Grigore Răduică și falsa schimbare la față a Securității

Elis Plesa

Cariera lui Grigore Răduică, responsabilul cu anchetele faimoase din Securitate la sfârșitul anilor ’60, a avut un parcurs clasic. Plecat dintr-un mediu pauper, a văzut în Partidul Comunist o oportunitate de ascensiune profesională și socială cu mijloace politice. A ocupat diferite poziții de control politic în lumea uniformelor, a trecut prin procesul de „academizare“ rezervat noii elite comuniste, ajungând să fie promovat de Nicolae Ceaușescu imediat după venirea la putere. L-a ajutat pe Ceaușescu în operațiunea de ucidere în efigie a regimului Gheorghiu-Dej. Când nu a mai fost util, a fost scos pe tușă.

Născut în 1926, într-o familie săracă din com. Ponoarele, jud. Mehedinţi, Grigore Răduică a fost nevoit de timpuriu să-şi câştige existenţa prin propriile forţe. Aşa se face că la vârsta de 15 ani a plecat la Bucureşti, unde a muncit ca ucenic şi strungar într-o fabrică. Având un dezvoltat simţ al oportunității politice, în toamna anului 1944 s-a înscris în UTC şi apoi în PCR, intuind că Partidul Comunist ar putea reprezenta o trambulină în cariera sa. Peste numai doi ani, el a fost scos din producţie, devenind activist PCR pe linie de învăţământ ideologic.

 Grigore Răduică

Cariera militară şi-a început-o în 1948, ca ofiţer responsabil cu pregătirea ideologică a cursanţilor de la şcolile armatei şi apoi ca locţiitor politic la Academia Militară. Pe parcursul anilor 1949-1950, el a condus mai multe subcomisii de verificare a membrilor de partid din şcolile militare. Remarcându-se prin fermitatea politică de care a dat dovadă în timpul acestor verificări, în 1950 a fost numit şef al Secţiei politice a Corpului 1 Armată, ajungând apoi şef al Direcţiei Politice a Regiunii a II-a Militare. A fost înaintat foarte rapid în grad, avansând, în doar patru ani, de la gradul de locotenent la cel de locotenent-colonel.
Pentru a-şi completa studiile civile, în 1959 s-a înscris la cursurile de zi ale Facultăţii de Arme Întrunite din cadrul Academiei Militare Generale, pe care le-a finalizat în 1962. Nu a neglijat, în schimb, nici pregătirea ideologică, urmând Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“. După absolvirea facultăţii, Răduică a fost propulsat în aparatul central al CC al PMR (1963-1968).

Macularea adversarilor

Având profilul necesar, în anul 1966 a fost numit de către Nicolae Ceauşescu în fruntea unui colectiv de partid însărcinat cu verificarea modului în care avuseseră loc ancheta şi procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Prin scoaterea la lumină a abuzurilor înfăptuite în acest caz, Ceauşescu urmărea să-şi consolideze poziţia de conducător al partidului şi statului, lovind în predecesorul său, Gheorghiu-Dej, şi în vechiul tovarăş şi rival, Alexandru Drăghici, temutul şef al Ministerului Afacerilor Interne şi al Securităţii până în 1965.
Bun organizator şi oportunist tenace, Grigore Răduică a înţeles imediat ce se dorea de la el. În numai un an, el a reuşit să adune probe concludente referitoare la implicarea lui Drăghici, la ordinele lui Gheorghiu-Dej sau din proprie iniţiativă, în comiterea mai multor acte represive. Materialele scoase la iveală de Răduică au fost determinante în succesul amplei operaţiuni orchestrate de Ceauşescu la Plenara din aprilie 1968, de obnubilare a memoriei lui Gheorghiu-Dej şi de eliminare politică a lui Alexandru Drăghici.

Răduică şi-a atras astfel aprecierea lui Nicolae Ceauşescu. La aceasta, Răduică a răspuns cu exces de zel. În timpul Plenarei CC al PCR din vara anului 1967, el a cerut luarea unor măsuri mult mai dure faţă de opozanţii regimului comunist, argumentând că „au fost multe cazuri când s-au luat măsuri blânde faţă de unele elemente ce au săvârşit infracţiuni politice“. Cum era şi firesc, a urmat un nou salt în carieră. Astfel, în februarie 1968, a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului, iar în 1972 prim-adjunct al ministrului de Interne. Totodată, a avansat şi în cariera politică, în anul 1969 fiind ales membru al CC al PCR.

Principala misiune a lui Răduică în cadrul CSS avea să fie aceea de a se implica în gestionarea politicii de cadre, asigurându-l pe Ceauşescu că în funcţiile de conducere se aflau doar ofiţeri fideli acestuia. Astfel, el a coordonat o amplă acţiune de descoperire şi expulzare din aparatul represiv a „oamenilor lui Drăghici“. Zelul lui Răduică avea să dea foarte curând roade, printre cei afectaţi de activitatea lui numărându-se chiar foşti colegi din comisia de anchetă a cazului Pătrăşcanu, ca Vasile Negrea şi Evghenie Tănase, trecuţi imediat în rezervă.

Farsa și salvarea aparențelor

Acţiunile lui Răduică nu s-au oprit însă doar la nivel central, ci s-au extins şi asupra aparatului teritorial al CSS. Astfel, imediat după Plenara din aprilie 1968, a fost constituit un colectiv de anchetă plasat sub conducerea sa, care trebuia să cerceteze toate abuzurile şi ilegalităţile comise de Securitate în timpul lui Dej şi Drăghici. Colectivul urma să propună măsuri reparatorii, acolo unde acestea mai erau posibile, şi, mai ales, să identifice făptaşii şi să indice sancţiunile juridice şi politice ce puteau fi luate împotriva acelora ce se făcuseră vinovaţi de încălcarea legii.

Dar operațiunea condusă de Răduică nu a fost un fel de catharsis la nivel naţional, în care Securitatea îşi recunoştea umilă crimele şi îşi cerea iertare de la victime, lepădând din corpul său pe cei vinovaţi. În final, totul s-a dovedit a fi o uriaşă mascaradă, al cărei scop principal l-a constituit prezentarea lui Nicolae Ceauşescu cu aura unui lider reformator. În subsidiar, s-a dorit şi inducerea ideii potrivit căreia, după 1965, Securitatea îşi schimbase radical profilul. De fapt, și-a schimbat doar unele metode, învățând să salveze aparențe mai ușor, dar rămânând o forță represivă brutală.
Concret, Răduică a recurs la investigarea ilegalităţilor pe care unii ofiţeri le sesizaseră în timpul prelucrării documentelor Plenarei din aprilie 1968 şi, totodată, a analizat plângerile celor care căzuseră victime exceselor organelor de represiune. Dintre cazurile examinate de Grigore Răduică pot fi amintite: procesul „sabotorilor“ de la Canal, crimele din coloniile de muncă (cu precădere cele de la Salcia şi Capul Midia), dar şi numeroasele asasinate comise cu sânge rece în perioada de început a regimului comunist, cum ar fi execuţiile ordonate de Nicolae Briceag. Partea bună este că ne-au rămas documente foarte prețioase din timpul acestor anchete.

