Istoria Uniunii Sovietice (5)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

„Noul Curs” în politica sovietică în anii 60-70

URSS în timpul lui Hrusciov

Moartea fulgerătoare a lui Stalin a provocat o imensă confuzie. În noaptea de 4/5 martie 1953, membrii Biroului Prezidiului: Beria, Bulganin, Voroşilov, Kaganovici, Malenkov, Hrusciov, Pervihin, Saburov au trecut la o primă repartizare a funcţiilor şi responsabilităţilor şi au suprimat Prezidiul lărgit, înlăturând oamenii numiţi de Stalin. Primul loc în noua ierarhie l-a ocupat Malenkov: preşedintele Consiliului de Miniştri şi Secretar al CC; el era asistat de 4 vicepreşedinţi ai guvernului: Beria – Ministru de Interne, Molotov – la Externe, Bulganin şi Kaganovici. Hrusciov ocupa locul III în Secretariatul CC. Această troică: Malenkov – Beria – Molotov a fost curând considerată ilegală de toţi membrii PC. Drept urmare, Prezidiul l-a constrâns pe Malenkov să aleagă între cele două funcţii şi el a ales şefia guvernului, lui Hrusciov revenindu-i conducerea aparatului de partid. În ianuarie 1954, Beria a fost şi el eliminat, în urma unui proces fals, cu capete de acuzate fanteziste. În martie 1954, poliţia politică a fost reorganizată într-un organism autonom, sub numele de Comitetul Securităţii Statului – KGB – sub conducerea lui Serov, un apropiat al lui Hrusciov.

Beria, Malenkov şi Hrusciov

După dispariţia lui Beria, Malenkov şi Hrusciov au început disputele pentru supremaţie, care s-au desfăşurat sub forma proiectelor pe teme economice. Primul propunea o strategie de dezvoltare bazată pe industria uşoară şi scăderea preţurilor la bunurile de consum, cel de-al doilea propunea dezvoltarea agriculturii, prin desţeleniri în Kazahstan şi Siberia, ceea ce ar fi dus şi la dezvoltarea industriei (prin crearea de utilaje pentru acest proces). Hrusciov a reuşit să convingă CC de utilitatea planului său, pe care l-a şi pus în aplicare; efectul a fost vizibil imediat, astfel că până în 1956 producţia agricolă a crescut cu 25 %. În doar 5 ani (1953-1958) producţia de cereale a crescut cu peste 70%, însă indicatorii se datorau extinderii suprafeţelor cu până la 30 mil. hectare şi nu îmbunătăţirii productivităţii. Competiţia pentru cantitate nu a lăsat răgaz sporirii calităţii, progresele tehnologice fiind lente, iar resursele utilizate ineficient. Hrusciov a promovat şi un nou activism social prin revitalizarea sindicatelor, abandonarea constrângerilor în relaţiile de muncă, abolirea responsabilităţilor penale pentru întârziere şi scăderea duratei săptămânii de lucru de la 48 la 42 de ore.


În 1955 Malenkov a fost criticat pentru greşelile sale în politica agricolă de la începutul anilor 50 şi pentru tendinţele de dreapta; el a fost constrâns să-şi dea demisia şi să lase conducerea guvernului lui Bulganin. Îndepărtarea de la putere a lui Malenkov a fost cauzată şi de faptul că el se plasase pe linia lui Stalin, ca succesor desemnat de însuşi marele înaintaş. Tot în 1955 Molotov a fost îndepărtat de la Ministerul de Externe pe motivul că se opune reconcilierii cu Iugoslavia şi astfel, Hrusciov a rămas fără principalii competitori la conducerea statului.

Bulganin

În februarie 1956, s-a desfăşurat Congresul XX al PC, ale cărui lucrări au stat sub semnul invocării leninismului; Hrusciov a subliniat atunci necesitatea deschiderii internaţionale, bazată pe o nouă doctrină, numită „coexistenţa paşnică” şi a afirmat principiul pluralismul căilor spre socialism, potrivit condiţiilor fiecărui popor. În acest fel putem explica intenţia URSS de a normaliza raporturile cu Iugoslavia şi de a începe tratative cu SUA, care au dus la dezgheţarea relaţiilor internaţionale. Cu aceeaşi ocazie, Hrusciov a prezentat Raportul secret asupra activităţii lui Stalin, un adevărat rechizitoriu al practicilor represive de până în 1953; a evocat epurările şi metodele ilegale de anchetă, însă nu a pomenit nimic şi despre responsabilitatea partidului.


În martie 1958, Hrusciov s-a folosit de alegerile pentru Sovietul Suprem pentru a-l îndepărta pe Bulganin, luându-i locul în fruntea guvernului; în acest fel, Hrusciov a cumulat conducerea Partidului şi a Statului şi a pus astfel capăt conduceri colective.


Hrusciov a încercat în plan intern o seamă de reforme, însă a menţinut o bună parte din proiectele utopice specifice perioadei staliniste. Astfel, în mai 1957, a lansat lozinca „să ajungem din urmă şi să depăşim SUA”, prin care dorea să concureze economia americană în producţia de carne şi de lapte. Fixarea acestor obiective fanteziste demonstrau întoarcerea la un model voluntarist de mobilizare şi indică limitele proiectului hrusciovist. O altă idee pusă în practică a fost gruparea colhozurilor şi formarea unor federaţii colhoznice; prin această reformă el dorea să asigure muncitorilor şi ţăranilor un nou mod de viaţă şi să atenueze diferenţele dintre sat şi oraş. Proiectele sale economice nu au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, însă populaţia a simţit mai multă libertate: mulţi deţinuţi din lagăre au fost eliberaţi şi reabilitaţi, legislaţia a fost schimbată, făcând să dispară abuzurile din perioada stalinistă, iar noţiunea de „duşman al poporului” a fost abolită.


În privinţa culturii nu s-au înregistrat schimbări spectaculoase: s-a abandonat cultul lui Stalin, dar Hrusciov era în continuare de părere că istoria, literatura şi artele frumoase trebuiau să reflecte realizările măreţe ale PC. Afacerea Pasternak – autorul cărţii Doctor Jihvago – a arătat din plin limitele destalinizării; Pasternak a primit în 1958 premiul Nobel pentru literatură, însă CC a publicat o rezoluţie prin care respingea prezentarea calomnioasă a Marii Revoluţii socialiste din octombrie. Pentru a nu fi expulzat, Pasternak a trebuit să renunţe la premiu.

Boris Pasternak

„Revoluţia culturală” şi criza economică începută în 1958 şi terminată în 1963 au dus la diminuarea credibilităţii lui Husciov. Pe acest fond, în 1958, la Congresul XXI al PC el a pus bazele unui plan septenal, cu ambiţii utopice, conform căruia, URSS trebuia să devină în 7 ani prima putere economică a lumii. Congresul a marcat apariţia unui nou mit: cel al trecerii la comunism, proclamându-se cu acea ocazie încheierea construcţiei socialismului. Crearea acestui mit indică faptul că liderii sovietici pierduseră din nou contactul cu realitatea, mai ales că URSS obţinuse primele victorii tehnologice prin lansarea Sputnikului – primul satelit artificial – şi prin punerea la punct a rachetelor intercontinentale. Hrusciov îşi savura trimful, dar puterea sa deja începea să scadă. Introducerea rotaţiei obligatorii a unei treimi din toate posturile la fiecare ciclu electoral şi împărţirea partidului potrivit principiului producţiei au sporit îngrijorarea cadrelor faţă de lider. El şi-a înstrăinat treptat atât Prezidiul, cât şi Comitetul Central, tocmai forurile care îl sprijiniseră la preluarea puterii.


Hrusciov nu a mai avut însă timp să îşi vadă proiectele terminate, deoarece la 30 sept. 1964 colegii l-au sfătuit să meargă la odihnă la Soci. La revenirea la Moscova, Prezidiul i-a cerut demisia, iar la 14 oct 1964 Hrusciov ieşea din scenă.

De la „reformism” la „imobilism”

Locul lui Hrusciov în funcţia de secretar general a fost luat de Brejnev, iar postul de premier a fost ocupat de Kosâghin. Căderea lui Hrusciov nu a fost întâmplătoare; ea venea după doi ani în care politica sa fusese contestată şi după o perioadă în care îşi făcuse tot mai mulţi duşmani. De altfel, la căderea lui au contribuit atât complotul apropiaţilor lui, cât şi opoziţia nomenclaturii, care se temea ca reformele să nu le ameninţe posturile.

Kosâghin - Brejnev

După plecarea lui Hrusciov s-a pus capăt erei „reformelor” generatoare de instabilitate. Desele schimbări de cadre, de şefi, proiectele utopice şi marile campanii au fost abandonate pentru o funcţionare echilibrată a statului, fără zguduiri şi fără să se altereze în vreun fel echilibrul social. Aparatul funcţionăresc, ajuns la dimensiuni impresionante, considera că modul ideal de a menţine statul la un nivel echilibrat era evitarea balansului. Şi, în pofida sloganurilor mobilizatoare enunţate frecvent, care făceau trimitere la eforturi şi spiritul de sacrificiu, stabilitatea şi inerţia păreau că domină structurile sovietice. Conducerea statului a fost împărţită o perioadă de Brejnev şi Kosâghin. Din 1976 Brejnev a rămas singur la conducerea URSS, însă tot în în acel an el a suferit un atac cerebral care l-a scos din circuitul politic. Guvernarea era asigurată de subalterni, Brejnev asigurând iluzia conducerii prin apariţii publice ocazionale şi prin acumularea funcţiilor importante. Până în 1977, el a adunat toate funcţiile politice şi demnităţile militare, devenind şef al statului şi al partidului. Brejnev avea, de altfel, o adevărată pasiune pentru titluri şi decoraţii, pe care supuşii o foloseau pentru a-şi atrage simpatia. Această pasiune nu s-a transformat, însă, într-un cult al personalităţii de tip stalinist.

În 1977 a fost adoptată o nouă constituţie, conform căreia statul era expresia voinţei sociale şi îşi exercita autoritatea printr-un guvern şi organele administrative. Partidul era forţa care conducea şi orienta societatea sovietică, el fiind, de fapt, cel care deţinea puterea. Organizaţia partidului dubla administraţia statului la fiecare eşalon teritorial.


Organele de conducere ale PCUS erau:
1. Comitetul Central format din elita conducătoare a partidului; avea 551 de membri, din care 40 % aparţineau aparatului de partid, 30 % aparatului de stat, 7 % din cadrul armatei, 5 % din diplomaţie
2. Politbiroul, cu 23 de membri (din care doar 14 votanţi). Era un veritabil guvern care îşi impunea deciziile
3. Secretariatul CC, format din 10 membri, din care 6 erau şi membrii Politbiroului


Perioada lui Brejnev s-a caracterizat prin imobilism, stabilitatea cadrelor, continuitate în politica externă şi menţinerea planificării. În pofida interesului deosebit al conducerii sovietice, economia urma o accentuată pantă descendentă: se importa grâu din SUA, aprovizionarea cu alimente era deficitară, iar producţia industrială era scăzută. Cea mai mare parte a bugetului era destinat armatei, ceea ce dovedeşte importanţa acestui sector. Iniţiativa la nivelul activului de partid lipsea cu desăvârşire: rarele cerinţe venite de la centru erau parafrazate şi reluate în raporturi liniştitoare către autorităţile centrale. Această situaţie, care convenea tuturor, era însoţită de nepăsare la muncă şi lipsă de conştiinţă profesională.


