Statul National Legionar (7)

Horia Sima

Originile politiei legionare

Multa lume si-a închipuit, si chiar unii legionari – dupa cele scrise în Pe Marginea Prapastiei – ca politia legionara a fost creata de mine, independent de Conducerea Statului. Nici cel putin nu mi-a trecut prin gând sa fondez o politie paralela cu organele oficiale. Cum era sa provoc tocmai în acele momente, când abia începuse guvernarea legionara, pe Seful Statului, demonstrându-i, prin organizarea unui corp de politie recrutat din sânul miscarii, ca nu aveam o eventuala rafuiala? În realitate, Generalul Antonescu este autorul politiei legionare, ca al multor altor actiuni ce le-a patronat, pe care mai târziu le-a renegat si le-a transformat în capete de acuzatie contra noastra.

El însusi mi-a cerut, îndata dupa formarea guvernului si cu mai mare insistenta, sa organizez o politie legionara. Iata convorbirea avuta cu Generalul, care a dat nastere politiei legionare:
– Domnule Sima, în cadrele vechi ale politiei nu putem avea încredere. Trebuie sa dublam politia oficiala cu legionari. Te rog, în cel mai scurt timp sa creezi o politie legionara, care sa constituie un instrument de siguranta al regimului.
– De acord, Domnule General, dar arme de unde luam?
– Adreseaza-te Ministerului de Interne si cere ca sa-i înzestreze pe legionari cu revolvere si cu munitia respectiva.

Ca sa întelegem ce l-a determinat pe Generalul Antonescu sa-mi faca aceasta propunere, trebuie sa revenim la nelinistea ce-l chinuia, la teama ca ar putea fi rasturnat peste noapte de elemente carliste. Politia legionara ar fi constituit un organ de protectie al propriei lui persoane. Dar Generalul nu-mi lasa nici timpul necesar ca sa constitui politia legionara pe îndelete, ci vroia ca sa între în actiune cât mai repede, peste noapte, daca se poate. I se parea ca terenul pe care calca este nestatornic si avea nevoie si de acest punct de sprijin pentru a-si consolida puterea.

Dat fiind agitatia Generalului, mai mult am improvizat decât am organizat acest corp de politie. Nu toate elementele chemate sa faca parte din politia legionara erau pricepute, dar când factorul timp decide, când o tara se gaseste într-o faza de tranzitie, accentul cade mai mult pe iuteala executiei unui proiect si mai putin pe competenta personalului.

Politia legionara s-a constituit mai întâi în Capitala si apoi în orasele din tara. Procedura era urmatoarea: seful de judet însarcina pe un legionar cu condu - cerea politiei legionare locale si apoi acesta îsi recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizatiei. Eu am transmis numai ordinul si sefii de judet s-au ocupat de înfiintarea acestor unitati de politie. Numai în Capitala l-am numit ca sef al politiei legionare pe Victor Apostolescu.

Tot graba de a crea politia legionara m-a împins sa trec peste formele legale pentru a obtine arme de la Ministerul de Interne. Pe o bucatica de hârtie, rupta de nu stiu unde, i-am scris Generalului Petrovicescu câteva cuvinte, prin care îl rugam sa predea legionarilor revolvere.

"Domnule General, Va rog sa predati cât mai urgent revolvere baietilor. Cat de multe."
Horia Sima

Din stilul si continutul acestei scrisori, rezulta cu claritate ca lucram sub imperiul unei stari febrile, preocupat de a pune cat mai repede pe picioare politia legionara, ordonata de Antonescu.

Aceasta notita, gasita la Ministerul de Interne dupa asa zisa rebeliune, a fost publicata de Antonescu în Pe Marginea Prapastiei, cu scopul de a dovedi opiniei publice ca eu as fi dat ordinul de înarmare al legionarilor. În realitate, hârtiuta dateaza din primele zile ale guvernarii si nu continea altceva decât transmiterea unei dispozitii verbale a Generalului Antonescu pentru înarmarea membrilor politiei legionare.

O entuziasta sprijinitoare a politiei legionare a fost Doamna Maria Antonescu. În întâlnirile cu mine si cu alti fruntasi ai miscarii, mereu vorbea de legionari. „Sa vina legionarii sa-l pazeasca pe Ionica la Presedintie si la noi acasa”. Mai târziu, Doamna Maria Antonescu a intervenit la General ca sa aprobe cumpa - rarea de revolvere din strainatate pentru nevoile politiei legionare, fapt care s-a dezvaluit si în cursul proceselor care au avut loc mai târziu.

Bunurile de la „Straja tarii” trec în patrimoniul Legiunii

Constantin Stoicanescu, pe care-l numisem sef al tineretului legionar, mi-a sugerat sa ma duc la General si sa cer ca bunurile fostei organizatii „Straja Tarii” sa fie transferate în patrimoniul Legiunii, deoarece acum miscarea se ocupa de educatia tineretului. Ideea lui Stoicanescu era buna, dar ma îndoiam ca Generalul Antonescu îsi va da aprobarea. Aceste bunuri apartineau Statului si putea obiecta ca nu le poate înstraina unui partid, chiar daca momentan acest partid face parte integranta din Stat.

Când m-am dus la Presedintie si i-am expus chestiunea, l-am gasit pe General extrem de dispus sa ma asculte. Si-a însusit imediat argumentul nostru, gasind perfect îndreptatita propunerea mea. Asa se face ca, în 18 Septembrie 1940, asadar la câteva zile dupa constituirea guvernului, a aparut decretul prin care toate bunurile care au apartinut „Strajii Tarii” au fost trecute în patrimoniul Legiunii.

Bunurile „Straja Tarii” erau constituite din mai multe imobile si din bani lichizi. Imobilele pe care le-am luat în primire au fost: Casa din Strada Romei, unde functionasera pâna atunci birourile fostei organizatii, o casa de oaspeti, tot la Bucuresti, si o cladire la Predeal, unde era instalat centrul pentru formarea comandamentelor-strajere. Casa din Strada Romei ne-a fost de mare folos, deoarece vechiul sediu din Strada Gutenberg era neîncapator, iar aripa noua, a carei constructie începuse sub Capitan nu fusese terminata din cauza prigoanei. În Strada Romei si-au gasit adapost Corpul Razleti, Corpul Muncitorilor Legionari, Ajutorul Legionar, Sectiunea Feminina, Patrimoniul Miscarii, Sectiunea de Studii Economice, Contenciosul Legionar si alte servicii. Cladirea de la Predeal am predat-o „Fratiilor de Cruce”, pentru instruirea cadrelor acestui corp. În ce priveste casa de oaspeti de la Bucuresti, ea se gasea în stare de reparatie si amenajare, încât n-am putut-o folosi în tot timpul guvernarii noastre. „Straja Tarii” mai fusese înzestrata cu o multime de terenuri sportive împrastiate prin sate si orase. Pe acestea nici nu le-am luat în primire si nici cel putin n-am stiut de existenta lor. Ca bani lichizi, „Straja Tarii” dispunea de un fond de aproximativ 70 de milioane de lei, care a fost trecut în patrimoniul miscarii.

Dupa lovitura de Stat din Ianuarie 1941, Generalul Antonescu a pretins în volumul Pe Marginea Prapastiei ca ne-am fi însusit de la „Straja Tarii” o avere de un miliard de lei! În acest miliard, probabil s-a calculat si valoarea terenurilor ce le avea organizatia carlista în toata tara pentru educatia sportiva. Dar chiar asa, cifra este exagerata. Cum voi arata mai târziu, nu numai ca n-am risipit bunurile fostei organizatii, dar le-am înmultit considerabil. Cine ne-a jefuit, a fost Generalul Antonescu, care nu numai ca ne-a luat înapoi ceea ce ne daduse înainte pe cale legala, dar ne-a confiscat si patrimoniul propriu al miscarii în valoare a zeci de milioane de lei, realizat din contributia benevola a sute de mii de români, fara nici un amestec al Statului.