Cazul Briceag arată și limitele demersului lui Răduică. Astfel, în pofida faptului că reuşise să demonstreze implicarea directă a lui Nicolae Briceag în suprimarea a cel puţin 16 persoane, singura măsură pe care o propunea era aceea de a fi „informate organele de partid în evidenţa cărora se găsesc“.
De altfel, această acţiune de elucidare a abuzurilor comise în timpul lui Gheorghiu-Dej, deşi a continuat până la începutul anilor ’70, îşi va pierde mult din amploare, transformându-se într-o simplă formalitate. Cum niciunul dintre vinovaţi nu avea să fie trimis în judecată, singura măsură punitivă luată vizând trecerea în rezervă a acelora care mai erau în activitate, este cât se poate de clar că scopul principal al întregii acţiuni nu a fost acela de a condamna în justiţie crimele şi abuzurile comise în timpul lui Gheorghiu-Dej, ci a vizat doar denigrarea acestuia.

Servilismul nu asigură nemurirea

În pofida devotamentului de care dăduse dovadă, steaua lui Grigore Răduică a început să apună brusc în martie 1973, odată cu izbucnirea scandalului legat de sinuciderea medicului personal al lui Nicolae Ceauşescu, Abraham Schechter. Se pare că acesta nu mai suportase presiunile făcute de Securitate pentru a-l racola ca informator. Răduică a fost considerat responsabil indirect, înlăturarea sa rămânând doar o chestiune de timp. Cum loialitatea politică a lui Răduică era greu de pus la îndoială, i se reproșa slaba apetență pentru munca informativ-operativă.

Căderea în dizgraţie a lui Răduică a fost speculată de Nicolae Doicaru, celălalt prim-adjunct al ministrului de Interne, care urmărea să preia controlul asupra Direcţiei de Contraspionaj, pe care o coordona Răduică şi să elimine, totodată, un rival din cercul intim al lui Ceauşescu. De altfel, Doicaru îl informa adeseori pe Ceauşescu despre gravele erori pe care ofiţerii de contraspionaj le comiteau în Occident. La această opinie s-a raliat şi ministrul de Interne, Emil Bobu, care aprecia că „o mare parte din răspundere pentru lipsurile din concepţia de organizare şi orientare a muncii de contraspionaj îi revin tov. gen.-lt. Grigore Răduică“.
Cum rolul lui Răduică luase sfârşit, Ceauşescu avea să renunţe fără scrupule la unul dintre activiştii care-l slujiseră necondiţionat în primii ani de după preluarea puterii. Drept urmare, în toamna anului 1974, Grigore Răduică a fost destituit din conducerea MI, fiind plasat pentru câțiva ani la șefia Gospodăriei de Partid. În plus, la Congresul al XI-lea al partidului, a fost trecut din membru plin în membru supleant al CC. După anul 1979, când nu a mai fost reales în Comitetul Central, el a rămas fără nicio pârghie de putere în cadrul statului comunist, devenind un simplu pensionar, membru de partid.

În memoriile sale publicate după 1989, axate în special pe culisele reevaluării cazului Pătrăşcanu, Grigore Răduică nu a menţionat, însă, niciun cuvânt referitor la activitatea Securităţii din anii ’60-’70, ca şi cum el n-ar fi avut nicio legătură cu instituţia represivă în a cărei conducere se aflase timp de şase ani. A decedat la data de 17 iulie 2002, la Bucureşti.

Portrete de luptători anticomunişti – Lucian Petrescu

Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi

Anul 1948, un an de început al prigoanei comuniste atee împotriva intelectualităţii şi spiritualităţii româneşti. A fost anul în care Lucian Petrescu şi întregul comandament de 105 ofiţeri şi subofiţeri din care făcea parte erau arestaţi pe motiv „sabotaj contra Armatei Populare”.


Aşa începe povestea fostului ofiţer al armatei române, ce era în vizorul noii orânduiri comuniste, pentru faptul că fuseseră unul din cei mai buni ofiţeri ai comandamentului de acţiune de sub comanda mareşalului Antonescu.

Întregul comandament a fost judecat de către Tribunalul Militar Bucureşti, care era condus de generalul Alexandru Petrescu, cel care a condamnat la închisoare, moarte sau muncă silnică peste 20.000 de oameni.

Cei 105 din comandament au primit în total 2000 de ani de închisoare. Lucian Petrescu primise 45 de ani, din care a executat 15. Era al cincilea pe lista condamnărilor.

Evenimentul a fost viu discutat la posturile de radio „Londra‖ şi „Vocea Americii şi Vocea Europei‖. Presa românească îi caracteriza ca pe nişte sabotori ai armatei populare, niste „bandiţi‖ ce se împotriveau mersului firesc al socialismului.

Practic întreaga înscenare grotească a evenimentului s-a produs ca urmare a conflictului dintre ministrul Emil Bodnăraş şi comandantul unităţii, rivalitate care a fost speculată la maxim prin condamnarea multor vieţi nevinovate la ani buni de închisoare fără drept de apărare a acestora.

Motivul la constituit deturnarea unei sume importante de bani din trezorăria unităţii.

Lucian Petrescu ofiţer al acelei unităţi militare, responsabil al caseriei, la rugămintea unui coleg, îl împrumută pe acesta cu o sumă mare de bani ce erau destinaţi a mitui un judecător ce judeca cazul unui „bandit‖, ce luptase în munţi împotriva securităţii. Partizanul fusese prins şi risca o condamnare la moarte. Prin suma împrumutată a fost salvată o viaţă, însă cu ce preţ...Fapta a fost interceptată , nu se stie prin ce informator, având repercursiuni tragice asupra întregii unităţii militare, fiind un pretext numai bun de a-şi pune în aplicare răzbunarea demonică ministrul Bodnăraş.

După condamnare, Lucian Petrescu (fost ofiţer apropiat al mareşalului Antonescu, coordonator asupra unor planuri de lupte de dincolo de Nistru împotriva armatelor bolşevice) este închis timp de un an de zile într-o celulă tip fântână, la Uranus. Temniţa avea doar o ferestruică la peste 3 metri înălţime, iar patul era constituit dintr-un prichici pe care erau aşezaţi câţiva strujeni de porumb. Ferestruica era deschisă chiar şi-n timpul iernii.

