Adolf Hitler

Hitler a luat decizia de a ataca URSS în august 1940. El a mers pe principiul că dacă va neutraliza Rusia sovietică, Marea Britanie va trebui să capituleze. Planul „Barbarosa” trebuia să înceapă la 15 mai 1941, dar ocuparea Greciei şi Iugoslaviei au amânat declanşarea operaţiunilor până la 22 iunie 1941. Pentru războiul împotriva sovietelor Germania a concentrat circa 70 % din forţele sale militare. După trei săptămâni de lupte, germanii au înaintat aproape 500 km şi au ocupat Letonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina. La 9 septembrie 1941 a început blocada Leningradului, la 10 octombrie a fost ocupat Kievul şi la 16 octombrie a început asediul Moscovei. Până în primăvara lui 1942 Armata Roşie a revenit pe anumite poziţii, însă nesemnificativ.


Responsabilitatea dezastrului i-a revenit în primul rând lui Stalin deoarece:
1. A avut o concepţie militară neadaptată la situaţie (nu era pregătit pentru un război defensiv)
2. A apreciat eronat intenţiile naziştilor (nu a luat în seamă informaţiile despre iminentul atac german)
3. Armata era foarte prost dotată
4. Ofiţerii cu experienţă fuseseră epuraţi în campania din 1938


Pentru a ieşi din criză, Stalin a încercat să se apropie de Marea Britanie, la rândul ei interesată să încercuiască Germania; astfel, în vara lui 1941, s-a încheiat acordul de cooperare sovieto-britanic. În plus, SUA a acordat un prim ajutor URSS în valoare de 1 miliard dolari fără dobândă. În seria aceloraşi demersuri, la 1 oct. 1941 Marea Britanie, URSS şi SUA au încheiat la Moscova un acord tripartit pentru furnizarea către URSS de armament, echipament militar şi materii prime strategice. Cu toate acestea, SUA nu erau dispuse să susţină prin efort militar propriu rezistenţa şi ofensiva sovietică. Stalin îi solicitase lui Roosevelt să deschidă un al doilea front în Franţa, fapt ce i-ar fi uşurat misiunea, însă liderul american aştepta momentul potrivit pentru a se implica într-un război victorios (cu alte cuvinte îi lăsau pe britanici şi sovietici să ducă greul războiului).

Franklin D. Roosevelt

De la agonie la extaz 1943-1945

În aceste condiţii, rezultatele s-au lăsat aşteptate. Abia în februarie 1943 au apărut primele victorii sovietice, după înfrângerea trupelor germane la Stalingrad. A fost primul mare eşec al germanilor, care au pierdut atunci 800.000 de oameni. El a fost urmat de marea bătălie a tancurilor de la Kursk (10-20 iulie 1943), în care au fost înfrânte cele mai bune divizii de blindate ale Reichului.

Victoriile sovieticilor s-au datorat unui complex de factori:
1. Reconversia economică de excepţie (3 mil. de oameni încadraţi în industria de război)
2. Populaţia din teritoriile ocupate de nazişti nu a colaborat cu aceştia, din cauza tratamentului aplicat. Au fost organizate grupuri de partizani, care au profitat de întinderea frontului şi de distanţele între unităţile germane pentru a face acte de sabotaj
3. Stalin a făcut apel la valorile ruseşti care trebuiau apărate şi a invocat „marele război de apărare al patriei” pentru a stârni entuziasmul, susţinerea şi implicarea populaţiei