Ziua eroilor si martirilor Legiunii

Cedarea partii de nord a Ardealului, cu intrândul din Secuime, a avut ca urmare ca si fostul lagar de internare al legionarilor de la Miercurea Ciuc a cazut în lotul maghiar. Dar la câteva sute de metri de lagar se afla groapa comuna, unde au fost azvârlite trupurile ciuruite de gloante ale celor 43 de legionari asasinati, din ordinul Palatului, în noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Problema era grava; se apropia termenul de evacuare al acestei zone si, în câteva zile, trupele unguresti ar fi întrat în Miercurea Ciuc, împiedicând deshumarea lor. Alarmat de aceasta situatie, am organizat o expeditie legionara sub conducerea lui Vasile Iovin, care urma sa plece imediat la Miercurea Ciuc si sa aduca în România Libera osemintele martirilor nostri. Vasile Iovin fusese el însusi prizonier al acestui lagar si traise noaptea masacrului.

Ca loc de vesnica odihna pentru cei ucisi în lagare, am ales Predealul. Era locul de recreatie preferat al Capitanului în ultimul timp, atât pentru maretia peisajului si puritatea aerului, cât si pentru privilegiul ca de pe acele vârfuri putea îmbratisa într-o singura privire ambele versante ale Carpatilor, acela care cobora spre vechea tara, pe Valea Prahovei, si celalalt care se pierdea pe Valea Timisului, pâna la Brasov. Fosta granita devenise un simbol al unitatii pe vecie între Ardeal si Patria-Mama.

Legionarii de sub comanda lui Vasile Iovin au lucrat zi si noapte. Ajutati de familiile celor cazuti, au identificat trupurile celor dezgropati, le-au asezat în sicrie si le-au transportat la Predeal. În ziua de 11 Septembrie, s-a savârsit reînhumarea martirilor de la Ciuc în cimitirul de la Predeal, în cadrul unei mari solemnitati. În 19 Septembrie am proclamat ziua de 22 Septembrie, Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii, cu indicatia sa se comemoreze în fiecare an. Ziua de 22 Septembrie decretata ziua eroilor si martirilor legionari ”În ziua de 22 Septembrie 1940, ziua eroilor si martirilor legionari, se vor face rugaciuni la toate bisericile din tara. La ora 10 dimineata, în Capitala, la Biserica Sf. Ilie Gorgani, la Râmnicu-Sarat, la Vaslui, la Predeal si pe întreg cuprinsul tarii unde au cazut martirii nostri, vor lua parte legionari din aceste localitati. Cu condu - cerea si organizarea pelerinajelor, sunt încredintati Profesorul Tase la Bucuresti, Bartolomeu Livezeanu la Râmnicu-Sarat, Toma Simion pentru Vaslui si Vasile, Iovin pentru Predeal. Cu acest prilej voi fixa câteva norme de viata legionara, cerute de jertfa lor si legate de asprimea vremurilor pe care le traim”.
Horia Sima, Bucuresti, 19 Septembrie 1940.

L-am însarcinat pe Vasile Iasinschi sa organizeze ceremonia religioasa de la Predeal, în timp ce eu am ramas în Capitala, pentru a ma închina la locul unde au fost expuse publicului trupurile torturate ale legionarilor din echipa lui Miti Dumitrescu, pentru a servi de exemplu „cum vor fi pedepsiti asasinii tradatori de tara”. La slujba de pomenire a legionarilor îngropati la Predeal, au participat Conducatorul Statului, Generalul Antonescu, Fabricius, Ministrul Germaniei, si Ghigi, Ministrul Italiei. În aceeasi zi au avut loc pelerinaje la toate locurile de martiraj legionar: Râmnicu-Sarat, Vaslui, Brasov, Râsnov, si în toate orasele din tara unde au fost executati legionari.

În dimineata de 22 Septembrie, am pornit de la sediul din Strada Gutenberg în fruntea unei puternice coloane legionare spre Podul Sf. Elefterie, la intersectia dintre Strada Carol Davila cu Splaiul Independentei, unde cu un an înainte zaceau în pulbere, expusi oprobiul public, trupurile fara viata ale scumpilor nostri camarazi. În rând cu mine pasea Profesorul Mihail Tase, seful judetului Prahova. O mare multime de oameni, pe trotuare, ne saluta cu bratul în sus, într-o tacere respectuoasa.

La locul jertfei, se formase un careu, împrejmuit cu flori. În centru ardeau noua lumânari pentru pomenirea sufletelor celor noua legionari care si-au dat viata pentru Capitan si Legiune. S-a facut o scurta rugaciune si apoi s-a cântat „Imnul Legionarilor Cazuti”.

Dupa încheierea ceremoniei, m-am îndreptat spre mamele si surorile celor cazuti, cu strângere de inima. Dar n-am întâmpinat nici lacrimi nici trupuri încovoiate de dureri. O lumina duioasa ma învaluia, cu multumirea ca jertfa fiilor lor nu a fost zadarnica. Când am ajuns în fata celei mai încercate mame, a celor doi frati eroi, Cezar si Traian Popescu, m-a privit în ochi cu hotarâre si mi-a spus cu o mândrie de senator roman:
– Mai am un baiat si daca este nevoie, îl sacrific si pe el pentru Neam si Legiune!

M-am cutremurat. Ferice de poporul care are astfel de mame! În veci nu va pieri! O, Prahova, tinut binecuvântat! O, leagan de eroi! Legionarii din echipa lui Miti Dumitrescu au fost vrednicii copii ai soldatilor din Regimentul 32 Mircea, care, surprinsi de inamic la Marasesti, nemaiavând timp sa se îmbrace, au alergat în camasi, cu armele in. mâna, ca sa-l întâmpine.

Demnitarii legionari în ministere

Am aratat cum s-a format guvernul, ce ministere s-au atribuit legionarilor si care erau titularii lor. Tabloul trebuie completat pentru a cunoaste ce posturi au fost ocupate de legionari la nivelul personalului superior al Ministerelor: secretari generali, directori generali, presedinti de institutii autonome.

La Ministerul de Interne l-am propus Generalului Petrovicescu ca Secretar General pe Dr. Victor Biris. Am vorbit de el în volumul precedent. A fost unicul procuror pe tara care a avut curajul sa voteze contra Constitutiei impuse de Regele Carol. A fost destituit telegrafic si imediat s-a pus la dispozitia miscarii. S-a refugiat în Germania, unde s-a distins prin aceeasi tinuta demna. L-am ales si pentru formatia lui profesionala. Era om de legi. Studiase dreptul si fusese procuror, ceea ce era o indicatie ca va îndeplini cu competenta si înalta functie de la Interne. Pe Alecu Ghica, la Directia Generala a Sigurantei si Politiilor nu l-am ales eu. Generalul Antonescu îl numise înainte ca Director pe Colonelul Petre Camenita. Dar au venit reclamatii. Colonelul Camenita fusese prefect pe timpul lui Carol si patronase executiile de legionari din Judetul Arges. La sugestia Colonelului Rioseanu (prieten cu Alecu Ghica), Generalul s-a fixat asupra persoanei lui Alecu Ghica, pe care vroia sa-l rasplateasca si pentru devotamentul ce i l-a aratat în noaptea de 5-6 Septembrie. Fara interventia lui Ghica, Antonescu ar fi fost arestat si evenimentele ar fi luat un alt curs. Bineînteles, eu m-am asociat acestei propuneri cu caldura si am sustinut din toata inima candidatura lui Alecu Ghica. Dupa numirea acestuia, în 18 Septembrie, Generalul mi-a spus cu satisfactie.
– Iata un om care merita aceasta încredere, nu numai pentru valoarea lui, dar si pentru ceea ce a facut pentru mine, în noaptea aceea teribila. Nu vreau sa ramâna nimeni nerasplatit din cei ce m-au ajutat. Mai ai pe cineva, Domnule Sima?

La Prefectura de Politie alegerea Generalului Antonescu a cazut la început pe Generalul Dona. El credea ca ne va multumi si pe noi, deoarece Dona facuse parte din completul de judecata care-l achitase pe Capitan, în marele proces din 1934 si mai târziu fusese numit în Senatul Legiunii. Generalul Dona era un om de treaba si în împrejurari normale ar fi fost un bun Prefect de Politie, dar era prea slab pentru momentul de atunci, când era nevoie de o anumita energie pentru a proceda la arestarea criminalilor care au asasinat floarea tineretului legionar. A fost înlocuit mai târziu cu Colonelul Zavoianu.