La începutul anilor 80 conducerea sovietică la vârf era îmbătrânită, sfârşitul mandatului coincizând cu sfârşitul vieţii, iar stabilitatea anilor 70 se transforma în stagnare.


Marea noutate a perioadei a reprezentat-o apariţia societăţii civile, fenomen la care a contribuit urbanizarea masivă şi dezvoltarea generală a instruirii instituţionalizate. În 1980 partidul avea 17 milioane de membri, din care mulţi aveau studii superioare. Conştienţi de avantajele afilierii politice, aceştia s-au înscris în PCUS, completându-şi astfel cv-ul nu doar cu o diplomă, ci şi cu un carnet de partid, care le ajuta cariera, fără ca implicarea în politic să fie majoră. Nu în ultimul rând, o importanţă deosebită în constituirea societăţii civile a avut-o mişcarea ecologistă, care s-a opus unor proiecte fanteziste, ce aveau să distrugă ecosisteme (desecări, desţeleniri, defrişări, schimbarea cursurilor unor râuri).


Pe acest fond, la sfârşitul anilor 60 s-au constituit trei curente disidente, grupate în Mişcarea democrată:
1. Curentul marxism-leninismului adevărat a lui Medvedev
2. Liberalismul occidental a lui Andrei Saharov
3. Ideea creştină şi slavofilă, în frunte cu Soljeniţân


Ele nu au rezistat, însă, presiunilor şi constrângerilor venite din partea puterii, cel mai puternic semnal fiind expulzarea lui Soljeniţân, expulzare care a pus problema drepturilor omului în URSS. Această problemă a fost reglementată în 1973, prin Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa de la Helsinki, la care URSS a fost parte. Ideea unei conferinţe la nivel european pentru securitate a fost emisă de URSS încă din anii 50. În 1954 URSS a sugerat că trebuie semnat un tratat pentru 50 de ani de toate statele europene, însă statele din vest au declarat inacceptabilă propunerea sovietelor din moment ce ea implica recunoaşterea RDG şi separarea intereselor de securitate ale europenilor de cele ale americanilor (era un atac evident la bazele NATO). În anii 60, URSS, profitând de schimburile Est-Vest, a propus organizarea unei conferinţe europene de securitate care să confirme frontierele existente pentru Europa şi să creeze o structură de cooperare între Occident şi Orient. Ideea a fost receptată prudent de statele NATO. În 1969 aliaţii declarau că acceptă propunerea, însă cu câteva condiţii: includerea în proiect a SUA şi Canada, reconfirmarea statutului Berlinului şi o discuţie despre dezarmarea în Europa. Aceste obstacole au fost depăşite la începutul anilor 70, printr-o serie de acorduri între statele din cele două blocuri, deschizându-se astfel, canalul de dialog pentru o conferinţă de securitate şi cooperare în Europa. Discuţiile informale pentru acestă conferinţă au început în noiembrie 1972, la Helsinki şi au durat până în iunie 1973. Ele s-au terminat cu Recomandările finale ale Consultărilor de la Helsinki, cunoscute sub numele de Cartea albastră. Procesul Helsinki a oferit statelor din cele două blocuri un canal de comunicare permanent, un cod normativ de conduită şi un program pe termen lung de cooperare, care erau cu atât mai importante cu cât se desfăşurau pe fundalul războiului rece. Astfel CSCE a determinat schimbări calitative în relaţia est-vest şi a introdus norme noi de cooperare, printre care drepturile omului şi protecţia mediului. Plecând de la ideea că relaţiile internaţionale trebuiau să includă o dimensiune umană, au fost rezolvate un număr mare de cazuri umanitare legate de contactele familiale, de reunirea familiei, căsătoriile binaţionale, etc. Acest acord a relansat lupta disidenţilor în URSS, care au înfiinţat diverse comitete de supraveghere a aplicării acordului de la Helsinki.

Politica externă în deceniile VII-VIII

În privinţa politicii externe au existat 3 direcţii de acţiune:
1. Oprirea procesului de dezintegrare a lagărului socialist; în acest scop a fost lansată doctrina Brejnev, a „suveranităţii limitate” pentru statele satelit (folosită în cazul Cehoslovaciei)
2. Normalizarea relaţiilor est-vest, ilustrată prin semnarea acordurilor cu SUA de limitare a armelor nucleare
3. Susţinerea mişcărilor populaţiei din lumea a III-a – ilustrată prin intervenţia în Afganistan


„Coexistenţei paşnice” i s-a acordat o importanţă mai redusă, pentru a se demonstra că guvernul sovietic nu va cădea pe panta capitalismului. Accentul a fost pus pe depăşirea inferiorităţii militare şi pe creşterea producţiei de rachete balistice intercontinentale, obiectiv atins în 1969. Numărul forţelor convenţionale în Europa a crescut, Flota Roşie a înfiinţat primele detaşamente de patrulare în Oceanul Indian, iar la începutul anilor 70 a intrat în funcţiune primul portavion sovietic.


Dincolo de această cursă militară, URSS nu a dorit inăsprirea relaţiilor cu SUA. După criza rachetelor din Cuba cele două puteri au semnat Tratatul pentru interzicerea parţială a testelor nucleare, iar în mai 1972 Nixon a vizitat Moscova. Cu acea ocazie s-au semnat Acordul pentru reducerea armamentului strategic (SALT 1), Tratatul privind rachetele antibalistice şi acorduri pentru dezvoltarea relaţiilor culturale. Intenţiile şi promisiunile au fost, însă mai generoase decât posibilităţile reale de realizare a lor şi pe măsură ce dificultăţile de aplicare a tratatelor erau tot mai evidente, raporturile superputerilor s-au răcit din nou (procesul a devenit vizibil din 1975). Preşedintele Carter a readus în discuţie problema drepturilor omului din URSS, ceea ce reprezenta un subiect sensibil, iar propunerea SUA, din 1977, privind reducerea armelor strategice a fost respinsă de URSS ca dezavantajoasă. Regan a adoptat o poziţie şi mai dură faţă de sovietici, mai ales cu ocazia războiului din Afganistan şi a ameninţărilor de invadare ale Poloniei din 1980 şi 1981.


Relaţiile cu chinezii au rămas pe toată perioada încordate. Tratatul de pace şi prietenie dintre China şi Japonia a produs îngrijorare la Moscova, iar încercarea de subminare a lui prin încheierea unui acord sovieto-japonez a eşuat din cauza neînţelegerii privind retragerea URSS din insulele Kurile, ocupate în 1945.


Conflictul care a produs urmări majore pentru puterea militară sovietice a fost războiul din Afganistan. În 1979, diplomaţia sovietică susţinea că lumea era împărţită în patru zone: socialismul dezvoltat - reprezentat de URSS, ţările frăţeşti - în care intrau statele socialiste, zona regimurilor progresiste şi tabăra capitalistă. Afganistanul era plasat în zona a treia, prin venirea la putere a comuniştilor, iar invazia sovietică era menită să menţină statul în zona progresistă şi chiar să-l treacă în zona a doua. URSS a sprijinit constant statul afgan, mai ales după ce Pakistanul, cu care se afla în conflict pentru probleme teritoriale locale, era susţinut tot mai evident de SUA. După lovitura de stat din 1973 a prinţului Mohamad Daoud Khan, Afganistanul s-a apropiat tot mai mult de Moscova. Pentru a nu pierde din influenţa sa în regiune, URSS a decis în 1978 să intervină în statul islamic pentru a impune acolo un regim la ordinele sale. Noii lideri de la Kabul, aflaţi sub influenţa Moscovei, au introdus unele reforme în stil comunist, care au lovit în cutumele societăţii afgane conservatoare şi islamice, ceea ce a determinat reacţii de protest. Opoziţia tot mai mare, care ameninţa regimul comunist de la Kabul, a determinat intervenţia lui Brejnev, din decembrie 1979. Motivaţia oficială susţinută de Moscova a fost că intervenţia era necesară pentru a apăra regimul în funcţie din Afganistan şi pentru a păstra pacea în Asia centrală. Consecinţa directă a acestei intervenţii a fost declanşarea unui război civil între tabăra prosovietică şi cea islamistă. Gruparea islamistă – mujahedinii – au fost sprijiniţi cu arme de SUA, pentru a contrabalansa influenţa sovietică, însă ajutorul s-a întors împotriva americanilor, deoarece aceşti islamişti au contribuit la antrenarea, dotarea şi ascunderea teroriştilor care vor lansa mai târziu atacuri contra Occidentului (inclusiv cel de la 11 sept 2001). Bilanţul conflictului pentru URSS a fost dezastruos (unii fac comparaţia cu dezastrul SUA în Vietnam): 900.000 soldaţi sovietici au servit în război, din care 14.000 au fost ucişi, 75.000 răniţi, 800 de elicoptere şi avioane şi 1500 de blindate au fost distruse, iar statul a cheltuit 2 miliarde dolari pe an.

Iuri Andropov

În noiembrie 1982 Brejnev a murit, iar la conducerea URSS a urmat Iuri Andropov (şeful KGB); la 12 noiembrie el a preluat funcţiile de Secretar general al PCUS şi preşedinte al Prezidiului Sovietului suprem (şeful statului). Scurta perioadă în care a condus destinele URSS a fost marcată, în plan intern de intensificarea disciplinei de muncă, lupta contra corupţiei, iar în plan internaţional de deteriorarea relaţiilor cu SUA. A fost urmat de Constantin Cernenko, care a condus pentru o perioadă şi mai scurtă aprilie 1984 – martie 1985.

Constantin Cernenko

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (4)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

Politica URSS în timpul celui de-al doilea război mondial şi „exportul” de comunism în Europa de Răsărit

URSS în anii 1939-1942

La 17 septembrie 1939 URSS a atacat Polonia, punând în practică anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov. La 28 septembrie, Ribbentrop a vizitat Moscova, ocazie cu care s-a discutat deschis problema împărţirii Poloniei; înţelegerea la care s-a ajuns prevedea ca Germania să accepte includerea Lituaniei în sfera sovietică, în schimbul retragerii spre est a frontierei URSS (până la Bug şi nu până la Vistula), ceea ce însemna că Liublinul şi Varşovia aveau să revină Germaniei. Drept urmare, la 31 oct. 1939, URSS a prezentat revendicările sale Finlandei, prin care îi cerea să demilitarizeze frontiera şi să o deplaseze la 70 de km de Leningrad; refuzul Finlandei a atras atacul URSS, la 30 noiembrie, şi implicit declanşarea conflictului între cele două (conflict numit „războiul de iarnă”); ostilităţile s-au încheiat la 12 martie 1940, prin încheierea unui tratat care prevedea ca Rusia sovietică să primească istmul Careliei.


