Femeia-politician în România anilor ‘70

Cristina - Liana Olteanu

În blocul socialist, prezenţa feminină în politică nu a reprezentat punctul forte al vieţii publice[1]. România a fost o excepţie în acest spaţiu internaţional. Opţiunea P.C.R. pentru cooptarea femeii în politică s-a făcut la începutul anilor ‘70, când s-a mărit numărul de femei din C.C. al P.C.R. şi când au fost promovate, pentru prima dată, patru femei în Comitetul Executiv al partidului[2].


Gama proiectelor paternaliste de schimbare societală a femeii a fost imaginată în discursul oficial-propagandistic sub forma unei susţinute campanii feministe. De aceea, trebuie să distingem diferitele planuri ale acesteia:
· Scopul real al acesteia.
· Cum a fost imaginată - etape, ţinte.
· Ce reacţii interne şi externe a determinat.
· Ce factori instituţionali şi legislativi au fost implicaţi.
· Cum a fost definit rolul femeii.
· Care au fost personajele politice care au beneficiat de această campanie.

Chiar dacă anii ‘70 au însemnat pentru liderul Nicolae Ceauşescu o descoperire a „vocaţiei politice” a femeii, promovarea în instituţiile de conducere ale partidului şi în Marea Adunare Naţională, forul legislativ, s-a făcut strict pe baza unei cote-limită, care, din punct de vedere cantitativ, a fost invers proporţională cu puterea decizională a organismului: C.C. al P.C.R. (membru supleant sau plin), Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., Biroul Permanent. Singura femeie care a trecut pragul tuturor acestor nivele a fost soţia Preşedintelui Statului şi a secretarului general al partidului, Elena Ceauşescu. Ea a fost acompaniată de alte câteva nume feminine (Lina Ciobanu, Suzana Gâdea, Aneta Spornic, Cornelia Filipaş, Ana Mureşan, Alexandrina Găinuşe, Paula Prioteasa, Maria Flucsă, Maria Bobu[3] ), care nu au atins însă niciodată performanţa celei dintâi şi, care, ca şi ceilalţi nomenclaturişti se vor afla sub vizorul direct al sancţiunilor.

Autoare precum Zoe Petre[4], Gail Kligman[5] afirmă că susţinuta campanie de promovare a femeilor în politică în anii ‘70 a legitimat, de fapt, ascensiunea politică a primei femei a ţării, Elena Ceauşescu. Plecând de la această ipoteză, am încercat să refacem calitatea procesului de integrare a femeilor în spaţiul politic şi modalităţile de construire a discursului pro-feminist al conducătorului partidului, Nicolae Ceauşescu, pe de o parte, şi, pe de altă parte, acţiunea de transformare progresivă a femeii într-un intermediar al propagării cultului personalităţii Elenei Ceauşescu. Cea mai implicată organizaţie în recunoaşterea autorităţii politice a Elenei Ceauşescu şi în construirea „contractului de legitimitate” dintre aceasta şi partid, pe de o parte, şi societate, pe de altă parte, a fost Consiliul Naţional al Femeilor. Femeile au fost ocupantele „spaţiului de legitimare” al puterii, un „loc privilegiat în formarea şi transmiterea discursurilor [...], în formarea subiectivităţilor umane”[6] , transformat în cele din urmă într-un spaţiu al celebrării puterii.

Semnarea actului de devotament al femeilor faţă de Secretarul general al partidului se petrecuse de la începutul anului 1973, când Ceauşescu oferise distincţia „Ordinul Muncii” clasa I redacţiilor revistelor pentru femei „Săteanca”, „Femeia”, „Dolgozo No”, considerând că acestea au „merite în explicarea şi lămurirea politici generale a partidului, în unirea eforturilor femeii, alături de toţi oamenii muncii, pentru înfăptuirea politicii partidului”; în schimb, în scrisoarea adresată Comitetului Central al partidului, redacţiile acestor reviste promiteau că orice „cuvânt tipărit va fi un vibrant mesaj revoluţionar, care va chema masele de femei la unirea eforturilor pentru înfăptuirea politicii partidului”[7].

Aşadar, Elenei Ceauşescu i se construieşte legitimitatea în anii ‘70: devine femeie-simbol/ exemplu pentru toate femeile; ea este aşezată în istorie, în galeria femeilor revoluţionare[8] începând cu femeia neoliticului, trecându-se prin „soţiile de domnitori” şi ajungându-se la „femeile marelui front al înnoirilor revoluţionare”. Consiliul Naţional al Femeilor începe din ianuarie 1974 să publice în fiecare număr, pe primele pagini ale revistei sale - „Femeia” -, aspecte din viaţa cuplului prezidenţial: pe prima pagină apare Nicolae Ceauşescu, liderul suprem al partidului, înfăţişat în ipostaza de om politic; pe pagina a doua, Elena Ceauşescu este prezentată, în principal, ca un „cercetător de mare prestigiu mondial”, o femeie care a depăşit bariera claselor impusă de mentalitatea tradiţională a vechii societăţi burgheze şi, beneficiind de noul context mental emancipator al socialismului, a devenit o femeie laică, modernă, adeptă a noului. Aceasta este proclamată modelul femeii dinamice în România Socialistă; Lina Ciobanu o caracterizează la Plenara Consiliului Naţional al Femeii din 1974 (la care se afla şi Elena Ceauşescu) drept „pildă strălucită a ceea ce este, a ceea ce trebuie să fie femeia în societatea noastră contemporană”[9].

Ostentaţia promovării femeii în politică se desprinde din nenumăratele hotărâri pe care Nicolae Ceauşescu le ia în anii ‘70 pentru a o integra forţat şi artificial în câmpul de coerciţie al puterii sale. Un singur aspect poate proba această aserţiune: lansarea femeii în partid s-a făcut dinspre vârful coloanei vertebrale a autorităţii şi nu invers; iniţiativa a pornit de sus, pentru a satisface necesitatea reconfigurării centrelor de putere, într-o manieră de subordonare a acestora şi pentru a asigura legitimitatea ascensiunii femeii Elenei Ceauşescu în fruntea partidului şi a statului.

După ce în 1973-1974 femeia este valorificată în scopul stabilizării vârfului puterii, de-abia în 1976, o hotărâre a Comitetului Executiv din 24 decembrie[10] anunţă că în comitetele judeţene, muncitoreşti, orăşeneşti, şi comunale şi în comitetele şi birourile de partid din întreprinderi, instituţii şi unităţi agrare (deci la nivel local) femeile trebuie să fie reprezentate în proporţie de 25%.

În 1979, Secretarul general al PCR[11] impune barem de reprezentare a femeilor în Congresul partidului de cca 30% (se apropia Congresul al XII-lea al partidului), „ţinând seama că ponderea femeii în societate este de peste 50%”, iar efectivul membrelor din C.C. îl preconiza tot pentru 30%. Ceauşescu nu şi-a respectat promisiunile electorale, astfel că în C.C. femei – membri plini au fost numite în 1979 doar în proporţie de 20% (vezi Anexa1). Tot în acest an se materializează obiectivul „prezenţei mai însemnate a femeii în organele locale”: sunt numite primele două femei prim-secretare judeţene de partid, Alexandrina Găinuşe în Bacău şi Letiţia Ionaş în Sălaj[12].

Este clar că promovarea Elenei Ceauşescu în linia întâi a partidului a adus cu sine o schimbare a raportului bărbat-femeie în structura elitei partidului şi nu numai[13]. Fenomenul poate fi explicat numai dacă îl relaţionăm cu ofensiva agresivă împotriva adversarilor, pe care Ceauşescu o iniţiază pe scena politică a partidului începând cu Congresul al IX-lea din 1965, campanie grăbită de fisurile ivite la sfârşitul anilor ‘70 în viaţa politică a României: în 1977 – prima contestare de anvergură a puterii lui Ceauşescu de către mai marii muncitorilor, minerii; în 1978, I. M. Pacepa, om-cheie al aparatului de spionaj românesc dezertează şi fuge în Occident; în 1979, Ceauşescu este criticat a doua oară, de data aceasta de un coleg nomenclaturist, cu mare rezonanţă în istoria partidului, Constantin Pârvulescu.

Aceste evenimente îl determină pe Ceauşescu să accelereze procesul de înlocuire a oamenilor lui Gheorghiu-Dej cu o nouă elită despre care s-a spus că a fost mai puţin competentă, dar mult mai dispusă la supunere Secretarului general. Astfel, un număr sensibil mai mare de femei (inocente politic le-am putea numi) prezente în Comitetul executiv, organism politic care, teoretic, numeşte Biroul Politic, deci implicit liderul partidului, favorizează intenţiile lui Ceauşescu de consolidare a puterii sale.

Constatăm că implicarea femeii în politică atât la nivel local, cât şi central a fost întemeiată pe un calapod mobilizator şi manipulant. Daniel N. Nelson explică acest mecanism ca fiind un comportament pe care un cetăţean îl manifestă în condiţii createartificial şi a cărui autonomie este compromisă de convingerea falsă pe care o impune sistemul asupra importanţei decisive pe care acesta ar avea-o în activitate. Acţiunea mobilizatoare are ca rezultat impunerea unui comportament forţat al cetăţenilor care, chiar dacă nu sunt implicaţi sau foarte puţin în vreo activitate politică, oricum votează când li se spune să voteze şi fac parte din diferite organizaţii doar din cauza ameninţării coercitive care planează asupra lor[14].