Pe fondul victoriilor armatelor aliate, Marea Britanie, SUA şi URSS au decis să-şi coordoneze acţiunile şi să elaboreze proiecte postbelice. Astfel, la 28 nov. – 1 decembrie 1943 s-a desfăşurat Conferinţa de la Teheran, care i-a reunit pentru prima dată pe Churchill, Stalin şi Roosevelt; întrunirea a fost un succes al sovieticilor deoarece au obţinut promisiunea americanilor de a debarca în Franţa cel mai târziu în mai 1944 (SUA a promis să intre în Europa şi s-a ţinut de cuvânt deoarece URSS avea armatele la 100 km de Polonia şi exista pericolul pentru americani ca Armata Roşie să ocupe înaintea lor cea mai mare parte a Europei; în plus, Stalin declarase din oct. 1943 ca nu va intra în război contra Japoniei decât după încetarea războiului în Europa şi înfrângerea Germaniei; astfel că interesul SUA era de a rezolva cât mai repede afacerile europene pentru a concentra toate forţele combatante în Pacific, zonă care o interesa nemijlocit); deplasarea spre vest a frontierelor Poloniei şi recunoaşterea liniei Curzon ca frontieră; anexarea statelor baltice. În schimb, Stalin a acceptat să declare război Japoniei când se va termina războiul în Europa.

Conferinţa de la Teheran

La fel de sinuoase au fost şi relaţiile sovieto-britanice. Suspiciunile reciproce s-au mai risipit în toamna anului 1943, cu ocazia întâlnirii dintre Stalin şi Churchill. Atunci s-a pus deschis problema împărţirii sferelor de influenţă în Europa, într-o discuţie rămasă necunoscută lui Roosevelt. Interpretul lui Stalin relatează că în contextul în care cei doi oameni politici acuzau implicarea tot mai mare a americanilor în problemele europene, Churchill i-a întins lui Stalin un petec de hârtie pe care scria: România – Rusia 90% Ceilalţi 10 %; Grecia – Rusia 10% Ceilalţi 90 %; Iugoslavia - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Ungaria - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Bulgaria – Rusia 75% Ceilalţi 25%. În urma discuţiilor purtate a doua zi de Molotov şi Eden s-a lăsat o influenţă mai mare URSS în Bulgaria (90%). În aceste condiţii dispare mitul împărţirii Europei de cei „trei mari” la Yalta, mit întreţinut mult timp de istoriografia română. În fapt, la Yalta s-a convenit ca URSS să obţină trei locuri la conferinţa de constituire a ONU, s-au confirmat frontierele occidentale şi orientale ale Poloniei şi s-au pus la punct problemele ce ţineau de stăpânirea insulelor Kurile, Sahalinul de sud şi de exploatarea complexului feroviar din Manciuria.


Sfârşitul războiului a adus creşterea suspiciunilor şi divergenţelor între aliaţi; pe de o parte armata sovietică stăpânea o jumătate din Europa, dar pe de altă parte era mult sub posibilităţile tehnologice ale SUA. Desfăşurarea Conferinţei de la Londra (sept. 1945) şi a celei de la Moscova (dec. 1945), la care au participat miniştrii de externe ai celor trei puteri, a generat noi subiecte divergente, cum ar fi contestarea rezultatelor alegerilor din România şi Bulgaria şi protestul occidentalilor în faţa încercării sovieticilor de a stabili un protectorat asupra nordului Iranului. Conflictul est-vest s-a acutizat după terminarea Conferinţei de pace de la Paris şi mai ales după lansarea planului Marshall, condiţii în care între vechii aliaţi s-a declanşat ceea ce istoriografia a numit Războiul Rece.

Planul Marshall

Apogeul regimului stalinist (1945-1953)

În plan intern, primii ani postbelici au însemnat o înăsprire ideologică şi o recrudescenţă a conservatorismului. Stalin concentrase toate puterile în mâinile sale: era secretar general al PCUS, preşedintele Consiliului de miniştri, mareşal, generalissim şi comandant suprem al armatei. Toate organele de conducere ale PC au fost ignorate: între 1939-1952 nu a mai avut loc nici un congres, nici o plenară a CC, iar Biroul Politic alcătuit din 14 persoane nu a mai ţinut şedinţe cu participarea tuturor membrilor.


Pentru a ieşi din criza provocată de război, în 1946 a fost creat planul cincinal denumit al „Reconstrucţiei”, ocazie cu care au fost reluate temele discursului mobilizator de tip stahanovist. Planul nu a dat însă rezultate, înregistrându-se chiar o recrudescenţă a fenomenelor anilor 30: aflux de muncitori necalificaţi, productivitate slabă, nivel de viaţă scăzut.