La Ministerul de Externe, Ministrul Sturdza si-a ales sigur colaboratorii: pe avocatul Mircea Vlasto, ca sef de cabinet, si pe Alexandru Cretianu, Secretar General. La Ministerul Educatiei Nationale, Cultelor si Artelor, am intervenit pe lânga Traian Braileanu, sa-l numeasca Secretar General la Culte pe Vladimir Dumitrescu, care mai ocupase acest post în scurtul interval când fusesem eu Ministru al Cultelor, în guvernul Gigurtu. Vladimir Dumitrescu era conferentiar universitar, bine cunoscut si apreciat în lumea intelectuala a Capitalei. Pe ceilalti colaboratori si i-a ales singur Profesorul Braileanu. Si trebuie sa recunosc ca a avut ochiul ager. La nici un minister nu am avut o reprezentanta legionara atât de stralucita: Secretar General, sociologul Traian Herseni, cel mai bun elev al Profesorului Gusti; directori generali în diferitele ramuri ale învatamântului; Vasile Bancila, filosoful noii generatii, si Ion Ionica sociolog si scriitor.

La Ministerul Sanatatii, Muncii si Ocrotirilor Sociale, i l-am recomandat lui Iasinschi, ca Secretar General la Sanatate, pe Dr. Alexandru Popovici. Nu numai ca era un om de specialitate, cu o reputatie bine stabilita în lumea medicala, dar si pentru marile servicii aduse miscarii în vara anului 1940. Toate celelalte numiri le-am lasat pe seama lui Iasinschi. Am avut bucuria sa aflu ca printre cei numiti de el era si avocatul Victor Silaghi, ca Director al Asigurarilor Sociale. Silaghi era comandant legionar din prima serie facuta de Capitan. Ca Secretar General la Munca, Iasinschi l-a numit pe Gheorghe Ghitea.

La Ministerul Presei si Propagandei, Alexandru Constant si-a ales singur colaboratorii. Secretar General a fost numit Emil Bulbuc, iar mai târziu Victor Mendrea, al doilea Secretar General. La Subsecretariatul de Stat al Colonizarii si Populatiei Evacuate, de sub conducerea lui Corneliu Georgescu, au fost numite de asemenea elemente de prima linie, între care Sterie Duliu, Secretar General. Corneliu Georgescu a creat trei comisariate generale pentru asistenta refugiatilor: unul pentru populatia refugiata din Basarabia si Bucovina de Nord, încredintat lui Ion Turcan, al doilea pentru Dobrogea Noua si al treilea pentru Ardealul de Nord, numindu-l la acesta din urma pe Dr. Ilie Colhon.

La Ministerele Economice, nu am avut acces direct. Totusi au patruns câtiva legionari. La Ministerul Agriculturii si Domeniilor toate cele trei secretariate generale au fost ocupate de legionari: Victor Chirulescu la Agricultura, Dr. Iosif Dumitru la Zootehnie si Nicolae Smarandescu la Paduri. O echipa exceptional de bine pregatita si despre care Ministrul Nicolae Mares s-a pronuntat întotdeauna cu elogii. La Ministerul de Finante, legionarii au condus doua institutii principale: Casa Autonoma a Monopolurilor si Institutul National al Cooperatiei. La CAM, a ajuns presedinte Aristotel Gheorghiu, Senator al Legiunii, un om de mare bun simt si un gospodar de frunte, ajutat de inginerul Chica, o alta figura distinsa a Legiunii, ca Director General; la Cooperatie, presedinte a fost Ilie Olteanu, o somitate în materie, iar director Traian Boeru.

La Ministerul Economiei Nationale au fost numiti doi secretari generali legionari, Dr. Gheorghe Crisan si Paul Iacobescu.

Toate aceste numiri s-au facut prin. bunavointa titularilor acestor departamente, G. Cretianu, Nicolae Mares, Colonel Dragomir si Prof. G. Leon. Bineînteles, ei se bazau pe cuvântul de ordine al Generalului Antonescu, de a se substitui în cel mai scurt timp posibil vechile cadre carliste.

La Ministerul Lucrarilor Publice si al Comunicatiilor, Profesorul Protopopescu, dupa trecerea lui în locul Profesorului Pompiliu Nicolau, a facut doua numiri importante de legionari: pe inginerul Veleteanu, Subdirector al Regiei Autonome a Cailor Ferate, si pe inginerul Dumitru Mihaescu, Subdirector al Postelor.

La Presedintie a luat conducerea cancelariei mele Horatiu Comaniciu, ajutat de Ion Ghinda si Deac Ion. Traian Borobaru a ramas secretarul meu particular.

Numirea prefectilor

Dupa formarea guvernului, prima chestiune ce ni s-a pus a fost înlocuirea prefectilor militari, vestigii ale vechiului regim carlist, cu prefecti legionari: Prefectii reprezentau autoritatea ce s-a instalat la conducerea tarii. În aceasta privinta, n-a existat nici o deosebire de pareri între mine si General. Din motive de siguranta interna, si el era tot atât de interesat ca sa se procedeze repede la înlocuirea vechilor cadre administrative.

În zilele urmatoare, am lucrat cu înfrigurare la întocmirea listelor cu noii prefecti. Treaba nu era deloc usoara, pentru ca nu cunosteam în toate partile ce-a mai ramas din vechile organizatii, dupa masacrele savârsite sub dictatura carlista. Trebuia sa ma consult cu alti camarazi si sa tin seama de recomandarile lor. În câteva judete organizatia era asa de slaba încât nu aveam de unde sa aleg viitorii prefecti. În general am facut apel la fortele locale si numai în mod exceptional am trimis elemente din alta parte. M-am mai izbit de dificultatea ca unii legionari pusi pe lista sa fie numiti prefecti erau concentrati si se aflau pe zona. Pâna când s-a dat ordin din cabinetul Generalului Antonescu sa fie desconcentrati si sa vina de urgenta la Bucuresti, a trecut iarasi timp, încât de la începerea acestor lucrari pâna la terminarea lot s-a scurs exact o saptamâna de când s-a format guvernul.

Decretul de numire al noilor prefecti a aparut în 20 Septembrie 1940, iar Sâmbata, 21 Septembrie, au depus juramântul în fata Conducatorului Statului. În câteva judete, Buzau, Prahova si Vlasca, n-au putut fi numiti legionari, deoarece Generalul a rezervat aceste prefecturi unor cunoscuti de-ai lui.

În Banat alegerea prefectilor a fost usoara, având de-a face cu o regiune pe care o cunosteam:
- Timis-Torontal, Profesor Ilie Ghenadie, un vechi si încercat legionar. Fost sef de judet al acestei organizatii;
- Severin, Profesor Tiberiu Mitar, o ilustra figura a corpului didactic din Banat, cunoscut prin activitatea lui culturala atât la Lugoj cât si în Banatul Sârbesc.
- Caras, Profesor Ion Vintan din Timisoara, fost sef de regiune al Banatului, dupa înlocuirea cadrelor la 1 Ianuarie 1937. I-a urmat avocatul Traian Laza, dupa demisia lui Vintan.
În Ardealul ramas României dupa dictatul de la Viena, ajutat de Nicolae Petrascu, am propus urmatoarele numiri:
- Arad, Avocat Ilie Rotea. Originar din judetul Hunedoara, si-a pus viata în primejdie în lupta contra regimului carlist din perioada 1938-1940, participând si la ultima expeditie de la Berlin spre tara.
- Hunedoara, Avocat Iosif Costea. Fost sef de judet al acestei organizatii, era o figura cunoscuta în întreaga miscare. Luase parte la marsul din Bucovina din anul 1929, sub comanda Capitanului.
- Bihor, partea de sud a judetului, Colonel în rezerva Constantin Luca. Era senator legionar, cunoscut si apreciat de Iosif Bozântan si de Stefan Comjig. L-am cunoscut chiar în cursul prigoanei din 1938, când si-a pus casa din Oradea la dispozitia celor urmariti de politie.
- Alba, Avocat Grigore Baciu. Fiu al acestui judet, avea o minte agera si cumpatata. Un legionar de elita, care facea onoare acestei organizatii.
- Cluj-Turda, din restul celor doua judete mutilate s-a constituit o noua unitate administrativa, cu denumirea de mai sus. În fruntea ei a fost numit Profesorul Vasile Hanu, cu reputatie bine stabilita, nu numai în lumea legionara, ci si în viata culturala a provinciei.
- Târnava-Mare, l-a avut ca prefect pe Profesorul Ion Creanga, iar
- Târnava-Mica, pe Profesorul Ion Nonea Covrig. Amândoi profesorii si-au facut un nume si în domeniul literelor, ca ziaristi si scriitori.
- Sibiu, Avocatul Dr. Ion Fleseriu, fost sef de judet al acestei organizatii.
- Fagaras, alegerea a cazut pe Virgil Mateias, vechi legionar dinainte de prigoana din 1933 si fost sef de judet al acestei organizatii.
- Brasov, Avocatul Traian Trifan. Se bucura de multa apreciere în oras si judet, atât din punct de vedere profesional cât si pentru înalta lui tinuta morala.

