De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (3)

Silviu Brucan

CUM A DEVENIT STALINIST

In anii războiului, locuia în cartierul Cotroceni, la mansardă, într-o casă foarte liniştită, pe o stradă înfundată. De cum se făcea seară, nu mai trecea pe-acolo ţipenie de om. La capătul coridorului, pe care se mai afla încă o cameră, pentru slugi, era un pod imens. Şi, întrucât chiriaşul de la etajul întâi nu-şi mai putea permite să ţină o fată în casă şi o concediase, era stăpân absolut pe întreaga mansardă. In pod, existau o mulţime de vechituri şi de coclauri întunecoase, cu pânze de păianjen întinse, unde putea să ascundă materiale şi chiar cărţi intrezise. Când a fost arestat în 1943, cei de la Poliţia Socială a Prefecturii n-au descoperit nimic compromiţător, în afară de nişte volume Buddenbrooks, de Thomas Mann, şi Les Nourritures terrestres, a lui Andre Gide, pe care, bineînţeles, le-au confiscat. De fapt, arestarea lui a fost complet accidentală. „Guşe", renumitul agent secret, care dispunea de o memorie vizuală extraordinară, îl recunoscuse pe strada Buzeşti, în timp ce ieşea de la cinematograful Marna. Mihai Popescu, supranumit Milea, fusese arestat, şi asupra lui s-a găsit o fotografie cu mai mulţi tovarăşi invitaţi la onomastica unei fete de măritat, printre care se afla şi Silviu. Nu ştiau nimic despre activitatea lui, iar la adresa fetei, au dat peste nişte pensionari, oameni aşezaţi, cu oarecare stare, care nu voiau altceva decât să-şi mărite copila, ameninţată să rămână fată „bătrână". Cu toate acestea, comisarul Vasilache, sperietoarea comuniştilor, l-a trecut prin furcile lui caudine. După ce a ţipat la el cât l-a ţinut gura şi l-a ameninţat că acolo, în beciul Poliţiei, o să-i rămână oasele, l-a chemat pe unul Dobre, o namilă de boxer, ca să-i care câţiva pumni. Când să-l lovească, Silviu a ridicat instinctiv cotul braţului stâng şi mâna atacantului a alunecat peste capul lui. La care, Vasilache a exclamat: „Ia uite, ăsta ştie şi jiu-jitsu!“ Atunci nu s-a mai putut abţine şi l-a podidit un râs isteric. Probabil că asta l-a dezarmat pe Vasilache care şi-a spus că unul care râde la anchetă nu poate fi comunist. L-a trecut deci la comisarul Reinhard, „intelectualul" care urmase un curs de psihologie în Germania şi folosea alte mijloace. Acesta l-a poftit să ia loc într-un fotoliu, i-a oferit o cafea şi un coniac, mai ales că era şi foarte elegant, cum cerea munca lui specială. Voia să-l recruteze, şi atunci Silviu l-a întrebat brusc cât oferă pe lună. I s-a răspuns că două mii de, lei, la care el a făcut observaţia: „Domnule comisar, eu câştig într-o lună de zece ori pe-atât.“ Asta l-a dezarmat şi pe Reinhard, iar după două nopţi petrecute la „pâmaie" i-au dat drumul. A durat însă două luni până când tovarăşii au acceptat să reia legătura cu el, cazul fiind cu totul ieşit din comun şi cam „suspect".

De fapt, „lucrător în presă", cum era numit în Mişcare unul care scria şi tipărea publicaţiile ilegale ale Partidului, se afla pe locul al doilea în ierarhia muncilor cu grad înalt de pericol, imediat după procurarea de arme, şi se ştia că, dacă te prindea Siguranţa fascistă sau Gestapoul, nu se lăsa nici cu proces, nici cu detenţie. Se întreprindea doar o anchetă-fulger pentru a obţine informaţii în legătură cu sediile folosite, tovarăşii de celulă şi maşina tipografică, după care urma plutonul de execuţie, „pac", şi gata!
otuşi, lucru curios, în singurătatea aceea, aproape totală, se simţea fericit. Slavă Domnului că nu există o definiţie precisă a fericirii, iar dacă ar exista una poate că s-ar strica totul. Ducea o viaţă de sihastru. Evita familia şi rudele, ca să nu le pună în primejdie, iar prietenii şi cunoscuţii, care îi bănuiau activitatea, îl ocoleau. Singura lui legătură cu societatea rămâneau cele trei meditaţii barosane, dintre care doar una părea mai interesantă.


Alexandru Singer: 
Cum puteaţi fi fericit, d-le Brucan, fiind ameninţat de arestare?


Silviu Brucan:
N-am cunoscut niciodată în viaţă o altă perioadă de care să-mi amintesc cu atâta plăcere şi mândrie ca aceasta, deşi am deţinut o serie de posturi importante ce-mi ofereau satisfacţii şi chiar succese. Alţii îşi amintesc cu bucurie de clipe fericite din copilărie. Eu nu! In momentele de eşec sau de grele încercări, mă forţez să reconstitui zilele şi anii din război, ca un fel de fortifiant care mă pune din nou pe picioare. Ciudat! Erau ani grei pentru poporul nostru, cu lipsurile, privaţiunile şi riscurile inerente războiului. Un cer de plumb ne apăsa vieţile. Mai ales ruşinea şi dezonoarea de a fi aliaţi ai hitlerismului, care îngenunchease Europa şi o supusese barbariei prin forţa armelor şi a ideologiei crimei, declarate public şi făţiş. In faţa Europei se deschidea un secol de întuneric, poate mai înspăimântător decât cel al Evului Mediu. Iar eu eram fericit! Da, întrucât simţeam în toată fiinţa mea că făceam ceea ce îmi dicta conştiinţa. Ce minunat exprimă această condiţie umană versul lui Shakespeare: This above all to thine own seif be true („Mai presus de orice, să-ţi fii credincios ţie însuţi").


Alexandru Singer: 
Si totuşi cum aţi putut să credeţi într-un criminal ca Stalin?


Silviu Brucan:
Pe vremea aceea mă întâlneam doar o dată pe lună cu legătura mea superioară de partid, şi deci acţionam mai tot timpul oarecum independent, în sensul că deciziile critice cu privire la activitatea mea şi a celor din subordine trebuia să le iau eu. Iar ca om de acţiune, eram stalinist. Aici, trebuie să subliniez că stalinismul a fost nu numai un fenomen politic şi ideologic, aspectul său psihosocial fiind tot atât de important. La originea lui, în Rusia, climatul politic dur şi sever al războiului civil şi intervenţiei străine, anii traumatizanţi ai comunismului de război şi încercuirii capitaliste au creat condiţii prielnice de apariţie în sânul Partidului Bolşevic a unei tradiţi de sfidare marţială şi eroism în faţa unor obstacole formidabile, imposibil de depăşit. Mai târziu, agresiunea antisovietică a devenit din ce în ce mai reală şi, o dată cu venirea la putere a lui Hitler, a generat în partid un curent favorabil genului de acţiuni voluntariste şi energice, în care scopul devenea mai important decât mijloacele. Acest spirit stalinist s-a grefat de minune pe terenul politic aspru şi dur al activităţii ilegale şi subterane din România, modelându-se în felul acesta spiritul în care a crescut şi s-a format o întreagă generaţie de lideri şi activişti comunişti.