La 30 noiembrie 1940 a avut loc o nouă întâlnire între Molotov şi Ribbentrop, ocazie cu care Germania a propus URSS aderarea la Pactul Tripartit; tot atunci, s-a discutat şi despre împărţirea „teritoriilor nimănui”, anume coloniile britanice. Ribbentrop vorbea chiar despre împărţirea sferelor de influenţă, direcţia sudică spre Oceanul Indian fiind rezervată statului sovietic. Molotov, mai pragmatic, a cerut, în cadrul discuţiilor, retragerea imediată a germanilor din Finlanda, încheierea unui tratat sovieto-bulgar, care să asigure securitatea frontierelor la Marea Neagră, crearea bazelor militare sovietice în Bosfor şi recunoaşterea intereselor Moscovei în Batum şi Baku. Stalin şi-a pus speranţa în posibilitatea unui asemenea acord cu partea germană, însă diplomaţia de la Berlin nu a mai răspuns solicitărilor sovietice în această problemă. În fapt, Hitler dorea doar să creeze impresia lui Stalin că este partener, nu inamic, pentru a obţine timp în pregătirile sale de război. Problema era că Stalin nici nu vroia să conceapă că Hitler nu este om de cuvânt, excluzând eventualitatea unui atac german în răsărit; el punea incursiunile de la frontieră ale germanilor (cu care deveniseră vecini din toamna lui 1939) pe seama faptului că Hitler dorea o poziţie mai puternică în negocierile pe care urma să le iniţieze cu URSS. Stalin a ordonat, în aceste condiţii, ca Armata Roşie să ignore provocările sperând astfel ca Hitler să înţeleagă că URSS nu doreşte să intre în conflict cu Germania. Stalin a ignorat şi faptul că din mai 1940 familiile personalului diplomatic german au început să părăsească Moscova, iar vasele sub pavilion german au plecat din porturile sovietice; mai mult, el a ordonat ca personalul diplomatic de la Berlin să crească şi, pentru a demonstra că este credincios angajamentelor sale, a decis să continue exportul de petrol şi cereale către Germania (ultimul tren a plecat cu o oră înainte ca Germania să atace URSS). De altfel, în perioada 1939-1941 au existat schimburi economice intense între Germania şi URSS, prin care partea sovietică oferea cereale, metale rare şi petrol şi primea în schimb tehnologie de război de ultimă generaţie. De ce a dat Hitler URSS cele mai moderne tehnologii, dacă ştia că o va ataca? 
1. Pentru că era convins că sovieticii nu vor putea produce armele respective pe scară largă; 
2. Pentru că avea nevoie urgentă de cereale, în condiţiile blocadei impusă de Marea Britanie.

Adolf Hitler

Hitler a luat decizia de a ataca URSS în august 1940. El a mers pe principiul că dacă va neutraliza Rusia sovietică, Marea Britanie va trebui să capituleze. Planul „Barbarosa” trebuia să înceapă la 15 mai 1941, dar ocuparea Greciei şi Iugoslaviei au amânat declanşarea operaţiunilor până la 22 iunie 1941. Pentru războiul împotriva sovietelor Germania a concentrat circa 70 % din forţele sale militare. După trei săptămâni de lupte, germanii au înaintat aproape 500 km şi au ocupat Letonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina. La 9 septembrie 1941 a început blocada Leningradului, la 10 octombrie a fost ocupat Kievul şi la 16 octombrie a început asediul Moscovei. Până în primăvara lui 1942 Armata Roşie a revenit pe anumite poziţii, însă nesemnificativ.


Responsabilitatea dezastrului i-a revenit în primul rând lui Stalin deoarece:
1. A avut o concepţie militară neadaptată la situaţie (nu era pregătit pentru un război defensiv)
2. A apreciat eronat intenţiile naziştilor (nu a luat în seamă informaţiile despre iminentul atac german)
3. Armata era foarte prost dotată
4. Ofiţerii cu experienţă fuseseră epuraţi în campania din 1938


Pentru a ieşi din criză, Stalin a încercat să se apropie de Marea Britanie, la rândul ei interesată să încercuiască Germania; astfel, în vara lui 1941, s-a încheiat acordul de cooperare sovieto-britanic. În plus, SUA a acordat un prim ajutor URSS în valoare de 1 miliard dolari fără dobândă. În seria aceloraşi demersuri, la 1 oct. 1941 Marea Britanie, URSS şi SUA au încheiat la Moscova un acord tripartit pentru furnizarea către URSS de armament, echipament militar şi materii prime strategice. Cu toate acestea, SUA nu erau dispuse să susţină prin efort militar propriu rezistenţa şi ofensiva sovietică. Stalin îi solicitase lui Roosevelt să deschidă un al doilea front în Franţa, fapt ce i-ar fi uşurat misiunea, însă liderul american aştepta momentul potrivit pentru a se implica într-un război victorios (cu alte cuvinte îi lăsau pe britanici şi sovietici să ducă greul războiului).

Franklin D. Roosevelt

De la agonie la extaz 1943-1945

În aceste condiţii, rezultatele s-au lăsat aşteptate. Abia în februarie 1943 au apărut primele victorii sovietice, după înfrângerea trupelor germane la Stalingrad. A fost primul mare eşec al germanilor, care au pierdut atunci 800.000 de oameni. El a fost urmat de marea bătălie a tancurilor de la Kursk (10-20 iulie 1943), în care au fost înfrânte cele mai bune divizii de blindate ale Reichului.

Victoriile sovieticilor s-au datorat unui complex de factori:
1. Reconversia economică de excepţie (3 mil. de oameni încadraţi în industria de război)
2. Populaţia din teritoriile ocupate de nazişti nu a colaborat cu aceştia, din cauza tratamentului aplicat. Au fost organizate grupuri de partizani, care au profitat de întinderea frontului şi de distanţele între unităţile germane pentru a face acte de sabotaj
3. Stalin a făcut apel la valorile ruseşti care trebuiau apărate şi a invocat „marele război de apărare al patriei” pentru a stârni entuziasmul, susţinerea şi implicarea populaţiei

Pe fondul victoriilor armatelor aliate, Marea Britanie, SUA şi URSS au decis să-şi coordoneze acţiunile şi să elaboreze proiecte postbelice. Astfel, la 28 nov. – 1 decembrie 1943 s-a desfăşurat Conferinţa de la Teheran, care i-a reunit pentru prima dată pe Churchill, Stalin şi Roosevelt; întrunirea a fost un succes al sovieticilor deoarece au obţinut promisiunea americanilor de a debarca în Franţa cel mai târziu în mai 1944 (SUA a promis să intre în Europa şi s-a ţinut de cuvânt deoarece URSS avea armatele la 100 km de Polonia şi exista pericolul pentru americani ca Armata Roşie să ocupe înaintea lor cea mai mare parte a Europei; în plus, Stalin declarase din oct. 1943 ca nu va intra în război contra Japoniei decât după încetarea războiului în Europa şi înfrângerea Germaniei; astfel că interesul SUA era de a rezolva cât mai repede afacerile europene pentru a concentra toate forţele combatante în Pacific, zonă care o interesa nemijlocit); deplasarea spre vest a frontierelor Poloniei şi recunoaşterea liniei Curzon ca frontieră; anexarea statelor baltice. În schimb, Stalin a acceptat să declare război Japoniei când se va termina războiul în Europa.

Conferinţa de la Teheran

La fel de sinuoase au fost şi relaţiile sovieto-britanice. Suspiciunile reciproce s-au mai risipit în toamna anului 1943, cu ocazia întâlnirii dintre Stalin şi Churchill. Atunci s-a pus deschis problema împărţirii sferelor de influenţă în Europa, într-o discuţie rămasă necunoscută lui Roosevelt. Interpretul lui Stalin relatează că în contextul în care cei doi oameni politici acuzau implicarea tot mai mare a americanilor în problemele europene, Churchill i-a întins lui Stalin un petec de hârtie pe care scria: România – Rusia 90% Ceilalţi 10 %; Grecia – Rusia 10% Ceilalţi 90 %; Iugoslavia - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Ungaria - Rusia 50% Ceilalţi 50%; Bulgaria – Rusia 75% Ceilalţi 25%. În urma discuţiilor purtate a doua zi de Molotov şi Eden s-a lăsat o influenţă mai mare URSS în Bulgaria (90%). În aceste condiţii dispare mitul împărţirii Europei de cei „trei mari” la Yalta, mit întreţinut mult timp de istoriografia română. În fapt, la Yalta s-a convenit ca URSS să obţină trei locuri la conferinţa de constituire a ONU, s-au confirmat frontierele occidentale şi orientale ale Poloniei şi s-au pus la punct problemele ce ţineau de stăpânirea insulelor Kurile, Sahalinul de sud şi de exploatarea complexului feroviar din Manciuria.


Sfârşitul războiului a adus creşterea suspiciunilor şi divergenţelor între aliaţi; pe de o parte armata sovietică stăpânea o jumătate din Europa, dar pe de altă parte era mult sub posibilităţile tehnologice ale SUA. Desfăşurarea Conferinţei de la Londra (sept. 1945) şi a celei de la Moscova (dec. 1945), la care au participat miniştrii de externe ai celor trei puteri, a generat noi subiecte divergente, cum ar fi contestarea rezultatelor alegerilor din România şi Bulgaria şi protestul occidentalilor în faţa încercării sovieticilor de a stabili un protectorat asupra nordului Iranului. Conflictul est-vest s-a acutizat după terminarea Conferinţei de pace de la Paris şi mai ales după lansarea planului Marshall, condiţii în care între vechii aliaţi s-a declanşat ceea ce istoriografia a numit Războiul Rece.

Planul Marshall

Apogeul regimului stalinist (1945-1953)

În plan intern, primii ani postbelici au însemnat o înăsprire ideologică şi o recrudescenţă a conservatorismului. Stalin concentrase toate puterile în mâinile sale: era secretar general al PCUS, preşedintele Consiliului de miniştri, mareşal, generalissim şi comandant suprem al armatei. Toate organele de conducere ale PC au fost ignorate: între 1939-1952 nu a mai avut loc nici un congres, nici o plenară a CC, iar Biroul Politic alcătuit din 14 persoane nu a mai ţinut şedinţe cu participarea tuturor membrilor.


Pentru a ieşi din criza provocată de război, în 1946 a fost creat planul cincinal denumit al „Reconstrucţiei”, ocazie cu care au fost reluate temele discursului mobilizator de tip stahanovist. Planul nu a dat însă rezultate, înregistrându-se chiar o recrudescenţă a fenomenelor anilor 30: aflux de muncitori necalificaţi, productivitate slabă, nivel de viaţă scăzut.


