MIREASA CENTAURULUI

Lord Dunsany

În prima dimineaţă a celui de-al douăsutecincizecilea an al său, Shepperalk - Cen­taurul se duse la cufărul de aur în care se găsea Comoara Centaurilor, luă amuleta pe care tatăl său, Jyshak, o făurise în anii tinereţii din aur masiv şi-o împodobise cu opale primite de la gnomi; o prinse la încheietura mâinii şi, fără să mai zăbovească, părăsi sălaşul-peşteră al mamei sale. Luă cu el şi acea trâmbiţă a cen­taurilor, faimosul corn de argint, care la timpul său îngenunchiase şaptesprezece cetăţi ale Omului. Vreme de încă douăzeci de ani, cât ţi­nuse fabulosul război al centaurilor, aceasta trâmbiţase peste salba înstelată a zidurilor, la Asediul Tholdenblarnei, citadela Zeilor, de unde, fără să fie dovediţi de nici o forţă a armelor, se retrăseseră încet, învăluiţi în nori de praf, din faţa celui din urmă miracol al acestora făptuit la disperare în ultima lor armurărie.

Luă trâmbiţa şi pomi ia drum, iar maică-sa doar oftă şi-i dădu voie să plece. Ea ştia că în ziua aceea el nu se va mai adăpa din pârâul care cobora peste terasele Varpa Niger, ţinutul străjuit de munţi; că nu va hoinări până la apus şi nici nu se va întoarce la peşteră să doarmă pe paiele aduse de râuri încă necunoscute de Om. Maică-sa ştia că ceea ce se petrecea cu el se întâmplase şi cu tatăl său, şi cu Goom, tatăl lui Jyshak, şi tot aşa, încă de pe vremea zeilor. De aceea, ea doar oftase şi îl lăsase să plece.

Ieşind din peştera părintească, Shepperalk - Centaurul se duse la pârâu şi, înconjurând stân­ca, văzu câmpia întinsă strălucind la picioarele sale. Vântul toamnei care poleise lumea, gră­bind pe pantele munţilor, bătea răcoros peste coapsele sale dezgolite. îşi înălţă capul şi fornăi.

„Sunt un centauri”, strigă el şi, sărind din stâncă-n stâncă până în vale, lăsă în spate pentru totdeauna munţii Athraminaurieni. Ţinta sa era Zretazoola, cetatea minunatei Sombelene.

Ce legendă a frumuseţii ei nepământene răzbătuse peste câmpii, până în munţii Athrami­naurieni, leagănul fabulos al neamului centaur, nu avem ştiinţă. Ştim doar că în sângele bărba­tului există un fior inexplicabil care aduce veăti despre frumuseţe, oricât de departe s-ar afla, aşa cum este găsit plutind pe mare lemnul din insule neştiute. Acest fior ce vine din străfundul fiinţei sale, din vechime, îl scoate din păduri şi îl ia de pe dealuri pentru că bărbatul ascultă întotdeau­na de cântecul străvechi. Se prea poate ca le­gendarul sânge al lui Shepperalk să fi strigat atunci, în munţii singuratici, departe, la capătul lumii, acolo unde crepusculul destăinuia zvonuri numai liliacului. Cert era că întâi şi-ntâi - cu toate că între ei se întindeau toate câmpiile, râurile şi munţii oamenilor - înălţase capul înspre cetatea Zretazoola, locul templului în care sălăşuia Sombelene.

Când copita centaurului atinse iarba pământului moale adus de ape, suflă cu bucurie în trâmbiţa de argint, se cabră fericit şi galopă leghe în şir, iar în timp ce alerga întrecându-se cu vântul, o pace senină îi cuprinse sufletul, îşi coborî capul în parfumul florilor, apoi îl ridică a- proape de stelele nevăzute, se năpusti peste regate şi păşi peste râuri. însă voi, cei care trăiţi în oraşe nu veţi putea înţelege vreodată ce simţea el în goana sa. Aflaţi doar că se simţea puternic precum turnul din Bel-Narana; mai strălucitor decât palatele din voaluri de boranglc pe care Zâna Păianjen le ridicase între paradis şi mare, de-a lungul coastei Zithului; şi se mai simţea iute ca pasărea ce se întrece în zbor cu dimineaţa pentru a cânta pe turnurile cetăţii înainte de ivirea zorilor. Călătorea înfrăţit cu vântul. Bucuros ca un cântec. Fulgerele strămoţiior, Zeii Cei Tineri, începură să se amestece cu sângele său. Copitele tunară...