În Oltenia, am întocmit lista dupa consultarile avute cu organizatiile locale:
- Mehedinti, avocatul Crisu Axente, fiu al acestui judet. Un intelectual de elita, Doctor în Drept de la Paris, apreciat de Capitan.
- Gorj, Profesorul Octavian Tucu.
- Râmnicu-Vâlcea, Avocat Victor Barbulescu, fost sef de organizatie al acestui judet.
- Dolj, Avocatul Nicolae Rosulescu. Un element de valoare, care a adus mari servicii miscarii în prigoana din 1938- 1939.
- Romanati, Libert Târnoveanu.
- Olt, Avocat Victor Georgescu.

În Muntenia, situatia prefectilor sub regimul legionar a fost urmatoarea:
- Arges, Dr. Mihail Georgescu.
- Muscel, Profesorul Paul Galasanu.
- Dâmbovita, Colonelul de rezerva, Stefan Spataru, acel ofiter care m-a condus cu masina în dimineata de 3 Septembrie 1940 spre Brasov.
- Prahova, Marin Stanescu, fost magistrat. Numit de General la recomandarea lui Mihai Antonescu. A avut bune sentimente fata de miscare.
- Buzau, Emanoil Hagi Moscu, om de încredere al Generalului.
- Râmnicu-Sarat, Inginer Gheorghe Vlad. Ilfov, Avocat Emil Popa de la Cluj. Vechi legionar din scoala lui Banica Dobre si Ion Banea, a fost numit în Ilfov pentru a avea o garantie ca în acest judet vecin cu Capitala, va fi ordine.
- Teleorman, Profesorul Nicolae Zaharia. Fiu al acestui judet, i-am apreciat simtul lui de raspundere în timpul când a fost seful meu de cabinet, atât la Ministerul Educatiei Nationale cât si al Ministerul Cultelor Artelor, în vara anului 1940.
- Vlasca, Colonelul activ Anibal Dobjanschi, numit de Generalul Antonescu.
- Ialomita, Avocat Ion Bogdan Munteanu.
- Braila, Avocatul Stere Mihalexe.

În Dobrogea, în cele doua judete ramase dupa cedarea Cadrilaterului Bulgariei, au fost numiti urmatorii prefecti:
- Constanta, Avocatul Seitan, fost sef al acestei organizatii, refugiat în Germania în cursul prigoanei carliste.
- Tulcea, Avocat Stefan Predescu, din baroul de Constanta. Cunoscut pentru întinsele relatii atât la Constanta cât si în lumea politica a Capitalei. Exceptional de bine pregatit în domeniul juridic si administrativ.

În Moldova, s-au încrucisat mai multe curente. Alaturi de prefecti recrutati din organizatiile locale, a trebuit sa recurg la ofiteri de rezerva si la elemente provenite din alte regiuni.
- Bacau, Profesorul Vasile Stoian. Legionar din organizatia locala, a fost un bun administrator, corect si impartia1. Covurlui, s-a bucurat de un prefect exceptional, Avocatul Mihail Orleanu, fiul liderului liberal Orleanu.
- Iasi, Dr. Alexandru Ventonic, medic, era fiul fruntasului legionar Alexandru Ventonic, care l-a urmat pe Capitan din primele ceasuri dupa întemeierea Legiunii si este mentionat în cartea Pentru Legionari.
- Putna, Petre Tocu, Comandant Legionar, originar din Galati. S-a distins în diversele batalii legionare, între care si batalia comertului legionar.
- Falciu, Avocatul Victor Corbutiu din Oradea, refugiat la Bucuresti.
- Tecuci, Profesor Ion Dobre de la Bucuresti.
- Baia, Grigorescu Constantin.
- Dorohoi, Barbu Stroici, fratele lui Manole Stroici, seful sporturilor legionare.
- Neamt, Farmacist Eftimie Galan.
- Roman, Avocat Ion Niculescu.
- Botosani, Capitan de rezerva, Vasile Niculescu.
- Tutova, Colonel de rezerva, Constantin Bolintineanu, pâna la 16 Noiembrie, când i-a luat locul Horatiu Comaniciu.
- Vaslui, Colonel de rezerva, Alexandru Costachescu.

În Bucovina, sudul provinciei, în cele trei judete ramase dupa ocuparea partii ei septentrionale de catre rusi, au fost numiti prefecti legionari indicati de Vasile Iasinschi:
- Câmpulung, Avocat Cristian Rusu.
- Radauti, Nicolae Sulcina.
- Suceava, Profesor Gavril Ionescu.

Cu prilejul depunerii juramântului, Generalul Antonescu a tinut o cuvântare, în care a dat îndrumari noilor prefecti cum sa se comporte în exercitiul functiei lor. Le-a comunicat ca se vor bucura de toata libertatea si initiativa, caci nu li se poate cere raspundere completa daca nu au libertate:

”Noi trebuie sa-l facem raspunzator de toata administratia din judetul lui. El trebuie sa se sesizeze de tot ceea ce se petrece în judet. (...) Asa înteleg eu: sa-i dam raspunderea completa, dar si libertatea si initiativa completa. Daca nu dai libertate si initiativa totala cuiva, el nu poate sa raspunda total. Prin urmare, principiul sa fie acesta: Prefectul având libertate si initiativa totala, are si raspundere totala.

”Fiecare trebuie sa ne luam raspunderi istorice astazi, nu numai raspunderi politice. Se poate întâmpla sa gresim, dar sa raspundem. Sa nu tinem tara în loc, de teama ca vom raspunde mai târziu. Daca suntem de buna credinta în actele noastre, istoria nu ne va condamna.

Prin urmare, sa se accentueze ca Prefectul are toata initiativa în cadrul legal, însa el trebuie sa utilizeze de aceasta initiativa la maximum. Aceasta este fraza pe care sa o trecem acolo”.

Am fost surprinsi cu totii de largimea de vederi a Generalului, în îndrumarile date noilor prefecti. În loc de a le încorseta activitatea, dupa sistemul disciplinei militare, le acorda toata libertatea si facea apel la spiritul lor de initiativa: „Sa nu tinem tara în loc, de teama ca vom raspunde mai târziu”.

Statul National-Legionar avea în fruntea lui un om de o conceptie revolutionara, care se gândea în primul rând la repararea nedreptatilor suferite de poporul român sub guvernarile anterioare. Prefectii, dupa ascultarea acestei cuvântari, au plecat în judete cu sufletele înaripate, hotarâti sa-si închine ridicarii materiale si morale a maselor populare toata puterea lor de munca

va urma

Statul National Legionar (6)

Horia Sima

II. PRIMII PASI ÎN VIATA DE STAT

Existenta Statului National-Legionar poate fi asemanata cu desfasurarea unei drame. La început se afirma cu vigoare pe scena istoriei, pentru ca mai târziu sa întâmpine tot mai multe obstacole în calea lui, care-i împiedica deplina realizare. Tensiunea dintre cele doua forte principale ale Statului creste pâna ce se produce ciocnirea. În aceasta parte a lucrarii, vom înfatisa acea perioada din guvernarea legionara, când miscarea se afla în faza de ascensiune, cucereste pozitie dupa pozitie si se impune în toate ramurile vietii nationale.