În martie 1949, ministrul Emil Bodnăraş îl vizitează la închisoare adresându-i următoarele: „Ai vrut să-l serveşti pe Truman (n.n. preşedintele american) ? Dar o să am grijă să te port prin toate închisorile ţării, ca să mături cu barba toate curţile‖... După un an de carceră a fost scos şi plimbat prin toate închisorile ţării, aşam cum i se prezise. În cei zece ani de puşcarie a fost purtat prin toate coloniile de exterminare fizică a Canalului: Poarta Albă, Culmea, Peninsula, Capul Midia, Constanţa. Povesteşte cum stadionul de la Constanţa a fost făcut de 3000 de deţinuţi, floarea intelectualităţii româneşti, fiind stropit cu mult sânge. Pe căldura caniculară de la Canal, apa era o fudulie. Uneori trebuiau să bea din tanderul locomotivelor, care conţinea sodă caustică, dar Dumnezeu i-a întărit şi au rezistat. Lucian Petrescu şi mulţi alţii recunosc că acest Canal dintre Cernavodă şi Agigea este presărat cu mii de morţi nevinovaţi. Fiecare metru pătrat este stropit cu sângele celor care s-au împotrivit sistemului comunist ateu sau nu au vrut să cocheteze cu acesta. A fost jertfa lor pentru binele nostru a celor ce scriem şi trăim în acest moment istoric.

Lucian Petrescu îşi aminteşte că în ultima închisoare Vlădeni, condiţiile de viaţă erau neomeneşti:,, Dormem în saivanele oilor, închise la intrare cu sârmă ghimpată, pe paie şi fân, plin de şerpi, astfel încât noapte trebuia să dormim ţinând mâna la gură să nu intre şerpii în noi‖...

A executat 10 ani şi 40 de zile de puşcărie, fiind eliberat datorită „relaxării‖politici comuniste din ţară.

După chinul celor zece ani, când nu credea că va mai scăpa vreodată din lagăr, este informat că va fi liber. Nu a crezut-o, ştiind bine că astfel de ştiri de multe ori erau iluzorii. Totuşi pe 18 septembrie 1958 este eliberat şi condus la poartă de sute de deţinuţi. „ Se uitau la mine ca la un câine scăpat de sub vigilenţa stăpânului‖...

Îndată după liberare este lăsat în gară la Feteşti, de acolo urmându-şi drumul până la Blaj, la casa natală.

Gândul libertăţii i-a dat aripi. Spera să o ia de la capăt, să-şi refacă viaţa, să viseze ca orice om liber. Fals. Realitatea din afara lagărului nu era cu mult diferită de cea din interior. Oamenii trăiau doar cu iluzia că sunt liberi, însă sisteml comunist îngrădise orice manifestare liberă în cuget şi spirit a fiinţei umane.

Non-valorile puseseră stăpânire pe mulţime, pe sistemul de conducere al ţării. Schimbările de regim aveau repercursiuni şi asupra familiei sale.

 Corina şi Lucian Petrescu înainte de război (1941)

Când fuseseră arestat avea deja familie. Şoţia Corina auzind că a primit 45 de ani de puşcărie (având pe atunci 27 de ani), după o perioadă lungă de aşteptări, dorind să scape şi de stigmatul pus de hidra comunistă, divorţează (era o modalitate des folosită de fostele soţii pentru a scăpa de urmărire sau alte „binefaceri‖ale sistemului, chiar dacă ele aşteptau cu sufletul la gură veşti sau în cazuri fericite întoarcerea lor, luându-o de la capăt ca şi cum acea hârtie nu ar fi însemnat nimic). În cazul lui Lucian Petrescu lucrurile luaseră o altă turnură. Pierzându-şi speranţa revenirii soţului ei Corina se recăsătoreşte.

Cei dragi, manipulaţi prin toate mijloacele posibile, ajung să se creadă vinovaţi de faptul că Lucian Petrescu şi ceilalţi de teapa lui sunt nişte „bandiţi‖ care nu vor decât răul poporului şi chiar propriilor familii. Păpuşarii îşi atinseseră scopul...

Fire tare de caracter, trecut prin anii buni de psihoză de front (1941-1945), Lucian Petrescu i-a această încercare ca pe un nou test dat de Dumnezeu asupra făpturii sale trecătoare prin viaţă, acceptându-şi destinul. Şi totuşi recunoaşte: „Pe Corina în cele din urmă am înţeles-o, erau prea mulţi ani şi nu mai spera să fiu în viaţă. M-a durut , dar a trecut... Cu toate acestea, deşi au trecut 45 de ani şi acum mai vorbeşte cu ea, povestindu-şi amarul prin care a trecut atunci.

Pentru a i se pierde urma, fiind un bun strateg militar, Lucian Petrescu pleacă din Blaj la o mină din judeţul Prahova, găsind printre ortaci adevăraţi prieteni. După doi ani întâlneşte o femeie cu chip de înger - Cati, care îl ocroteşte ca pe propriul său copil. Fug de acolo şi se mută la Huşi, unde şi astăzi îşi petrec dulcele bătrâneţi. Cumpătarea, omenia, modestia, ajutorul aproapelui, au fost norme după care s-au ghidat în toţi aceşti ani, având ca răsplată, chiar într-un sistem care era împotriva firii umane, bunăvoinţa oamenilor din jur, recunoaştinţă chiar de către „unşii poporului‖. Devine unul din cei mai buni contabili ai fostului IAS Huşi, mâna dreaptă a „tovarăşului‖Ion Neamţu, la care veneau în dese rânduri „tovi‖ de la partid să-şi îmbuibeze minte şi burţile cu mâncaruri şi vinuri alese, culese de pe plaiurile huşene.

Astăzi, îi întâlnesc deseori pe Cati şi Lucian Petrescu prin parc de mână, plimbându-se ca doi adolescenţi, firi vioaie, neîntrezărindu-se nici o urmă a frumoase vârste de înţelepciune şi maturitate pe care o port. Văd în ei adevărate modele vii de moralitate, la grea căutare în aceste zile când hidra comunistă atee a fost înlocuită cu alta mondialistă, mai perfidă şi înşelătoare.

Lucian Petrescu, intelectual curajos scrie şi istorie din faptele trăite în preajma reginei Maria, de felul cum a cunoscut-o la Balcic, despre mareşalul Antonescu pe care l-a însoţit în marea ofensivă de eliberare a nemului românesc de dincolo de Prut, cât şi despre soţia mareşalului Maria Antonescu pe care a întâlnit-o în timpul deportări din Bărăgan la Lăteşti, cât şi despre multe altele. La Huşi, invitat cu ocazia unor simpozioane culturale, electrizează sală prin discursul său sincer, bazat pe trăirea faptului istoric în spiritul adevărului. Fiecărui participant i-a fost insuflat un patriotism viu, autentic, plin de forţă morală şi spirituală, demonstrându-ne că viaţa cu toate încercările ei ne poate oferi numeroase oportunităţi care ne pot purifica sufletul şi mintea.