Imi plăcea şi îmi convenea prioritatea eficacităţii în judecarea acţiunii politice, conform ideii lui Stalin după care oricât de supraomenească ar fi sarcina şi de insurmontabilă piedica întâmpinată, treaba trebuia făcută şi dusă până la capăt. Mujicul trebuia să devină oţelar, iar Rusia înapoiată, care fusese bătută şi umilită de toţi până atunci, trebuia să se transforme într-o ţară modernă, avansată. To get things done („Să facem treaba orice ar fi“) - spun americanii -, iată care era deviza. Toate acestea se potriveau perfect condiţiei noastre de pitici, mânaţi de ambiţia himerică de a doborî uriaşul Wehrmacht.

Dar, în ultimă instanţă, cel mai mult conta faptul că, m condiţiile războiului şi ale ocupaţiei germane (pentru că ocupaţie a fost, aşa cum s-a dovedit la 23 august 1944), singura noastră speranţă rămânea Armata Roşie, condusă de generalissimul Stalin. Şi mai exista ceva, mai important poate decât calculul politic şi militar la rece. în condiţiile unei lupte ilegale atât de periculoase, încât înfruntai moartea zi de zi şi ceas de ceas, simţeai nevoia unei credinţe în ceva, care să-ţi insufle curaj şi să-ţi susţină moralul: da, o credinţă de esenţă fanatică sau mistică, aşa cum au avut cei puţini care s-au împotrivit în ţara noastră, fie dictaturii fasciste, fie, mai târziu, dictaturii comuniste. Cei care n-au avut aşa ceva nu s-au putut abţine şi au cedat presiunii şi terorii, devenind supuşi sau „trădători" Am cunoscut câţiva dintre aceştia, dar am întâlnit şi un tovarăş care, după ce a fost târât şaptesprezece ani (nu glumă!) prin Gulagurile staliniste, era gata să-şi dea viaţa pentru Stalin, în 1945, când s-a întors în România. Dar oare nu au fost atâţia bolşevici condamnaţi la moarte din ordinul lui Stalin, care au murit cu numele lui pe buze?!

Ascultam în fiecare noapte postul de radio BBC. Ici Londres! şi tresăltam de emoţie la fiecare bătaie a metronomului care preceda emisiunea de ştiri. Proclamaţiile lui Stalin, în stilul său laconic, mă umpleau de bărbăţie şi speranţă. Am trăit epopeea extraordinară a Stalingradului ca pe o dramă proprie, de parcă aveam în faţă o fiinţă dragă, răpusă de boală, care-şi revenea treptat la viaţă şi în noaptea în care s-a anunţat că cercul de fier al Armatei Roşii s-a închis, iar diviziile feldmareşalului Paulus n-au altă ieşire decât să se predea, am scos un ţipăt de bucurie, apoi am destupat o sticlă de vin roşu, păstrată pentru ocazii, am băut-o toată şi am adormit fericit.

Apoi, când comunicatele militare sovietice au început să sune ca o goarnă victorioasă, iar celebrul expert militar englez Liddell Hart conchidea că nimic nu mai poate opri înaintarea Armatei Roşii spre teritoriul german, aş fi fost în stare să scriu cel mai nesăbuit elogiu dedicat geniului militar al lui Stalin, cum am făcut-o de altfel, ulterior, m paginile Scânteii. Aşa am devenit stalinist.

Pe vremea aceea nu ştiam că „genialul strateg" era un impostor în ştiinţa militară, că el căsăpise conducerea Armatei Roşii, în frunte cu mareşalul Tuhacevski, lăsându-se păcălit în paranoia lui şi de informaţiile viclean ticluite de Abwehrul hitlerist, şi că ignorase toate avertismentele venite pe linia spionajului sovietic conform cărora Hitler pregătea invazia Uniunii Sovietice. In orgoliul său, Stalin nu putea accepta eşecul pactului Ribbentrop-Molotov, pe care-1 urzise mintea lui diabolică. Şi, desigur, nu ştiam nici despre celelalte isprăvi ale lui Stalin, despre care voi afla mai târziu.

RESCRIEREA DE DOUĂ ORI A ISTORIEI 23 AUGUST 1944

Comuniştii s-au dovedit cei mai mari specialişti în rescrierea istoriei. în URSS, era rescrisă conform canoanelor marxist-leniniste nu numai istoria ţărilor capitaliste, dar fiecare lider comunist ajuns la putere le dădea dispoziţii istoricilor să rescrie evenimentele din trecutul sovietic, astfel încât rolul său personal în acele evenimente să fie proiectat într-o lumină favorabilă. Se povesteşte că Nikita Hruşciov, după Congresul al XX-lea al PCUS, când a demascat abuzurile şi crimele lui Stalin, a convocat la Leningrad o adunare a vechilor bolşevici, pentru a li se citi istoria revizuită a partidului şi a revoluţiei. în sală s-a produs un vacarm îngrozitor, o violentă rebeliune, deoarece vechii bolşevici nu mai recunoşteau nimic din evenimentele la care luaseră parte. Să ne reamintim că şi Brejnev a încercat să se prezinte ca omul providenţial al Bătăliei de la Stalingrad, deşi fusese trimis acolo doar pentru a îmbunătăţi aprovizionarea cu came a trapelor asediate. Toţi aceştia învăţaseră de la Stalin, marele maestru al rescrierii istoriei bolşevismului, care se prezenta drept discipolul cel mai fidel al lui Lenin chiar şi atunci când a spulberat NEP-ul leninist.

In România nu s-a putut scrie istoria actului de la 23 august 1944, ba pentru că nu le convenea comuniştilor să releve rolul decisiv al Regelui Mihai, ba pentru că Gheorghiu-Dej nu participase în nici un fel la evenimentele respective, ba pentru că acesta nu mai tolera menţionarea rolului lui Lucreţiu Pătrăşcanu în înfăptuirea actului, după ce ordonase cu sânge rece asasinarea acestuia. Ceauşescu nu se putea lăsa mai prejos. El a ordonat schimbarea caracterizării actului de la 23 august 1944 din „insurecţie naţională armată, antifascistă şi anti-imperialistă“ în „revoluţie de eliberare socială şi naţională*1, formulă ce trădează o totală lipsă de instrucţie profesional-istorică, pe care o explică doar incultura agresivă a fostului dictator. Despre ce fel de revoluţie putea fi vorba, când Regele Mihai rămânea pe tron, iar şefii primelor guverne de după 23 august erau generalii burghezi Sănătescu şi Rădescu?

In indicaţiile date presei în preajma zilei de 23 august 1989, secţia de Propagandă a CC solicita ca în articolele jubiliare să se menţioneze neapărat participarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu la înfăptuirea acestui act istoric, deşi în 1944 numele celor doi nu era cunoscut nici măcar printre membrii de partid.

In 1983, secretarul cu Propaganda al CC al PCR, Enache, i-a solicitat lui Silviu Brucan să scrie un articol elogios la adresa dictatorului (cu promisiuni atrăgătoare, ca paşaport permanent şi altele), înmânându-i un punctaj în care figura: „Relevarea rolului tovarăşului Nicolae Ceauşescu în actul de la 23 august."