Dificultatile guvernarii legionare

Am socotit necesar sa încep istoricul guvernarii legionare cu câteva consideratii initiale, pentru ca cititorul sa-si dea seama din primul moment de greutatile ce le-am întâmpinat în cursul ei. Am fost permanent hartuit ca sa împac o multime de tendinte, caractere si forte care se încrucisau în acel moment în politica României si daca nu am reusit sa mentin echilibrul guvernarii si totul s-a sfârsit pâna la urma în conflictul de la 21 Ianuarie, faptul se datoreaza în mare parte aceluia care se afla în fruntea Statului. Prea plin de sine, devenise insensibil atât la suferintele trecutului cât si la teribila încercare ce se apropia.

Relatiile cu Generalul Antonescu

Putini, foarte putini, îl cunosc pe Generalul Antonescu asa cum l-am cunoscut eu, pâna în cele mai ascunse cute ale sufletului sau. Am fost zilnic în contact cu el. Biroul meu se gasea la acelasi etaj cu încaperile rezervate Presedintiei, încât faceam doar câtiva pasi si eram la General. Ma duceam la el oricând vroiam, fara sa cer audienta. Relatiile noastre erau de serviciu permanent, încât apartineam mai degraba personalului atasat Presedintiei decât unei institutii aparte. Între noi nu exista nici un fel de protocol. Ne întâlneam ori de câte ori era necesar, în functie de problemele ce se iveau, fara a tine seama de rangul ce-l aveam. Generalul Antonescu avea cultul propriei lui personalitati. Tot ce se întâmpla raporta la sine si judeca în functie de sine. Nu suferea pe nimeni sa-i întunece autoritatea sau gloria. N-am întâlnit în viata mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea si valoarea lui. „Eu am facut România Mare, Domnule Sima, si eu voi reface-o în vechile ei hotare”. Mi-era penibil sa-l aud adeseori vorbind între noi doi la persoana a treia despre el însusi: „Generalul Antonescu... nu poate tolera aceasta, nu se poate compromite în fata istoriei”. Pe colaboratorii sai îi aprecia dupa gradul de servilism si era extrem de sensibil la laudele altora. Cu aceasta structura sufleteasca bolnavicioasa, usor cadea victima lingusitorilor si oamenilor fara scrupule care stiau sa-i cultive vanitatea. Întocmai ca si Regele Carol, telul lui era sa acumuleze în propria-i mâna toate puterile statului. Ceea ce îi era insuportabil, era sa sufere vreo limitare în exercitiul puterii. Întelegerea cu miscarea avea pentru el o valoare provizorie, pâna ce alte împrejurari îi vor permite sa ajunga si Seful Legiunii.

Egocentrismul sau era potentat pâna la a lua forme de nebunie de boala de care suferea. În perioade de criza, megalomania lui nu mai cunostea margini. Avea gesturi necontrolate si chiar accese de cruzime. Tipa la oameni, îi dadea afara, umilea si batjocorea pe cei mai apropiati colaboratori. În perioade normale, când boala era tinuta sub control, era mai accesibil. Medicul îl însotea în toate calatoriile si îi dadea injectii. La mese oficiale nu fuma si rareori se atingea de un pahar cu vin sau sampanie. Suferea de ficat si din cauza aceasta câteodata avea o paloare mortala. Cu mine s-a purtat întotdeauna cuviincios, n-a avut nici o iesire, probabil pentru ca stia ca am o forta în spate. Bineînteles ca si eu îl tratam cu cea mai mare atentie, cunoscându-i caracterul irascibil. Prin felul meu blând de a ma purta cu el, nu putin am contribuit ca sa risipesc o multime de neîntelegeri si sa obtin multe lucruri bune de la el. Nici formatia lui intelectuala nu-l ajuta sa-si modereze pretentiile si sa fie obiectiv în aprecierea oamenilor si evenimentelor. Avea o mentalitate cazona. El credea ca e suficient sa dai ordine, pentru ca Statul sa functioneze bine, exact ca o unitate militara. El nu identifica fortele vii care brazdeaza existenta unui Stat si nu le lua în considerare, Natiunea era o entitate secundara pentru el, era materia sociala care umplea cadrul Statului, dar fara drept de a participa la plasmuirea lui. Rostul natiunii era ca, prin munca si sacrificiile ei, sa sustina functiile Statului. De fapt Antonescu era un produs al mentalitatii liberale care a creat Statul Român dupa l866 si care s-a perpetuat si în România Mare sub dominatia, partidelor. Natiunea era prizoniera unor structuri parazitare, care îi înabuseau elanurile. Incontestabil, Generalul Antonescu era un patriot, dar un patriot care vedea patria pe linie extensiva, teritoriala, si nu ca expresie a unei natiuni care vrea sa-si afirme personalitatea istorica pe acel teritoriu. Generalul Antonescu privea Statul de sus în jos, prin prisma structurilor existente, militare, economice, administrative, politice, în timp ce noi vroiam sa modificam acele structuri, pentru a face loc natiunii sa respire si sa creeze. Pentru noi, natiunea trecea pe primul plan al politicii, iar Statul nu era decât un instrument de realizare al ei. Misiunea noastra era sa reparam nedreptatile suferite de masele poporului în decursul veacurilor de împilare si sa cream un Stat care sa corespunda aspirati - ilor de înnoire nationala. Mentalitatea ciocoiasca în care a crescut Generalul Antonescu si care nu-l deosebea cu nimic de un Armand Calinescu, îl împiedica sa înteleaga sensul profund al revolutiei legionare. Biruinta legionara trebuia sa fie în primul rând o biruinta a poporului, o descatusare a lui din lanturile exploatarii evreo-liberale. Telul nostru era sa cream un Stat „national”, care sa nu fie numai o simpla firma cu acest nume, o „forma fara fond”, cariat în inte - rior. Necesitatile vitale ale natiunii trebuiau sa aiba precadere în construirea noului Stat. Pentru General, Legiunea era o forta politica si nimic mai mult, incontestabil forta politica dominanta în tara în acel moment, de care s-a servit pentru a se ridica la rangul suprem în Stat si pe care spera sa o domesticeasca si sa o înhame la carul sau triumfal. Pornirile tiranice ale Generalului Antonescu ar fi putut fi frânate într-o anumita masura daca sfetnicii sai cei mai apropiati ar fi fost oameni de caracter, închinati binelui patriei, doritori sa ajute la realizarea unei perfecte armonii în colaborarea cu miscarea. Din nefericire, cu exceptia Colonelului Dragomir, ceilalti prieteni intimi ai Generalului, Mihai Antonescu, Colonelul Rioseanu si Nicolae Mares, nu vedeau în legionari decât niste rivali cu care trebuia sa împarta puterea si pe care bucuros i-ar fi dorit scosi din cadrul Statului. Erau rai si intriganti fara pereche. Ca orientare politica, apartineau aceleiasi clase conducatoare care ne-a guvernat între cele doua razboaie si a carei „glorioasa” cariera s-a încheiat cu sfarâmarea României Mari. Mihai Antonescu fusese sef al tineretului liberal georgist, Nicolae Mares era mosier, iar Colonelul Rioseanu, ofiter de cavalerie. Atitudinea lor fata de miscare suferea variatii dupa cum scadea sau se urca barometrul relatiilor noastre cu Generalul. Când simteau ca Antonescu este nemultumit de legionari, si ei deveneau agresivi, încurajându-l pe General sa fie energic. Când bunele noastre raporturi cu Generalul se restabileau, se potoleau ca prin farmec, deveneau amabili si surâzatori. Uneltirile lor le simteam zi de zi si nu putin au contribuit ca sa-l determine pe Antonescu sa dea lovitura de Stat de la 21 Ianuarie.