Lucian Petrescu s-a dovedit a fi un „partizan‖ viu chiar printre nonvalorile comuniste, fiind un model la care s-au raportat cei din jur. A supraveţuit prin inteligenţă şi speranţă. A supraveţuit pentru a ne spune lecţia de istorie prin viu grai, acum la 90 de ani, aşa cum a trăit-o şi a înţeles-o. A supraveţuit pentru noi.

MAFIA COMUNISTĂ DE LA BUCUREȘTI

STELIAN TĂNASE

14 mai 1970. Într-un apartament din piața Pache Protopopescu, seara, cîțiva indivizi pătrund într-un apartament. O imobilizează pe bătrîna din casă și percheziționează tot. Sertarele, șifonierul, debaralele, biblioteca. Banii găsiți sunt o sumă mică. Ce căutau, era un manuscris. Il găsesc și îl au. Sunt ridicate toate copiile găsite.

Cînd locatarul apartamentului Herbert (Belu) Zilber, se întoarce acasă, noaptea tirziu, găsește totul răvăși, iar pe bătrîna din casă, legată. Banii dispăruți nu îl impresionează. În schimb dispariția manuscrisului, da. Era o pierdere ireparabilă. Bellu Zilber înțelege că nu era vorba de o spargere făcută de niște hoți obișnuiți, în căutare de bani și lucruri de preț. Ținta spargerii era manuscrisul. A depus o plingere la Miliție, fără să își facă iluzii. Bineînțeles, niciodata hoții nu au fost identificați și prinși. Paguba nu a fost recuperată.

Bellu Zilber

Cine era locatarul apartamentului din piața Pache Protopopescu ?

Bellu Zilber a fost unul din personaje cele mai pitorești ale Bucureștiului. De statură mică, aproape un pitic, era un teribilist, vorbăreț, spiritual, contradictoriu și paradoxal. Era una din figurile care făceau gloria cafenelelor, redacțiilor și saloanelor timpului. Prieteniile lui erau din toate zonele. De la Emil Cioran, Mihail Polihroniade, pînă la Geo Bogza, Gogu Rădulescu… Plecat in anii 20 la studii in Franța, la Grenoble să studieze ingineria, se întoarce fără a-și lua o diploma. Asta nu l-a împiedicat să pretindă că are una și să profeseze ca inginer. În Franța a devenit comunist și agent Komintern.

Întors în tara a fost arestat sub acuzația de spionaj în favoarea URSS. Scandalul a fost intens mediatizat in epocă. Ministrul de război a trebuit să demisioneze. Făcea parte dintr-o rețea numeroasă cu zeci de agenți. Bellu Zilber, judecat, condamnat eliberat la recurs. Zvonuri insistente au circulat că ar fi devenit informator al Siguranței. În anii 30 scria articole de politică externă in presa de stînga. A lucrat la Institutul de Conjunctură, ca apropiat colaboratot al lui Virgil Madgearu.

În anii 40 este unul dintre cei care adunau fonduri si le distribuiau pentru comuniști -interesant, fără să fie deranjat de Siguranță. A fost unul din inițiatori Memoriului intelectualilor adresat in aprilie 1944 mareșalului Antonescu. Împreună cu vărul său, Mihail Sebastian și alții, a contribuit la apariția primelor nr. ale României libere, patronată de Lucrețiu Pătrășcanu. Era prietenul lui cel mai apropiat încă din anii 30. În anii 1944-48 se amestecă printre liderii noului regim, dar întreține relații și cu diplomați englezi și americani la București, pe care îi tine la curent cu adevărata situație a României. A participat la Conferinta de pace de la Paris, ca expert, unde a furnizat informații oficiale ale delegației române americanilor cărora le cerea să nu lase România pe mîinile rușilor. Jocul lui nu a scăpat neobservat. În februarie 1948, exclus din partid, a fost arestat.

A fost inclus în “ lotul Pătrășcanu “ în procesul care se pregătea liderului comunist. A colaborat cu anchetatorii, și a fost unul din pricipalii martori ai acuzării în proces, aprilie 195. Atitudinea lui făcut să nu fie condamnat la moarte, ca prietenul său Pătrășcanu. Pedeapsa lui Bellu Zilber a fost condamnare la închisoare pe viață. În 1964 a eliberat, ca efect al decretulului de amnistie.

După ieșirea din închisoare a făcut nenumărate memorii către liderii partidului cerînd reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. La CC PCR – acolo unde s-a plins în scris și în nenumarate audiențe a fost refuzat. Mai mult : a fost acuzat că l-a trădat pe Pătrășcanu chiar de cei care au pus la cale judecarea și condamnarea lui – Dej, (mort in martie 1965), Bodnăraș, Drăghici, Moghioroș, Borilă, Coliu, în 1968 cind intr-o mascaradă politică Pătrășcanu a fost reabilitat.

Ca și pînă în 1948 se manifesta gălăgios, se lăudă cu isprăvile sale. Relata că își scrie memoriile. A atras astfel atenția, Securitatea l-a pus sub supraveghere. Nimeni din aparatuL PCR nu voia să dezgroape trecutul. Mulți vinovați se găseau în funcții înalte și voiau ca episodul sîngeros Pătrășcanu, și altele,de asemenea, să fie uitate. Manuscrisul memoriilor sale interesa în cel mai înalt grad pe șefii partidului. Bellu Zilber stătuse 17 ani în inchisoare – 1948 pina in 1964. Ca vechi comunist, membru de partid din 1920, știa multe. Biografiile șefilor PCR nu erau un secret pentru el. Între felul cum îi înfățișa propaganda oficială și realitate era o distanță mare. Șefii regimului le doreau ca multe lucruri să rămînă secrete.

Mișcarea comunistă a fost zguduită din cind în cînd de dezvăluirile unor “ tovarăși de drum “ sau “ comuniști renegați “ care au rupt cu comunismul și au spus adevarul. Mărturiile lui Kravcenko, Artur London, Djilas etc, provocaseră mari scandaluri mediatice și politice din care imaginea comunismului ieșise mult micșorată. Printre români, cazul Panait Istrati, a făcut multa vilvă. A fost primul care s-a dezis și a mărturisit într-o cartea apăruta incă în 1929 “ Vers un autre flame “ că s-a înșelat. Existența unui manuscris de memorii, semnat Bellu Zilber, omul care știa atit de multe despre comunismului românesc, era un pericol, o amenințare pentru oamenii cei mai puternici din România de atunci.