Ajunse în oraşele oamenilor şi toţi oamenii tremurară pentru că îşi amintiră de vechiul şi legendarul război. înspăimântaţi de noi bătălii se temeau pentru neamul Omului. Şi nu muza Clio le povestise despre aceste războaie. Istoria nu le cunoaşte. Dar ce importanţă ar mai avea aceasta? Chiar dacă nu toţi dintre noi am stat în preajma unui istoric, cu siguranţă fiecare am ascultat basme şi legende pe genunchii mamei...

De aceea nu era unul să nu se teamă de războaie năpraznice când îl văzură pe Shepperalk năpustindu-se pe străzile cetăţilor. Aşa trecu el din cetate în cetate.

Noaptea se culca ostenit prin stufărişul mlaştinilor sau prin tufişurile pădurilor; înainte de zori se ridica triumfător, se adăpa pe întuneric din vreun râu, grăbea spre un loc înalt pentru a prinde răsăritul şi trimitea spre soare-răsare ecoul trâmbiţei sale. Şi aşa zorile se iveau, câmpiile se luminau din nou, la fel şi vântul cu râa zglobiu, şi oamenii, şi frica lor, şi cetăţile lor mici. După toate acestea se luminau marile râuri, imensele întinderi şi uriaşele dealuri, apoi alte pământuri şi celelalte oraşe ale oamenilor...

Străbătu regat după regat fără să-şi piardă suflarea...

Clopotele răsunară în măreţele turnuri, înţelepţii cercetară pergamentele, astrologii căutară semne rele în stele iar bătrânii profeţiră...

Nopţile îi aduseră somnul, iar zilele îi luminară drumul până când ajunse în ţinutul Atha- lonienilor cei care locuiau la marginea câmpiei lumeşti; se găsea din nou tărâmuri de legendă, la capătul lumii, unde lumina se îngemăna cu întunericul. Un sentiment puternic şi străbătu inima neobosită deoarece ştia că se apropiase de Zretazoola, cetatea Sombelenei. Ziua se sfârşea, iar norii coloraţi cu seara se rostogoleau peste câmpii înaintea sa; el galopa în ceaţa lor aurie, iar cănd aceasta ascunse totul vederii, visurile din inimă se treziră şi, melancolic, în acele locuri fabuloase, potoli şoaptele care răz-băteau de la Sombelene.

Ea sălăşluia (îi spusese noaptea, în taină, liliacului) într-un mic templu pe malul pustiu al unui lac. Un pâlc de chiparoşi o ascundea de cetăţii, de Zretazoola, cei cu drumuri abrupte. în faţa templului se ridica mormântul ei, tristul ei cavou al apelor, cu uşa deschisă, ca o prevedere atunci când splendida ei frumuseţe şi tinereţea sa nesfârţită ar naşte motive de erezie printre oameni, căci râvnita Sombelene era nemuritoare doar prin frumuseţea şi originea ei divină. Tatăl ei fusese centaur şi semizeu iar maică-sa, fiica unui leu din deşert şi al Sfinxului care păzeşte piramidele; Sombelene era mai mult legendă decât femeie. Frumuseţea ei era un vis, era un cântec: visul de o viaţă al vrăjitelor picături de rouă şi cântecul păsării fără moarte, gonită departe de casă de o furtună stârnită în Paradis. Răsărit după răsărit şi apus după apus nu i-ar fi putut egala frumuseţea; nici o târâtoare de pe pămănt şi nici măcar stelele de pe cer nu şi cunoşteau taina; poeţii nu o cântaseră...