Mai periculos decât acestia era anturajul feminin al Generalului Antonescu. Nelipsita din casa lui Antonescu era Doamna Veturia Goga, o scorpie de femeie, care i-a fost fatala si lui Octavian Goga. Întretinea relatii cu cercurile evreiesti, care gasisera în ea nu numai o aparatoarea intereselor lor, ci si un instrument de care se puteau servi pentru a provoca ruptura între General si miscare. Tot atât de bine introdusa era în acea patura parazitara a Capitalei, care traia numai din lovituri, sperturi si tot felul de afaceri necurate. De la cel dintâi contact cu mis - carea, dupa proclamarea Statului National-Legionar, ne-a ratificat cu o aversiu- ne profunda si a întretinut atât în cercurile germane cât si la Presedintie o atmosfera de ostilitate contra noastra. Era maestra în a inventa tot felul de con- spiratii legionare, care ar atenta chiar la viata Generalului. Distilându-i zi de zi otrava neîncrederii, Generalul n-a mai putut pâna la urma sa distinga adevarul de intriga si alerga la sfaturile ei ca la un oracol politic.

Sotia Generalului, Doamna Maria Antonescu, era o femeie buna si delicata, dar lipsita de cultura. Noua lume pe care trebuia sa o frecventeze acum, în cali - tate de sotie a Sefului de Stat, cerea o anumita eticheta; anumite maniere, si pen- tru a compensa aceste lipsuri în educatia ei de pâna atunci, si-a gasit refugiu în tovarasia doamnelor care cunosteau mai bine ca ea arta de a se purta în socie - tatea înalta. În modul acesta, se formase o „curte” si în jurul Doamnei Antonescu, paralel cu curtea regala. În anturajul feminin al Generalului, pe lânga Doamna Goga, se mai aflau Doamnele Veturia Barbu si Veturia Manuila. Toate trei, cunoscute în popor sub numele de „cele trei Veturii”, au exercitat o influenta nefasta asupra Generalului si trebuie considerate co-raspunzatoare pentru dezastrul ce s-a abatut asupra tarii. Bineînteles ca geniul raului era Doamna Goga, iar celelalte doua o aprobau si o completau în tiradele ei de ura contra tineretului legionar.

În concluzie, la nici unul din nivelele de manifestare ale personalitatii Generalului Antonescu nu întâlnim un echivalent sanatos; era ros de ambitii bolnave; fiziceste, avea o boala chinuitoare; în familie, era prizonierul unui anturaj de proasta calitate, iar ca formatie politica, era un produs al acelei clase care s-a opus permanent aspiratiilor noastre de renastere nationala.

Relatiile cu miscarea

Miscarea Legionara a dat un stralucit examen de eroism si sacrificiu la 3 Septembrie, contribuind în mod decisiv la darâmarea dictaturii carliste. Intrând acum în guvern si creându-se Statul National-Legionar, situatia noastra se modifica. Trebuie sa trecem un alt examen, de alta natura. Examenul maturitatii politice. Una e sa dezlantui o revolutie si cu totul altceva este sa administrezi o tara. Cum se înfatisa miscarea la 14 Septembrie 1940? Era ea pregatita sa se înfrunte cu sarcinile guvernarii, mai ales într-un Stat destinat sa sufere prefaceri profunde? În marea majoritate a cazurilor, elemente din miscare ce-au înde - plinit functii în Stat s-au purtat impecabil. Am avut o serie excelenta de prefecti si primari legionari. În administratia centrala demnitarii legionari s-au distins prin corectitudinea si competenta lor. Evident, cei interesati sa denigreze mis - carea nu vedeau sutele si miile de legionari, care, cu un zel sublim, îsi faceau datoria, ci pe cei putini care savârsisera anumite ilegalitati. Pe aceste putine, foarte putine cazuri, le-au trâmbitat si afisat,dupa eliminarea noastra de la pute- re, Antonescu si oamenii lui au trecut sub tacere devotamentul miilor de legio- nari, care, cu munca lor supraomeneasca, au ridicat Statul din starea de descom punere în care se aflase când l-am preluat de la regele Carol. Trebuie sa recu - nosc ca legionarilor le lipsea experienta Statului. Nu erau familiarizati cu men - talitatea de Stat. Traian Herseni a publicat tocmai în zilele acelea un articol intitulat Mentalitatea de Stat, în care el, ca sociolog, atragea atentia legionarilor asupra neajunsurilor ce se pot ivi în guvernare din cauza lipsei lor de întelegere pentru mecanismul Statului.

În Stat totul se desfasoara pe verticala. Fiecare functionar este încadrat într-o ordine ierarhica, avându-l ca sef suprem, pe ministru. Un reprezentant al puterii în Stat nu se poate amesteca în atributiile specifice altui functionar si nici nu poate accepta amestecuri straine de ministerul caruia îi este subordonat. Fiecare se ocupa exclusiv de chestiunile care cad în competenta oficiului unde este numit si nu se poate întinde orizontal, pentru a rezolva probleme care cad în sfera altui functionar. Încadrarea unei miscari revolutionare în mentalitatea de Stat cere oarecare timp. În Germania lui Hitler, tulburarile au durat multa vreme dupa luarea puterii si a trebuit sa se recurga la masuri drastice. La noi, unde trecerea de la un regim la altul s-a desfasurat într-o ordine uimitoare, nu era nevoie decât de putina întelegere si rabdare din partea Conducatorului, pentru ca legionarii sa-si însuseasca practica politico-administrativa si incidentele inerente primei perioade de guvernare sa dispara. Daca în locul Generalului Antonescu am fi avut un alt sef, care ar fi fost îngaduitor cu legionarii si i-ar fi îndrumat sa-si asimileze mentalitatea de Stat, aceste frictiuni s-ar fi resorbit, fara nici o paguba pentru ordinea publica. Când însa se urmareste altceva, si anume exploatarea acestor iesiri din lege pentru scopuri nemarturisite, atunci, evident, ilegalitati oricât de nevinovate luau proportii alarmante la Centru si serveau admirabil acelora care aveau interesul sa creeze continue motive de tensiune între Conducator si miscare.

Trebuie sa ma explic acum si asupra naturii „ilegalitatilor” savârsite de legio- nari. N-au nici o asemanare cu acele abuzuri tipice unei administratii corupte în care functionarii se folosesc de puterea ce o au pentru a-si rotunji veniturile sau a savârsi alte acte daunatoare interesului public. Legionarii n-aveau preocupari de acest gen. Nu se gândeau la bunastarea lor personala, ci la masele populare în suferinta si atunci, în zelul lor de a-i ajuta pe fratii lor aflati în mizerie, adeseori treceau peste cadrul legal sau se amestecau în treburile altor functionari. Ca sa dau doua exemple, pentru mai buna întelegere. La Timisoara, seful organizatiei judetene se duce la o fabrica si impune patronului marirea salariilor la munci - citori, fara a tine seama de organele competente. Era mânat de cele mai bune intentii, îi iubea pe muncitori, dar procedura lui cadea în marginea legii. El trebuia sa informeze Ministerul Muncii de mizeria în care traiau acesti functi - onari, sa cerceteze cazul si sa se ia masuri în consecinta. La Tulcea, niste tineri legionari care faceau de serviciu la Prefecturi, vazând într-o zi pe strada niste copii de români care umblau cu picioarele goale pe ger si zapada, s-au dus la un magazin jidovesc de ghete si i-au cerut proprietarului sa-i încalte. Ei nu aveau bani, traind în conditii grele, dar au crezut, cu mentalitatea unui revolutionar de 20 de ani, ca savârsesc o fapta buna, scapând de la moarte niste pui de români. Evident, fapta lor atenta la proprietatea particulara, dar judecata lor neconfor - mista le spunea ca fac un act de dreptate, ca evreul care s-a îmbogatit din exploa tarea maselor populare poate fi obligat sa se lipseasca de câteva perechi de ghete din galantar pentru a aduce alinare unor copii. Dupa 23 Ianuarie, evreul i-a denuntat pe acesti tineri ca i-au devalizat pravalia si justitia antonesciana a întrat în functie pentru a-i prinde pe „borfasi”. În masura în care eu eram infor- mat de aceste abuzuri, chiar savârsite cu cele mai bune intentii, reactionam.