Recrutarea femeilor în politică tinde să se facă din motive diferite decât cele referitoare la promovarea bărbaţilor. În timp ce bărbaţii sunt incluşi luându-se în considerare rolul socio-economic pe care îl pot avea, femeile pot îndeplini şi ele astfel de funcţii, dar în afara elitei birocratico-manageriale.

D. N. Nelson[15] a clasificat prezenţa feminină în politica locală (judecată care poate fi extinsă după părerea noastră şi la nivel central) din punctul de vedere al utilităţii sale: astfel, vorbim despre femeile care se află în consiliile locale datorită calităţii de expert pe care o au – „the needed” - sunt instruite într-un domeniu anume, sunt implicate în conducerea economică, depun eforturi în planul modernizării, de aceea, integrarea lor în politica locală este necesară, recunoscându-li-se calităţile. Această imagine se va încerca să i se creeze şi Elenei Ceauşescu, de omul potrivit profesional la locul potrivit politic – tehnocratul. A doua categorie a lui Nelson este – „the fillers” - femeile de decor, necesare elitei locale ca un grup şi nu individual; ele îndeplinesc funcţia de legitimare a discursului reprezentării femeii în societate la toate nivelurile, de la celulele de bază la centru şi a egalizării (forţate) care se produce în societate.

Anexa

Femei în Comitetul Central al PCR

statistică

anul Membrii - plini Membrii - supleanţi Total
1965 3,30% 6,66% 9,96%
1969 3,63% 4,16% 7,79%
1974 5% 15,38% 20,38%
1979 20% 32% 52%
1984 20% 40,33% 60,33%
1989 23,48% 39,38% 62,86%

Femei în Comitetul Politic Executiv al PCR

statistică

anul Membrii - plini Membrii - supleanţi Total
1974 9% - 9%
1979 20% 22,2% 42,2%
1984 13,63% 12% 25,63%
1989 10% 7,69% 17,69%

Sursa: procentele au fost calculate de autor în conformitate cu listele membrilor C.C. şi C.P. Ex publicate în presa oficială, Scânteia

Note

[1].  În 1985 existau în lumea socialistă nouă femei care deţineau funcţii politice în aparatul de partid şi de stat, dintre care şase erau în România. Cf. ***, Contemporary Soviet Propaganda and Disinformation. A Conference Report, ed. de Departamentul de Stat şi de CIA, 1987, p. 106

[2].  Importanţa activismului politic al femeii în societate va fi susţinut de N. Ceauşescu la Plenara din iunie 1973, când prima doamnă a ţării, Elena, va intra alături de Lina Ciobanu, prim-secretar al comitetului de partid al sectorului 2, Magdalena Filipaş, preşedinta Uniunii sindicatelor din industria uşoară şi Aurelia Dănilă, preşedinta comitetului de femei din judeţul Cluj (vezi ***, La femme dans la Republique Socialiste de Roumanie. Women in the Socialist Republic of Romania. La Mujer en la Republica Socialista de Rumania, editor Consiliul Naţional al Femeilor, Meridiane, Bucureşti, 1974, p.36).

[3].  Femei în guvernele României, în “Dosarele istoriei”, an III, nr.9, 1998, p.39

[4].  Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc, Nemira, Bucureşti,1998, pp.255-271

[5].  Gail Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania, University of California Press, Berkely and Los Angeles, 1998

[6].  Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.37

[7].  “Femeia”, an XXVI, nr.3, martie 1973, pp.3-4

[8].  Elena Georgescu, Titu Georgescu, Mişcarea democratică şi revoluţionară a femeilor din România, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975, passim; prin acelaşi proces trece şi imaginea Conducătorului – vezi Adrian Cioroianu, Ante Mare, Undae. Istorie ;i politică : strategii de legitimare ale Conducătorului, în Timpul istoriei II. Profesorului Dinu C. Giurescu, volum îngrijit de Ioan Scurtu şi Mihai Sorin Rădulescu, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1998, pp.359-388, pp.361-376

[9].  “Femeia”, an XXVII, nr.5, mai 1974, p.2 ; din Biroul Consiliului făceau parte Maria Bobu, procuror al Procuraturii Generale a R.S.R. (în 1987 va deveni Ministru al Justiţiei) ; Zoe Dumitrescu-Buşulenga (tocmai devenise pe 1 Martie 1974 membru corespondent al Academiei R.S.R.; în Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-1999. Dicţionar, p.181); Eugenia Andrei, Suzana Gaspal, profesor, preşedinte al Comitetului judeţean al femeilor, Mureş, Tamara Dobrin, conferenţiar universitar al Universităţii Bucureşti, Maria Groza, lector universitar A.S.E., Virginia Pripitu, preşedinte al Comitetului sindical al Întreprinderii de piese radio şi semiconductoare, Băneasa, Ana Fronius Barbara, redactor la ziarul “Neuer Weg”, Cristina Luca, secretar al C.C. al U.T.C., Ştefania Ionescu, vicepreşedinte al Uniunii Naşionale a C.A.P., preşedintă a C.A.P. Putineiu, Teleorman, Maria Stănescu, preşedinte al Uniunii de ramură a sindicatului din învăţământ, Ilona Petho, profesor, Preşedinte al Comitetului judeţean al femeilor, Harghita.

[10].  Ecaterina Deliman, Femeia, personalitate politică în societatea noastră socialistă, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, p.28

[11].  idem, România pe drumul desăvârşirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol.18, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, p. 404. „Cuvîntarea la Plenara comună a C.C. al P.C.R. şi Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale a României”, din 5 iulie 1979.

[12].  Mary Ellen Fischer, The Romanian Communist Party and Its Central Committee: Patterns of Growth and Change, în “Southeastern Europe”, vol.6, partea 1, p.13

[13].  ibidem, p.77 – femei-membre în PCR erau în 1960 în proporţie de 17%, în 1965, de 22%, în 1973 de 23%, iar în 1980 de 29% ; mai semnificativ este faptul că raportul femeie/ bărbat promovaţi ca noi membri după 1974 este net în favoarea celor dintâi – ibidem, p.13

[14].  D. N. Nelson, Romanian Politics in the Ceauşescu Era, Gordon and Breach Science Publishers, New York, 1988, p.121

[15].  ibidem, p.124

România noastră şi România lor. Sau despre sfârşitul speranţelor “ colective”

Ioan Stanomir

A existat, în zilele de după tragedia din 30 octombrie 2015 , un moment al speranţelor şi al mobilizării, un moment în care toţi cei umiliţi şi încovoiaţi de statul român, vreme de decenii, au învăţat să reziste şi să îşi articuleze protestul. În pieţe şi în mediile virtuale, o frenezie a libertăţii şi a furiei civice cuprindea pe atâţia dintre noi. Se simţea în aer promisiunea unui început, ca şi cum România politică ar fi putut deveni, măcar şi parţial, România noastră. 

Ceea ce îi unea pe “ colectivi” era încrederea în egalitatea constituţională şi aspiraţia către o decenţă a guvernării. Ei nu cereau elitei şi birocraţiei româneşti decât şansa de a avea o viaţă autonomă, departe de ingerinţe mizerabile, de şicane şi de privilegii. Agenda acestei revolte morale se reducea la un singur deziderat- o Românie în care domnia legii să fie nu doar un deziderat constituţional, ci realitate cotidiană.


Miercuri, 17 februarie 2016, este ziua ce marchează sfârşitul acestei primăveri întârziate şi al iluziilor ei. Edificiul politic al oligarhiei nu doar că a rezistat şocului “colectiv”, dar a reuşit să se regenereze, apărând la fel de inexpugnabil. Privilegiile, ce sunt osatura acestui regim consolidat după decembrie 1989, în prelungirea comunismului, nu pot fi nici atacate şi nici slăbite. Cetăţenii nu au dreptul de a se îndoi sau de a critica. Ei sunt obligaţi să se supună, să plătească taxe şi să accepte dominaţia unui stat care a încetat să îi mai protejeze. Ziua de ieri vine să reafirme aceste principii- ele sunt temelia guvernării, acum, ca şi în viitor. Nimic nu se poate schimba în această ţară care nu este şi nu poate a fi a noastră.


În ziua de miercuri 17 februarie 2016, privilegiile au învins statul de drept. În Senat , ca şi în Camera Deputaţilor, parlamentarii au apărat această cauză, până la capăt. Fie că este vorba de înfierarea demagogică a acţiunii legale a ANAF de executare a unei sentinţe judecătoreşti în cazul “ Intact”, fie că este vorba de respingerea solicitărilor procurorilor de reţinere a unor deputaţi.Aceste gesturi au un numitor comun- ele întăresc suveranitatea nelimitată şi neîngrădită arogată de Parlamentul României. Domnia legii este suspectă în ochii celor care se privesc pe sine ca depozitari ai unei legitimităţi cvasi-divine.


În ziua de miercuri 17 februarie 2016, solidaritatea din jurul “ Antenei 3” a fost mai puternică decât aspiraţiile “colective’. Mecanismul de ură, de manipulare, de intimidare şi de persuasiune este mai important decât naivul îndemn la egalitatea în faţa legii. Între “Antena 3” şi revolta “ colectivă”, Preşedintele Republicii a ales, o dată cu declaraţia de ieri , pe prima. Opţiunea lui Klaus Iohannis este, din acest moment, una lipsită de echivoc. Mandatul de speranţă şi de transparenţă, încredinţat în 2014 şi reînnoit de revolta morală un an mai târziu, este abandonat în favoarea solidarităţii cu “Trustul Intact”. Acuzând conduita ANAF, Preşedintele Republicii reconfirmă, la rândul său, existenţa, în România pe care o guvernează, a două categorii de indivizi. Între oamenii de rând şi privilegiaţi, nu poate exista confuzie, de vreme de distincţiile sunt clare. Privilegiile sunt, pentru Preşedintele Iohannis, mai importante decât valorile “ colective”. Ziua de ieri clarifică, de o manieră tranşantă, alegerile sale.