Contrastul dintre lipsurile din societate şi megalomania conducătorilor nu a fost niciodată mai mare; au fost proiectate planuri fanteziste pentru dezvoltarea unor centrale electrice gigantice sau pentru transformarea climatului regiunilor aride din sud prin abaterea cursurilor de apă. În plus, teroarea şi represiunea au cunoscut o nouă dimensiune, la scară mult mai mare: din cei 2,3 milioane de prizonieri sovietici care trebuiau să se întoarcă acasă, foarte puţini s-au mai întors. Sistemul de concentrare a atins apogeul, numărul celor încarceraţi ridicându-se în 1953 la 2,5 milioane persoane, iar numărul celor din „satele de colonizare” a atins 2,7 milioane. S-a pus, mai mult ca oricând, accentul pe constrângerile ideologice; sub conducerea lui Jdanov s-a desfăşurat ofensiva împotriva creaţiilor spirituale care aveau influenţe străine şi prezentau semne de „decadenţă occidentală”, au fost interzise căsătoriile cu străinii şi au continuat epurările politice. Nu în ultimul rând, Stalin a încercat reformarea structurilor politice ale URSS, într-un sens care să-l avantajeze. În octombrie 1952, la Congresul al XIX-lea al PC, Biroul Politic a fost înlocuit cu un Prezidiu de 36 de persoane, mult mai greoi în luarea deciziilor, iar numărul membrilor CC s-a dublat. Prin aceste reforme, Stalin dorea să diminueze şi mai mult influenţa colegilor săi şi să se înconjoare de nou veniţi, mai uşor de manipulat.

Jdanov

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (3)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în relaţiile internaţionale în perioada interbelică

Sfârşitul războiului şi dificultăţile în plan internaţional

Rusia a ieşit din primul război mondial prin pacea încheiată cu Germania de la Brest Litovsk, din martie 1918; consecinţa directă a fost încordarea relaţiilor cu foştii aliaţi – Franţa şi Marea Britanie – cu care convenise să nu încheie pace separată. La această situaţie s-a adăugat reacţia noilor autorităţi de la Petrograd faţă de statele „capitaliste” şi „imperialiste”. În aceste condiţii, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la conferinţa păcii de la Paris şi care nu avea relaţii diplomatice normale cu statele europene.

Una dintre dilemele politicii externe ruseşti în perioada anilor 20 a fost reacţia faţă de mişcările socialiste europene; pe de o parte diplomaţia sovietică avea nevoie de relaţii diplomatice normale cu statele de pe continent, pe de altă parte nu putea abandona sprijinul dat partidelor comuniste, care destabilizau situaţia internă în statele respective (vezi cazul României). Pe acest fond s-au format două tabere, coagulate în jurul a două personalităţi:
1. Stalin – partizanul ideii socialismului într-o singură ţară
2. Troţki – adeptul ideii de revoluţie permanentă

Spre sfârşitul anilor 20 această dilemă s-a rezolvat prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional intereselor statului sovietic; în această direcţie, un rol deosebit l-a avut Internaţionala a III-a comunistă.