Contrastul dintre lipsurile din societate şi megalomania conducătorilor nu a fost niciodată mai mare; au fost proiectate planuri fanteziste pentru dezvoltarea unor centrale electrice gigantice sau pentru transformarea climatului regiunilor aride din sud prin abaterea cursurilor de apă. În plus, teroarea şi represiunea au cunoscut o nouă dimensiune, la scară mult mai mare: din cei 2,3 milioane de prizonieri sovietici care trebuiau să se întoarcă acasă, foarte puţini s-au mai întors. Sistemul de concentrare a atins apogeul, numărul celor încarceraţi ridicându-se în 1953 la 2,5 milioane persoane, iar numărul celor din „satele de colonizare” a atins 2,7 milioane. S-a pus, mai mult ca oricând, accentul pe constrângerile ideologice; sub conducerea lui Jdanov s-a desfăşurat ofensiva împotriva creaţiilor spirituale care aveau influenţe străine şi prezentau semne de „decadenţă occidentală”, au fost interzise căsătoriile cu străinii şi au continuat epurările politice. Nu în ultimul rând, Stalin a încercat reformarea structurilor politice ale URSS, într-un sens care să-l avantajeze. În octombrie 1952, la Congresul al XIX-lea al PC, Biroul Politic a fost înlocuit cu un Prezidiu de 36 de persoane, mult mai greoi în luarea deciziilor, iar numărul membrilor CC s-a dublat. Prin aceste reforme, Stalin dorea să diminueze şi mai mult influenţa colegilor săi şi să se înconjoare de nou veniţi, mai uşor de manipulat.

Jdanov

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (3)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în relaţiile internaţionale în perioada interbelică

Sfârşitul războiului şi dificultăţile în plan internaţional

Rusia a ieşit din primul război mondial prin pacea încheiată cu Germania de la Brest Litovsk, din martie 1918; consecinţa directă a fost încordarea relaţiilor cu foştii aliaţi – Franţa şi Marea Britanie – cu care convenise să nu încheie pace separată. La această situaţie s-a adăugat reacţia noilor autorităţi de la Petrograd faţă de statele „capitaliste” şi „imperialiste”. În aceste condiţii, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la conferinţa păcii de la Paris şi care nu avea relaţii diplomatice normale cu statele europene.

Una dintre dilemele politicii externe ruseşti în perioada anilor 20 a fost reacţia faţă de mişcările socialiste europene; pe de o parte diplomaţia sovietică avea nevoie de relaţii diplomatice normale cu statele de pe continent, pe de altă parte nu putea abandona sprijinul dat partidelor comuniste, care destabilizau situaţia internă în statele respective (vezi cazul României). Pe acest fond s-au format două tabere, coagulate în jurul a două personalităţi:
1. Stalin – partizanul ideii socialismului într-o singură ţară
2. Troţki – adeptul ideii de revoluţie permanentă

Spre sfârşitul anilor 20 această dilemă s-a rezolvat prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional intereselor statului sovietic; în această direcţie, un rol deosebit l-a avut Internaţionala a III-a comunistă.

În pofida discursurilor paşnice şi neangajante ale noilor lideri de la Petrograd, sfîrşitul războiului mondial a coincis, pentru Rusia, cu un conflict local, de o importanţă, însă, europeană; este vorba de războiul cu Polonia. Statul polonez, proaspăt reapărut pe harta Europei, avea pretenţii pentru graniţe întinse cât mai spre est, încercând să profite de neparticiparea Rusiei la Conferinţa de la Paris şi de relaţiile tensionate cu Franţa şi Anglia. Comisia Aliată nu a putut, însă, să se pună de acord pentru a rezolva cererile Poloniei, astfel încât conducerea de la Varşovia a decis să ocupe Galiţia Orientală. Profitând de dificultăţile prin care trecea Rusia (avea o conducere nerecunoscută în plan internaţional, se confrunta cu o profundă criza economică şi socială, era antrenată în războiul civil, iar armata nu mai era una omogenă) Polonia a ocupat, până în mai 1919, un teritoriu extins, ce ajungea la Minsk. În decembrie 1919, Rusia a propus Poloniei încheierea păcii, promiţându-i în schimb garantarea independenţei şi a suveranităţii pe teritoriile ocupate. Polonia a respins oferta şi a continuat seria victoriilor, ce au culminat cu ocuparea Kievului, în mai 1920. Armata rusă a revenit, însă spectaculos şi a respins toate atacurile polonezilor (ruşii au ajuns foarte aproape de Varşovia). În aceste condiţii, în iulie 1920, polonezii au cerut sprijinul aliaţilor. Pentru a rezolva criza din Orient, care putea căpăta accente periculoase pentru tot continentul (se vorbea atunci cu mare teamă de victoria Rusiei şi de bolşevizarea jumătăţii estice a continentului), Anglia, ieşită din corzile Conferinţei de la Paris, a propus, prin vocea lordului Curzon, autorităţilor de la Petrograd să încheie armistiţiu cu Polonia şi apoi să participe la o conferinţă comună. 

George Curzon

Rusia a respins, însă, medierea Angliei. Speriată de eventualitatea victoriei comuniştilor în estul Europei (vezi şi cazul Ungariei), Franţa a încurajat rezistenţa Poloniei prin trimiterea câtorva sute de soldaţi, astfel că din august 1920 armata poloneză preia ofensiva. În cele din urmă, cele două state, slăbite după război şi dornice să încheie cât mai rapid pacea, au ajuns la o înţelegere, concretizată prin tratatul de la Riga, din martie 1921. Prin acest tratat, Rusia intra în posesia unui teritoriu de 150 de km la est de linia Curzon, lăsând Poloniei oraşele Liov şi Vilnius. Linia Curzon a fost o linie de demarcaţie între Polonia şi Rusia bolşevică, propusă pentru prima dată la 8 decembrie 1919, în declaraţia Consiliului Suprem Aliat. Cu mici variaţii, linia respecta traseul graniţei stabilite între Regatul Prusiei şi Rusia în 1797, cu ocazia celei de-a treia împărţiri a Poloniei.

Politica externă sovietică în anii ‘20

Prima provocare a Rusiei după război a fost de a-şi normaliza relaţiile cu principalele puteri europene, însă această normalizare depindea de rezolvarea problemei rambursării datoriilor Rusiei ţariste. Conferinţa internaţională de la Genova – aprilie-mai 1922 – care trebuia să rezolve toate chestiunile rămase în suspensie după terminarea conferinţei de la Paris, a fost un eşec, deoarece marile puteri aveau interese divergente. Pentru că URSS nu a ajuns la vreo înţelegere cu aceste state şi pentru că Germania continua să fie izolată, cele două au decis să se ajute reciproc, rodul discuţiilor fiind tratatul de la Rapallo, încheiat de cele două în 1922. Prin tratat, Germania şi URSS se recunoşteau reciproc, îşi anulau orice fel de datorii şi stabileau relaţii comerciale pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. Exista şi un protocol secret, prin care germanilor le era permisă întreţinerea de centre de instrucţie şi fabricarea de armament pe teritoriul URSS. Tratatul a fost prelungit în 1926 şi 1931.

Luând act de consolidarea regimului de la Petersburg, atât Franţa cât şi Marea Britanie au reluat relaţiile diplomatice cu URSS în 1924, recunoscând, astfel, de iure, noua conducere. Relaţiile cu cele două puteri au fost, însă, sinuoase. Conservatorii veniţi la putere în Marea Britanie au lansat ideea „pericolului roşu” şi au refuzat să ratifice acordul comercial încheiat cu URSS în 1924. În 1926, sindicatele sovietice s-au implicat în susţinerea greviştilor englezi, iar guvernul britanic a avut atunci motiv să acuze URSS de amestec în afacerile altui stat; consecinţa a fost anularea acordurilor comerciale cu Moscova şi ruperea relaţiilor diplomatice în mai 1927. Sovieticii au avut probleme şi cu francezii, care pretindeau în continuare despăgubiri de la statul rus, în contul războiului; în plus, raporturile apropiate pe care Franţa le-a dezvoltat cu statele din estul Europei, prin încercarea de a crea un „cordon sanitar” au contribuit la menţinerea unei stări de tensiune cu URSS.

Precizări importante pentru politica URSS au fost formulate în 1928 cu ocazia Congresului VI al Cominternului; cu acel prilej Stalin a formulat un set de principii printre care: refuzul colaborării cu social-democraţia (principal duşman al clasei muncitoare); lupta contra influenţei reformiste asupra clasei muncitoare; epurarea partidelor comuniste de toate elementele de dreapta. În acest fel, partidelor comuniste din străinătate li s-a impus o disciplină severă, prin subordonarea totală faţă de PCUS.

Pentru a mai îndulci raporturile cu Franţa şi Marea Britanie, URSS a semnat pactul Briand-Kellogg, din 1928 şi apoi a fost iniţiatoarea protocolului Litvinov din 1929 (semnat de Lituania, Estonia, Polonia, România), care condamna recurgerea la forţă pentru reglementarea diferendelor între sate.

Litvinov

Anii ‘30 şi ieşirea din izolare

Începutul anilor 30 a adus răsturnarea politicii de alianţe promovată până atunci de URSS. Ascensiunea nazismului în Germania şi propaganda agresivă a lui Hitler contra comunismului au determinat răcirea raporturilor cu Reichul şi apropierea de democraţiile Occidentale. În vara lui 1933, degradarea relaţiilor cu Germania s-a făcut simţită prin încetarea raporturilor militare speciale pe care cele două state le aveau din 1922. În decembrie 1933, Litvinov a expus noile orientări ale politicii externe a URSS, care prevedeau ca:
1. URSS să păstreze neutralitatea faţă de orice conflict
2. Să ducă o politică de conciliere faţă de Germania şi Japonia
3. Să ducă o politică de deschidere faţă de democraţiile occidentale
4. Să participe la securitatea colectivă

Drept urmare, în 1934, SUA, Cehoslovacia şi România au reluat relaţiile diplomatice cu URSS şi aceasta a fost acceptată în Liga Naţiunilor. În mai 1935, URSS a încheiat cu Franţa un Pact de asistenţă mutuală, care era, însă, puţin operativ deoarece nu era însoţit de o convenţie militară.

Anii 30 au adus o schimbare şi în perspectiva pe care liderii sovietici o aveau faţă de socialişti; pericolul de dreapta a determinat Moscova să susţină ideea creerii „fronturilor populare”, formate din comunişti şi socialişti pentru a prelua puterea. Ideea şi-a găsit expresie în cazul războiului civil din Spania 1936-1939, în timpul căruia URSS a susţinut efectiv forţele de stânga.