S-ar putea crede că, după atâtea rescrieri falimentare ale istoriei făcute de comunişti, lucrurile s-ar fi schimbat radical în ţara noastră. Dimpotrivă, se practică o rescriere a istoriei tot atât de părtinitoare, numai că rolurile s-au inversat. Intr-o relatare despre o masă rotundă, la care au participat fostul suveran Mihai şi câţiva istorici, era negată aproape complet contribuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Emil Bodnăraş, deşi fără cei doi ecuaţia politică a actului de la 23 august rămâne în aer. In schimb, era proiectat în prim-plan rolul lui Iuliu Maniu, care nici nu ştiuse ce se petrecea la Palatul Regal. El a aflat de Proclamaţia Regelui de la radio, o dată cu toţi cetăţenii ţării, iar despre arestarea lui Antonescu a luat cunoştinţă post-factum.

Silviu Brucan i-a cunoscut personal atât pe Lucreţiu Pătrăşcanu, cât şi pe Emil Bodnăraş şi a aflat din gura lor cum s-au petrecut lucrurile.

In toamna anului 1943, Brucan primise de la conducerea Partidului sarcina de a se concentra asupra presei ilegale, în primul rând asupra ziarului Scânteia, renunţând la toate celelalte activităţi în care fusese angajat până atunci. Intre altele, participase la două şedinţe nocturne de instruire a gărzilor patriotice într-una dintre casele conspirative ale Partidului. Instructorul avea numele conspirativ de „inginerul Ceauşu". Când l-a văzut prima dată, a rămas buimac, ba chiar s-a speriat: era îmbrăcat în uniformă de maior german. Numele lui adevărat era Emil Bodnăraş. Fiind el însuşi ofiţer de carieră, avea o ţinută perfectă de ofiţer german, vorbea germana fără cusur şi singurul lucru pentru care putea fi suspectat de Gestapo era că „intrase prea bine în rol". Brucan avusese deci posibilitatea de a cunoaşte pregătirile în vederea răsturnării dictaturii fasciste atât de la Bodnăraş, care instruia şi pregătea gărzile patriotice, cât şi de la Lucreţiu Pătrăşcanu, care se ocupa încă de-atunci de apariţia României libere. Primise în acest scop un pistol Beretta, pe care l-a păstrat mulţi ani după aceea.

Intreaga istorie era uluitoare. Inchipuiţi-vă o conspiraţie având drept actori principali un rege şi doi lideri comunişti.


va urma

Istoria Uniunii Sovietice (4)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

Politica URSS în timpul celui de-al doilea război mondial şi „exportul” de comunism în Europa de Răsărit

URSS în anii 1939-1942

La 17 septembrie 1939 URSS a atacat Polonia, punând în practică anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov. La 28 septembrie, Ribbentrop a vizitat Moscova, ocazie cu care s-a discutat deschis problema împărţirii Poloniei; înţelegerea la care s-a ajuns prevedea ca Germania să accepte includerea Lituaniei în sfera sovietică, în schimbul retragerii spre est a frontierei URSS (până la Bug şi nu până la Vistula), ceea ce însemna că Liublinul şi Varşovia aveau să revină Germaniei. Drept urmare, la 31 oct. 1939, URSS a prezentat revendicările sale Finlandei, prin care îi cerea să demilitarizeze frontiera şi să o deplaseze la 70 de km de Leningrad; refuzul Finlandei a atras atacul URSS, la 30 noiembrie, şi implicit declanşarea conflictului între cele două (conflict numit „războiul de iarnă”); ostilităţile s-au încheiat la 12 martie 1940, prin încheierea unui tratat care prevedea ca Rusia sovietică să primească istmul Careliei.


La 30 noiembrie 1940 a avut loc o nouă întâlnire între Molotov şi Ribbentrop, ocazie cu care Germania a propus URSS aderarea la Pactul Tripartit; tot atunci, s-a discutat şi despre împărţirea „teritoriilor nimănui”, anume coloniile britanice. Ribbentrop vorbea chiar despre împărţirea sferelor de influenţă, direcţia sudică spre Oceanul Indian fiind rezervată statului sovietic. Molotov, mai pragmatic, a cerut, în cadrul discuţiilor, retragerea imediată a germanilor din Finlanda, încheierea unui tratat sovieto-bulgar, care să asigure securitatea frontierelor la Marea Neagră, crearea bazelor militare sovietice în Bosfor şi recunoaşterea intereselor Moscovei în Batum şi Baku. Stalin şi-a pus speranţa în posibilitatea unui asemenea acord cu partea germană, însă diplomaţia de la Berlin nu a mai răspuns solicitărilor sovietice în această problemă. În fapt, Hitler dorea doar să creeze impresia lui Stalin că este partener, nu inamic, pentru a obţine timp în pregătirile sale de război. Problema era că Stalin nici nu vroia să conceapă că Hitler nu este om de cuvânt, excluzând eventualitatea unui atac german în răsărit; el punea incursiunile de la frontieră ale germanilor (cu care deveniseră vecini din toamna lui 1939) pe seama faptului că Hitler dorea o poziţie mai puternică în negocierile pe care urma să le iniţieze cu URSS. Stalin a ordonat, în aceste condiţii, ca Armata Roşie să ignore provocările sperând astfel ca Hitler să înţeleagă că URSS nu doreşte să intre în conflict cu Germania. Stalin a ignorat şi faptul că din mai 1940 familiile personalului diplomatic german au început să părăsească Moscova, iar vasele sub pavilion german au plecat din porturile sovietice; mai mult, el a ordonat ca personalul diplomatic de la Berlin să crească şi, pentru a demonstra că este credincios angajamentelor sale, a decis să continue exportul de petrol şi cereale către Germania (ultimul tren a plecat cu o oră înainte ca Germania să atace URSS). De altfel, în perioada 1939-1941 au existat schimburi economice intense între Germania şi URSS, prin care partea sovietică oferea cereale, metale rare şi petrol şi primea în schimb tehnologie de război de ultimă generaţie. De ce a dat Hitler URSS cele mai moderne tehnologii, dacă ştia că o va ataca? 
1. Pentru că era convins că sovieticii nu vor putea produce armele respective pe scară largă; 
2. Pentru că avea nevoie urgentă de cereale, în condiţiile blocadei impusă de Marea Britanie.

Adolf Hitler

Hitler a luat decizia de a ataca URSS în august 1940. El a mers pe principiul că dacă va neutraliza Rusia sovietică, Marea Britanie va trebui să capituleze. Planul „Barbarosa” trebuia să înceapă la 15 mai 1941, dar ocuparea Greciei şi Iugoslaviei au amânat declanşarea operaţiunilor până la 22 iunie 1941. Pentru războiul împotriva sovietelor Germania a concentrat circa 70 % din forţele sale militare. După trei săptămâni de lupte, germanii au înaintat aproape 500 km şi au ocupat Letonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina. La 9 septembrie 1941 a început blocada Leningradului, la 10 octombrie a fost ocupat Kievul şi la 16 octombrie a început asediul Moscovei. Până în primăvara lui 1942 Armata Roşie a revenit pe anumite poziţii, însă nesemnificativ.