Era singură şi neprihănită.

Leii nu o curtau pentru că se temeau de puterea ei, iar zeii nu îndrăzneau să o iubească deoarece ştiau că este muritoare.

Aceste lucruri i le şoptise noaptea, liliacului. Acesta fusese şi visul din inima lui Shepperalk când galopase, orbit, prin ceaţă.

Dintr-odată sub copitele sale, în întunericul câmpiei, apăru valea tărâmurilor de legendă unde, strălucind în noapte, se adăpostea Zretazoola. Iute şi viclean coborî prin capătul văii şi intră în cetate pe poarta ce se înălţa spre stele, galopând pe străzile înguste. Mulţi dintre cei stârniţi de zarva lui, care îşi arătară chipul la ferestre, fuseseră cântaîi în vechi poeme. Shepperalk nu zăbovi pentru a-i saluta sau pentru a răspunde provocărilor venite din turnurile de război, ci străbătu ca un fulger poarta păzită şi, precum Leviathan sărind asupra unui vultur, plonjă în apa dintre templu şi mormânt. Galopă orbeşte pe scările templului cu privirea înceţoşată, o prinse pe Sombelene de păr, neîmpietrit încă de frumuseţea ei, şi o luă cu el, sărind peste prăpastia fără sfârşit în care apele lacului cădeau uitate, ducând-o nu se ştie unde, pentru a-i fi sclav în toate secolele ce-i vor fi hărăzite neamului său.

Şi înainte de a se face nevăzuţi, trei sunete răsunară din cornul de argint al centaurilor.

Era cântecul său de nuntă.

Pair englez, membru al Camerei Lorzilor, Edward John Moreton Drax Plunkett a fost al 18-lea Baron Dunsany a cărui familie locuia în Ţi­nutul Meath, nord-vest de Dublin. A luptat în războiul cu burii şi a fost rănit în Primul Război Mondial. Excelent jucător de şah, Lord Dunsany a fost şi unul dintre cei mai cunoscuţi campioni irlandezi ai sportului minţii; proza sa, “Gambitul celor trei marinari”, este conside­rată una din cele mai bune povestiri despre şah.

Dunsany a fost unul dintre iniţiatorii genului fantasy, alături de William Morris şi George MacDonald. Ca dramaturg, a scris cinci piese de tea­tru, simultan, puse în scenă pe Broadway. A scris peste 70 de cărţi, multe cu o simplă pană de gâscă, altele dictate soţiei, începând cu anul 1905, Dunsany scrie ciclul de povestiri „Gods of Pegana” (Zeii Peganei), „Venirea Mării” (Comming of thea Sea) fiind povestirea care deschide acest ciclu. „Mireasa Centaurului” (The Bride of the Man-Horse) face parte din volumul de povestiri „The Book of Wonder”, scrise în peri­oada 1912-1918.