Spre finalul deceniului patru, URSS se găsea tot mai încercuită, atât prin semnarea acordului de neagresiune franco-german din 1938, care a fost interpretat la Moscova în sensul concesiilor făcute Germaniei în estul Europei, cât şi prin semnarea pactului Anticomintern între Germania, Japonia, Italia şi Spania. Eşecul negocierilor cu Franţa şi Marea Britanie, din iulie-august 1939, prin care URSS solicita posibilitatea intervenţiei armate în statele limitrofe dacă Germania le-ar fi atacat (încălcând astfel o zonă tampon a URSS) a dus la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939. Acesta era un pact de neagresiune cu o anexă secretă foarte importantă, prin care erau împărţite teritorii din estul Europei, de la Baltica la Marea Neagră şi constituia a doua înţelegere, după cea de la Rapallo, între Germania şi URSS, state cu regimuri politice antagonice.

pactul Ribbentrop-Molotov

va urma

Istoria Uniunii Sovietice (2)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

URSS în anii NEP-ului 1921-1928

Noua Politică Economică

În primăvara anului 1921, Congresul X al partidului a decis introducerea Noii Politici Economice în locul comunismului de război. Pentru puterea bolşevică nu exista altă soluţie de supravieţuire în condiţiile în care producţia industrială scăzuse la 20% din nivelul atins înainte de război, numărul muncitorilor scăzuse, se mai cultivau 2/3 din suprafeţele agricole, iar paritatea dolar – rublă era de 1 la 1200, în condiţiile în care în 1914 era de 1 la 2. Lenin a recomandat chiar introducerea NEP pentru că într-o ţară ca Rusia revoluţia socialistă nu putea fi victorioasă decât fie cu sprijinul altor revoluţii socialiste în alte ţări, ceea ce era greu de realizat la acel moment, fie prin compromisul dintre muncitori şi majoritatea ţărănească. În aceste condiţii, principalele trăsături ale NEP au fost reducerea cantităţilor de grâne predate statului, diferenţa rămasă putând fi vândută pe piaţa liberă şi libertatea mai mare acordată micii industrii şi comerţului. NEP se baza, aşadar, pe alianţa dintre muncitori şi ţărani şi promova o politică de dezvoltare echilibrată, în care industria şi agricultura trebuiau să se sprijine reciproc.

Acest tip de politică a dus la dezbateri interne în partid, conturându-se două opinii majore: de stânga, în frunte cu Troţki şi de dreapta în frunte cu Buharin. Troţki considera că prioritatea trebuie să o constituie industria, iar capitalurile necesare industrializării puteau fi obţinute doar prin pomparea de capitaluri din sectorul privat (agricultura) în sectorul industrial. Buharin susţinea că un astfel de sistem ar sugruma agricultura, adică tocmai ramura care producea. El susţinea că trebuie să fie susţinute cu prioritate nevoile ţărănimii şi că ei trebuie încurajaţi să producă mai mult. Pe fondul acestei lipse de viziune şi a dezbaterilor teoretice, statul menţinea o industrie grea neproductivă, menţinea controlul asupra sistemului bancar şi dicta unui sector privat căruia nu îi permitea dezvoltarea. Ritmul lent al creşterii industriale a dus la creşterea şomajului, la tensiuni sociale şi la creşterea corupţiei.

În acest context a fost lansată ideea revoluţiei la sate, ceea ce însemna, în fapt, nivelarea economică a ţărănimii; a început astfel prigoana împotriva ţăranilor înstăriţi (culaci), cărora li se luau proprietăţile şi bunurile. Efectele imediate s-au reflectat în scăderea productivităţii şi în limitarea cantităţilor de cereale (culacii erau cei care asigurau producţia de bază). În plus, statul plătea foarte puţin pentru produsele agricole, astfel încât, ţăranii preferau să nu vândă, ci să consume ei înşişi produsele.

Luptele politice din anii ‘20

După preluarea conducerii, Stalin se găsea într-o poziţie dificilă, deoarece autoritatea sa nu era de necontestat şi nici unanim recunoscută. Pentru a-şi asigura controlul asupra partidului şi pentru a se impune ca lider, el a început să-şi neutralizeze şi să-şi elimine adversarii, primul fiind Troţki. Acesta a fost creatorul unui curent în cadrul mişcării de stânga, numit „troţkism”, prin care apăra ideea revoluţiei proletare şi susţinea că în statele în care revoluţia nu triumfase deja, era necesar ca proletariatul să acţioneze. Troţki credea că URSS nu va fi capabilă să facă faţă presiunilor statelor capitaliste dacă nu vor izbucni revoluţii socialiste şi în alte ţări. Această teorie a „revoluţiei permanente” se afla în opoziţie cu teoria lui Stalin, care se rezuma în deviza „socialismul într-o singură ţară”. Această exprese a fost lansată ca slogan în 1924 şi apoi a fost dezvoltată de Buharin în timpul Congresului XIV al PC, din 1925. Aflată în evidentă contradicţie cu ideea internaţionalismului, promovată de Lenin, teoria lui Stalin susţinea posibilitatea aplicării socialismului doar în URSS, cunoscând eşecul „mişcărilor revoluţionare” din Europa, de la începutul anilor 20. Lupta contra lui Troţki a putut fi justificată public de Stalin, începând cu 1924, atunci când au apărut Lecţiile din octombrie, în care Troţki acuza liderii partidului de trădarea Revoluţiei. Propaganda sovietică, instrumentată de Stalin, a început o campanie dură împotriva lui Troţki, acuzat de deviaţionism, el fiind nevoit să demisioneze din postul de Comisar al poporului pentru război.

Troţki

Din 1925 au apărut, însă probleme şi în alianţa antitroţkistă; Stalin a intrat în polemică cu tovarăşii săi de drum: Zinoviev şi Kamenev pe tema căilor de dezvoltare a URSS şi a politicii faţă de ţărănime. Stalin susţinea teoria lui Buharin, care se putea rezuma sub formula „ţărani îmbăgăţiţi-vă!”, iar Zinoviev se declara împotriva acestui concept. În condiţiile disputei, Zinoviev a fost destituit din postul său şi înlocuit cu Kirov, un apropiat al lui Stalin. Dându-şi seama de strategia secretarului general, cei trei disidenţi Troţki, Kamenev şi Zinoviev au format „opoziţia unită”, un grup, însă eterogen ce nu a reuşit să influeneze masa membrilor de partid. În octombrie 1926, Plenara CC i-a sancţionat pe fracţionişti: Troţki şi Kamenev fiind excluşi din Biroul Politic, iar Zinoviev îndepărtat de la preşedenţia Kominternului. Ultima încercare a opoziţiei de a mai schimba ceva a fost în 1927. Cei trei au elaborat un program de reforme, cerând viitorului CC să fie mai strâns legat de mase şi independent de aparatul de partid. CC a refuzat difuzarea acestui program, opozanţii au încercat să-l tipărescă, iar autorităţile s-au folosit de acest pretext pentru a distruge opoziţia. Plenara CC i-a exclus pe Troţki şi Zinoviev din CC, iar apoi din partid, iar pe Kamenev doar din CC.

Pentru a înfrânge toate elementele opoziţiei, Plenara din 1928 a anunţat descoperirea unei organizaţii de sabotaj industrial. Au fost 53 de acuzaţi, toţi „specialişti burghezi”, care au apărut într-un proces public, ce avea puterea de exemplu. Acest simulacru de proces a produs un nou mit, al sabotorului, aflat în slujba străinătăţii. „Mitul sabotorului”, alături de altele precum „complotul culacilor” sau „devirea spre dreapta” au fost create pentru a elimina adversarii lui Stalin şi pentru a-i creşte puterea şi controlul acestuia asupra statului şi a societăţii.

Buharin

Ultima mare bătălie politică s-a dat cu Buharin. Acesta a publicat un articol intitulat „Notele unui economist”, prin care pleda pentru redeschiderea pieţelor, creşterea preţurilor de cumpărare a cerealelor, industrializarea planificată ştiinţific. Programul nu a fost decât un pretext potrivit pentru Stalin de a-şi elimina şi acest „partener”, care avea o voce distinctă şi tot mai puternică în partid. Stalin a lansat atunci mitul „devierii de dreapta”, adică a pericolului instaurării capitalismului în Rusia. Tezele lui Buharin au fost condamnate de Plenara CC, iar în mai 1929 el a pierdut funcţia de redactor şef al ziarului „Pravda” şi de preşedinte al Kominternului. Cu acea ocazie, au fost excluşi 170.000 de membri acuzaţi de asociere cu elementele capitaliste, toţi fiind obligaţi să-şi facă autocritica.

Anii 30 şi impunerea modelului stalinist

Către consolidarea puterii personale

Nemulţumirile şi neîmplinirile faţă de „performanţele” statului sovietic condus de Stalin deveneau tot mai vizibile, iar Congresul XVII al PCUS a scos la suprafaţă aceste tensiuni; au părut divergenţe de păreri între partizanii ideii de super-industrializare (Stalin şi Molotov) şi cei care doreau o creştere echitabilă şi realistă (Kirov). Au existat şi nemulţumiri ale unor membri ai CC, mai ales a secretarilor comitetelor regionale şi centrale, care i-au propus lui Kirov să preia funcţia de secretar general. Pentru că deja Kirov, membru al Biroului Politic, devenea un adevărat lider al opoziţiei în formare, în decembrie 1934 el a fost asasinat. Deşi nu au existat probe, mulţi au fost de părere că însuşi Stalin ar fi fost în spatele crimei. Asasinarea lui Kirov a dat ocazia secretarului general să declanşeze un nou val de represiune asupra elitelor „contrarevoluţionare”, care ar fi acţionat contra lui Kirov. A fost aplicată pedeapsa cu moartea fără drept de apel sau recurs, au fost expulzaţi sute de opozanţi şi au fost expulzaţi străinii.

Sergei Kirov

De altfel, încă din 1933 Comitetul Central a decretat o campanie de epurări în cadrul PC, care trebuia să ducă la înlăturarea tuturor celor care se bucurau de o popularitate prea mare în rândul populaţiei; pentru a-i elimina pe aceşti oameni nu era suficient doar să îi trimită în Gulag sau să îi execute, ci trebuia să îi discrediteze public, trebuau determinaţi să îşi facă autocritica şi să recunoască greşeli imaginare. În campania de epurări din anii 30 au existat patru procese exemplare la Moscova: a celor 16 din august 1936, a celor 17 din ianuarie 1937, a generalilor din Armata Roşie din iunie 1937 şi a celor 21 din martie 1938. În 1936 a început procesul public al liderilor opoziţiei (Zinoviev, Kamenev, Smirnov), numit procesul centrului terorist troţkisto-zinovist; celor încriminaţi nu li s-a adus nici o probă, nici o dovadă, totul bazându-se pe declaraţiile şi recunoaşterea acuzaţiilor, obţinute în condiţii de teroare; ei au recunoscut legăturile cu Troţki, participarea la asasinarea lui Kirov, comploturi contra lui Stalin; toţi au fost executaţi imediat. Acest proces a fost un eveniment spectacol destinat să demonstreze ce pot păţi cei care se opun regimului. În ianuarie 1937 a început procesul numit al centrului antisovietic troţkist de rezervă, în timpul căruia au fost acuzaţi 17 membrii marcanţi. Până la sfârşitul lui 1937 au fost, de altfel, arestaţi toţi membrii opoziţiei, indiferent de concepţia la care aderau: troţkistă, zinoviistă, etc. Tot în 1937 a început epurarea armatei: au dispărut 75 din cei 80 de membri ai Consiliului Militar Suprem şi 35 000 din cei 80000 de ofiţeri; ei au fost acuzaţi de conspiraţii anticomuniste. Ultimul proces, intitulat procesul blocului dreptei şi a troţkiştilor antisovietici s-a derulat în 1938, acuzaţiile fiind în principiu aceleaşi cu cele din procesele anterioare. Concomitent a fost declanşată lupta împotriva mişcărilor naţionale de pe teritoriul URSS şi un număr mare de savanţi, istorici, scriitori, publicişti au fost acuzaţi de apărarea unor puncte de vedere străine sau ostile marxismului, ei fiind arestaţi şi deportaţi. Dimensiunea represiunii este sugestivă doar dacă amintim că în 1937 populaţia Gulagului a crescut la 700.000 de persoane.