De ce s-au hotărit în mai 1970 să intre în posesia manuscrisului ? Pentru că pericolul ca manuscrisul să ajungă în Occident spre un editor era iminent. Un ziarist francez se afla la București. El urma să se întîlnească a doua zi, 15 mai, în holul hotelului Athenee Palace cu Bellu Zilber. Se cunoscuseră în 1946 la Paris, în timpul Conferinței de pace. Cum aflase Securitate de aceste preparative? Intii ca e guraliv, indicsete, desstui stiau chair de la el. Iar informatorii in jurul lui foiau, De ex  mărturisise unei femei care il frecventa, că urma să trimită manuscrisul la Paris. Aceasta fusese implicată în jaful băncii naționale din 29 iulie 1959. Eliberată în 1964 după un scurt popas în Israel, revenise în România, Securitatea o plasase pe lîngă Bellu Zilber să-l influențeze “pozitiv“. Ea a prevenit autoritățile de planul lui Bellu Zilber de a transmite manuscrisul in occident ? Arhivele, așa cum ne sunt infățișate azi, sunt epurate și înșelătoare. Adevărul este că după spargerea si dispariția manuscrisului a refuzat să o mai intilnească, acuzînd-o de colaborare cu Securitatea, lucru pe care la comunciat repetat mai multor apropia. Se înșela Belu Zilber? Nu știm.

Cert este că la 14 mai 1970 agenți ai Securității au pătruns în apartamentul său din bd.Pache Protopopescu. Lucrurile nu s-au încheiat aici. Bellu Zilber a rescris cartea. Nu mai apucat să o termine. A lăsat acest manuscris prin testament în 1975 d-rului Gheorge Brătescu care l-a păstrat în mare secret. Bellu Zilber a murit in martie 1978.

În 1991 dr-ul Gheorghe Brătescu a publicat versiunea refăcută a cărții pe care o ținuse ascunsă. Cîțiva ani mai tirziu, în 1997, el a cerut arhivelor SRI cele 242 file furate de Securitate în 1970. Manuscrisul în forma lui originară a fost tipărit în 1999 (ed. Humanitas). Între timp comunismul căzuse, era deja o aventură clasată a istoriei. Am recuperat in urmt cu 5 ani dosarul Belu Zilber din arhiva SRI. Intuiția lui Bellu Zilber, că spargerea a fost comisă de Securitate, a fost corectă.

Cine a fost Alexandru Draghici? Arhitectul terorii staliniste din Romania

Vladimir Tismaneanu

Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile. Este un fapt recunoscut de legislatia internationala care ar trebui respectat si in Romania. Nu stiu ce se poate face in raport cu calaii comunisti care au incetat din viata, probabil ca nu avem decat sansa recursului necontenit la memorie. Sunt insa unii dintre acesti indivizi care se plimba in continuare liberi, isi sfideaza cu nerusinare fostele victime, incaseaza pensii enorme si ranjesc sardonic cand citesc texte precum acesta. 


Alexandru Draghici (1913-1993) a fost comandantul suprem a ceea ce un scriitor numea “Arhipelagul MAI”. Comandantul unei monstruoase colonii penitenciare, omul fara remuscari si fara urma de cainta. Beneficiind de increderea lui Gheorghiu-Dej, generalul politic Draghici a impus suprematia Securitatii si a ordonat lichidarea fizica a celor banuiti de intentii “dusmanoase”. A colaborat perfect cu consilierii sovietici si cu agentii Moscovei, mega-securistii Nicolschi si Pantiusa. Savura in chip patologic sa porunceasca tortura fizica a victimelor sale. Rudimentar ca gandire, un ins vindicativ si meschin, Draghici a promovat ofiteri plasmuiti dupa chipul si asemanarea sa: Vasile Negrea, Ionel Gal, Janos Vincze, Tanase Evghenie, Nicolae Doicaru, Neagu Cosma, Aurel Mois, Nicolae Plesita. Adjunctii sai erau Pantiusa, Nicolschi, Mazuru, Marin Jianu. Un timp, in subordinea sa au lucrat ilegalisti precum Grigore Naum, Aurel Stancu, Wilhelm Einchorn, Gogu Popescu, Hristache Zambetti, Eugen Szabo. Naum, Stancu si Einchorn luptasera in Spania in Brigazile Internationale. Einchorn a fost implicat in anchetarea guvernului Nagy dupa suprimarea Revolutiei Maghiare, Zambetti a lucrat atat in Securitatea interna cat si in DIE, avand misiuni importante (si ratate) in SUA si Turcia, dupa 1965 a fost vicepresedinte al Camerei de Comert, iar in 1971 a fost ridicat de Ceausescu la rang de general-maior in rezerva. Generalul de Securitate Gogu Popescu a fost ambasador in Congo (Brazaville) si, apoi, in Birmania. Unul dintre apropiatii lui Draghici a fost pugilistul de partid, Florian Danalache, un timp comandant al granicerilor si general MAI, apoi seful organizatiei Bucuresti a PMR, calau al studentilor si al intelectualilor. O bruta cu care Draghici se intelegea perfect.

 calaul Alexandru Drăghici

Conflictul cu fostul voluntar in Brigazile Internationale Aurel Stancu, venit in 1944 de la Moscova, s-a soldat cu eliminarea acestuia din conducerea MAI. Un timp Stancu a lucrat la Capitala, ca secretar al Comitetului de Partid, in subordinea lui Danalache, apoi a fost sanctionat si trimis la “munca de jos”. Draghici l-a lucrat cat a putut pe fostul ceferist Stefan Pavel cand acesta a fost numit intr-o functie de varf in MAI. La fel, cand a decis sa se debaraseze de generalul Mihai Gavriliuc, seful DIE, fostul vicepresedinte al Comisiei Controlului de Partid a fost acuzat ca a mintit in autobiografia sa si a fost exclus din PMR. Marile crime ale regimului comunist au fost indisociabil legate de rolul lui Draghici, ceea ce, desigur, nu diminueaza responsabilitatea predecesorului sau, Teohari Georgescu. Draghici nu a luat nicio decizie importanta fara sa se consulte cu sotia sa Martha, membra a clanului de veterani iliegalisti Cziko. Au adoptat doua fete, nepoatele lui Draghici, Aurica si Norica. Locuiau pe Soseaua Kiseleff, in casa in care statuse Ana Pauker si unde s-a mutat, dupa debarcarea lui Draghici, Paul Niculescu-Mizil. In 1963 s-a nascut fiul lor, Alexandru.