Ziua de miercuri 17 februarie 2016 este ziua în care statul român a optat, unanim, pentru consolidarea şi apărarea ordinii politice şi economice pe care se bazează subdezvoltarea noastră. Edificiul este nevătămat şi dispune de energia şi de resursele pentru a-şi extinde dominaţia asupra cetăţenilor acestei ţări. Măştile au fost înlăturate. Ceea ce rămâne este aceeaşi Românie oficială, protectoare a inegalităţilor şi inamică a libertăţilor individuale.


România noastră, a celor de rând, a celor care suntem chemaţi să plătim taxe şi să votăm ordonat, spre a menţine ficţiunea democratică, este separată, definitiv şi etanş, de România lor, a celor care preferă confortul privilegiilor şi impunitatea clientelismului. Subdezvoltarea rămâne viitorul acestei ţări.


Ziua de miercuri 17 februarie 2016 este una a sfârşitului unor speranţe. Dar şi cea din care începe, poate, o nouă vârstă a lucidităţii şi a rezistenţei civice. În numele României noastre, care nu este şi România lor.

Impasul în care ne aflăm

Gabriel Liiceanu

Trei idei directoare pentru Romania de azi

1. Reamintirea unei banalități: cine conduce într-o democrație?

Noi pretindem că România, după 1990, este o democrație. Ceea ce-nseamnă că ea trăiește după următorul principiu: cetățenii României își creează singuri condițiile de viață, alegându-și prin vot liber reprezentanții care, prin legi, le vor organiza existența. Așadar: reprezentați – reprezentanți. Aceasta este marea sciziune a societății moderne, formula de funcționare a democrațiilor contemporane: reprezentații pe de o parte (întregul popor, electoratul, societatea civilă) și reprezentanții pe de altă parte (clasa politică aleasă). Care dintre cei doi termeni e mai important?

Gabriel Liiceanu

În democrație, prin decretarea suveranității poporului, locul natural al acțiunii istorice este societatea civilă (Benjamin Constant), alcătuită de majoritatea covârșitoare a unui popor, spre folosul și slujirea căruia funcționează întreaga clasă politică și întregul aparat de stat. Clasa politică trebuie să fie subordonată societății, ea este slujitoarea ei, răspunde în fața ei de felul în care o slujește. De aceea, nimic nu poate fi mai odios pentru noi, cei reprezentați și care au delegat puterea, decât să-și vadă slujitorii îngâmfându-se, emancipându-se, cățărându-se pe funcțiile puterii, furându-ne banii, făcându-și academii, sfidându-ne cu coloane oficiale necuvenite, cu doctorate furate, cu secretare decorate cu Steaua României.

2. Suntem, prin lipsa de educație politică, prizonieri ai clasei politice

Cum arată în clipa de față în România cei doi termeni ai ecuației democrației?

Reprezentații mai întâi, noi adică –Suntem, de 26 de ani încoace, prizonierii clasei politice. Lipsiți în mod sistematic de educația care ar fi urmat să transforme o populație ieșită din comunism într-o masă electorală articulată și matură, cei reprezentați, alegătorii, nu știu ce putere le dă votul, nu știu să se apere de tehnicile de manipulare și corupere prin mită electorală, nu știu să tragă la răspundere, nu știu cum să stăvilească apetitul infinit de înavuțire al celor aleși să-i reprezinte, nu știu să elibereze spațiul puterii aflat sub ocupația unor figuri infracționale. Trăind într-una dintre cele mai sărace țări ale Europei (ceea ce înseamnă: dintre cele mai furate), ei se lasă cumpărați din patru în patru ani, nefiind conștienți că, de fiecare dată, alegând în umbra pomenii electorale, îi aleg pe cei care le vor lua banii ce li se cuveneau și care trebuiau administrați în interesul lor. De aceea, cel mai mare cadou pe care populația României îl face clasei politice este propria ignoranță politică.

Iar reprezentanților, adică clasei politice de la noi, le convine, desigur, un electorat care așteaptă mai curând de la moaște – pe care, de trei-patru ori pe an, călcându-se în picioare, ies să le pupe – rezolvarea problemelor lui. Le convine un sistem de educație deficitar în cel mai înalt grad, așa cum le convine ca noile generații care împlinesc vârsta electorală să ajungă cu mintea goală în fața urnelor de votare. Dacă pentru a conduce o mașină îți trebuie un permis de conducere, cum să nu-ți trebuiască un minim instructaj pentru a ști pe ce lume trăiești și cum să-ți alegi viața și viitorul?

Reprezentanții, clasa politică adică – Cu cât mai ignoranți în materie de cultură politică suntem noi, reprezentații, cu atât clasa politică a devenit mai versată, mai profesionistă și mai abilă în materie de manipulare, de furt organizat și de perpetuare a puterii. Condamnarea cu care s-a ales șeful celui mai mare partid politic în urma atentatului la statutul votantului în 2012 nu-l împiedică să conducă astăzi România din culisele lumii politice, să propună legi periculoase, să țină în șah guverne etc. Revoltele de stradă care au avut loc după tragedia de la Colectiv nu i-au împiedicat pe parlamentari să-și voteze – în timp ce tinerii aceia treceau prin chinurile iadului în paturi de spitale – salarii mărite și pensii speciale sau să facă legi prin care se numără câinii la stână; nu i-au împiedicat pe generali și miniștri să-și facă academii oculte (mă refer la suprarealista Academie Națională de Științe ale Securității – cu membri oculți, cu obiecte de activitate oculte și cu indemnizații pe viață din banii noștri). N-au împiedicat clasa politică să se organizeze pe clanuri și să sfideze în continuare toate semnalele venite din partea unei societăți ajunse la exasperare.

3. Paradoxul în care trăim

În loc să ne vedem de treaba pe care o avem fiecare și să ne bucurăm de libertatea individuală și de roadele guvernării, grija noastră cea mai mare în clipa de față, a celor reprezentați (a societății civile), este cum să ne apărăm, zi de zi și ceas de ceas, de clasa politică de la noi, de cei care s-au ales prin mimarea și blocarea mecanismelor democrației. Desigur, nimic, într-o societate, nu e mai de temut decât anarhia. Dar nici felul în care ne petrecem viața în clipa de față – tot timpul pe baricade – nu este de invidiat. Cum să nu ni se fure voturile, cum să fim lăsați, din diasporă, să ne exercităm dreptul de a alege, cum să ne opunem legilor abuzive și vrăjmașe, cum să scăpăm de politizarea instituțiilor menite să apere statul de drept, cum să ne apărăm de furtul organizat, cum să ne recuperăm tonele de bani furați, cum să controlăm instanțele menite să verifice funcționarea mecanismelor democrației – iată care sunt preocupările noastre constante și angoasele care ne bântuie viețile de cetățeni care nu mai știu cu cine să voteze.

România trăiește de 26 de ani încoace, cu mici excepții, în orizontul votului negativ. Toate victoriile societății civile din această țară au constat în evitarea in extremis a catastrofei politice: Iliescu din nou (în 1996), Vadim Tudor (2000), Năstase (2004), Ponta (2014)… Însă a fi preocupat tot timpul să împiedici muntele să se prăvale peste tine încă nu înseamnă că trăiești. Înseamnă doar că-ți asiguri o jalnică formă de supraviețuire, terorizat la tot pasul de ce-ți pregătește viitorul.



Ce-i de făcut? Două lucruri:


- Primul, urgent dar pe termen lung: punerea pe picioare a unui sistem de educație pentru democrație.

- Al doilea lucru: întreținerea reactivității societății civile. – Refuzul letargiei și al sastiselii e singura soluție în imediat.  Singura armă pașnică, legală și civilă a societății în orice democrație – atunci când cei aleși o trădează în loc s-o slujească – este manifestația de stradă. Doar ieșind în stradă  ajung să ne audă – când nu ne mai aud – cei care, pomenindu-se în șaua puterii, uită că sunt, ca noi toți ceilalți, niște bieți omuleți chemați o vreme la rampă.

Dar știe cineva unde este butonul și cine apasă pe el de câte ori ne vedem obligați să ieșim în stradă?

Ianuarie 1990 - Revoluţia răstoarnă Patriarhul

Anul 1990 a fost marcat de tensiuni şi controverse nu numai la vârful puterii de stat, ci şi în sânul înaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Teoctist era acuzat deschis, prin proteste de stradă în Dealul Mitropoliei, de colaborare cu regimul comunist. Este motivul pentru care, la 18 ianuarie 1990, decide să se retragă din fruntea Bisericii. Marcat însă de coabitarea îndelungată cu dictatura şi lipsit de ecou în zona elitelor intelectuale, Sfântul Sinod nu a găsit vreme de câteva luni nici o soluţie pentru înlocuirea Patriarhului. Acesta revine în scaunul patriarhal în aprilie, cu puţin timp înaintea campaniei electorale pentru alegerile de la 20 mai.