Procesele moscovite au contribuit la construcţia totalitarismului stalinist; ele şi-au propus întărirea controlului asupra aparatului PC, eliminarea vechilor bolşevici şi a cadrelor care puteau constitui prin popularitate sau competenţă un pericol pentru Stalin. Aparatul de stat şi partid urma să cuprindă doar cadre fidele lui Stalin, iar marele conducător trebuia să controleze până la detaliu societatea şi să stăpânească nemulţumirile provocate de criza economică şi eşecul NEP-ului. În aceste condiţii, el avea nevoie să găsească vinovaţi pentru ai prezenta poporului şi pentru a-i face responsabili de tot răul din societate. Nu în ultimul rând aceste procese desfăşurate în piaţa publică şi transmise la radio aveau putere de exemplu pentru cei care ar fi încercat să defecteze sistemul.

Stalinismul

Stalinismul nu a fost o construcţie teoretică şi nu a avut caracterul unei doctrine politice clasice, ci a reieşit mai degrabă din maniera de conducere a lui Stalin. Stalinismul nu mai avea aproape nimic în comun cu comunismul gândit de Lenin şi se întemeia pe fetişizarea statului, pe naţionalism şi pe cultul conducătorului. Stalin dorea un stat puternic, autoritar, exalta munca şi mai ales stahanovismul. Încuraja xenofobia şi condamna egalitatea (societatea trebuia să se adapteze normelor de distribuţie a bogăţiei, în funcţie de contribuţia fiecărei clase; în aceste condiţii, traiul birocraţiei trebuia să fie cel mai bun). Între practicile staliniste putem enumera: eliminarea tuturor opozanţilor reali sau imaginari, deportarea în Gulag, manipularea, procesele exemplare bazate pe arbitrariu, impunerea regimului militarist, desfăşurarea unei propagande active şi manipularea populaţiei prin intermediul serviciilor secrete. Pentru Stalin poporul putea să fie sărac, dacă statul era bogat.

Stalin

În anii 30 el nu a făcut altceva decât să vândă iluzii occidentalilor. În pofida foametei şi a problemelor grave, din 1934 URSS şi-a descris graniţele pentru turişti; astfel, în al treilea an de foamete endemică, au apărut hoteluri la standarde înalte, cu produse de import în magazinele proprii; personalul era bine pregătit, iar turiştii aveau la dispoziţie maşini de ultimă generaţie ca Lincoln sau Fiat. Pentru a demonstra că economia sovietică era una performantă, ei erau duşi în ferme model, special pregătite, astfel încât plecau cu o imagine idilică şi evident distorsionată asupra societăţii sovietice.

Stalin a creat un aparat administrativ central bazat pe disciplină, frică şi recompensă (celebrele favoruri pentru nomenclaturişti). Cu toţii îi acceptau raţionamentele şi deciziile şi nu îşi permiteau să pună problema dacă greşeşte. În caz de eşec, trebuiau găsiţi vinovaţii care nu aplicaseră corect indicaţiile lui Stalin, chiar dacă de multe ori, deciziile lui erau ele cele eronate.

Problemele economice ale anilor ‘30

În 1927 economia îşi revenise la parametri de dinaintea războiului, însă guvernul era nemulţumit că principalii beneficiari ai NEP-ului deţineau ¾ din comerţul cu amănuntul, iar culacii „capitalişti” se îmbogăţiseră din agricultură. Şi cum legătura dintre proletariat şi ţărănime părea să se destrame, singurul curs posibil, în viziunea lui Stalin, era restaurarea forţată a acestei legături, era aducerea la acelaşi numitor a agriculturii „capitaliste” şi a industriei „socialiste”.

Criza de grâne din 1928-29, de care se făceau responsabili tocmai culacii proprietari de pământ, a dus la ideea colectivizării pe scară largă. S-a stabilit că până în 1933 trebuiau colectivizate 20 % din gospodăriile ţărăneşti şi trebuiau create Asociaţiile de exploatare agricolă în comun – TOZ. În fapt, aceast proces a fost mai mult o luptă a statului contra micilor proprietăţi rurale, luptă ce s-a finalizat cu 1,8 milioane de ţărani deportaţi şi 6 milioane de ţărani morţi de foame. În 1929 s-a format o comisie, în frunte cu Molotov, care a împărţit culacii în trei categorii: I. Cei angajaţi activ în contrarevoluţie (trebuiau arestaţi, deportaţi, împuşcaţi), II. Exploatatorii – arestaţi şi deportaţi, III. cei loiali regimului – arestaţi şi transferaţi pe soluri care necesitau ameliorări. Aceste acţiuni deveneau arbitrare şi luau aspectul unor reglări de conturi, în condiţiile în care nu exista o definiţie clară a culacului şi trebuia respectată cifra de la centru, care spunea că între 3-5 % din gospodriile ţărăneşti erau culaci. Procesul s-a derulat concomitent cu cel de constituire al colhozurilor. Ţăranii erau obligaţi să intre în colhoz şi erau ameninţaţi cu deportările şi moartea dacă nu se supuneau ordinelor. Celor care se împotriveau li se impuneau mai întăi impozite foarte mari pe pământ şi li se cerea să dea statului cote de cereale greu de atins.

Molotov

De suferit a avut şi industria căreia i-au fost fixate obiective fanteziste, ca urmare a întrecerii socialiste. Au fost deschise sute de şantiere, dar investiţiile au rămas neînsemnate. Au fost iniţiate campanii contra „cadrelor burgheze”, în urma cărora, zeci de mii de funcţionari au fost destituiţi. A apărut şi mitul sabotajului industrial, prin care trebuiau eliminaţi vechii specialişti, formaţi în Vechiul Regim şi aduşi oameni noi, de încredere pentru regim şi care nu se opuneau planurilor fanteziste. S-au produs mutaţii şi în cadrul muncitorimii: cei experimentaţi au luat funcţii de conducere sau au trecut în administraţie, iar cei care i-au înlocuit proveneau mai ales din rândul ţăranilor care fugeau de colectivizare şi care nu erau calificaţi şi nici adaptaţi rigorilor vieţii de la oraş. Au apărut, astfel, fenomene negative ca absenteismul, instabilitatea personalului, huliagnismul, producţia deficitară, creşterea numărului de accidente de muncă.

Întrecerea socialistă, prin care fabricile şi colhozurile raportau producţii enorme - în cea mai mare parte nerealiste – a atins culmea în august 1935 când a apărut mişcarea stahanovistă (minerul Stahanov a extras 102 tone de cărbune, adică de 14 ori norma).

Rezultatele acestui tip de economie au fost: inflaţia puternică, încurajarea unor investiţii gigantice în dauna ameliorării nivelului de trai al populaţiei, creşterea productivităţii ca urmare a presiunii cu caracter represiv şi nu a tehnologizării. Ca efecte ale tipului de economie practicată în anii 30 s-a constatat:

1. creşterea numărului şi a dimensiunii oraşelor, dar şi „ruralizarea” lor (între 1926 şi 1939 numărul oraşelor a crescut de la 700 la 1200, iar populaţia urbană de la 26 milioane la 59 milioane)

2. afluxul mare de mână de lucru necalificată a dus la indisciplina muncii şi la scăderea calităţii producţiei

3. impunerea revoluţiei de sus, aplicată de stat societăţii a generat ca fenomen expansiunea aparatului birocratic, care controla aplicarea măsurilor partidului, creşterea rolului poliţiei politice şi generalizarea terorii.


va urma

Istoria Uniunii Sovietice (1)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

„Revoluţiile” din 1917 şi formarea imperiului sovietic

Revoluţia din februarie – zorii unei noi epoci

Statul şi societatea rusă se confruntau de multă vreme cu probleme structurale, care au produs crize la toate nivelurile:
‐ social: populaţia era analfabetă, fără pământ, se perpetuau practici de tip feudal, nu existau măsuri de protecţie socială, existau diferenţe prea mari între categoriile sociale
‐ economic: Rusia era un stat preponderent agrar, dar agricultura era rudimentară, folosea mijloace învechite şi asigura doar producţia de consum imediat; industria era slab dezvoltată şi nu putea susţine o economie concurenţială
‐ moral: populaţia era debusolată, autoritatea ţarului dispăruse, imaginea casei regale se erodase constant, iar clasa politică nu putea oferi speranţa rezolvării acestor probleme

Întreita criza era amplificată de război, care semănase foamete, distrugeri şi pierderi umane. Întreruperile constante ale alimentării cu pâine erau puse pe seama sabotajului speculanţilor şi capitaliştilor, în majoritate evrei şi germani, fapt ce irita şi mai mult spiritele. Pe 23 februarie/8 martie era ziua internaţională a femeii, iar femeile din Petrograd au organizat o manifestaţie. Au participat doamne din înalta societate şi studente, tonul fiind unul optimist şi degajat, iar cererile concentrându-se pe obţinerea drepturilor egale. Lucrurile s-au schimbat după-amiază, când s-au alăturat şi muncitoarele venite să protesteze faţă de lipsa pâinii, până seara adunându-se circa 100.000 de oameni care cereau căderea ţarului. Lipsa unor măsuri dure din partea autorităţilor şi vremea destul de caldă i-au determinat pe locuitorii capitalei să iasă în număr tot mai mare, pe 25 februarie 200.000 de muncitori blocând oraşul. Nimeni în epocă, nici măcar socialiştii nu priveau spre evenimente ca spre o revoluţie, ci o considerau mai curând o dezordine provocată de muncitori, care urmau să se întoarcă în fabrici imediat ce guvernul le dădea porţia de pâine. Evenimentele, contrar lucrărilor de propagandă, i-au prins pe socialişti total nepregătiţi şi dezorganizaţi, fapt vizibil în lipsa lor de reacţie.

Ţarul era plecat încă de pe 22 februarie la Mogilev şi era rupt complet de realităţi. Miniştrii i-au ascuns situaţia din Petrograd, iar Khabalov – Şeful Districtului Militar Petrograd – nu i-a transmis nici o informaţie despre evenimente, de ruşine că nu putuse ţine situaţia sub control. Ordinul ţarului de lichidare a tulburărilor de stradă nu a putut fi îndeplinit deoarece trupele (soldaţii şi ofiţerii tineri) consimţeau la cererile demonstranţilor, fiind cu toţii din clasele de jos, cele mai afectate. Cu ajutorul acestor trupe demonstranţii s-au organizat şi au primit peste 100.000 de arme.