Succesorul lui Draghici in fruntea MAI, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, din iulie 1965 si pana in aprilie 1972, a fost apparatchikul Cornel Onescu (1920-1993), fost sef de sectie la propaganda, in cadrul Directiei dirijata de Leonte Rautu, si la Cadre, sub indrumarea lui Nicolae Ceausescu. Numirea sa a fost justificata prin intarirea controlului de partid asupra Securitatii, o veche marota a lui Ceausescu, sursa multor frictiuni cu Draghici, incepute inca din aprilie 1956, in timpul discutiilor din Biroul Politic legate de “Raportul Secret” al lui Hrusciov. Tipograf de meserie, fost membru al Tieneretului Social-Democrat, absolvent in 1954 a Scolii Superioare de Partid de pe langa CC al PCUS, Onescu a detinut dupa 1972 diverse functii importante, inclusiv prim-secretar de judet la Teleorman, ministru-secretar de stat la Planificare si presedinte al UGSR (sindicatele comuniste). S-a pensionat in 1982. Din surse credibile, am aflat ca a fost contactat sa semneze “Scrisoarea celor 6″ in martie 1989, a acceptat initial, dar in final a renuntat de teama persecutiilor impotriva familiei sale. In septembrie 1965, desi Ceausescu incepuse sa peroreze despre “respectarea legalitatii socialiste”, Onescu a fost responsabil pentru actiunea Securitatii impotriva unui grup de studenti de la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, un subiect despre care am mai scris si care este studiat acum la IICCMER. Asemeni unor Virgil Trofin, Vasile Patilinet, Petre Lupu, Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Ion Stanescu, Gheorghe Pana, spre a-i numi doar pe acestia, Cornel Onescu a fost un membru activ al grupului aparatului de partid care a asigurat ascensiunea lui Ceausescu in fruntea PMR/PCR. Am fost coleg de clasa cu fiica sa, Dorina, o persoana modesta si prietenoasa. A studiat arhitectura si, din cate stiu, este profesoara la Institutul “Ion Mincu”. Familia Onescu locuia in prima casa de Bulevardul Primaverii, la doi pasi de Iosif Ardeleanu, seful Cenzurii, de Stefan Voicu, redactorul-sef al “Luptei de clasa”, de Avram Bunaciu, Voinea Marinescu, Petre Borila, Emil Bodnaras, Manea Manescu, Silviu Brucan, Dumitru Popescu, Leonte Rautu, Vasile Valcu, Dumitru Coliu, Sanda Ranghet, Ion Gheorghe Maurer si Nicolae Ceausescu insusi.


Doctorul de familie al sotilor Draghici a fost Abraham Schechter, mort in imprejurari tenebroase in anii 70. Doctorul Schechter a fost si medicul personal al sotilor Ceausescu. S-a lansat de catre Securitate zvonul ca s-ar fi sinucis. Ceea ce stiu cu precizie este ca, scurt timp inaintea straniei sale morti, doctorul Schechter a vizitat-o pe sora tatalui meu cu care avea relatii amicale si i-a vorbit de planul de a se recasatori (sotia sa murise cu cativa ani mai devreme). Cauta o garsoniera in zona Dorobanti unde sa se mute impreuna cu viitoarea sa nevasta. Era departe de a fi depresiv. La inmormantarea sa, Elena Ceausescu a depus un imens buchet de flori, l-a asigurat pe fiul doctorului, asistent la IMF, de sprijinul ei daca va avea nevoie de ceva. Sorin Schechter a emigrat din Romania dupa cativa ani. Istoria acelei morti este legata de presiunile Securitatii de a-l schimba pe Schechter din functia de medic personal al lui Nicolae si al Elenei Ceausescu. Din cate cunosc, Nicolae Ceausescu a renuntat la serviciile lui Schechter in favoarea unui medic militar, cata vreme Elena Ceausescu a declarat ca nu accepta niciun alt medic decat pe cel care se ocupase de ea vreme de decenii. Una din consecintele acelei incetosate afaceri a fost schimbarea lui Ion Stanescu, in aprilie 1972, din functia de sef al Departamentului Securitatii Statului. Public mai jos articolul despre Draghici aparut in “Cotidianul” la data de 1 mai 2006. Intre timp, Marta Draghici se va dus in lumea celor nedrepti. Era o femeie de o rara duritate, o scorpie de care se temeau chiar si rudele ei apropiate, o comunista fanatica, un permanent rezervor de ura. Dupa aprilie 1968, umbla prin zona Pietii Dorobanti si acosta diversi ilegalisti pentru a se plange de ingratitudinea lui Ceausescu. Colectiona si disemina bancuri despre “eroul neamului” si despre sotia sa. Fiapistii pe care ii oprea pe strada si carora incerca sa le impartaseasca dezgustul ei si al lui Sandu in raport cu cultul lui Ceausescu o banuiau ca este o provocatoare. Romania a suferit ingrozitor sub domnia cuplului Ceausescu. Lucrurile ar fi fost probabil inca mai cumplite daca in fruntea tarii s-ar fi aflat Alexandru si Marta Draghici.

Alexandru Draghici si teroarea stalinista

Exista suficiente ratiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Draghici, incercind sa distingem deopotriva responsabilitatea sa personala, precum si elementele obiective rezultate din structura antidemocratica a regimului. Repet, accentul pe biografie este esential in acest demers.

Regimul comunist nu a actionat pe baza de pilot automat. Teroarea a fost organizata si practicata de indivizi reali, in carne si oase. La cirma institutiilor principale (directiile si sectiile CC, printre care temuta Sectie administrativ-politica, Colegiul MAI, Comisia Controlului de Partid etc.) au fost plasati militanti de incredere, personaje care nu sovaiau sa aplice fara urma de ezitare ordinele conducerii. Mai intii, cvartetul Dej-Pauker-Luca-Georgescu, apoi Dej singur si, dupa moartea acestuia, Ceausescu s-au bizuit pe devotamentul neconditionat al membrilor nomenklaturii de partid, stat si securitate.

 Gheorghe Gheorghiu –Dej, Al. Moghioroş, Gh. Apostol, I. Chişinevschi, C.I. Parhon, P. Groza, L. Sălăjan, Al. Drăghici, E. Bodnăraş, M.B. Mitin, Chivu Stoica în tribuna oficială din Piaţa Aviatorilor în timpul demonstraţiei oamenilor muncii, în cinstea zilei de 1 Mai. (01.05.1953).


Nota: 
M. B. Mitin era super-consilierul sovietic, redactorul sef al revistei Cominformului, “Pentru pace trainica, pentru democratie populara” care isi avea sediul la Bucuresti.