Responsabilitatea dezastrului i-a revenit în primul rând lui Stalin deoarece:
1. A avut o concepţie militară neadaptată la situaţie (nu era pregătit pentru un război defensiv)
2. A apreciat eronat intenţiile naziştilor (nu a luat în seamă informaţiile despre iminentul atac german)
3. Armata era foarte prost dotată
4. Ofiţerii cu experienţă fuseseră epuraţi în campania din 1938


Pentru a ieşi din criză, Stalin a încercat să se apropie de Marea Britanie, la rândul ei interesată să încercuiască Germania; astfel, în vara lui 1941, s-a încheiat acordul de cooperare sovieto-britanic. În plus, SUA a acordat un prim ajutor URSS în valoare de 1 miliard dolari fără dobândă. În seria aceloraşi demersuri, la 1 oct. 1941 Marea Britanie, URSS şi SUA au încheiat la Moscova un acord tripartit pentru furnizarea către URSS de armament, echipament militar şi materii prime strategice. Cu toate acestea, SUA nu erau dispuse să susţină prin efort militar propriu rezistenţa şi ofensiva sovietică. Stalin îi solicitase lui Roosevelt să deschidă un al doilea front în Franţa, fapt ce i-ar fi uşurat misiunea, însă liderul american aştepta momentul potrivit pentru a se implica într-un război victorios (cu alte cuvinte îi lăsau pe britanici şi sovietici să ducă greul războiului).

Franklin D. Roosevelt

De la agonie la extaz 1943-1945

În aceste condiţii, rezultatele s-au lăsat aşteptate. Abia în februarie 1943 au apărut primele victorii sovietice, după înfrângerea trupelor germane la Stalingrad. A fost primul mare eşec al germanilor, care au pierdut atunci 800.000 de oameni. El a fost urmat de marea bătălie a tancurilor de la Kursk (10-20 iulie 1943), în care au fost înfrânte cele mai bune divizii de blindate ale Reichului.

Victoriile sovieticilor s-au datorat unui complex de factori:
1. Reconversia economică de excepţie (3 mil. de oameni încadraţi în industria de război)
2. Populaţia din teritoriile ocupate de nazişti nu a colaborat cu aceştia, din cauza tratamentului aplicat. Au fost organizate grupuri de partizani, care au profitat de întinderea frontului şi de distanţele între unităţile germane pentru a face acte de sabotaj
3. Stalin a făcut apel la valorile ruseşti care trebuiau apărate şi a invocat „marele război de apărare al patriei” pentru a stârni entuziasmul, susţinerea şi implicarea populaţiei

Pe fondul victoriilor armatelor aliate, Marea Britanie, SUA şi URSS au decis să-şi coordoneze acţiunile şi să elaboreze proiecte postbelice. Astfel, la 28 nov. – 1 decembrie 1943 s-a desfăşurat Conferinţa de la Teheran, care i-a reunit pentru prima dată pe Churchill, Stalin şi Roosevelt; întrunirea a fost un succes al sovieticilor deoarece au obţinut promisiunea americanilor de a debarca în Franţa cel mai târziu în mai 1944 (SUA a promis să intre în Europa şi s-a ţinut de cuvânt deoarece URSS avea armatele la 100 km de Polonia şi exista pericolul pentru americani ca Armata Roşie să ocupe înaintea lor cea mai mare parte a Europei; în plus, Stalin declarase din oct. 1943 ca nu va intra în război contra Japoniei decât după încetarea războiului în Europa şi înfrângerea Germaniei; astfel că interesul SUA era de a rezolva cât mai repede afacerile europene pentru a concentra toate forţele combatante în Pacific, zonă care o interesa nemijlocit); deplasarea spre vest a frontierelor Poloniei şi recunoaşterea liniei Curzon ca frontieră; anexarea statelor baltice. În schimb, Stalin a acceptat să declare război Japoniei când se va termina războiul în Europa.

Conferinţa de la Teheran

La fel de sinuoase au fost şi relaţiile sovieto-britanice. Suspiciunile reciproce s-au mai risipit în toamna anului 1943, cu ocazia întâlnirii dintre Stalin şi Churchill. Atunci s-a pus deschis problema împărţirii sferelor de influenţă în Europa, într-o discuţie rămasă necunoscută lui Roosevelt. Interpretul lui Stalin relatează că în contextul în care cei doi oameni politici acuzau implicarea tot mai mare a americanilor în problemele europene, Churchill i-a întins lui Stalin un petec de hârtie pe care scria: România – Rusia 90% Ceilalţi 10 %; Grecia – Rusia 10% Ceilalţi 90 %; Iugoslavia - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Ungaria - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Bulgaria – Rusia 75% Ceilalţi 25%. În urma discuţiilor purtate a doua zi de Molotov şi Eden s-a lăsat o influenţă mai mare URSS în Bulgaria (90%). În aceste condiţii dispare mitul împărţirii Europei de cei „trei mari” la Yalta, mit întreţinut mult timp de istoriografia română. În fapt, la Yalta s-a convenit ca URSS să obţină trei locuri la conferinţa de constituire a ONU, s-au confirmat frontierele occidentale şi orientale ale Poloniei şi s-au pus la punct problemele ce ţineau de stăpânirea insulelor Kurile, Sahalinul de sud şi de exploatarea complexului feroviar din Manciuria.


Sfârşitul războiului a adus creşterea suspiciunilor şi divergenţelor între aliaţi; pe de o parte armata sovietică stăpânea o jumătate din Europa, dar pe de altă parte era mult sub posibilităţile tehnologice ale SUA. Desfăşurarea Conferinţei de la Londra (sept. 1945) şi a celei de la Moscova (dec. 1945), la care au participat miniştrii de externe ai celor trei puteri, a generat noi subiecte divergente, cum ar fi contestarea rezultatelor alegerilor din România şi Bulgaria şi protestul occidentalilor în faţa încercării sovieticilor de a stabili un protectorat asupra nordului Iranului. Conflictul est-vest s-a acutizat după terminarea Conferinţei de pace de la Paris şi mai ales după lansarea planului Marshall, condiţii în care între vechii aliaţi s-a declanşat ceea ce istoriografia a numit Războiul Rece.

Planul Marshall

Apogeul regimului stalinist (1945-1953)

În plan intern, primii ani postbelici au însemnat o înăsprire ideologică şi o recrudescenţă a conservatorismului. Stalin concentrase toate puterile în mâinile sale: era secretar general al PCUS, preşedintele Consiliului de miniştri, mareşal, generalissim şi comandant suprem al armatei. Toate organele de conducere ale PC au fost ignorate: între 1939-1952 nu a mai avut loc nici un congres, nici o plenară a CC, iar Biroul Politic alcătuit din 14 persoane nu a mai ţinut şedinţe cu participarea tuturor membrilor.


Pentru a ieşi din criza provocată de război, în 1946 a fost creat planul cincinal denumit al „Reconstrucţiei”, ocazie cu care au fost reluate temele discursului mobilizator de tip stahanovist. Planul nu a dat însă rezultate, înregistrându-se chiar o recrudescenţă a fenomenelor anilor 30: aflux de muncitori necalificaţi, productivitate slabă, nivel de viaţă scăzut.


Contrastul dintre lipsurile din societate şi megalomania conducătorilor nu a fost niciodată mai mare; au fost proiectate planuri fanteziste pentru dezvoltarea unor centrale electrice gigantice sau pentru transformarea climatului regiunilor aride din sud prin abaterea cursurilor de apă. În plus, teroarea şi represiunea au cunoscut o nouă dimensiune, la scară mult mai mare: din cei 2,3 milioane de prizonieri sovietici care trebuiau să se întoarcă acasă, foarte puţini s-au mai întors. Sistemul de concentrare a atins apogeul, numărul celor încarceraţi ridicându-se în 1953 la 2,5 milioane persoane, iar numărul celor din „satele de colonizare” a atins 2,7 milioane. S-a pus, mai mult ca oricând, accentul pe constrângerile ideologice; sub conducerea lui Jdanov s-a desfăşurat ofensiva împotriva creaţiilor spirituale care aveau influenţe străine şi prezentau semne de „decadenţă occidentală”, au fost interzise căsătoriile cu străinii şi au continuat epurările politice. Nu în ultimul rând, Stalin a încercat reformarea structurilor politice ale URSS, într-un sens care să-l avantajeze. În octombrie 1952, la Congresul al XIX-lea al PC, Biroul Politic a fost înlocuit cu un Prezidiu de 36 de persoane, mult mai greoi în luarea deciziilor, iar numărul membrilor CC s-a dublat. Prin aceste reforme, Stalin dorea să diminueze şi mai mult influenţa colegilor săi şi să se înconjoare de nou veniţi, mai uşor de manipulat.