Patriarhul Teoctist

Adunat pe 3 și 4 ianuarie 1990, Sfântul Sinod înaintează Consiliului Frontului Salvării Naționale, organismul suprem în stat din acel moment, o listă de doleanțe. Între acestea, reconstruirea bisericilor demolate și ridicarea altora noi, accesul neîngrădit al preoților în mass-media, spitale, armată și închisori, învăţământ religios în școli, respectarea duminicilor și a marilor sărbători religioase ca sărbători legale.

Documentul, programatic pentru următorii 20 de ani, era şi un mod de a tatona noua putere de la București. Reîntâlnirea Patriarhiei cu propriii credincioși în condiții de libertate se va dovedi mult mai complicată.

Teodor Baconschi: „Evident că în 50 de ani, prin imixtiunea permanentă a Securităţii în viaţa Bisericii, prin recrutări sau prin şantaj, prin alte forme de presiune, au ajuns să îşi pună în Sinod oameni loiali sau oameni controlabili. Cu această poză de finiş ne-a prins Revoluţia”.

La 22 decembrie 1989, Patriarhul Teoctist încercase să se adreseze românilor din studioul 4 al Televiziunii Române. Impulsiv, poetul Mircea Dinescu i-a refuzat intrarea în studio acuzându-l de colaboraţionism. După două ore de așteptare, Patriarhul a plecat. Dacă ar fi vorbit, probabil că mesajul său ar fi semănat cu cel dat publicității în zilele următoare. Biserica Ortodoxă Română își cerea iertare pentru "momentele de slăbiciune" din vremea dictaturii.

Iertarea se lasă aşteptată. Patriarhia se confruntă cu proteste de stradă.

Teodor Baconschi: „Urcau Dealul Patriarhiei grupuri de preoți veniți cu autocare din provincie, mai mult sau mai puțin organizați, huiduiau în faţa Catedralei patriarhale și a reședinței patriarhale cerând demisia sau, mă rog, plecarea din scaunul patriarhal a Patriarhului Teoctist”.

Ziarele aminteau şi că Sinodul îi trimisese o scrisoare de felicitare lui Nicolae Ceauşescu imediat după represiunea de la Timişoara.

Dan Ciachir, scriitor: „Ceauşescu, aşa cum se ştie, a fost reales la Congresul al XIV-lea. Şi toate telegramele, în care Bisericile, inclusiv cea Catolică, vă felicităm, etc, etc Ce a făcut statul: în momentul în care încep evenimentele de la Timişoara, publică această scrisoare ca şi când ar fi fost proaspătă. Deci nu a fost niciodată felicitat Ceauşescu de Sinod sau de Teoctist pentru că a reprimat mişcările”.

Acuzaţiile aduse Bisericii erau însă cu adevărat grave. "România liberă" sau revista "22" se întrebau ce a făcut ierarhia ortodoxă în timpul valurilor de arestări din anii 50, de ce a tăcut când dictatorul Ceauşescu a decis demolarea bisericilor şi de ce nu a protestat în terifianţii ani 80.

Pe 5 ianuarie '90 ia fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii.

Teodor Baconschi: „Ţin minte că se prezenta câte un mitropolit, îmi aduc aminte de Antonie Plămădeală, a venit pur şi simplu cu un aer spăşit şi ne întreba la ce mănăstire să se retragă”.

Grupul de reflecţie, din care făceau parte ieromonahi precum Bartolomeu Anania sau actualul patriarh Daniel Ciobotea, preoţii Constantin Galeriu şi Iustin Marchiş sau pictorii Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu, a funcţionat ca un paratrăznet. Grupul nu a cerut demisia Patriarhului sau a vreunui mitropolit, ci intrarea în Sinod a unor figuri noi.

Teodor Baconschi: „Am lucrat cu seninătate încercând să traducem în urechea Sinodului vocea străzii şi să transmitem spre societate un mesaj mai raţional, în spiritul iertării şi al indulgenţei, dar şi al exigenţei de a nu uita, de a scrie istoria, de a spune adevărul”.

Adevărul a impus însă o decizie rapidă. Protestele din Dealul Patriarhiei nu conteneau. Invocând vârsta şi sănătatea, la 18 ianuarie 1990, Patriarhul anunţă că pleacă din fruntea Bisericii.

După câteva zile la spitalul Elias, fostul patriarh se instalează la mănăstirea Sinaia. Dar situaţia era departe de a fi tranşată. Călugărul Teoctist ştia că puterea politică nu agrea o schimbare la vârful Bisericii şi că potenţialii săi competitori din Sinod erau cel puţin la la fel de compromişi.

Teodor Baconschi: „Iliescu şi compania nu i-au cerut Patriarhului să plece şi l-au ajutat să revină peste câteva luni. Pentru că plecarea lui ar fi dat un semnal prost şi în lumea politică aşa cum era ea reconstituită. Dacă patriarhul pleca, poate trebuia să plece toată lumea care avusese de-a face cu comunismul”.

Revenirea patriarhului Teoctist are loc la 4 aprilie 1990. "Vestitorul Ortodoxiei" publicase frecvent cereri ale unor comunităţi călugăreşti şi laice în acest sens. Locotenenţa patriarhală nu reuşise să găsească un înlocuitor potrivit.

Teodor Baconschi: „Un înlocuitor posibil era chiar Anania, avea vârsta, prestigiul, calibrul intelectual pentru a râvni la poziţia de Patriarh. Singurul candidat plauzibil nu a vrut să intre aşa prin alungarea celuilalt, prin presiunea străzii”.

La data demisiei Patriarhului Teoctist, toate organismele elective şi executive ale Bisericii fuseseră suspendate, după modelul consiliilor provizorii ale Frontului Salvării Naţionale. Statutul Bisericii din 1948 spunea însă că alegerile trebuie făcute în termen de 3 luni de la vacantarea funcţiei. Şi, cum la începutul lui aprilie acestea nu avuseseră loc, Patriarhul s-a reinstalat în Bucureşti:

Constantin Stoica, fost purtător de cuvânt al Patrarhiei: „Decizia a fost luată după ce Sf Sinod a solicitat patriarhului să revină în fruntea BOR pentru că fusese ales în mod canonic”.

Teodor Baconschi: „Revenirea Patriarhului Teoctist a consolidat tendinţele de restaurare care se manifestau în 90. Era tensiunea dintre Revoluţie/Reformă şi Restauranţie, adică revenirea discretă la actorii şi obiceiurile de dinainte de 1989”.

Constantin Stoica: „Problema restauraţiei nu este valabilă în această chestiune. Nu era vorba de sugerarea unei astfel de hotărâri care să vină din exteriorul bisericii”.

Absenţa Patriarhului, vreme de aproape trei luni, a uşurat şi povara colaboraţionismului de pe umerii Sinodului.

Teodor Baconschi: „Aceşti mitropoliţi săracii erau unii mai compromişi decât altul”.

Dispuşi după 89 să se retragă, mitropoliţii rămân pe loc în timpul refugiului de la Sinaia, considerând că sacrificarea Patriarhului este suficientă. Reîntoarcerea acestuia le-a furnizat apoi un argument şi mai puternic ca să rămână. Erau oamenii care în ianuarie '90 admiteau că în ceasurile crunte ale ocupaţiei sovietice, Biserica Ortodoxă a ales coabitarea cu dictatura.

Iuliana Conovici, scriitoare: „Încă din ianuarie 90, Mitropolitul Antonie Plămădeală dă un interviu în care spune explicit: "Am ales să nu fim martiri". A fost o alegere tactică de a miza pe supravieţuire”.

Oameni apropiați Patriarhiei resping până astăzi orice posibilă comparație cu Biserica luptătoare a Poloniei.

Dan Ciachir, scriitor: „Biserica Ortodoxă a fost formată pe Bizanţ, pe simfonia, pe înţelegerea dintre Biserică şi Stat. Deci nu trebuia să vină împotriva statului, ci statul să o apere. O secundă, adică Biserica Ortodoxă se află în această simfonie cu statul chiar şi când statul este confiscat de criminali? Biserica Ortodoxă nu poate să meargă împotriva statului decât prin rezistenţă spirituală”.

Cât despre demolarea bisericilor, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei spune că nenorocirea începuse înainte de 1986, când a fost înscăunat Patriarhul Teoctist: „Era discutabil acest reproş”.

Alţii preferă să îşi amintească de extraordinara abilitate a Patriarhului şi de misterioasa sa întâlnire cu Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1989:

Dan Ciachir: „Am impresia că rafinamentul acela oriental al lui, care i se vedea şi pe chip, ochii migdalaţi, care ştia să asculte, să aibă răbdare, avea un radar bizantin în el, îşi dădea seama că o să pice Ceauşescu după reformele lui Gorbaciov”.

Cert este că Patriarhul reinstalat va prezida, în septembrie 1990, una dintre deciziile istorice ale Sinodului.

Iuliana Conovici, scriitoare: „Sf Sinod scoate din statut toate prevedererile care dădeau statului pârghii de influenţare a deciziei din Biserică".

În lunga bătălie a statului pentru controlul Bisericii majoritare, de la dictatura lui Carol al II-lea și a Gărzii de Fier până la cei 45 de ani de comunism - Patriarhia pare să își ia acum revanșa.

Faţa nevăzută a politicii româneşti

Horaţiu Pepine

O parte însemnată a celor care l-au susţinut energic pe preşedintele Traian Băsescu se străduiesc astăzi să-l discrediteze, acuzându-l de atitudini iresponsabile.