Tarul Nicholas II

Caracterul demonstraţiei s-a schimbat odată cu ziua de 27 februarie, când peste 8000 de deţinuţi, majoritatea criminali de drept comun au fost eliberaţi. Acţiunile au început să capete un caracter violent, cererile sociale lăsând locul devastărilor, abuzurilor, focurilor de armă şi marşurilor.

Demonstranţii s-au organizat în Sovietul deputaţilor muncitori şi soldaţi din Petrograd, în timp ce deputaţii moderaţi ai Dumei au format Comitetul temporar al Dumei, condus de Kerenski. Liderii sovietului, deşi emanaţie a străzii, nu aveau certitudinea propriei autorităţi asupra maselor, se temeau de mase şi se temeau ca odată ajunşi la putere, toată furia populaţiei se va abate asupra lor. Din acest motiv, ei nu doreau să îşi asume puterea, ci încercau să împingă spre guvernare Comitetul Dumei, care avea experienţă politică şi asupra căruia puteau face presiuni pentru realizarea unor reforme. Troţki numea acestă situaţie „paradoxul lui februarie” – în urma unei revoluţii făcută în stradă, guvernul s-a decis în saloane.

Astfel, la 1 martie 1917 s-a format un nou guvern condus de Lvov, din care doar Kerenski era membru şi al Executivului Sovietului şi al Comitetului Dumei, el ocupând portofoliul Justiţiei. Kerenski era membru al Partidului Revoluţionarilor socialişti, fără, însă a avea vederi de stânga, şi era singurul membru al guvernului asumat şi de demonstranţi, care îl considerau omul lor. Lipsit de sprijin, ţarul Nicolae a abdicat, iar succesorul lui, Mihail a fost sfătuit de noul guvern să nu accepte succesiunea pentru a nu duce ţara la război civil.

În teritoriu vestea revoluţiei şi a înlăturării ţarilor a ajuns greu şi atunci când a ajuns a produs spaimă în rândul ţăranilor. Abia după ce au fost înlăturate structurile locale de putere fidele ţarului oamenii au putut să se manifeste în public.

Revolta din februarie a căpătat treptat sens, fiind orientată împotriva ţarului şi a dinastiei. Au fost arse pretutindeni portretele suveranilor, soldaţii au trimis la Petrograd medaliile din argint pentru a fi topite şi folosite pentru „bunăstarea oamenilor”, cei cu nume ca Romanov, Nemets sau Rasputin au cerut schimbarea lor şi au fost lansate o serie de pamflete, piese şi filme, cele mai multe cu caracter pornografic, care arătau decadenţa curţii ruseşti şi conturând o imagine diabolică a Romanovilor.

Noul guvern a funcţionat între 2 martie şi 5 mai 1917, principalele probleme fiind războiul şi stabilirea controlului în teritoriu. Aceasta era marea provocare pentru noile autorităţi, deoarece singura forţă reală în stat erau sovietele, care se bucurau de susţinere populară. La centru existau două structuri de putere: liberalii şi socialiştii care îşi disputau influenţa, însă lucrurile se complicau în teritoriu deoarece aceste două structuri colaborau în comitete civice ce puteau fi cu greu controlate. Una din problemele majore ale guvernului era că nu avea legitimitatea dată de alegeri, el însuşi fiind conştient de aceste limite şi susţinând că nu va conduce decât până la alegerea Constituantei. Însă, tot el a amânat de trei ori alegerile (în iunie, septembrie şi noiembrie), motivul fiind teama de reacţia oamenilor şi de faptul că lipsa unor structuri în teritoriu puteau duce la pierderea puterii.

Peste tot în ţară era haos. Ţăranii cereau pământ, organizau revolte şi incendiau conacele aristocraţilor, în timp ce Lvov susţinea că problema trebuia rezolvată printr-o lege agrară dată de Constituantă. Au fost organizate adunări ale ţăranilor, pseudo-guverne care dădeau „legi” ce înlocuiau şi funcţionau în locul celor elaborate de guvernul central. Existau mişcări similare şi ale muncitorilor, între jumătatea lui aprilie şi luna iulie peste 500.000 de muncitori au ieşit în stradă. De frica lor, mulţi angajatori le-au acceptat cererile fără să aştepte reglementări de la guvern. Muncitorii au format structuri militare – Gărzi Roşii – care dublau structurile statului şi care erau subordonate sovietelor.

Pe fondul agitaţiilor de stradă, la 5 mai s-a format un nou guvern în care au intrat şi şase sovietici (din cei 16 membri), pentru a asigura credibilitate executivului. În noul guvern, Kerenski a deţinut portofoliul Războiului.

Kerenski

În martie 1917, Lenin a revenit din exil hotărât să treacă la organizarea celei de-a doua revoluţii, cea socialistă. El a sintetizat această viziune în „Tezele din aprilie”, în care pleda pentru ieşirea din război, pentru distribuirea pământurilor către ţărani, pentru preluarea uzinelor de către muncitori şi proclamarea republicii sovietelor. Ideile lui Lenin nu au fost agreate la început nici de bolşevici. La conferinţa din martie, s-a adoptat punctul de vedere al lui Stalin şi Kamenev, care susţineau condiţionat guvernul şi militau pentru continuarea războiului deoarece trebuia să existe o etapă intermediară până la impunerea socialismului. La începutul verii, bolşevicii au adoptat, însă, punctul de vedere al lui Lenin şi au decis să-şi asocieze imaginea cu sovietele, să le susţină acţiunile şi să organizeze manifestaţii în care să ceară „toată puterea în mâinile sovietelor”. În iulie, Lenin a încercat să profite de revoltele din Petrograd şi a pus la cale un plan de preluare a puterii, dar intervenţia cazacilor i-a împiedicat acţiunea. Degringolada completă din societate a fost pusă de guvern în seama bolşevicilor împotriva cărora au început persecuţiile. Ca urmare, Troţki a fost închis, iar Lenin s-a refugiat în Finlanda. Persecuţii a suportat şi populaţia civilă: muncitorii au fost dezarmaţi, agitatorii închişi, a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea şi s-au dat ordine prin care soldaţii dezertori trebuiau împuşcaţi.

Decizia neinspirată şi lipsită de temei a guvernului de a organiza o ofensivă împotriva armatei germane în iulie 1917, deşi armata rusă era nepregătită şi dezorganizată a dus la o înfrângere usturătoare şi la pierderea a 400.000 de soldaţi. Atacul ratat a aruncat majoritatea populaţiei în braţele bolşevicilor care cereau pace, a declanşat o criză politică şi a determinat căderea guvernului, în octombrie/noiembrie 1917.

Pe 7 iulie, Kerenski, văzut ca om providenţial, agreat de mulţime şi de guvern, capabil de reconciliere politică şi naţională, a preluat funcţia de premier. Cu toate acestea, vara lui 1917 a dus la distanţarea ireversibilă a grupărilor de stânga şi dreapta din guvern, fiecare propunând căi diferite de parcurs pentru Rusia. De cealaltă parte, bolşevicii au început să controleze tot mai mult sovietele, care fuseseră iniţial structuri democratice (deciziile lor bazându-se pe votul adunărilor). Tendinţa liderilor lor de a le organiza ca structuri birocratice i-a îndepărtat pe muncitori şi i-a aruncat în braţele bolşevicilor, care propuneau conduceri colective. Lenin a ştiut cum să folosească imaginea şi potenţialul sovietelor pentru a prelua puterea. El a susţinut ideea „puterea în mâinile sovietelor”, prin care de fapt înţelegea puterea în mâinile partidului, în măsura în care sovietele erau controlate tot mai mult de bolşevici. Aceasta a lăsat impresia maselor că ele însele deţin puterea şi a dat legitimitate regimului bolşevic, chiar dacă el a fost impus prin lovitură de stat.

Lenin, Kamenev şi Zinoviev

Profund nemulţumit de faptul că liderii bolşevici rămaşi în Rusia erau dominaţi de perspectiva lui Kamenev, conform căreia nu venise timpul revoltei armate contra guvernului şi trebuia încercată mai întâi formarea unei alianţe de stânga, Lenin a revenit la Petrograd la 10 octombrie. El a avut o întâlnire cu membrii CC, împreună luând decizia organizării revoltei. Interesant este faptul că din cei 21 de membri al CC, doar 12 au fost prezenţi şi au votat pentru revoltă 10 (Kamenev şi Zinoviev au votat contra).

Declanşarea şi desfăşurarea „marii revoluţii din octombrie”

În ultimele săptămâni de guvernare Kerenski s-a comportat precum ţarul Nicolae. A refuzat să recunoască ameninţarea mişcărilor revoluţionare, s-a înconjurat de admiratori care i-au întărit credinţa că este conducătorul providenţial de care Rusia are nevoie, continua să creadă că are susţinerea poporului şi refuza să ia măsuri contra bolşevicilor. Una din greşelile fatale făcute de Kerenski a fost mutarea din capitală a garnizoanei care apăra Petrogradul pe frontul de nord. Unii ofiţeri au considerat atunci că guvernul vrea să părăsească Petrogradul, care ar fi căzut uşor sub autoritate germană. Pe acest fond, a apărut Comitetul Militar Revoluţionar, care avea drept scop apărarea revoluţiei de germani şi de contra-revoluţie. Pierzând controlul asupra garnizoanei centrale, poziţia guvernul a devenit fragilă, iar revolta bolşevicilor a avut un rezultat previzibil.

La insurgenţa care a însoţit lovitura de stat au participat aproape 10.000 de oameni, mişcarea fiind ridicată de propaganda bolşevică la rangul de revoluţie. După demisia lui Kerenski s-a format un nou guvern - Consiliul Comisarilor Poporului - condus de Lenin, compus din 14 comisari, printre care se afla şi Stalin (Comisarul poporului pentru naţionalităţi).

Nimeni în epocă nu dădea noului regim mai mult de câteva zile de trăit. Nu a existat o rezistenţă militară, iar liderii celorlalte partide erau atât de convinşi că noua putere va cădea singură, încât nu au făcut nimic pentru a i se opune. Pe de altă parte, nici bolşevicii nu au avut un plan de guvernare bine stabilit. Ei s-au orientat în funcţie de evenimente şi s-au bazat pe intuiţia politică a lui Lenin.

Pentru a prelua puterea şi în teritoriu, Bolşevicii au încurajat revoltele locale, aspectul general al Rusiei în octombrie- noiembrie fiind de haos generalizat.

Guvernul lui Lenin. Comunismul de război

În primele luni de guvernare deciziile de partid se confundau cu cele de stat, iar întrunirile bolşevicilor erau mai degrabă conspirative. Ei nu se puteau obişnui cu noul statut de oameni de stat şi acţionau în continuare ca ilegalişti. De aici a rezultat şi atmosfera de perpetuă revoluţie din primii ani de după 1917.