Jdanov

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (3)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în relaţiile internaţionale în perioada interbelică

Sfârşitul războiului şi dificultăţile în plan internaţional

Rusia a ieşit din primul război mondial prin pacea încheiată cu Germania de la Brest Litovsk, din martie 1918; consecinţa directă a fost încordarea relaţiilor cu foştii aliaţi – Franţa şi Marea Britanie – cu care convenise să nu încheie pace separată. La această situaţie s-a adăugat reacţia noilor autorităţi de la Petrograd faţă de statele „capitaliste” şi „imperialiste”. În aceste condiţii, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la conferinţa păcii de la Paris şi care nu avea relaţii diplomatice normale cu statele europene.

Una dintre dilemele politicii externe ruseşti în perioada anilor 20 a fost reacţia faţă de mişcările socialiste europene; pe de o parte diplomaţia sovietică avea nevoie de relaţii diplomatice normale cu statele de pe continent, pe de altă parte nu putea abandona sprijinul dat partidelor comuniste, care destabilizau situaţia internă în statele respective (vezi cazul României). Pe acest fond s-au format două tabere, coagulate în jurul a două personalităţi:
1. Stalin – partizanul ideii socialismului într-o singură ţară
2. Troţki – adeptul ideii de revoluţie permanentă

Spre sfârşitul anilor 20 această dilemă s-a rezolvat prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional intereselor statului sovietic; în această direcţie, un rol deosebit l-a avut Internaţionala a III-a comunistă.

În pofida discursurilor paşnice şi neangajante ale noilor lideri de la Petrograd, sfîrşitul războiului mondial a coincis, pentru Rusia, cu un conflict local, de o importanţă, însă, europeană; este vorba de războiul cu Polonia. Statul polonez, proaspăt reapărut pe harta Europei, avea pretenţii pentru graniţe întinse cât mai spre est, încercând să profite de neparticiparea Rusiei la Conferinţa de la Paris şi de relaţiile tensionate cu Franţa şi Anglia. Comisia Aliată nu a putut, însă, să se pună de acord pentru a rezolva cererile Poloniei, astfel încât conducerea de la Varşovia a decis să ocupe Galiţia Orientală. Profitând de dificultăţile prin care trecea Rusia (avea o conducere nerecunoscută în plan internaţional, se confrunta cu o profundă criza economică şi socială, era antrenată în războiul civil, iar armata nu mai era una omogenă) Polonia a ocupat, până în mai 1919, un teritoriu extins, ce ajungea la Minsk. În decembrie 1919, Rusia a propus Poloniei încheierea păcii, promiţându-i în schimb garantarea independenţei şi a suveranităţii pe teritoriile ocupate. Polonia a respins oferta şi a continuat seria victoriilor, ce au culminat cu ocuparea Kievului, în mai 1920. Armata rusă a revenit, însă spectaculos şi a respins toate atacurile polonezilor (ruşii au ajuns foarte aproape de Varşovia). În aceste condiţii, în iulie 1920, polonezii au cerut sprijinul aliaţilor. Pentru a rezolva criza din Orient, care putea căpăta accente periculoase pentru tot continentul (se vorbea atunci cu mare teamă de victoria Rusiei şi de bolşevizarea jumătăţii estice a continentului), Anglia, ieşită din corzile Conferinţei de la Paris, a propus, prin vocea lordului Curzon, autorităţilor de la Petrograd să încheie armistiţiu cu Polonia şi apoi să participe la o conferinţă comună. 

George Curzon

Rusia a respins, însă, medierea Angliei. Speriată de eventualitatea victoriei comuniştilor în estul Europei (vezi şi cazul Ungariei), Franţa a încurajat rezistenţa Poloniei prin trimiterea câtorva sute de soldaţi, astfel că din august 1920 armata poloneză preia ofensiva. În cele din urmă, cele două state, slăbite după război şi dornice să încheie cât mai rapid pacea, au ajuns la o înţelegere, concretizată prin tratatul de la Riga, din martie 1921. Prin acest tratat, Rusia intra în posesia unui teritoriu de 150 de km la est de linia Curzon, lăsând Poloniei oraşele Liov şi Vilnius. Linia Curzon a fost o linie de demarcaţie între Polonia şi Rusia bolşevică, propusă pentru prima dată la 8 decembrie 1919, în declaraţia Consiliului Suprem Aliat. Cu mici variaţii, linia respecta traseul graniţei stabilite între Regatul Prusiei şi Rusia în 1797, cu ocazia celei de-a treia împărţiri a Poloniei.

Politica externă sovietică în anii ‘20

Prima provocare a Rusiei după război a fost de a-şi normaliza relaţiile cu principalele puteri europene, însă această normalizare depindea de rezolvarea problemei rambursării datoriilor Rusiei ţariste. Conferinţa internaţională de la Genova – aprilie-mai 1922 – care trebuia să rezolve toate chestiunile rămase în suspensie după terminarea conferinţei de la Paris, a fost un eşec, deoarece marile puteri aveau interese divergente. Pentru că URSS nu a ajuns la vreo înţelegere cu aceste state şi pentru că Germania continua să fie izolată, cele două au decis să se ajute reciproc, rodul discuţiilor fiind tratatul de la Rapallo, încheiat de cele două în 1922. Prin tratat, Germania şi URSS se recunoşteau reciproc, îşi anulau orice fel de datorii şi stabileau relaţii comerciale pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Exista şi un protocol secret, prin care germanilor le era permisă întreţinerea de centre de instrucţie şi fabricarea de armament pe teritoriul URSS. Tratatul a fost prelungit în 1926 şi 1931.

Luând act de consolidarea regimului de la Petersburg, atât Franţa cât şi Marea Britanie au reluat relaţiile diplomatice cu URSS în 1924, recunoscând, astfel, de iure, noua conducere. Relaţiile cu cele două puteri au fost, însă, sinuoase. Conservatorii veniţi la putere în Marea Britanie au lansat ideea „pericolului roşu” şi au refuzat să ratifice acordul comercial încheiat cu URSS în 1924. În 1926, sindicatele sovietice s-au implicat în susţinerea greviştilor englezi, iar guvernul britanic a avut atunci motiv să acuze URSS de amestec în afacerile altui stat; consecinţa a fost anularea acordurilor comerciale cu Moscova şi ruperea relaţiilor diplomatice în mai 1927. Sovieticii au avut probleme şi cu francezii, care pretindeau în continuare despăgubiri de la statul rus, în contul războiului; în plus, raporturile apropiate pe care Franţa le-a dezvoltat cu statele din estul Europei, prin încercarea de a crea un „cordon sanitar” au contribuit la menţinerea unei stări de tensiune cu URSS.