La Bucureşti nu mai asistăm la lupta electorală propriu-zisă. Atacul neaşteptat al preşedintelui Băsescu nu doar asupra unui candidat nenumit, ci, indirect, şi asupra serviciilor de informaţii a schimbat complet ordinea priorităţilor. În mod surprinzător, adversarii premierului Victor Ponta, din politică, dar şi din presă, şi-au lăsat adversarul să respire şi au dezlănţuit o campanie incredibil de unitară, ca ton şi mesaj, împotriva preşedintelui Traian Băsescu. În linii mari, se susţine că preşedintele, izolat pe scena politică, şi-ar fi pierdut subit discernământul şi că fabulează pe seama adversarilor săi. Este cu atât mai interesant ce se întâmplă cu cei care susţin astăzi aceste acuzaţii, identice în esenţă cu cele rostite mereu la Antena 3, şi care erau gata să jure în vara lui 2012 pe discernămîntul politic, maturitatea şi seriozitatea preşedintelui suspendat.


De exemplu, fostul director SIE, Mihai Răzvan Ungureanu a declarat la RFI: ”Preşedintele deja trece dincolo de limita exagerării politice şi a discursului politic şi se apropie periculos de mult de limita instigării la comiterea de infracţiune. În cazul în care are documente şi documentele sunt dovezi peremptorii, opozabile în justiţie şi crede că pe seama lor pot fi încălcate articolele legii 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, atunci s-o facă, dar o face pe riscul domniei sale. Este cetăţean al României şi trebuie să se supună tuturor legilor, aşa cum ne supunem cu toţii”.


A fost mai mult decât un comentariu, a fost pur şi simplu o ameninţare. Dar putem presupune cu uşurinţă că cel care ameninţă nu este fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, nu fostul preşedinte al unui partid care nu a trecut pragul la alegerile europene, ci fostul director SIE. El l-a avertizat pe Traian Băsescu că va fi urmărit în justiţie dacă nu prezintă dovezi certe în susţinerea acuzaţiilor sale.


Este posibil, aşadar, ca serviciile de informaţii să fi intrat puţin în alertă, deoarece nu numai soarta unui candidat se joacă, ci întreaga reţea de ofiţeri acoperiţi infiltraţi în diferite domenii ale vieţii publice şi trimişi cu misiuni în străinătate. Dacă e posibil să pice unul, atunci desigur că sistemul nu mai este perfect etanş şi ar putea apărea oricând şi alte defecţiuni. Severitatea tonului şi asprimea avertismentului formulat de fostul director SIE dezvăluie faptul că preşedintele a atins un subiect foarte sensibil.


Dar şi mai intersant este modul indirect în care MRU pare, dacă nu să confirme afirmaţiile preşedintelui, cel puţin să le admită plauzibilitatea: „nu este ceea ce un şef de stat, care a avut acces la informaţie confidenţială, ar trebui să facă, pentru că în felul acesta se distruge unul din fundamentele, din principiile fundamentale ale raportului dintre diferitele componente ale sistemului naţional de siguranţă şi de apărare şi prima magistratură a ţării. Acest principiu este încrederea“(RFI). Fostul director SIE nu pare a se adresa aici opiniei publice, ci mai curând lui Traian Băsescu personal.


Pe de altă parte, foştii susţinători din presă, (nu toţi dar o bună parte din cei mai eficace) se străduiesc să-l discrediteze complet în aşa chip, încât nimeni să nu mai ia în serios dezvăluirile sale. Este iarăşi spectaculos cum tocmai acea parte a presei care i-a fost mereu favorabilă, tocmai acea presă care i-a construit un portret de politician grav, cu simţul profund al responsabilităţii, nu ezită astăzi să-l prezinte ca pe un om frivol şi iresponsabil. Omul care până mai ieri era privit ca unica speranţă a României democratice, este tratat astăzi ca un declasat. E posibilă oare o transformare atât de radicală ?



Pentru orice observator al vieţii publice româneşti, chiar deprins cu instabilitatea politicii de aici, această labilitate teribilă a opiniilor este ceva nefiresc, care dă de gândit.

Ce aveti, fratilor, cu Elena Udrea?

Stefan Vlaston

Cu excepţia lui Traian Băsescu, nu cred să mai existe o altă persoană, mai atacată, mai insultată, mai jignită. A ajuns o modă, un fel de „bon ton” al presei, s-o ataci pe Elena Udrea.


Nu eşti politician sau ziarist „la modă”, dacă nu ţi-ai oferit tainul de atac la Elena Udrea, inclusiv la Băsescu.
Pentru ca  o tolerează, n-o repudiază din politică, ba din contră, o mai şi laudă. Spre disperarea unor ziarişti de dreapta, care şi-ar dori s-o vadă linşată, ca la Antena 3.


Ce a făcut, de fapt,  Elena Udrea? După părerea unor politicieni,  ziarişti şi comentatori, inclusiv de dreapta, a distrus tot ce i-a căzut în mână: PMP, care a luat un scor slab, PDL, din care a plecat, pe Băsescu, pe Boc, România, Europa, nu ştiu dacă dacă nu tot globul şi universul.

Culmea este că la toate aceste acuze  nu sunt aduse fapte şi dovezi, merg pe principiul lui Stalin: „se ştie că” (kak izvestno).


„Se ştie că” a nenorocit PMP-ul, care fără ea ar fi luat un scor că voinicul din poveste la alegeri.


De unde judecata asta? Dacă ne uităm la FC, NR, PNŢCD, partide mai vechi, PMP a luat, după 4 luni de existenţă, cât toate cele enumerate la un loc. 


Să ai doi europarlamentari, să intri în PPE, cu o structură locală construită în doar 4 luni, e un rezultat slab? Tot aşa de bine se poate spune că e un rezultat bun.


Dar fără Elena Udrea, cât ar fi luat? Mai mult sau mai puţin? Care ar fi dovada, demonstraţia? Nu aşa, „se ştie că”.


„Se ştie” că a distrus PDL, care a luat 12% din cauza plecării ei, în locul unei ţinte de 25%.


Adică Elena Udrea valorează 13% din electoratul PDL? Mai să fie! Ar fi un adevărat miracol!

Adevărul este altul

Elena Udrea s-a dus acolo unde este Băsescu, căruia i-a rămas apropiată, lui şi proiectului de modernizare a României. Şi asta după ce PDL l-a atacat pe Băsescu cu „ne-ai arestat primarii”,  acuză identică cu a lui Ponta, care susţine că Băsescu dă ordine justiţiei pe cine să aresteze şi pe cine nu.


Adică, a dat ordine justiţiei să-l aresteze şi pe fratele său? Ar fi prea de tot, dar orice e posibil în minţile unora că Ponta, Antonescu, Blaga.


Dacă rămânea în PDL, Elena Udrea ar fi trebuit să înghită fuziunea cu puciştii din 2012, cum a făcut Monica Macovei. Bine că a plecat la timp.

Are Elena Udrea probleme cu justiţia, cum are Iohannis?

Nu există nicio inculpare, nicio cercetare, nici la DNA, nici în altă parte. Să nu fi căutat Ponta, cu lumânarea, documente compromiţătoare în ministerul unde a lucrat Udrea? Ba bine că nu! 


Dacă găsea, până acum era de mult reclamată, cum au fost alţi demnitari din guvernarea Boc.


Până şi Ludovic Orban, şeful  Comisiei Parlamentare a rămas cu ochii-n soare, n-a reuşit să-i impute ceva, după câteva şedinţe cu „spectacol” asigurat.


Este Elena Udrea ataşată de integritate, independenţa justiţiei, modernizarea României,  consolidarea statului de drept? 


Bineinteles, a demonstrat de multe ori.


Daniel Funeriu spunea că doar Băsescu,  Udrea şi Boc i-au susţinut legea prin care moderniza educaţia.


Emil Boc spunea, zilele trecute, când i-a acordat şi susţinerea, că a fost un ministru performant, cu mii de proiecte puse în operă, în mai toate judeţele.


Elena Udrea şi PMP au rămas de aceeaşi parte a baricadei cu  preşedintele Băsescu şi se bat pentru independenţei justiţiei, consolidarea şi depolitizarea unor instituţii esenţiale, alte proiecte, prin care România a făcut un mare salt înainte, de-ar fi să remarcăm doar condamnarea lui Voiculescu, dar şi arestarea fratelui preşedintelui.


Cum l-a „distrus” Elena Udrea pe Băsescu? Că e bine mersi, se pregăteşte să-şi încheie mandatul, nu declară, precum Constantinescu, „m-a învins sistemul”, mai degrabă Băsescu a învins sistemul. Şi lasă moştenire o justiţie independentă, pe care trebuie s-o apărăm cu trupurile şi cu dinţii. Este unul dintre conducătorii care a „tras” societatea înainte, precum a făcut Balcerowicz în Polonia, uneori impotriva ei şi a clasei politice.


Este uşor de priceput că fără Traian Băsescu la preşedinţie şi fără susţinătorii săi, România se afla şi acum în paradigma Năstase de guvernare, cu justiţia aservită puterii. Si fără politicieni condamnaţi şi trimişi după gratii.

Altă acuză: „a gonit intelectualii” din PMP

Intelectualii au plecat după alegeri, pentru că n-au obţinut posturile râvnite, şi din cauză  că s-au contracandidat mai mulţi pe acelaşi post.


Pe urmă, politica e o activitate diferită de predatul la catedră. Cere efort, timp, bani, şi o experienţă specifică. Puterea de a îndura multe.