În pofida discursurilor paşnice şi neangajante ale noilor lideri de la Petrograd, sfîrşitul războiului mondial a coincis, pentru Rusia, cu un conflict local, de o importanţă, însă, europeană; este vorba de războiul cu Polonia. Statul polonez, proaspăt reapărut pe harta Europei, avea pretenţii pentru graniţe întinse cât mai spre est, încercând să profite de neparticiparea Rusiei la Conferinţa de la Paris şi de relaţiile tensionate cu Franţa şi Anglia. Comisia Aliată nu a putut, însă, să se pună de acord pentru a rezolva cererile Poloniei, astfel încât conducerea de la Varşovia a decis să ocupe Galiţia Orientală. Profitând de dificultăţile prin care trecea Rusia (avea o conducere nerecunoscută în plan internaţional, se confrunta cu o profundă criza economică şi socială, era antrenată în războiul civil, iar armata nu mai era una omogenă) Polonia a ocupat, până în mai 1919, un teritoriu extins, ce ajungea la Minsk. În decembrie 1919, Rusia a propus Poloniei încheierea păcii, promiţându-i în schimb garantarea independenţei şi a suveranităţii pe teritoriile ocupate. Polonia a respins oferta şi a continuat seria victoriilor, ce au culminat cu ocuparea Kievului, în mai 1920. Armata rusă a revenit, însă spectaculos şi a respins toate atacurile polonezilor (ruşii au ajuns foarte aproape de Varşovia). În aceste condiţii, în iulie 1920, polonezii au cerut sprijinul aliaţilor. Pentru a rezolva criza din Orient, care putea căpăta accente periculoase pentru tot continentul (se vorbea atunci cu mare teamă de victoria Rusiei şi de bolşevizarea jumătăţii estice a continentului), Anglia, ieşită din corzile Conferinţei de la Paris, a propus, prin vocea lordului Curzon, autorităţilor de la Petrograd să încheie armistiţiu cu Polonia şi apoi să participe la o conferinţă comună. 

George Curzon

Rusia a respins, însă, medierea Angliei. Speriată de eventualitatea victoriei comuniştilor în estul Europei (vezi şi cazul Ungariei), Franţa a încurajat rezistenţa Poloniei prin trimiterea câtorva sute de soldaţi, astfel că din august 1920 armata poloneză preia ofensiva. În cele din urmă, cele două state, slăbite după război şi dornice să încheie cât mai rapid pacea, au ajuns la o înţelegere, concretizată prin tratatul de la Riga, din martie 1921. Prin acest tratat, Rusia intra în posesia unui teritoriu de 150 de km la est de linia Curzon, lăsând Poloniei oraşele Liov şi Vilnius. Linia Curzon a fost o linie de demarcaţie între Polonia şi Rusia bolşevică, propusă pentru prima dată la 8 decembrie 1919, în declaraţia Consiliului Suprem Aliat. Cu mici variaţii, linia respecta traseul graniţei stabilite între Regatul Prusiei şi Rusia în 1797, cu ocazia celei de-a treia împărţiri a Poloniei.

Politica externă sovietică în anii ‘20

Prima provocare a Rusiei după război a fost de a-şi normaliza relaţiile cu principalele puteri europene, însă această normalizare depindea de rezolvarea problemei rambursării datoriilor Rusiei ţariste. Conferinţa internaţională de la Genova – aprilie-mai 1922 – care trebuia să rezolve toate chestiunile rămase în suspensie după terminarea conferinţei de la Paris, a fost un eşec, deoarece marile puteri aveau interese divergente. Pentru că URSS nu a ajuns la vreo înţelegere cu aceste state şi pentru că Germania continua să fie izolată, cele două au decis să se ajute reciproc, rodul discuţiilor fiind tratatul de la Rapallo, încheiat de cele două în 1922. Prin tratat, Germania şi URSS se recunoşteau reciproc, îşi anulau orice fel de datorii şi stabileau relaţii comerciale pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Exista şi un protocol secret, prin care germanilor le era permisă întreţinerea de centre de instrucţie şi fabricarea de armament pe teritoriul URSS. Tratatul a fost prelungit în 1926 şi 1931.