Precizări importante pentru politica URSS au fost formulate în 1928 cu ocazia Congresului VI al Cominternului; cu acel prilej Stalin a formulat un set de principii printre care: refuzul colaborării cu social-democraţia (principal duşman al clasei muncitoare); lupta contra influenţei reformiste asupra clasei muncitoare; epurarea partidelor comuniste de toate elementele de dreapta. În acest fel, partidelor comuniste din străinătate li s-a impus o disciplină severă, prin subordonarea totală faţă de PCUS.

Pentru a mai îndulci raporturile cu Franţa şi Marea Britanie, URSS a semnat pactul Briand-Kellogg, din 1928 şi apoi a fost iniţiatoarea protocolului Litvinov din 1929 (semnat de Lituania, Estonia, Polonia, România), care condamna recurgerea la forţă pentru reglementarea diferendelor între sate.

Litvinov

Anii ‘30 şi ieşirea din izolare

Începutul anilor 30 a adus răsturnarea politicii de alianţe promovată până atunci de URSS. Ascensiunea nazismului în Germania şi propaganda agresivă a lui Hitler contra comunismului au determinat răcirea raporturilor cu Reichul şi apropierea de democraţiile Occidentale. În vara lui 1933, degradarea relaţiilor cu Germania s-a făcut simţită prin încetarea raporturilor militare speciale pe care cele două state le aveau din 1922. În decembrie 1933, Litvinov a expus noile orientări ale politicii externe a URSS, care prevedeau ca:
1. URSS să păstreze neutralitatea faţă de orice conflict
2. Să ducă o politică de conciliere faţă de Germania şi Japonia
3. Să ducă o politică de deschidere faţă de democraţiile occidentale
4. Să participe la securitatea colectivă

Drept urmare, în 1934, SUA, Cehoslovacia şi România au reluat relaţiile diplomatice cu URSS şi aceasta a fost acceptată în Liga Naţiunilor. În mai 1935, URSS a încheiat cu Franţa un Pact de asistenţă mutuală, care era, însă, puţin operativ deoarece nu era însoţit de o convenţie militară.

Anii 30 au adus o schimbare şi în perspectiva pe care liderii sovietici o aveau faţă de socialişti; pericolul de dreapta a determinat Moscova să susţină ideea creerii „fronturilor populare”, formate din comunişti şi socialişti pentru a prelua puterea. Ideea şi-a găsit expresie în cazul războiului civil din Spania 1936-1939, în timpul căruia URSS a susţinut efectiv forţele de stânga.

Spre finalul deceniului patru, URSS se găsea tot mai încercuită, atât prin semnarea acordului de neagresiune franco-german din 1938, care a fost interpretat la Moscova în sensul concesiilor făcute Germaniei în estul Europei, cât şi prin semnarea pactului Anticomintern între Germania, Japonia, Italia şi Spania. Eşecul negocierilor cu Franţa şi Marea Britanie, din iulie-august 1939, prin care URSS solicita posibilitatea intervenţiei armate în statele limitrofe dacă Germania le-ar fi atacat (încălcând astfel o zonă tampon a URSS) a dus la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. Acesta era un pact de neagresiune cu o anexă secretă foarte importantă, prin care erau împărţite teritorii din estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră şi constituia a doua înţelegere, după cea de la Rapallo, între Germania şi URSS, state cu regimuri politice antagonice.

pactul Ribbentrop-Molotov

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (2)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în anii NEP-ului 1921-1928

Noua Politică Economică

În primăvara anului 1921, Congresul X al partidului a decis introducerea Noii Politici Economice în locul comunismului de război. Pentru puterea bolşevică nu exista altă soluţie de supravieţuire în condiţiile în care producţia industrială scăzuse la 20% din nivelul atins înainte de război, numărul muncitorilor scăzuse, se mai cultivau 2/3 din suprafeţele agricole, iar paritatea dolar – rublă era de 1 la 1200, în condiţiile în care în 1914 era de 1 la 2. Lenin a recomandat chiar introducerea NEP pentru că într-o ţară ca Rusia revoluţia socialistă nu putea fi victorioasă decât fie cu sprijinul altor revoluţii socialiste în alte ţări, ceea ce era greu de realizat la acel moment, fie prin compromisul dintre muncitori şi majoritatea ţărănească. În aceste condiţii, principalele trăsături ale NEP au fost reducerea cantităţilor de grâne predate statului, diferenţa rămasă putând fi vândută pe piaţa liberă şi libertatea mai mare acordată micii industrii şi comerţului. NEP se baza, aşadar, pe alianţa dintre muncitori şi ţărani şi promova o politică de dezvoltare echilibrată, în care industria şi agricultura trebuiau să se sprijine reciproc.

Acest tip de politică a dus la dezbateri interne în partid, conturându-se două opinii majore: de stânga, în frunte cu Troţki şi de dreapta în frunte cu Buharin. Troţki considera că prioritatea trebuie să o constituie industria, iar capitalurile necesare industrializării puteau fi obţinute doar prin pomparea de capitaluri din sectorul privat (agricultura) în sectorul industrial. Buharin susţinea că un astfel de sistem ar sugruma agricultura, adică tocmai ramura care producea. El susţinea că trebuie să fie susţinute cu prioritate nevoile ţărănimii şi că ei trebuie încurajaţi să producă mai mult. Pe fondul acestei lipse de viziune şi a dezbaterilor teoretice, statul menţinea o industrie grea neproductivă, menţinea controlul asupra sistemului bancar şi dicta unui sector privat căruia nu îi permitea dezvoltarea. Ritmul lent al creşterii industriale a dus la creşterea şomajului, la tensiuni sociale şi la creşterea corupţiei.

În acest context a fost lansată ideea revoluţiei la sate, ceea ce însemna, în fapt, nivelarea economică a ţărănimii; a început astfel prigoana împotriva ţăranilor înstăriţi (culaci), cărora li se luau proprietăţile şi bunurile. Efectele imediate s-au reflectat în scăderea productivităţii şi în limitarea cantităţilor de cereale (culacii erau cei care asigurau producţia de bază). În plus, statul plătea foarte puţin pentru produsele agricole, astfel încât, ţăranii preferau să nu vândă, ci să consume ei înşişi produsele.

Luptele politice din anii ‘20

După preluarea conducerii, Stalin se găsea într-o poziţie dificilă, deoarece autoritatea sa nu era de necontestat şi nici unanim recunoscută. Pentru a-şi asigura controlul asupra partidului şi pentru a se impune ca lider, el a început să-şi neutralizeze şi să-şi elimine adversarii, primul fiind Troţki. Acesta a fost creatorul unui curent în cadrul mişcării de stânga, numit „troţkism”, prin care apăra ideea revoluţiei proletare şi susţinea că în statele în care revoluţia nu triumfase deja, era necesar ca proletariatul să acţioneze. Troţki credea că URSS nu va fi capabilă să facă faţă presiunilor statelor capitaliste dacă nu vor izbucni revoluţii socialiste şi în alte ţări. Această teorie a „revoluţiei permanente” se afla în opoziţie cu teoria lui Stalin, care se rezuma în deviza „socialismul într-o singură ţară”. Această exprese a fost lansată ca slogan în 1924 şi apoi a fost dezvoltată de Buharin în timpul Congresului XIV al PC, din 1925. Aflată în evidentă contradicţie cu ideea internaţionalismului, promovată de Lenin, teoria lui Stalin susţinea posibilitatea aplicării socialismului doar în URSS, cunoscând eşecul „mişcărilor revoluţionare” din Europa, de la începutul anilor 20. Lupta contra lui Troţki a putut fi justificată public de Stalin, începând cu 1924, atunci când au apărut Lecţiile din octombrie, în care Troţki acuza liderii partidului de trădarea Revoluţiei. Propaganda sovietică, instrumentată de Stalin, a început o campanie dură împotriva lui Troţki, acuzat de deviaţionism, el fiind nevoit să demisioneze din postul de Comisar al poporului pentru război.