 Au încercat şi Pleşu, Dinescu, Manolescu să facă politică, dar s-au lăsat păgubaşi. N-aveau însuşirile necesare unei lumi extrem de dure. Şi care cere sacrificii enorme.


O pătură subţire de „elitişti”, comentatori, ziarişti, filosofi, politicieni,  tot îi caută nod în papură Elenei Udrea şi preşedintelui Băsescu. Fără argumente şi fără date precise, altele  decât fanteziile proprii.


 Fără să realizeze că nu pot proiecta antipatia şi ura faţă lor faţă de cei doi la întreg  electoratul. Care judecă după cu totul alte criterii, comparativ cu „elitiştii”. Asta e, ghinion.


În concluzie, ar fi de bun simţ că autorii de acuze la adresa Elenei Udrea să le şi concretizeze, să spună la ce se referă acuzele, care sunt dovezile, nu aşa la general, „se ştie că”. Altfel nu sunt credibili.



Nu mai suntem pe timpul lui Stalin.

“Antena 3” şi religia politică a urii

Ioan Stanomir

În orice istorie a orbirii la români,” Antena 3” va deţine unul dintre locurile centrale. Iar în acest canon al urii difuzate mediatic august 2014 este punctul cel mai înalt pe care îl atinge strategia instigării, linşajului şi violenţei.

“Antena 3″ este departe de a fi un accident în evoluţia noastră post- comunistă. Chipurile energumenilor care au defilat în faţa Palatului Cotroceni aveau un aer familiar. In trăsăturile lor se putea vedea o întreagă istorie a frustrării şi resentinentului. 

Patologia lor morală era o patologie a tranziţiei noastre. Memoria mineriadelor şi a marşurilor muncitoreşti a fost retrezită. Ura, dormitândă, fusese scoasă la lumină, din nou.

În vremurile noastre, “Antena 3” exercită, în impunitate şi cu complicitatea CNA, un oficiu de inchiziţie ideologică. Toţi cei i se opun devin inamicii denunţaţi cu mânie. În exploziile retorice, în gesturile celor care îi vrăjesc pe telespectatori în fiecare seară se poate citi moştenirea unui veac XX, moştenirea isteriei şi a propagandei. Rădăcinile cele mai îndepărtate ale acestei mantre culturale sunt cele ceauşiste. 

Dinspre naţionalismul tribal al stalinismului târziu vine această sinteză, monstruoasă, de demagogie patriotardă şi repliere autarhică. Antenismul este , asemeni “ României Mari” numele unei ideologii care îşi are profeţii şi mesajul ei distinct. Televiziunea încetat să mai fie un post de ştiri- ea este, în ochii fidelilor ei, vocea singurei Românii care are dreptul la existenţă.

Mobilizarea care a urmat condamnării lui Dan Voiculescu nu este un accident, ci culminaţia organică a unui proiect intelectual. Şamanii de la Antena 3 aspiră să fie mai mult decât simple prezenţe mediatice. Ei se visează preoţii unei religii politice, iar fanatismul este consecinţa naturală a misionarismului lor. 


August 2014 este un moment al clarificărilor. Ostilitatea faţă de pluralism şi faţă de domnia legii este vizibilă. A ignora ascensiunea acestui curent al resentimentului şi violenţei poate fi un gest suicidar. Democraţiile pot fi ucise. Iar masele fanatizate sunt falanga responsabilă pentru acest asalt final.

Cea mai dureroasa infrangere a lui Traian Basescu

Radu F. Alexandru

Marți 19 august 2014 va avea loc ședința Colegiului Național al partidului ”Mișcarea Populară”. Două puncte vor fi sigur pe ordinea de zi: 1. Revocarea dlui. Cristian Diaconescu din calitatea de prezidențiabil al PMP; 2. Alegerea dnei. Elena Udrea ca prezidențiabil al PMP. Anunțul a fost făcut de dna. Ruxandra Dragomir, președinta Organizației de femei, purtătoarea de cuvânt și persoana cea mai apropiată în partid a dnei. Udrea. Care vor fi rezultatele voturilor la cele două propuneri ce urmează a fi înaintate Colegiului nu mai presupune niciun suspans: au fost devoalate de dna. Dragomir, care a pronunțat un verdict implacabil la adresa lui Cristian Diaconescu: ”Oamenii nu îl văd foarte popular – probabil ca seriozitatea și faptul că a făcut parte din alte partide politice. Oamenii vor ceva nou, ceva care să se identifice cu viziunea lui Traian Băsescu și care nu l-a trădat pe Traian Băsescu“; aceeași voce autorizată a apreciat că: ”Elena Udrea ar fi mai potrivită pentru a fi candidatul PMP, pentru că se bucură de o mai mare notorietate, iar România e pregătită să voteze o femeie“.

Să încercăm să pătrundem în logica care a condus-o pe dna. Udrea la decizia pe care a luat-o. Aprecierea strivitoare a dlui. Diaconescu vine la doar 2 luni de la data Congresului (iunie, 2014!) în care a fost aleasă conducerea partidului și în finalul căruia președinta partidului, dna. Elena Udrea, a anunțat numele celui care va candida la prezidențialele din noiembrie: Cristian Diaconescu. Sala a primit cu aplauzele cuvenite decizia luată undeva ”sus”, dna. Udrea dând asigurările așteptate că președintele Băsescu cunoaște și susține nominalizarea făcută. Nimic din acuzele grave care i se aduc astăzi dlui. Diaconescu nu lipsea din cv-ul acestuia și nu era cunoscut de o lume întreagă. Ca să vorbești astăzi de cel care ”nu s-a identificat cu viziunea lui Traian Băsescu” și de ”trădarea lui Traian Băsescu” când vorbești de fostul șef al Cancelariei prezidențiale, omul pe care președintele Băsescu l-a apreciat la superlativ și pe lista căruia a semnat ca primul susținător este o acuză de o gravitate maximă care nu numai că îl pune pe dl. Diaconescu într-o postură extrem de ingrată, dar reclamă imediate clarificări din partea președintelui țării. De data asta nu mai ascultăm șuvoiul de aberații pe care le auzim de ani de zile din gura unor notorii anti-băsiști – suntem acum în fața unei acuzații rostită răspicat în numele dnei. Elena Udrea, cea care de 10 ani a fost percepută ca fiind cea mai apropiată colaboratoare a președintelui Băsescu și, de regulă, purtătoarea lui de cuvânt pe toate subiectele menite să declanșeze mari scandaluri.

O a doua chestiune a cărei logică mi se pare de nepătruns ține de credința dnei. Elena Udrea că românii o iubesc și sunt gata să o aleagă președintele României. Toate sondajele de opinii, indiferent de cine le-a făcut, dau cifre care, în mod normal, ar fi trebuit să o facă pe dna. Udrea să se întrebe dacă prezența ei în viața politică mai are vreun sens. Dacă se poate imagina o zi, într-un viitor pe care să-l mai prindă, în care oamenii să basculeze de la opinia pe care o au astăzi despre ea exact la polul opus. După ultimul sondaj Omnibus, la capitolul încredere, dna. Elena Udrea are următorul scor: Mare, foarte mare: – 9%; Proastă, foarte proastă: – 86 %; Nu știu, nu cunosc: – 5%! E posibil ca un om cu o minimă responsabilitate și cu un elementar respect față de propria-i persoană să riște afirmații ca acelea făcute în numele dnei. Udrea fără să se gândească la ridicolul de care se acoperă și la hohotele de râs pe care le provoacă? Nu, nu e posibil! Dar asta, repet și subliniez, în situația în care vorbim despre cineva pentru care noțiunile respect de sine și responsabilitate au un sens. Nu e cazul dnei. Elena Udrea. Ce a dovedit, în schimb, constant de-a lungul timpului este capacitatea de-a urmări cu ferocitate scopurile, întotdeauna personale! pe care și le propune, foamea insațiabilă de mărire, de parvenire…

Se pot scrie tomuri despre personajul Elena Udrea. Mai interesant și, cu siguranță, mai grav este efectul Elena Udrea. Prin răul pe care l-a produs. Prin răul pe care este oricând gata să-l producă. Într-un interviu dat cu ceva vreme în urmă, președintele Traian Băsescu răspundea unei întrebări mai abrupte: ”Elena Udrea nu mi-a influențat niciodată viața sau deciziile”. Nu era răspunsul corect. Multe din deciziile politice ale președintelui Băsescu au fost luate sub influența dnei. Elena Udrea. Celebrul: ”Adio, PDL!” nu era decât reacția impusă președintelui de cea care nu s-a putut împăca pentru nimic în lume cu rezultatul votului într-un Congres care trebuia să-i pună PDL pe tavă. Cazul e de notorietate și exemplele pot continua. În toată această relație, Traian Băsescu a crezut în permanență că are alături omul, coechipierul care nu-l va trăda niciodată. Într-o lume politică, în general, și în lumea politică românească în special, unde trădarea este prima lecție care ți se dă, sentimentul că ai lângă tine un om al tău te poate conduce la concesii, la compromisuri de nefăcut, pe care cei slabi le fac. Traian Băsescu a făcut asemenea compromisuri. Cu convingerea că plătește prețul pentru un lucru extrem de scump: fidelitatea. Nu e o scuză. E o eroare pe care trebuie să și-o asume.

Batjocura cu care a fost tratat Cristian Diaconescu, candidatul președintelui și al partidului acestuia, cum a crezut până acum Traian Băsescu, și intrarea Elenei Udrea în cursa prezidențială pot fi cuprinse în două cuvinte: ”Adio, Traian!”. Este cea mai dureroasă înfrângere pe care o suferă Traian Băsescu.