Luând act de consolidarea regimului de la Petersburg, atât Franţa cât şi Marea Britanie au reluat relaţiile diplomatice cu URSS în 1924, recunoscând, astfel, de iure, noua conducere. Relaţiile cu cele două puteri au fost, însă, sinuoase. Conservatorii veniţi la putere în Marea Britanie au lansat ideea „pericolului roşu” şi au refuzat să ratifice acordul comercial încheiat cu URSS în 1924. În 1926, sindicatele sovietice s-au implicat în susţinerea greviştilor englezi, iar guvernul britanic a avut atunci motiv să acuze URSS de amestec în afacerile altui stat; consecinţa a fost anularea acordurilor comerciale cu Moscova şi ruperea relaţiilor diplomatice în mai 1927. Sovieticii au avut probleme şi cu francezii, care pretindeau în continuare despăgubiri de la statul rus, în contul războiului; în plus, raporturile apropiate pe care Franţa le-a dezvoltat cu statele din estul Europei, prin încercarea de a crea un „cordon sanitar” au contribuit la menţinerea unei stări de tensiune cu URSS.

Precizări importante pentru politica URSS au fost formulate în 1928 cu ocazia Congresului VI al Cominternului; cu acel prilej Stalin a formulat un set de principii printre care: refuzul colaborării cu social-democraţia (principal duşman al clasei muncitoare); lupta contra influenţei reformiste asupra clasei muncitoare; epurarea partidelor comuniste de toate elementele de dreapta. În acest fel, partidelor comuniste din străinătate li s-a impus o disciplină severă, prin subordonarea totală faţă de PCUS.

Pentru a mai îndulci raporturile cu Franţa şi Marea Britanie, URSS a semnat pactul Briand-Kellogg, din 1928 şi apoi a fost iniţiatoarea protocolului Litvinov din 1929 (semnat de Lituania, Estonia, Polonia, România), care condamna recurgerea la forţă pentru reglementarea diferendelor între sate.

Litvinov

Anii ‘30 şi ieşirea din izolare

Începutul anilor 30 a adus răsturnarea politicii de alianţe promovată până atunci de URSS. Ascensiunea nazismului în Germania şi propaganda agresivă a lui Hitler contra comunismului au determinat răcirea raporturilor cu Reichul şi apropierea de democraţiile Occidentale. În vara lui 1933, degradarea relaţiilor cu Germania s-a făcut simţită prin încetarea raporturilor militare speciale pe care cele două state le aveau din 1922. În decembrie 1933, Litvinov a expus noile orientări ale politicii externe a URSS, care prevedeau ca:
1. URSS să păstreze neutralitatea faţă de orice conflict
2. Să ducă o politică de conciliere faţă de Germania şi Japonia
3. Să ducă o politică de deschidere faţă de democraţiile occidentale
4. Să participe la securitatea colectivă

Drept urmare, în 1934, SUA, Cehoslovacia şi România au reluat relaţiile diplomatice cu URSS şi aceasta a fost acceptată în Liga Naţiunilor. În mai 1935, URSS a încheiat cu Franţa un Pact de asistenţă mutuală, care era, însă, puţin operativ deoarece nu era însoţit de o convenţie militară.

Anii 30 au adus o schimbare şi în perspectiva pe care liderii sovietici o aveau faţă de socialişti; pericolul de dreapta a determinat Moscova să susţină ideea creerii „fronturilor populare”, formate din comunişti şi socialişti pentru a prelua puterea. Ideea şi-a găsit expresie în cazul războiului civil din Spania 1936-1939, în timpul căruia URSS a susţinut efectiv forţele de stânga.

Spre finalul deceniului patru, URSS se găsea tot mai încercuită, atât prin semnarea acordului de neagresiune franco-german din 1938, care a fost interpretat la Moscova în sensul concesiilor făcute Germaniei în estul Europei, cât şi prin semnarea pactului Anticomintern între Germania, Japonia, Italia şi Spania. Eşecul negocierilor cu Franţa şi Marea Britanie, din iulie-august 1939, prin care URSS solicita posibilitatea intervenţiei armate în statele limitrofe dacă Germania le-ar fi atacat (încălcând astfel o zonă tampon a URSS) a dus la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. Acesta era un pact de neagresiune cu o anexă secretă foarte importantă, prin care erau împărţite teritorii din estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră şi constituia a doua înţelegere, după cea de la Rapallo, între Germania şi URSS, state cu regimuri politice antagonice.

pactul Ribbentrop-Molotov

va urma