Cum îndemnase cândva Emil Cioran tineretul, legionarii ajunsi sa aiba ras - punderi în Stat vroiau „sa arda etapele”. Neajunsul principal de care m-am izbit în relatiile cu miscarea, în cursul guvernarii noastre, a fost tocmai dinamismul legionar. Fiecare legionar numit într-o functie publica se credea chemat de destin sa faca maximum de efort pentru a scoate poporul din starea de suferinta în care se gasea. Un fel de febra de a face binele pentru cel de-aproape cuprin - sese lumea legionara de la un capat la altul al tarii. Nu erau acte care emanau dintr-o mentalitate anarhica, ci dintr-o pasiune creatoare, dintr-un zel de cruciat în serviciul neamului. Fenomene care ar fi putut fi usor stapânite, daca am fi avut timpul necesar sa le lamurim si daca în fruntea Statului ar fi fost un om echilibrat si cu simtul raspunderii pentru viitorul neamului.

Armonizarea relatiilor dintre Stat si Miscare era îngreunata si de faptul ca eu nu aveam controlul guvernului, Generalul Antonescu era atât Conducator al Statului cât si Presedinte al Consiliului de Ministri. În aceasta ultima calitate, el dirija si coordona activitatea tuturor Ministerelor. Ministrii legionari, ca toti ceilalti ministri, nu se mi adresau mie pentru a rezolva afacerile departamen - telor lor, ci lui Antonescu, singurul care avea putere de a decide. Ei tratau toate chestiunile direct cu Generalul. Eu eram în afara de circuitul principal al guvernarii. Nici o numire importanta nu se facea, nici un decret nu iesea, nici o reforma nu vedea lumina zilei fara aprobarea Generalului. Cel putin odata pe saptamâna, fiecare ministru se prezenta la Presedintie cu dosarul situatiei de la administratia sa, facea propunerile ce le credea de cuviinta si astepta sa se pro - nunte Conducatorul. Eu eram absent de la aceste audiente. Evident, aveam încredere deplina în ministrii legionari, în competenta si loialitatea lor. Eram convins ca tot ce fac ei este bine cugetat si în interesul tarii. Sturdza, Petrovicescu, Braileanu, Iasinschi, Constant, Papanace, Corneliu Georgescu erau elemente de elita care au facut cinste Legiunii si Neamului în locurile pe care le-au ocupat în timpul guvernarii noastre. De aceea s-au bucurat din partea mea de toata libertatea de a-si recruta colaboratorii si de a conduce dupa pro - pria chibzuinta resortul ce le-a fost încredintat. Rareori interveneam pentru a recomanda o numire. Îi consideram pe toti egali în rang cu mine si eram fericit sa stiu ca în fruntea Ministerelor atribuite Legiunii se gasesc oameni pregatiti si de mare corectitudine morala. Dar din punct de vedere al bunei întelegeri ce trebuia sa domneasca între Stat si Legiune, aceasta dubla comanda la Centru era daunatoare, deoarece ma împiedica sa coordonez activitatea legionarilor anga - jati în Stat cu a acelora care îndeplineau functii în miscare. În practica se pro - dusese o scindare între doua categorii de legionari: legionarii încadrati în Stat, care îl aveau ca sef suprem pe Antonescu, si legionarii care lucrau în organizatie si cu care tratam direct. Fireste, nu era vorba de o separatie rigida, deoarece legionarii numiti în functii publice tot legionari ramâneau si apartineau la rân - dul lor unei unitati legionare, dar nu puteam urmari pe teren pe toti membrii organizatiei noastre, în toate locurile unde erau încadrati, cum îsi fac datoria si daca, chiar de buna credinta fiind, nu savârsesc acte inoportune sau chiar daunatoare. Problema nu s-ar fi pus daca Generalul era un alt om. Eu nu râvneam sa-i iau locul! Nu de asta ma plâng. Ci de lipsa lui de întelegere pentru lupta si aspiratiile noastre. El statea la pânda ca sa descopere o noua infractiune legionara, o noua încalcare a legii, inerente oricarui început de guvernare sub emblema unei revolutii, ca sa faca din ele piese de incriminare si scandal, în loc sa ma ajute sa îndrum activitatea tuturor legionarilor în matca ordinii si a disciplinei.

Dar desi eu nu eram raspunzator de ceea ce se întâmpla la ministerele ocupate de legionari, fiind direct subordonate Generalului, aceasta nu-l împiedica sa-mi ceara mie socoteala când se produceau acte ce nu erau pe placul sau. Atunci eram solicitat sa-i chem la ordine pe legionarii care s-au facut vinovati de anumite transgresiuni ale legii. Normal ar fi fost ca sa mi consulte în toate deciziile ce le lua, privind toate ministerele, si abia dupa aceea sa vina cu „plângeri” contra vreunui legionar. Eu nu tineam pupitrul de comanda al guvernului ca sa pot organiza în conditii optime relatiile dintre Stat si miscare.

Relatiile cu Puterile Axei

Cine îsi închipuie ca în perioada guvernarii legionare ne-am bucurat de spriji - nul Puterilor Axei nu cunosc realitatea. Miscarea Legionara a irupt în istorie ca o aparitie neasteptata si nedorita, nici la Roma si nici la Berlin. Socotelile ce si le facusera Puterile Axei cu România erau cu totul altele. Ele erau convinse ca dupa ce Regele Carol a acceptat cedarile teritoriale, se poate ajunge la un acord de colaborare cu el. Miscarea Legionara nu întra în calculele lor. Prima lor mare surpriza a fost renuntarea la Tron a Regelui Carol si plecarea lui peste hotare. Al doilea fapt care i-a surprins, rasturnându-le planurile, a fost proclamarea Statului National-Legionar. Dintr-odata s-au întâlnit în România cu o structura statala fundamental diferita de tipul de guvern cu care erau ei obisnuiti sa tra - teze pâna atunci în România. O revolutie nationala triumfase în România con - tra tuturor prevederilor transmise de serviciile lor în aceasta tara. Nu se puteau opune actelor înfaptuite, sustinute de imensa majoritate a poporului. Dar nici nu ne puteau accepta fara rezerve ca parte integranta a „noii ordini europene”. Trebuia sa fim supusi la proba. De la bun început ne-au urmarit pas cu pas, pentru a observa cum ne comportam în Stat si daca politica miscarii nu tulbura conceptia lor de organizare a spatiului european. Simpatiile legionarilor mergeau mai ales spre Italia, spre Mussolini, si daca Ducele s-ar fi gasit într-o pozitie de forta în aceasta perioada, fara îndoiala ca ar fi putut juca un rol moderator la Berlin. Din nefericire, tocmai în epoca guvernarii legionare, Mussolini cazuse în totala dependenta de Hitler, fiind avizat la ajutorul german, atât în ceea ce priveste razboiul necugetat ce l-a provocat în Balcani cât si pentru a face fata ofensivei dezlantuite de englezi în Libia. În opozitie cu situatia militara precara a Italiei, Reichul german se afla în culmea puterii. Pierderile ce le-a avut armata germana în razboaiele din Polonia, Norvegia si Franta erau neînsemnate în raport cu masele de care dispunea. Masina de razboi germana era intacta, numarând 200 de divizii, gata sa între oricând în actiune. Bazat pe aceasta forta si pe succesele repurtate pâna atunci, Hitler considera razboiul virtual câstigat. Înca din toamna anului 1940, îsi faurise planul sa termine si cu Rusia. El avea certitudinea ca imperiul sovietic se va prabusi de la primele lovituri zdravene. O campanie de câteva luni.

Aceasta conceptie ireala, a unei victorii potentiale, a influentat dezastruos asupra relatiilor ce le-a întretinut Hitler cu popoarele Europei, indiferent ca erau învinse, prietene sau neutre. Hitler se considera stapânul efectiv al Europei, putând dispune, dupa bunul sau plac de soarta continentului nostru. În loc de a coaliza în razboiul contra Rusiei cât mai multe forte, asa cum cereau datele rea- litatii, el si-a înstrainat simpatia multor popoare, prin brutalitatea cu care si-a dezvaluit de la început si si-a pus în aplicare planurile sale de hegemonie ger - manica în Europa, înainte chiar ca sa aiba în mana sceptrul victoriei finale.