Lunile următoare vor dovedi, azi încă incredibil, că viitorul politic i se pare dnei. Elena Udrea mult mai seducător alături de Victor Ponta și pare să îi promite satisfacții pe care un președinte aflat la finalul carierei politice nu are cum să i le mai ofere.

Partidul Poporului Dan Voiculescu și apocalipsa

Vlad Zografi 

Se spune că, în Coreea de Nord, televiziunea (singura, normal!) și-ar fi informat publicul că finala campionatului mondial de fotbal urma să se joace între nord-coreeni și portughezi. Nu știu ce rezultat al finalei vor fi anunțat jurnaliștii din Phenian, și nici măcar dacă povestea e adevărată – dar, din câte am aflat că se întâmplă acolo, e plauzibilă. Propaganda a creat o vastă ficțiune a cărei veridicitate nord-coreenii n-o pot testa, din pricina absenței informațiilor. Născut fiind în Coreea de Nord, trăind complet rupt de lume, nu-mi dau seama cum ai putea deduce ce se întâmplă cu adevărat. Probabil că, punând cap la cap frânturi din experiența proprie și a celor foarte apropiați, ai putea observa că ceva scârțâie în ficțiunea care ți se servește zi de zi drept realitate. Dincolo de asemenea incongruențe, pentru acceptarea cărora îți trebuie o doza bună de nonconformism, nord-coreenii se află în beznă. Adevărul pentru nord-coreeni va fi însemnând ficțiunea propagandei, condimentată, în cel mai fericit caz, cu câteva semne de întrebare. Iar lucrul ăsta devine cu putință odată ce trăiesc într-un stat totalitar perfect izolat de restul lumii.

România nu e nici stat totalitar, nici izolată nu e, și totuși se dezvoltă la noi o ficțiune comparabilă cu cea a propagandei nord-coreene. Ce-i drept, forța cu care poate fi impusă e mai plăpândă, dar mijloacele mistico-literare folosite sunt mult mai spectaculoase. A boteza Dosarul ICA „Dosarul Telepatia”, pe baza unui raționament strident de vicios, e, de fapt, totuna cu a spune că finala campionatului mondial s-a jucat între Coreea de Nord și Portugalia. Factual, e o enormitate. Și cam toate informațiile și dezvăluirile pe care le difuzează Antena 3 sunt enormități – sau, în cel mai bun caz, realități grosolan trunchiate. Ele sunt destinate unui public fidel, credincioșilor unui cult despre care am vorbit cu alt prilej. Inutil să aduc în discuție moralitatea slujitorilor cultului sau perspicitatea fidelilor. Onestitatea și logica simplă n-au ce căuta acolo. Altceva însă mi se pare interesant: în urma întemnițării domnului Voiculescu a avut loc o transformare profundă a cultului propagat de Antena 3.

Dacă până acum accentul cădea pe contrastul dintre caracterul diafan-angelic al preoților anteniști, care nu pot rosti decât adevărul, și satanismul lui Băsescu, domnul Voiculescu fiind un fel de Deus otiosus, iată că, odată cu deicidul săvârșit de Satana prin mijlocirea justiției, avem un sacrificat, un martir de rang înalt. Gândul mă duce la zeul Osiris, cel ucis de Seth, misiunea lui Isis de a aduna rămășițele zeului și a-l readuce la viață căzând pe umerii Antenei 3. Că e vorba de un dosar de corupție, că mai sunt la mijloc șantaje și alte matrapazlâcuri – n-are a face. Mistica Antenei 3 nu se încurcă în fleacuri.

Există totuși o problemă: deificarea domnului Voiculescu. Cultul a reușit de minune să-l demonizeze pe Băsescu – vezi mitingurile dogariene, referendumul, alegerile. Mult, mult mai complicată e însă operațiunea de deificare a patronului. Fiindcă, din nenorocire, aparențele domnului Voiculescu (de esențe nu poate fi vorba) îi sunt potrivnice. Mă uitam pe site-ul Antenei 3, acolo unde fotografiile cu Băsescu prezintă în cel mai fericit caz un fel de Dracula, și-mi dădeam seama că nici o artă de fotograf sau de photoshopist nu poate face din domnul Voiculescu un ins simpatic. Expresia domniei sale e intratabilă, în ciuda eforturilor care bănuiesc că au fost depuse întru umanizare. Și dacă umanizare nu e, de unde deificare? Conclavul Antenei 3 și-ar dori fără îndoială un război religios, dar nu prea ai ce zeu să pui pe steag. Și nu prea există Partidul Poporului Dan Voiculescu care să iasă la luptă. Asta e marea durere. Cu Mircea Diaconu a mers, doar a jucat în Filantropica. A mers oarecum și cu Dan Diaconescu, mă rog, în altă parte, în altă regie, în alt joc mistic. Dar cu Dan Voiculescu…

Cum să creăm totuși un PPDV? – se vor fi întrebat preoții și preotesele. Și răspunsul a venit, nesperat, chiar de la tribunal: deicidul trebuie transformat în apocalipsă.  N-are a face că în dosarul ICA erau aranjamente dubioase cu terenuri și clădiri, că la mijloc e vorba pur și simplu de o chirie – fleacuri, nu stă fidelul să judece. Dacă zeul nu e destul de atrăgător, lumea pe care el a creat-o trebuie să fie, doar credincioșii îi aduc drept ofrandă torturi și altele, și altele. Iar atunci PPDV-ul își îngroașă rândurile sub amenințarea apocalipsei – dispariția Antenei 3 –, la care fidelii, bine frăgeziți cu telenovele, firi sensibile, nu pot să nu reacționeze. Pentru orice observator cât de cât atent, ăsta e scenariul. Apocalipsă, nu deicid. În fine, și ceva deicid, acolo, pentru ultrahabotnici, dar mai presus de toate apocalipsă. Fiindcă, dacă pui accentul pe deicid, riști să-ți compromiți frumusețe de apocalipsă.

Lucru pe care îl știe și domnul Victor Ponta. Nu despre deicid a vorbit (nu dă bine în afară, poate nici înăuntru), ci doar despre apocalipsă. Oricum, între primul ministru și Antena 3 există o afinitate profundă. Domnul Ponta este printre foarte puținii oameni pe care îi știu în stare să afirme cu toată convingerea că finala campionatului mondial de fotbal s-a jucat între Coreea de Nord și Portugalia. Ar spune-o fără să clipească. Drept care cred că va produce o revoluție religioasă în cultul Antenei 3 – politeism! În fine, biteism, dacă-mi permiteți barbaria, fiindcă nu de maniheism e vorba aici, rolul de Satană a fost de mult distribuit. Domnul Ponta ar deveni un fel de Amon Ra, să zicem, dacă tot ne ținem de egiptenării.


Cum vor conviețui cei doi zei în panteon? Se va estompa Osiris, care oricum e la distanță și ascuns? Poate, dar Isis va trebui să-i amintească, măcar o vreme, lui Amon Ra ce misiune are. Chipul lui Amon Ra e falnic (mai ales pentru anumite regiuni și anumite categorii sociale), poți să-l lipești pe steagul de luptă. Și poate că Isis-Antena 3 știe că Osiris nu va fi înviat de zeul-soare, dar nu-i pasă. Parcă tot monoteismul e mai bun. Domnul Voiculescu va rămâne un martir în ceață. Iar domnul Ponta va primi cadou o trupă de fideli cărora le va putea povesti în detaliu finala campionatului mondial dintre Coreea de Nord și Portugalia.

Gabriel Oprea despre Victor Ponta

Perversitatea intruchipata

Politica lui Orban amenință Europa de Est

Cristian Campeanu

Viktor Orban a proclamat sâmbătă de la Băile Tușnad sfârșitul „erei democrației liberale“ și a enumerat Rusia, China, Turcia, India și Singapore drept modele politice pentru Ungaria.

Ce tip de societate vrea Orban să construiască în Ungaria este foarte apropiat de un „fascism cu față umană”. La Tușnad, premierul ungar a insistat că modelul statului asistențial occidental, care nu face decât să acumuleze datorii, a falimentat odată cu criza din 2008 și, ca atare, trebuie înlocuit. „A copia Occidentul este dovadă de provincialism și ne va ucide”, a avertizat Orban într-un discurs presărat, de altfel, de profeții.

Cu ce vrea liderul de la Budapesta să înlocuiască modelul social-democrat al statului bunăstării? În nici un caz cu o piață mai liberă, o economie mai puțin reglementată, mai puțin dependentă de stat și, deci, mai liberală și nici cu o societate în care drepturile individuale să primeze în fața celor colective, ci cu opusul său.

„A înțelege sistemele politice care nu sunt liberale, nu sunt democrații liberale și, în unele cazuri, probabil că nu sunt nici măcar democrații, dar care tot asigură succesul unor națiuni este una din marile probleme ale zilelor noastre”, a spus Orban. „Îndepărtându-ne de dogmele și ideologiile acceptate, vom căuta și vom construi o formă nouă de stat ungar, care va face din societatea noastră un succes în competiția globală pentru decenii de acum înainte”. Cum? Prin re-naționalizarea sectoarelor bancar, al energiei și al utilităților publice pentru a le „elibera de sub sclavia datoriei și controlului străinilor” și prin înlocuirea „statului asistențial” cu un „stat al muncii, care va respecta valorile creștine și drepturile omului, dar nu va fi liberal în natura lui”. Prin „stat al muncii”, Orban nu înțelege un stat care încurajează crearea de locuri de muncă în economia privată, ci înlocuirea plasei sociale cu „munca în folosul comunității”, „comunitate” fiind eufemismul preferat al regimului Orban pentru Stat. Cu alte cuvinte, subordonarea economiei și sistemului de asistență socială (deci, implicit, a sindicatelor) Statului. Or, aceasta – totul (economie, societate, cultură) în interiorul Statului - este esența totalitarismului fascist așa cum a defi­nit-o Benito Mussolini. Bineînțeles, un fascism adaptat la secolul al XXI-lea, care „respectă libertatea individuală și drepturile omului”, un fascism cu față umană.