Visuri

Anne Smulders

Maşina cobora silenţios pe deasupra peisajului. Modelul acesta era deja comercializat de câteva săptămâni, dar Alain şi Marie-Claire foloseau, de două zile, prototipul. De două zile, ochii lor sorbind parcă frumuseţea locurilor prin care treceau, se simţeau atât de bine... Conducând pe deasupra parcurilor din Marea Britanie, viteza şi libertatea îi extazia.
încetul cu încetul descoperiseră comenzile onirice ale vehiculului, pentru că nu se foloseau de volan, ci dorinţele lor mental exprimate o făceau să alunece uşor în acest voiaj al plăcerii. Erau norocoşi pentru că aveau o asemenea maşină capabilă de a le vedea visurile şi de a creea decoruri care să-i facă pe amândoi să simtă plăcerea.
Un obiectiv video superviza traseul: precis, sensibil la toate modificările reliefului. După mulţi kilometri, denivelările deveniră din ce în ce mai mici, pentru ca în cele din urmă, un câmp neted să se descopere privirilor lor. Motorul mergea fără zgomot, drumul continua... Alain corectă traiectoria, ordinatorul îi transmise dorinţa către obiectiv, far acesta ezită, vibrând. Către pădure.
În pofida vântului, era cald. Ieri, la sfârşitul zilei, se opriseră pe o faleză pustie şi, prolectându- le dorinţele, obiectivul concepuse o casă, inventase chiar şi un refugiu mascat de arbori în preajma ei. Holograful îi făcuse să se simtă atât de bine, încât păreau să perceapă chiar şi parfumul unor alge.
Maşina acceleră. Alain scoase electrozii de la tâmplele prietenei sale, care adormise. Obiectivul se opri, fasciculul traiectoriei se îngustă, vehiculul frână şi peisajul se şterse. Ordinatorul se adaptă treptat acestei variaţii, proiectă un volan şi maşina cobori uşor, după care începu din nou să meargă, de astă dată pe o şosea.
Deodată, visele tinerei femei reapărură. Obiectivul apucă iarăşi să vibreze, proiectă imagini şi fasciculul recreă ambianţa. Apăru din nou vegetaţia, un râu a cărui apă cristalină trecea pe lângă o casă: Maşina încetini apoi, parcă cerându-şi scuze pentru această scăpare în oniric.
Marie-Claire deschise ochii, zâmbi.
Visele ei fuseseră pentru moment atât de puternice încât electrozii continuaseră s£ capteze. Departe de a se simţi în nesiguranţă, Alain o încurajă tandru:
– Relaxează-te! Nu e nici un risc. Lasă-te în voia dorinţelor, creează-ţi propriul tău univers, accelerează dacă vrei.
Ea se aşeză mai comod în scaun, se simţea bine şi obiectivul se înclină oblic, maşina prinse din nou viaţă. Lăsă în urmă nuanţe vagi, întunecate şi decorul câmpiei. O şosea dispăru undeva în dreapta şi fascicolul dezvoltă o vegetaţie luxuriantă, o pădure se născu şi dispăru în drumul lojr. Peisajul era într-o continuă transformare, obiectivul picta litoralul britanic şi în curând visurile Iul Marie-Claire îi aduseră într-o mare de culori, printre flori de câmp. i
Alain trecu pe comandă manuală şi modifică puţin mişcarea obiectivului, ajustând dorinţele prietenei sale. Netezi denivelările şi îmbogăţi decorul. Adăugă lacul de apă cristalină, reveni asupra iluziei unei case care umaniza puţin peisajul fantastic prin care trecea maşina. Vântul se lovea de zidurile înalte.
După o vreme Alain puse din nou electrozii la tâmplele lui Marie-Claire. Zidurile începură să se piardă. Ea se trezi iarăşi, tabloul de bord se revigoră, imaginea îşi pierdu din contururi. De comun acord părăsiră propriile închipuiri şi deconectară holograful. fn această seară aveau să se reîntoarcă acasă. Coborâră din nou pe şosea, iar obiectivul intră repliindu-se în lăcaşul de sub capotă. Kilometrii întregi trecură rapid. Pilotul automat îi conducea acasă. Ziua se termina când Alain consultă ordinatorul:
– Unde suntem?
– Am ajuns la Saint-Malo. Nu mai doriţi să mergeţi acasă?
Accentul metalic al vocii artificiale îi scoase pe amândoi din amorţeală.
– Mi-ar plăcea să trecem pe deasupra Podului Vechi.
– Bineînţeles.