Putini dintre cei care il zareau in Piata Dorobanti din Capitala prin anii ’80, asezat pasnic la cozile matinale, l-au recunoscut pe Alexandru Draghici, cindva dictatorul politiei politice comuniste, ministru al Afacerilor Interne si membru al Biroului Politic al CC al PMR. Chipul sau imobil, expresia piezisa, parca mereu la pinda, un rictus distrat, intreaga sa masca era compusa pentru a-l apara de privirile pline de repros pe care i le-ar fi putut arunca atitea dintre fostele sale victime, aflate inca in viata. Pensionarul cu pensie personala, epurat de Ceausescu la Plenara din aprilie 1968, a continuat sa beneficieze de privilegii pina la prabusirea comunismului. Locuinta din strada Sofia, unde a trait pina la emigrarea in Ungaria impreuna cu sotia sa, Martha Cziko, la inceputul anilor ’90, i-a oferit liniste si confort. Evident, dupa decembrie 1989, mai cu seama dupa un episod din „Memorialul durerii“, cind Lucia Hossu-Longin a incercat in zadar sa obtina un interviu cu batrinul tortionar, familia Draghici s-a panicat. Nu au avut insa vreun moment de remuscare. A incetat din viata la Budapesta, in 1993. Nu stiu daca Marta Draghici mai este in viata. Stiu ca nepotul lor, Alexandru Galis, fiul fostului cumnat Alexandru Ioanid, executat in afacerea „Marele jaf“, nu a obtinut vreodata de la matusa sa informatii despre rolul lui Draghici si al ei in acea misterioasa poveste a stalinismului romanesc.


Exista asadar suficiente ratiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Draghici, incercind sa distingem deopotriva responsabilitatea sa personala, precum si elementele obiective rezultate din structura antidemocratica a regimului. Repet, accentul pe biografie este esential in acest demers. Cititorii mai tineri stiu prea putin despre rolul acelor mecanisme sado-masochiste numite „critica si autocritica“, precum si despre utilizarea autobiografiilor in anchetele comuniste. „Cadrele decid totul“, afirmase Stalin, si intr-adevar, controlul asupra cadrelor a fost un instrument crucial pentru perpetuarea sistemului totalitar.


Nascut in 1913, incadrat de tinar in miscarea comunista, exponent al sectorului proletar din PC din Romania, Draghici s-a manifestat activ in anii clandestinitatii. A fost condamnat in celebrul proces al Anei Pauker (Craiova, 1936), impreuna cu alti militanti predestinati unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Draghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Draghici si Ceausescu a inceput inca din anii de inchisoare si de lagar (Tirgu-Jiu). Dupa 23 august 1944, a condus organizatia de partid a Capitalei. In 1952, l-a inlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul, Teohari Georgescu in fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidarii lui Lucretiu Patrascanu si organizatorul unor salbatice campanii de terorizare a populatiei. Si-a dat friu liber, cu sprijinul lui Dej, pornirilor bestiale, organizind proces dupa proces, inscenare dupa inscenare. Ma grabesc sa accentuez faptul ca Securitatea sub Draghici a fost mijlocul prin care Dej si-a impus linia politica. Birocratia Partidului Comunist poarta asadar o vina egala cu cea a Securitatii. Pe tema aceasta insa ar trebui scris un comentariu separat.


Nicolae Ceausescu l-a criticat pe Draghici inca din martie 1956, acuzindu-l ca profita de relatiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. In fapt, cei doi aspiranti la succesiune erau militanti din categoria cea mai dura. Sustinerea lui Ceausescu drept urmas de catre Maurer si Bodnaras tinea tocmai de teama acestora in raport cu venirea la putere a sefului Securitatii. Imediat dupa numirea sa ca prim-secretar, Ceausescu l-a „coborit in sus“ pe Draghici. Acesta devenea secretar al CC, iar locul sau ca ministru de Interne era luat de unul dintre fostii subalterni ai lui Ceausescu la Directia Organizatorica, Cornel Onescu. Declinul fostului sef al politiei secrete devenise inevitabil. O analiza a dictaturii comuniste trebuie sa lumineze profilul uman (ori mai exact spus inuman) al acestor personaje.


PS 
Recomand aici excelentul articol de Andrei Plesu despre nostalgicii comunismului. Citesc uneori texte in care se spune ca, in anii de dupa al II-lea razboi mondial, era normal sa aderi la idealurile stangii. Intrebarea mea este: Care stanga? Cea stalinista, obsedata de comploturi imperialiste si gata sa trimita dupa gratii pe oricine indraznea sa nu se supuna ucazului venit de la Kremlin? Admit ca au fost si oameni de buna credinta care s-au lasat inselati. In fond, chiar un Francois Furet a aderat la PCF in acei ani. Dar acesti intelectuali si-au revenit, au marturisit, au trait sfasieri morale, au rupt cu mirajul care le-a ipotecat tineretea. “Vanturile stralucitoare” ale acelor ani, spre a relua titlul unui film de Miklos Jancso, au produs dezastre umane, au deviat destine, au permis imposturii birocratic-politienesti sa se instaleze la putere pentru urmatoarele decenii. Un intelectual atasat stangii anti-totalitare, precum tanarul Virgil Ierunca, a ales sa plece definitiv din tara. Un comunist dezamagit precum Miron Radu Paraschivescu a supravietuit prin nebunie. Un democrat convins precum N. Carandino a facut ani lungi si grei de temnita.

IMPERIALUL BREBAN VERSUS CNSAS

Magda Ursache

Am mai scris, şi nu de puţine ori, despre modul de a judeca şi condamna ori absolvi, scuza ori inocenta aceleaşi idei sau fapte cu măsuri diferite, opuse chiar. Pe alese (aleşi), dar şi pe sărite, re-memorarea fiind programată să fie selectivă: îngăduitoare cu unii, necruţătoare cu alţii. Se fac reconsiderări pe sprânceană. Călinescu, nu, Vicu Mândra şi Paul Cornea, da; Marin Preda şi Nichita Stănescu sunt blamaţi ca stâlpi ai Puterii comuniste, nu şi susţinătorii „neptunişti” ai Puterii actuale, de un abominabil servilism. Andrei Pleşu îşi aminteşte de o notă informativă a preşedintelui Băsescu: „benignă”.

Bartolomeu Anania, care a făcut Aiudul cu lanţuri la picioare, a fost condamnat de CNSAS, dar Dincă-Te-Leagă, un monstru creat de sistemul defunct, a avut coroană funerară – zice presa – din partea lui Ion Iliescu, preşedintele care a primit în barca FSN – PDSR – PSD pe lăudăcioşii împuşcatului, vechi pra(g)matii din „rezerva de cadre” PCR.

Noica e lapidat pentru colaborare cu Securitatea, nu şi Z. Ornea, care a dus personal la Secu cartea încredinţată editurii spre tipărire. Secu ducea, aşadar, „muncă de apropiere” cu Noica, Zigu se ducea singur; ca redactor la ESPLA, a predat gradaţilor manuscrisul Povestiri despre om – o carte a lui Hegel, vezi „Observator cultural”, nr. 12, din 14-20 iulie 2005. A fost scuzat, ca om-instituţie literară şi s-a deplâns faptul că n-a intrat în Academie. După ce criterii unul e culpabil, iar celălalt disculpabil?