Troţki

Din 1925 au apărut, însă probleme şi în alianţa antitroţkistă; Stalin a intrat în polemică cu tovarăşii săi de drum: Zinoviev şi Kamenev pe tema căilor de dezvoltare a URSS şi a politicii faţă de ţărănime. Stalin susţinea teoria lui Buharin, care se putea rezuma sub formula „ţărani îmbăgăţiţi-vă!”, iar Zinoviev se declara împotriva acestui concept. În condiţiile disputei, Zinoviev a fost destituit din postul său şi înlocuit cu Kirov, un apropiat al lui Stalin. Dându-şi seama de strategia secretarului general, cei trei disidenţi Troţki, Kamenev şi Zinoviev au format „opoziţia unită”, un grup, însă eterogen ce nu a reuşit să influeneze masa membrilor de partid. În octombrie 1926, Plenara CC i-a sancţionat pe fracţionişti: Troţki şi Kamenev fiind excluşi din Biroul Politic, iar Zinoviev îndepărtat de la preşedenţia Kominternului. Ultima încercare a opoziţiei de a mai schimba ceva a fost în 1927. Cei trei au elaborat un program de reforme, cerând viitorului CC să fie mai strâns legat de mase şi independent de aparatul de partid. CC a refuzat difuzarea acestui program, opozanţii au încercat să-l tipărescă, iar autorităţile s-au folosit de acest pretext pentru a distruge opoziţia. Plenara CC i-a exclus pe Troţki şi Zinoviev din CC, iar apoi din partid, iar pe Kamenev doar din CC.

Pentru a înfrânge toate elementele opoziţiei, Plenara din 1928 a anunţat descoperirea unei organizaţii de sabotaj industrial. Au fost 53 de acuzaţi, toţi „specialişti burghezi”, care au apărut într-un proces public, ce avea puterea de exemplu. Acest simulacru de proces a produs un nou mit, al sabotorului, aflat în slujba străinătăţii. „Mitul sabotorului”, alături de altele precum „complotul culacilor” sau „devirea spre dreapta” au fost create pentru a elimina adversarii lui Stalin şi pentru a-i creşte puterea şi controlul acestuia asupra statului şi a societăţii.

Buharin

Ultima mare bătălie politică s-a dat cu Buharin. Acesta a publicat un articol intitulat „Notele unui economist”, prin care pleda pentru redeschiderea pieţelor, creşterea preţurilor de cumpărare a cerealelor, industrializarea planificată ştiinţific. Programul nu a fost decât un pretext potrivit pentru Stalin de a-şi elimina şi acest „partener”, care avea o voce distinctă şi tot mai puternică în partid. Stalin a lansat atunci mitul „devierii de dreapta”, adică a pericolului instaurării capitalismului în Rusia. Tezele lui Buharin au fost condamnate de Plenara CC, iar în mai 1929 el a pierdut funcţia de redactor şef al ziarului „Pravda” şi de preşedinte al Kominternului. Cu acea ocazie, au fost excluşi 170.000 de membri acuzaţi de asociere cu elementele capitaliste, toţi fiind obligaţi să-şi facă autocritica.

Anii 30 şi impunerea modelului stalinist

Către consolidarea puterii personale

Nemulţumirile şi neîmplinirile faţă de „performanţele” statului sovietic condus de Stalin deveneau tot mai vizibile, iar Congresul XVII al PCUS a scos la suprafaţă aceste tensiuni; au părut divergenţe de păreri între partizanii ideii de super-industrializare (Stalin şi Molotov) şi cei care doreau o creştere echitabilă şi realistă (Kirov). Au existat şi nemulţumiri ale unor membri ai CC, mai ales a secretarilor comitetelor regionale şi centrale, care i-au propus lui Kirov să preia funcţia de secretar general. Pentru că deja Kirov, membru al Biroului Politic, devenea un adevărat lider al opoziţiei în formare, în decembrie 1934 el a fost asasinat. Deşi nu au existat probe, mulţi au fost de părere că însuşi Stalin ar fi fost în spatele crimei. Asasinarea lui Kirov a dat ocazia secretarului general să declanşeze un nou val de represiune asupra elitelor „contrarevoluţionare”, care ar fi acţionat contra lui Kirov. A fost aplicată pedeapsa cu moartea fără drept de apel sau recurs, au fost expulzaţi sute de opozanţi şi au fost expulzaţi străinii.

Sergei Kirov

De altfel, încă din 1933 Comitetul Central a decretat o campanie de epurări în cadrul PC, care trebuia să ducă la înlăturarea tuturor celor care se bucurau de o popularitate prea mare în rândul populaţiei; pentru a-i elimina pe aceşti oameni nu era suficient doar să îi trimită în Gulag sau să îi execute, ci trebuia să îi discrediteze public, trebuau determinaţi să îşi facă autocritica şi să recunoască greşeli imaginare. În campania de epurări din anii 30 au existat patru procese exemplare la Moscova: a celor 16 din august 1936, a celor 17 din ianuarie 1937, a generalilor din Armata Roşie din iunie 1937 şi a celor 21 din martie 1938. În 1936 a început procesul public al liderilor opoziţiei (Zinoviev, Kamenev, Smirnov), numit procesul centrului terorist troţkisto-zinovist; celor încriminaţi nu li s-a adus nici o probă, nici o dovadă, totul bazându-se pe declaraţiile şi recunoaşterea acuzaţiilor, obţinute în condiţii de teroare; ei au recunoscut legăturile cu Troţki, participarea la asasinarea lui Kirov, comploturi contra lui Stalin; toţi au fost executaţi imediat. Acest proces a fost un eveniment spectacol destinat să demonstreze ce pot păţi cei care se opun regimului. În ianuarie 1937 a început procesul numit al centrului antisovietic troţkist de rezervă, în timpul căruia au fost acuzaţi 17 membrii marcanţi. Până la sfârşitul lui 1937 au fost, de altfel, arestaţi toţi membrii opoziţiei, indiferent de concepţia la care aderau: troţkistă, zinoviistă, etc. Tot în 1937 a început epurarea armatei: au dispărut 75 din cei 80 de membri ai Consiliului Militar Suprem şi 35 000 din cei 80000 de ofiţeri; ei au fost acuzaţi de conspiraţii anticomuniste. Ultimul proces, intitulat procesul blocului dreptei şi a troţkiştilor antisovietici s-a derulat în 1938, acuzaţiile fiind în principiu aceleaşi cu cele din procesele anterioare. Concomitent a fost declanşată lupta împotriva mişcărilor naţionale de pe teritoriul URSS şi un număr mare de savanţi, istorici, scriitori, publicişti au fost acuzaţi de apărarea unor puncte de vedere străine sau ostile marxismului, ei fiind arestaţi şi deportaţi. Dimensiunea represiunii este sugestivă doar dacă amintim că în 1937 populaţia Gulagului a crescut la 700.000 de persoane.