Vehiculul încetini, ocoli o clădire şi se îndreptă către Podul Vechi. Parcurseră drumul contemplând, privind oamenii ce se uitau uimiţi la maşină.
În cele din urmă se opriră la marginea plajei.
– Acest loc mi se pare straniu, abandonat, remarcă Alain.
– Eu cred, începu Marie-Claire, că nu e deloc aşa. S-ar putea să fie o consecinţă a programelor pe care le-am văzut în timpul zilei. Apropo de asta, eu cred că maşina răspunde la anumite dorinţe, iar la altele răspunde prea repede. Probabil datorită faptului că ne-am proiectat amândoi în acelaşi timp dorinţele.
– îmi place când amândoi vrem să vedem acelaşi lucru. În această seară am încercat să folosesc şi comanda dublă, ai văzut. Maşina nu ştie să aleagă, dar e drept că nu am mai încercat niciodată asta. Trebuie să micşorăm erorile obiectivului pentru a atenua contrastul.
– Hai să mai încercăm odată. Maşina se ridică, Alain savură mirosul mării, apoi geamurile se ridicară şi vehiculul acceleră.
Marie-Claire se forţă să adoarmă din nou. Electrozii fixaţi la tâmplele sale transmiseră imediat dorinţele ei... Urcară, accelerând...
Trecură pe lângă propria casă şi obiectivul se redeschise, proiectându-i în centrul unor peisaje utopice. Alain îşi dori să rămână aproape de oraş. în zadar. Imaginaţia prietenei sale era prea puternică şi intrară în acel vis, îndepărtându-se. La marginea proiecţiei, acolo unde noaptea se adâncise, se întâmplă ceva. Brusc, întunericul acela îi ajunse şi pe ei. Electrozii fixaţi de fruntea bărbatului se încălziră, motorul dădu semne de zăpăceală. Câteva clipe Alain reuşi să controleze proiecţiile femeii şi noaptea dispăru din nou.
Imagini excesiv colorate revigorară drumul, visurile lor se înfruntau şi maşina depăşi numeroase alte vehicule într-o viteză sinucigaşă. Dorinţele se contraziceau unele pe altele, ordinatorul scoase zgomote care îi evidenţiau confuzia, maşina derapă printre fantasme iraţionale. Obiectivul se luptă alert cu modificările de relief, modifică şi el traiectoria chiar la marginea unor prăpăstii închipuite. Circulaţia în jurul lor deveni mai densă, aşa era întotdeauna în preajma metropolelor, o ploaie se iscă din senin şi udă totul pătrunzând în maşină nu se ştie pe unde, devastă apoi peisajul adăugându-se dezordinii oniriçe a celor doi. Pilotul automat îndreptă maşina către casă, pe deasupra şoselelor încâlcite, şi obiectivul proiectă o nouă panoramă, lipsită de raţiune, încâlcită şi ea asemeni şoselelor, formată din vise rupte. Brusc, contrastele se multiplicară. O furtună se iscă, imaginile deveniră şocante, se izbiră unele de altele, curseră ciudat... Obiectivul începu să tremure. Maşina se ridică, viră, coborî în picaj, fasciculul emis se răspândi în toate direcţiile, iar maşina se izbi de pământ, explodă în noapte, cu violentă.
Visele continuau pentru cei doi, vehiculul continua să meargă pentru ei, un peisaj mirific devenise, în sfârşit, rezultanta dorinţelor lor. Proiecţiile mentale nu se mal contraziceau, computerul părea să directioneze maşina mai bine ca niciodată, în realitate explozia la impact îi trezise o fracţiune de secundă, pentru ca imediat flăcările să cuprindă totul, iar ei să se piardă pentru totdeauna în visuri absurde.
Metalul maşinii se contorsiona, dorinţele lor miroseau acum a fum, a foc, iar carcasa carbonizată era Incapabilă să îi mai conducă undeva.. Grămada de fier topit gemu, palpită, se ridică repede şi eliberă două proiecţii holografice, două păsări care dispărură în noapte, într-un vis veşnic în care nu mai aveau nevoie de tehnologii sofisticate. Ochii celor două păsări căpâtară, puţin câte puţin, nuanţele ochilor lui Alain şi ai lui Marie- Claire.


Anne Smulders:
S-a născut la Liege. Profesiile sale - de arheolog şi istoric de artă - conjugate cu pasiunea pentru SF şi Fantastic îi permite să ţese legături între trecut şi viitor. Este, cu precădere, o autoare de nuvele.