În judecarea situatiei din România, mentalitatea lui Hitler nu diferea. El nu cauta si nu suporta relatii de colaborare, pentru a realiza un front comun contra inamicului comun, ci relatii de subordonare între o mare putere, stapâna a Europei, si o mica tarisoara, care nici nu avea alta alegere decât sa se plece total vointei lui. Pentru a întelege ce s-a petrecut mai târziu în România, trebuie sa tinem seama de aceasta betie de putere a conducatorilor celui de-al Treilea Reich. Ei îsi imaginau ca puteau brusca realitatile impunând în fiecare tara afla- ta în sfera lor de influenta solutii care prefigurau politica lor expansionista, „noua ordine europeana”.

Reichul german, privit din afara, era impunator. Functiona ca o masina de mare precizie. Din toate manifestarile lui respira sanatate, forta si o încredere nelimitata în victorie. Dar în interior, constructia lui nu era chiar atât de solida. O lipsa importanta era în domeniul informativ. Nu exista un organ central, care, din noianul de informatii ce veneau pe diferite canale, sa faca o selectie si sa le valorizeze la justa lor valoare. Hitler era bombardat zilnic de informatii pe care i le procurau numeroase servicii, adeseori în concurenta unele cu altele: armata avea Abwehr-ul, partidul dispunea prin Auslandsorganisation de o retea proprie, Ministerul de Externe era alimentat de aparatul lui diplomatic, SS-ul lui Himmler îsi crease un serviciu propriu peste hotare; apoi mai erau agentiile de presa din strainatate si organele care depindeau de Ministerul Economiei Nationale. Hitler, ca orice sef de guvern, lua decizii pe baza informatiilor ce le primea. Dar dintre ele, dadea preferinta, cel putin în primii doi ani, acelora procurate de Ministerul de Externe si de Armata, considerându-le mai sigure si mai obiective. Aceasta multiplicitate de servicii informative s-a soldat în detri - mentul miscarii, deoarece cei ce mânuiau aceste informatii nu ne erau prieteni nici la Bucuresti si nici la Berlin. De la început asadar între noi si Hitler s-a interpus un ecran informativ confuz, care oferea Führerului interpretari dubi - oase asupra evenimentelor din România, favorabile lui Antonescu si rauvoitoare pentru miscare.

În ceea ce priveste personalul german detasat în România, nici în sânul lui nu se gaseau oameni ca sa înteleaga drama miscarii noastre si extraordinarul ei aport la cauza Noii Europe prin biruinta de la 6 Septembrie. Cei mai multi din- tre reprezentantii Reichului la Bucuresti erau un produs tipic al beamterului german, cu orizontul limitat la informatiile zilnice, fara a simti pulsul vietii ro - mânesti si fara a intui complexul de forte care se agitau în politica tarii. Eveni - mentele treceau peste capul lor, fara a le descoperi importanta.

Ministrul Fabricius nu ne-a vrut niciodata binele. Sub Regele Carol a jucat un rol dubios, dând permanent referinte favorabile acestuia, si, prin aceasta atitudine ambigua, a contribuit la asasinarea lui Corneliu Codreanu. Consilierul von Ritgen, cu care am avut dese contacte, era un om cult, inteligent si mai apropiat de miscare, dar în momente decisive nu-si lua nici o raspundere, ci urma linia lui Fabricius si asculta de ordinele acestuia.

Seful Misiunii Militare Germane, Generalul Hansen, era un soldat din vechea scoala prusiana. Era ostil national-socialismului si îl respecta pe Hitler numai ca Sef de Stat. Cu aceasta mentalitate, era firesc sa se ataseze din primul moment de Generalul Antonescu si sa vada în legionari niste formatiuni anarhice, ca gru purile SA din Germania, care au fost decapitate chiar de Hitler pentru a impune ordinea în Stat.

Singurul om de mare prestigiu, al carui cuvânt avea greutate la Berlin, era Neubacher, ministru însarcinat cu problemele economice. Era un bun cunos - cator al situatiei din România si lucid în tratarea oricarei probleme. Era o pla - cere sa ai o conversatie cu el. Austriac din nastere (poate asa se explica superba lui inteligenta), a fost singurul diplomat care a înteles importanta miscarii legio- nare pentru politica germana în sud-estul european, ca factor de stabilitate în acest spatiu si ca o garantie a unei aliante loiale cu Reichul. Ne bucuram de prietenia lui Geissler, seful Gestapo-ului din România, a lui Bolschwing, seful SD-ului, si a lui Conradi, seful lui AO de la Bucuresti. Ne-a sustinut si noua conducere a minoritatii germane, în frunte cu Andreas Schmidt. Dar toti acestia erau prea mici si nu puteau compensa rapoartele defavorabile miscarii, trimise de Fabricius, de Generalul Hansen si de delegatul Abwehr-ului din România.

Graba de a ocupa locurile

În primele zile dupa formarea guvernului, am tratat cu un Antonescu nu numai dispus la o colaborare leala, dar preocupat pâna la isterie ca tranzitia de la Statul dictaturii carliste la Statul legionar sa se faca cât mai repede. Era obsedat de teama unei contra-lovituri din partea partizanilor Regelui Carol. Om curajos de altfel, avea o frica bolnavicioasa sa nu fie rasturnat peste noapte. Desi l-am asigurat ca acest lucru nu se poate întâmpla, caci tot poporul e de partea noastra, traia într-o panica permanenta, care m-a contagiat si pe mine.
– Domnule Sima, mi-a spus adeseori în aceste zile, eu nu am oameni, eu nu am partid. Dar Statul trebuie ocupat cât mai repede de legionari. Vechile forte nu asteapta decât un moment de slabiciune pentru a ne dobori. Pregateste în cea mai mare graba listele de prefecti legionari si alti demnitari ai Statului pentru a face numirile.
– Domnule General ma voi stradui sa întocmesc aceste liste cât mai în graba, dar îmi trebuie câteva zile, caci oamenii sunt împrastiati. Unii sunt concentrati pe zona si va rog sa dati ordin ca toti cei indicati de mine sa fie imediat desconcentrati.

În acest ritm trepidant am lucrat în primele zile. Atât Generalul cat si eu, nu aveam decât o singura grija: sa înlocuim cât mai repede vechile cadre ale Statului cu elemente legionare. Nu stiu daca toate persoanele alese de mine au corespuns functiei ce-o aveau de îndeplinit, dar ceea ce interesa în acel moment era securitatea Statului. E un fenomen natural, specific oricarei evolutii. Nu totdeauna cei mai pregatiti ajung în primele locuri. Dupa aceea, daca regimul iesit din revolutie dureaza, se procedeaza la ajustari, la o mai atenta selectionare a cadrelor.
Adeseori eram pus de Antonescu în fata unor situatii ultimative:
– Domnule Sima, trebuie sa-l schimbam pe cutare. Sa-mi dai un om în câteva ore. Nu putem întârzia.

Când relatiile dintre noi s-au înrautatit, Generalul a început sa ne pârasca nemtilor, spunând ca „nu avem oameni, ca cei mai buni au murit”. Este adevarat ca cei mai buni au murit, dar nu era mai putin adevarat ca dispuneam înca o impresionanta masa de rezerva. Numai la Bucuresti, Corpul Razleti numara 4.000 de intelectuali, avocati, ingineri, medici, profesori, preoti, înalti functionari, scriitori, ziaristi. etc. Puteam sa procuram oameni nu numai pentru formarea unui singur guvern, ci a trei garnituri guvernamentale, cu tot aparatul lor interior si exterior. O întreaga generatie ne statea la dispozitie ca sa colaboreze la crearea Statului National-Legionar. Niciodata în România vreun partid, politic nu a avut o pleiada atât de numeroasa de intelectuali si atât de bine pregatiti cum a avut miscarea legionara.

Bineînteles, ne trebuia timp pâna ce am fi descoperit talentele existente si am fi asezat pe fiecare la locul potrivit. Niciodata, dupa o revolutie, nu poate iesi o ordine perfecta. Nemtii aveau obiceiul sa compare starile de la noi cu situatia din Statul si partidul lor. Dar ei, saracii, guvernau de sapte ani si au trecut si printr-o baie de sânge. Noua ne trebuia un an ca Statul sa functioneze perfect si fara sa varsam o picatura de sânge.

va urma