Numai că fața fascismului ungar al lui Orban nu e chiar atât de umană…

Lupta împotriva presei și ONG-urilor

Dacă a învățat ceva de la Vladimir Putin, Orban a învățat să supună presa liberă. În iunie, guvernul ungar a impus o taxă specială pe veniturile din publicitate ale mass-media, care va ucide practic profiturile presei libere, care va deveni dependentă de guvern. Ținta lui Orban, ca și a lui Putin, o reprezintă televiziunile care nu se supun liniei guvernamentale, în primul rând RTL, care aparține grupului Bertelsmann.

A doua țintă o constituie organiza­țiile non-guvernamentale pentru apărarea drepturilor omului, care luptă împotriva discriminării și pentru protecția mediului. ONG-urile liberale din Ungaria au fost acuzate de Orban că sunt „agenți politici străini, finanțați din străinătate”, care susțin Opoziția. Exact aceeași poziție pe care o are Putin, care a obligat ONG-urile ce primesc finanțare din străinătate să se înregistreze ca „agenți străini”. Orban a trimis la începutul lunii un organism de control al prim-ministrului (ceva între corp de control și curte de conturi) să verifice registrele unor astfel de ONG-uri liberale, care au refuzat să facă acest lucru sub motiv că nu este vorba de fonduri publice. Episodul a declanșat un conflict între Ungaria și Norvegia, care este principala sursă de finanțare a acestor programe, cu chemări de ambasadori și anularea convorbirilor bilaterale. Potrivit lui Cristian Ghinea, director al Centrului Român pentru Politici Europene, finanțarea norvegiană pentru ONG-urile din Europa Centrală și de Est vine să suplinească un vid apărut după aderarea acestor țări la Uniunea Europeană, când multe din aceste programe au fost sistate. ”Norvegia este o țară cu înalt simț moral”, spune Ghinea, care atrage atenția că și în România ultimele tendințe ale ONG-urilor sunt să apeleze la finanțări norvegiene. „Pe fond, mai arată sursa citată, este vorba despre o reacție tipică de puseu autoritarist din partea lui Orban, așa cum am văzut la Putin și în trecut, în România, la Ion Iliescu și Adrian Năstase”, care acuzau ONG-urile proeuropene că sunt agenți străini. „Norvegia este morală, Ungaria este tribală”, conchide Cristian Ghinea, care atrage atenția că la nivel european „trebuie reluată discuția despre mecanismele de salvgardare a democrației în interiorul UE”.

O poziție similară exprimă și reprezentanții Expert Forum. Potrivit acestora, „declarațiile lui Viktor Orban despre faptul că «vremea democrațiilor liberale a trecut» și că ONG-iștii finanțați din exterior ar fi «agenți străini care promovează interese străine» sunt foarte periculoase. Avem un stat membru UE în care liderul o ia din ce în ce mai vizibil pe urmele lui Putin în Rusia. Problema e mult mai veche, din 2010-2011. Declarațiile de zilele acestea vin după un lung asalt contra statului de drept, contra instituțiilor independente, contra Constituției ungare și contra vocilor critice la adresa Puterii. Din păcate, faptul că FIDESZ a câștigat și anul acesta alegerile, păstrându-și o majoritate confortabilă în Parlament, face democrația din Ungaria din ce în ce mai vulnerabilă. Naționalismul economic, populismul, xenofobia sunt în plină ascensiune și nu pot fi oprite de o opoziție fărâmițată și incapabilă de a face realmente opoziție, cu lideri slabi și compromiși în trecut (ex. Gyurcsany). Este trist că, la sfârșitul anilor ’80, tocmai disidentul Orban de atunci era considerat o speranță pentru democratizarea post-comunistă a Ungariei. Cel care acuză azi «agenții străini finanțati din străinătate» a fost chiar el beneficiar de finanțări străine ca să-și facă studiile în Occident. Din păcate, UE poate pune presiuni pentru standarde democratice și de stat de drept doar pentru țările care negociază aderarea și nu are instrumente de a controla derapaje majore în state care sunt deja membre. Este îngrijorător că UE nu reușește să-și construiască instrumente eficace pentru acest lucru, în ciuda unor intenții anunțate anul trecut de a construi mecanisme de monitorizare a standardelor democratice și a îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga și pentru statele membre și de a condiționa cumva finanțările europene de acest lucru”. Pe de altă parte, FIDESZ, partidul lui Orban, beneficiază și astăzi de finanțări din partea unui think tank politic afiliat Uniunii Creștin Democrate din Germania – Konrad Adenauer Stiftung –, care este susținută exclusiv din bani publici și care, potrivit site-ului KAS, a finanțat recent o tabără a tineretului FIDESZ.

Răspunsul lui Orban la criticile care i-au fost aduse din Norvegia, dar și de Consiliul Europei? FIDESZ va forma o comisie parlamentară pentru monitorizarea continuă a „străinilor care încearcă să obțină influență în Ungaria. Vom ridica un soi de «Dom de fier» spiritual (aluzie la scutul antirachetă israelian împotriva rachetelor Hamas – n.r.) care să nu fie penetrat de nimeni”.

Nici americanii nu scapă de „Domul” lui Orban. Anul trecut, Péter Hoppál, fost purtător de cuvânt al FIDESZ și actual secretar de stat pentru Cultură în Guvernul Orban, a atacat Comitetul Helsinki pentru că ar fi „un fals ONG ținut pe bani americani pentru a discredita Ungaria și guvernul”. Un tribunal ungar a decis recent că omul responsabil de Cultură din Guvernul Orban ar trebui să prezinte scuze, dar verdictul nu are nici un fel de efecte constrângătoare.

Freedom House România atrage, la rândul ei, atenția asupra „putinismului” lui Orban, dar și al unor reprezentanți ai principalului partid de guvernământ: “Este o atitudine putinistă această înființare a unui comitet parlamentar de urmărire a străinilor, care prin finanțarea unor ONG-uri vrea să influențeze politica maghiară. Nu sunt norvegienii cei care au câștigat influență prin susținerea unor ONG-uri, ci direct Rusia lui Putin, care a dobândit susținere la cel mai înalt nivel în Ungaria în ultimii ani. E traseul dramatic al unui personaj care s-a lansat curajos în 1989 cu acel «Rușilor, plecați acasă!» și cu o viziune pro-capitalistă, pentru a ajunge acum, după 25 de ani, să fie un pilon vital al Rusiei în regiune, care spune că democrația liberală a apus și își caută surse de inspirație în China, Rusia, Turcia, India ori Singapore, în orice caz într-un sistem care să nu fie bazat pe tradiția democratică occidentală. Interesant este că în România deputatul PSD Bogdan Diaconu, mare oponent al lui Orban, scrie revoltat «ne-am săturat de Ungaria», dar are exact aceeași viziune putinistă ca Viktor Orban în ceea ce privește finanțarea fundațiilor din străinătate”, susține Gelu Trandafir, director de comunicare la Freedom House România.

Pericol de contaminare

Dacă ONG-urile ungare se află sub presiunea guvernului, cele românești sunt încă în măsură, iată, să se ridice în apărarea democrației și drepturilor omului, atât din România, cât și din Ungaria. Dar acest lucru nu este garantat.

„Din păcate, prostul exemplu al Ungariei poate folosi drept model pentru alți lideri cu tendințe autoritare din regiune, mai ales în statele aderate după 2004, în care democrația nu e încă suficient de matură”, atrage atenția Expert Forum. Și, într-adevăr, în regiune se înregistrează un declin îngrijorător al valorilor liberale, din țări considerate altădată drept campioni, precum Cehia, până în țări considerate cauze pierdute, precum Bulgaria. În România, exacerbarea naționalismului și atitudinilor antieuropene și antiamericane, încălcarea Constituției și a statului de drept, precum și tendința de a reorienta țara din punct de vedere politic și economic spre Rusia și China au caracterizat în ultimii doi ani guvernarea Ponta. Pentru toate tentativele sale retorice de a-l compara pe președintele Traian Băsescu cu Viktor Orban, șeful Guvernului nu a avut nici un fel de reacție la declarațiile lui Orban, nici măcar la aceea că „Ungaria ar trebui să fie pregătită să finanțeze instituțiile maghiare din Transilvania”.


Singurul care a avut o poziție publică a fost Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe, care a avertizat că, indiferent care sunt opțiunile geopolitice ale Budapestei, din punctul de vedere al autorităților de la București „axa Moscova - Budapesta nu va trece prin nici o regiune a României vreodată” și a subliniat că „acest lucru trebuie clar înțeles și nu există nici o altă variantă de compromis”. Măcar dacă Ponta și ministrul de Externe, Titus Corlățean, ar fi exprimat aceeași poziție lipsită de echivoc privind orientarea strategică a României.