Prima măsură luată de noul regim bolşevic a fost „Decretul asupra păcii”, care lansa ideea unei păci fără anexiuni şi despăgubiri. Bolşevicii considerau că războiul început în 1914 era unul al capitaliştilor imperialişti şi, în consecinţă, Rusia nu îşi mai găsea locul în conflict. A doua măsură a fost „Decretul asupra pământului”, prin care proprietatea privată asupra pământului era abolită fără despăgubiri; acest decret a adus în medie câte un hectar fiecărei familii, însă reforma era incompletă deoarece guvernul nu oferise şi mijloacele de protecţie eficiente. Bolşevicii au început apoi să distrugă – sub pretextul contra-revoluţiei – toate grupările care se opuneau regimului. Chiar şi Executivul sovietelor, acel parlament de tranziţie, pe care chipurile bolşevicii îl apăraseră, a fost transformat în obiect de decor, ce asigura doar legitimitatea noii puteri. Tot pentru legitimarea puterii şi pentru a lăsa impresia unui sistem constituţional, bolşevicii au convocat Adunarea Constituantă – 5 ianuarie 1918 – pentru a trece „Declaraţia drepturilor oamenilor muncii”, care proclama Rusia Republica Sovietelor şi adopta decretele Sovnarkom (guvernului) privind abolirea proprietăţii private, naţionalizarea băncilor etc.

În iunie 1918 s-au pus bazele Armatei Roşii, organizată pe baza recrutării generale, cu ofiţeri fideli noului regim; treptat Armata Roşie a devenit o forţă ce număra la 1920 – 5.5 milioane de soldaţi, faţă de cei 800 mii în 1918.

Între măsurile autoritare luate de bolşevici, care definesc comunismul de război (există încă dezbateri dacă acest comunism de război a reprezentat o politică economică reală sau doar un ansambu de măsuri disperate să câştige războiul civil cu orice preţ) se numără:
1. Suprimarea ziarelor burgheze
2. Controlul radioului şi al telegrafului
3. Arestarea politicienilor de opoziţie
4. Atacarea ţăranilor bogaţi
5. Rechiziţii forţate de grâu
6. Înfiinţarea poliţiei politice – CEKA, al cărui prim director a fost Felix Djerdjinski

Felix Djerdjinski

Perioada cuprinsă între sfârşitul lui 1917 şi 1919 a însemnat, totodată, instituirea aşanumitei Terori Roşii, prin care noua putere a reuşit să-şi impună controlul în stat şi societate. Teroarea a devenit o componentă esenţială a noului regim, însă această teroare a erupt de jos. A existat o luptă deschisă între clasa muncitoare şi burghezi (aici intrând industriaşi, studenţi, preoţi, etc), a existat o luptă a ţăranilor contra latifundiarilor, dar şi un conflict între muncitori şi ţărani, văzuţi ca potenţiali proprietari. Bolşevicii doar au încurajat, nu au fost şi creatorii aceastei terori de masă. Ridicările anarhice contra burgheziei, Bisericii, proprietarilor de pământ au fost apoi instituţionalizate prin decretele bolşevicilor, prin confiscări de bunuri şi arestări ale „contra-revoluţionarilor”. Sistemul CEKA, ca organ central al terorii, s-a impus abia după ce noua putere şi-a consolidat poziţiile, anarhia fiind înlocuită cu represiunea organizată de stat.

Războiul civil

Războiul civil este o sumă de conflicte cu mai multe componente. Cea mai cunoscută formă a războiului este cea în care adversarii au fost „roşii” şi „albii”, adică guvernul bolşevic şi guvernele antibolşevice din teritoriu (guvernele din Samara, Omsk, Arhanghelsk). În primul an de conflict nu a existat un front fix şi nu existau suficiente mijloace şi resurse umane de partea niciunei tabere. Se întâmpla ca un oraş sau o regiune să fie cucerită fără nicio luptă, iar unii soldaţi (mulţi neinstruiţi) să fugă la auzul primului foc de armă. Din această cauză, mulţi comandanţi utilizau teroarea împotriva propriilor soldaţi sau prezentau denaturat acţiunile ofensive ca mari bătălii care i-ar fi încununat pe soldaţi. De aici a rămas un întreg folclor privind eroismul şi încrâncenarea luptelor. Armata albă – „Armata Voluntarilor” – din care făceau parte mai mulţi ofiţeri decât soldaţi şi civili, îşi propunea să restabilească vechea ordine în Rusia. Ea era condusă de doi generali: Alexeev şi Kornilov, fiecare cu altă viziune asupra căilor de realizare a acestei ordini. „Albii” nu au înţeles natura războiului în care s-au angajat. Ei s-au poziţionat ca într-un conflict de secol XIX, plasând armata deasupra politicii. Au neglijat importanţa atragerii populaţiei de partea lor şi s-au arătat inflexibili la cererile populaţiilor neruse. Ei aveau ca deviză „O Rusie mare, unită, indivizibilă”, care amintea de coordonatele stabilite de ţari. Eşecul lor stă în absenţa compromisului cu aceste naţiuni care aveau propriile aspiraţii şi pe teritoriul cărora „albii” aveau cele mai importante centre: Ucraina, Caucaz, Baltica.

Războiul civil a luat şi forma conflictelor dintre guvernul bolşevic şi anglo-americani, provocate de supărarea Aliaţilor că noul regim scoate Rusia din război, lăsând liber frontul de răsărit. În august 1918 trupele anglo-canadiene au intrat în Transcaucazia şi au ocupat Baku, francezii şi englezii au ocupat Arhanghelsk şi au susţinut guvernul de la Omsk al generalului Kolceak, iar francezii au debarcat la Odessa şi au sprijinit trupele armatei „albe” ale generalului Denikin. Implicarea armatelor occidentale în război nu a fost, însă decisivă deoarece statele se aflau la finalul unui război lung şi greu şi nu erau dispuse să lupte departe de casă pentru o cauză străină. Inclusiv în rândul liderilor democraţi existau diferite tabere faţă de războiul civil. Churchill, de exemplu, dorea o „cruciadă” împotriva comunismului, în timp ce alţii se temeau că victoria „albilor” va readuce în discuţie ambiţiile imperialiste ale Rusiei. Rezultatul a fost că occidentalii au trimis forţe armate reduse, cât să nu piardă contactul cu evenimentele şi influenţa în Rusia.

O a doua formă a războiului civil o reprezintă conflictele dintre „verzi” (ţăranii) şi taberele „roşilor” şi „albilor”. Ţăranii se opuneau măsurilor de naţionalizare şi rechiziţiilor făcute în numele efortului de război de bolşevici, dar nici nu puteau fi mulţumiţi de poziţia conservatoare şi elitistă a „dreptei”, care părea a apăra un regim opresiv, aşa cum fusese cel ţarist.

Nu în ultimul rând, a existat şi o dispută între „centru” şi „periferie”, între guvernul central şi liderii naţiunilor din vechiul imperiu. Prin „Declaraţia asupra popoarelor” bolşevicii au recunoscut egalitatea şi suveranitatea naţiunilor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare; în consecinţă, în câteva luni, polonezii, balticii, georgienii, armenii, românii şi-au proclamat independenţa. Numai că intenţiile noii puteri nu erau de a distruge imperiul, ci de a obţine sprijinul acestor popoare, până la mometul consolidării puterii. Odată câştigat controlul asupra instituţiilor statului, Lenin şi camarazii săi s-au întors împotriva acestor tendinţe centrifuge şi implicit împotriva propriilor declaraţii.

Formarea unui nou imperiu: organizarea statului şi partidului

Încheierea războiului civil şi a procesului de subordonare a instituţiilor centrale şi locale a lăsat loc, la începutul anilor 20, luptelor pentru putere şi disputelor privind calea pe care noul stat avea să o urmeze. În aprilie 1922, la Congresul PC, Stalin a devenit Secretar general, funcţie care până atunci era nesemnificativă în structura aparatului de partid. Însă, odată cu îmbolnăvirea lui Lenin, Stalin a devenit elementul cheie în partid deoarece, ca Secretar general, numea în funcţii oameni apropiaţi lui, pe susţinerea cărora se putea baza în viitor.

Stalin secretar general

Ruptura dintre Lenin şi Stalin era tot mai vizibilă în 1922 şi ea era generată în mare măsură de maniera diferită în care cei doi vedeau organizarea statului. Stalin dorea crearea Republicii Federative Ruse, care să includă toate celelalte formaţiuni naţionale şi nu agrea proiectul lui Lenin, care propunea constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În cele din urmă, proiectul lui Lenin s-a impus, partidul fiind conştient de limitele puterii sale şi de dificultăţile provocate de eventualele mişcări de independenţă. La 30 decembrie 1922 a fost proclamată URSS, care se constituia pe baza egalităţii în drepturi a Rep. Sovietice Federative Socialiste Ruseşti (constituită la 10 iulie 1918), cu celelalte republici. URSS a fost în teorie un stat federal, compus la început din RSFSR, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia. În 1925 i s-au alăturat republicile Turkmenă şi Uzbecă, iar în 1929, Rep. Tadjikă. 

Partidul Comunist (devenit din 1923 singurul partid legal) era condus de: Congres – care reunea ansamblul delegaţilor şi care se întrunea o dată la 5 ani; Comitetul Central al P. C. – instituţie centrală ce conducea PC şi statul între congrese; Politbiroul – centrul executiv al CC al PC; Secretariatul CC – condus de secretar. Partidul a avut mai multe denumiri: între 1918-1925 s-a numit Partidul Comunist Panrus, între 1925-1952 P. Comunist Pansovietic şi din 1952 P. Comunist al Uniunii Sovietice.

În privinţa organelor de conducere ale statului, structura cuprindea:
1. Congresul sovietelor Uniunii
2. Comitetul executiv Central format din:
‐ Sovietul Uniunii, compus din 400 de membri, reprezentând republicile unionale proporţional cu populaţia lor
‐ Sovietul Naţionalităţilor, cu 130 de membri, câte 5 pentru fiecare republică 
3. Cele două îşi delegau puterile Prezidiului Comitetului Executiv Central şi Consiliului Comisarilor Poporului

În practică, separarea puterilor în stat nu a fost respectată niciodată, deoarece exista un singur partid politic recunoscut, al cărui Birou politic concentra toată puterea din stat, iar toţi înalţii funcţionari erau aleşi dintre activiştii superiori de partid.

Pe tărâm economic, în 1920, la Congresul partidului, s-a introdus conceptul de organizare ştiinţifică a economiei naţionale. Conform acestui concept se prevedea crearea unui plan economic unificat, în care industria grea trebuia dezvoltată cu prioritate, apoi atenţia trebuia îndreptată spre industria uşoară şi electrificarea pe scară largă. De altfel, Lenin lansa la sfârşitul lui 1920 celebra lozincă: „comunismul înseamnă puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări”. Tot ca reflex al conceptelor sale economice, în februarie 1921 s-a înfiinţat Comisia Generală pentru Planificarea de Stat (GOSPLAN).


va urma