Procesele moscovite au contribuit la construcţia totalitarismului stalinist; ele şi-au propus întărirea controlului asupra aparatului PC, eliminarea vechilor bolşevici şi a cadrelor care puteau constitui prin popularitate sau competenţă un pericol pentru Stalin. Aparatul de stat şi partid urma să cuprindă doar cadre fidele lui Stalin, iar marele conducător trebuia să controleze până la detaliu societatea şi să stăpânească nemulţumirile provocate de criza economică şi eşecul NEP-ului. În aceste condiţii, el avea nevoie să găsească vinovaţi pentru ai prezenta poporului şi pentru a-i face responsabili de tot răul din societate. Nu în ultimul rând aceste procese desfăşurate în piaţa publică şi transmise la radio aveau putere de exemplu pentru cei care ar fi încercat să defecteze sistemul.

Stalinismul

Stalinismul nu a fost o construcţie teoretică şi nu a avut caracterul unei doctrine politice clasice, ci a reieşit mai degrabă din maniera de conducere a lui Stalin. Stalinismul nu mai avea aproape nimic în comun cu comunismul gândit de Lenin şi se întemeia pe fetişizarea statului, pe naţionalism şi pe cultul conducătorului. Stalin dorea un stat puternic, autoritar, exalta munca şi mai ales stahanovismul. Încuraja xenofobia şi condamna egalitatea (societatea trebuia să se adapteze normelor de distribuţie a bogăţiei, în funcţie de contribuţia fiecărei clase; în aceste condiţii, traiul birocraţiei trebuia să fie cel mai bun). Între practicile staliniste putem enumera: eliminarea tuturor opozanţilor reali sau imaginari, deportarea în Gulag, manipularea, procesele exemplare bazate pe arbitrariu, impunerea regimului militarist, desfăşurarea unei propagande active şi manipularea populaţiei prin intermediul serviciilor secrete. Pentru Stalin poporul putea să fie sărac, dacă statul era bogat.

Stalin

În anii 30 el nu a făcut altceva decât să vândă iluzii occidentalilor. În pofida foametei şi a problemelor grave, din 1934 URSS şi-a descris graniţele pentru turişti; astfel, în al treilea an de foamete endemică, au apărut hoteluri la standarde înalte, cu produse de import în magazinele proprii; personalul era bine pregătit, iar turiştii aveau la dispoziţie maşini de ultimă generaţie ca Lincoln sau Fiat. Pentru a demonstra că economia sovietică era una performantă, ei erau duşi în ferme model, special pregătite, astfel încât plecau cu o imagine idilică şi evident distorsionată asupra societăţii sovietice.

Stalin a creat un aparat administrativ central bazat pe disciplină, frică şi recompensă (celebrele favoruri pentru nomenclaturişti). Cu toţii îi acceptau raţionamentele şi deciziile şi nu îşi permiteau să pună problema dacă greşeşte. În caz de eşec, trebuiau găsiţi vinovaţii care nu aplicaseră corect indicaţiile lui Stalin, chiar dacă de multe ori, deciziile lui erau ele cele eronate.

Problemele economice ale anilor ‘30

În 1927 economia îşi revenise la parametri de dinaintea războiului, însă guvernul era nemulţumit că principalii beneficiari ai NEP-ului deţineau ¾ din comerţul cu amănuntul, iar culacii „capitalişti” se îmbogăţiseră din agricultură. Şi cum legătura dintre proletariat şi ţărănime părea să se destrame, singurul curs posibil, în viziunea lui Stalin, era restaurarea forţată a acestei legături, era aducerea la acelaşi numitor a agriculturii „capitaliste” şi a industriei „socialiste”.

Criza de grâne din 1928-29, de care se făceau responsabili tocmai culacii proprietari de pământ, a dus la ideea colectivizării pe scară largă. S-a stabilit că până în 1933 trebuiau colectivizate 20 % din gospodăriile ţărăneşti şi trebuiau create Asociaţiile de exploatare agricolă în comun – TOZ. În fapt, aceast proces a fost mai mult o luptă a statului contra micilor proprietăţi rurale, luptă ce s-a finalizat cu 1,8 milioane de ţărani deportaţi şi 6 milioane de ţărani morţi de foame. În 1929 s-a format o comisie, în frunte cu Molotov, care a împărţit culacii în trei categorii: I. Cei angajaţi activ în contrarevoluţie (trebuiau arestaţi, deportaţi, împuşcaţi), II. Exploatatorii – arestaţi şi deportaţi, III. cei loiali regimului – arestaţi şi transferaţi pe soluri care necesitau ameliorări. Aceste acţiuni deveneau arbitrare şi luau aspectul unor reglări de conturi, în condiţiile în care nu exista o definiţie clară a culacului şi trebuia respectată cifra de la centru, care spunea că între 3-5 % din gospodriile ţărăneşti erau culaci. Procesul s-a derulat concomitent cu cel de constituire al colhozurilor. Ţăranii erau obligaţi să intre în colhoz şi erau ameninţaţi cu deportările şi moartea dacă nu se supuneau ordinelor. Celor care se împotriveau li se impuneau mai întăi impozite foarte mari pe pământ şi li se cerea să dea statului cote de cereale greu de atins.

Molotov

De suferit a avut şi industria căreia i-au fost fixate obiective fanteziste, ca urmare a întrecerii socialiste. Au fost deschise sute de şantiere, dar investiţiile au rămas neînsemnate. Au fost iniţiate campanii contra „cadrelor burgheze”, în urma cărora, zeci de mii de funcţionari au fost destituiţi. A apărut şi mitul sabotajului industrial, prin care trebuiau eliminaţi vechii specialişti, formaţi în Vechiul Regim şi aduşi oameni noi, de încredere pentru regim şi care nu se opuneau planurilor fanteziste. S-au produs mutaţii şi în cadrul muncitorimii: cei experimentaţi au luat funcţii de conducere sau au trecut în administraţie, iar cei care i-au înlocuit proveneau mai ales din rândul ţăranilor care fugeau de colectivizare şi care nu erau calificaţi şi nici adaptaţi rigorilor vieţii de la oraş. Au apărut, astfel, fenomene negative ca absenteismul, instabilitatea personalului, huliagnismul, producţia deficitară, creşterea numărului de accidente de muncă.

Întrecerea socialistă, prin care fabricile şi colhozurile raportau producţii enorme - în cea mai mare parte nerealiste – a atins culmea în august 1935 când a apărut mişcarea stahanovistă (minerul Stahanov a extras 102 tone de cărbune, adică de 14 ori norma).

Rezultatele acestui tip de economie au fost: inflaţia puternică, încurajarea unor investiţii gigantice în dauna ameliorării nivelului de trai al populaţiei, creşterea productivităţii ca urmare a presiunii cu caracter represiv şi nu a tehnologizării. Ca efecte ale tipului de economie practicată în anii 30 s-a constatat:

1. creşterea numărului şi a dimensiunii oraşelor, dar şi „ruralizarea” lor (între 1926 şi 1939 numărul oraşelor a crescut de la 700 la 1200, iar populaţia urbană de la 26 milioane la 59 milioane)

2. afluxul mare de mână de lucru necalificată a dus la indisciplina muncii şi la scăderea calităţii producţiei

3. impunerea revoluţiei de sus, aplicată de stat societăţii a generat ca fenomen expansiunea aparatului birocratic, care controla aplicarea măsurilor partidului, creşterea rolului poliţiei politice şi generalizarea terorii.


va urma