E-n modă un soi de vintage stalinist: pe Leonte Răutu, care a contribuit din plin la decimarea elitei interbelice, a adevăratei elite, Vladimir Tismăneanu (v. Ghilotina de scrum. Despre nevroze şi evoluţii, Ed. de Vest, ′92) îl consideră „om de imensă cultură”, nu distrugător de cultură. Valter Roman, cenzorul lui Eliade – Cioran – Noica, e lăudat în varii emisiuni, ca-n biserică, pentru înţelepciune. Petre Roman ne spune că Neulander-père fusese şeful unui post de radio independent, fără legătură cu Cominternul. Nu al emisiunii pentru România la Radio Moscova, cumva? Culmea culmilor: fiica lui Pantiuşa, alt monstru creat de sistemul stalinist, decorat în ′71 de Ceauşescu cu ordinul Tudor Vladimirescu pentru prestaţia contra duşmanilor Puterii (populare, cică), poate scrie, neamendată, din Israel, în „Jurnalul naţional” despre „omenia” tătânelui. În vremea aceea, a omenosului Pantelei Bodnarenko, pe ordinul de eliberare din puşcărie era trecută data decesului. Eliberare prin moarte.

Nestorul „Scânteii” şi al „Luptei de clasă”, Ignat, nu se dezice nici la 92 de ani de strâmbăciunile de extremă stângă. Îl pictează pe martirul Iuliu Maniu ca pe un „bătrân senil” care trebuia trimis la azil, nu condamnat la puşcărie, ca să moară acolo şi să se transforme în erou. Şi se publică – liber! – astfel de blasfemii. Scânteistul Sorin Toma (în „Adevărul literar şi artistic” din 27 feb. 2001) vorbeşte despre „virginitatea morală”. A sa, desigur. Demolatorul lui Arghezi nu se îndoieşte neam: „opţiunile mele au fost cele juste”. Adică scoaterea poetului din literatură pentru aproape zece ani, ca „exponent al moştenirii burgheze”, mai exact „cel mai putred” exponent. Perseverare diabolicum? Abuzul ideologic de care s-a făcut vinovat Sorin Toma în stalinism echivala cu lichidarea fizică şi morală. Să fi devenit, după acel decembrie, minima moralia? Post-moralia, dacă „neezitanta comunistă”, cum se declară în memorii Nina Cassian, a fost susţinută de ICR (varianta Patapievici) pentru costisitoare turnee poetice prin lumea largă”?

Construim trecut şi asta ca să ne tot întrebăm: a fost sau n-a fost? E ca-n proza nobelizabilului Philip Roth: „nu ştim dacă ştim ceea ce ştim”. Victimele Securităţii sunt din nou victimizate, blamate, calomniate, iar ofiţerii recrutori – recompensaţi. „Operativul” Ilie Merce a ajuns demnitar, pe prozatorul Banu Rădulescu, fondatorul revistei „Memoria”, l-au agresat, în stradă, doi securişti. Alt „operativ”, căpitanul Gh. Atuduroaie, a fost implicat în prinderea lui Mugur Călinescu, personaj non-fictiv în romanul lui Gellu Dorian, O lume de lepădat, Limes, 2009. Elevul de liceu scria cu creta lozinci „duşmănoase” pe Palatul Administrativ din Botoşani şi pe asfalt, înnebunind autorităţile. Şi câte mii de probe grafologice n-a strâns Atuduroaie ca să rezolve „Cazul Panoul”. Spre mulţumirea chilerului de serviciu al socialismului, Fleşiţă, da, cu f în romanul lui Gellu Dorian. Avansat la Timişoara ca adjunct al şefului Inspectoratului Judeţean de Securitate, căpitanul a împărţit luptătorilor antitero 43 de pistoale mitralieră. Virgil Măgureanu însuşi l-a reabilitat după achitare, numindu-l şef la SRI Iaşi. Din Securitate în Sereitatea reformată şi reformatoare. Cum să nu fi continuat să funcţioneze stimulatoarele de foc şi zgomot?

În loc ca publicarea Dosarelor de Urmărire Informativă să fie bine-venită pentru igiena morală a societăţii civile, ca medicament care vindecă bolile coloanei vertebrale, ea a făcut şi mai mult rău. S-au amplificat dezbinarea, suspiciunea, voluptatea bârfei. Dar când n-a semănat „Securiţica” vrajbă şi ură? S-a „aţâţat” (verb proletcultist) războiul scriitorului român contra scriitorului român, poate şi din teamă că literatura, buturuga mică, va răsturna carul mare al Securităţii.

De ce nu s-a vrut aplicarea legii Gauk, ca-n Germania, ceea ce ar fi dus la o curăţenie morală reală? Ca să se poată manipula cu ajutorul uriaşei arhive informative. Unele „dosare strategice” au rămas „sub pecetea tainei”; băieţii mai deştepţi le-au ars pe altele sau le-au trunchiat şi le-au zvârlit presei ca pe oase.

Ne-am lăsat păpuşeriţi toată vremea, de la „otrăvirea apelor” încoace, anunţată cu strigăt mare de Brateş, devoalat apoi ca turnător. Citesc în „Curentul” de 27.12.2012 în intervenţia lui N. Bucur: „Ofiţerii Securităţii au deschis porţile revoluţionarilor ca să intre în TVR”. Însuşi col. Gh. Raţiu, singurul şef de direcţie (I-a) nearestat, i-a spus lui Petre Constantin să nu acţioneze butonul de întreruperea emisiei TV în 22 dec. Aha, deci Securitatea a liberat TV-ul, băgaţi la cap!

Secu şi-a trimis oameni în partidele istorice; în GDS s-au descoperit 4-5 „surse”. În memoriile lui Brucan, Generaţia irosită, profetologul apare pozat cu G. Liiceanu (ca ilustrare a Apelului către lichele?). Unde? În curtea GDS, fondat şi de Pavel Câmpeanu, vechi profesor de marxism-stalinism. Însuşi Brucan râdea cinic-dispreţuitor de noua postură a ilegalistului Câmpeanu. Securiştii re-socializaţi au devenit analişti politici, directori de ziare de mare/mic tiraj şi de mare manipulare. Primul ziarist al TVR libere, Em. Valeriu, a fost şi primul deconspirat ca turnător de ziarişti.

La fine de dec. ′89, Alexandru Drăghici bântuia pe culoarele CC. Venise să ocupe loc în noile structuri, ca victimă a lui Ceauşescu. Ion Ilici Iliescu a dat repejor, în 26 dec. ′89, ordinul de trecere a Securităţii la Ministerul Armatei. Brucan îl ameninţase că-şi ia pălăria şi pleacă dacă mai colaborează cu gen. Iulian Vlad. Cu N. Militaru, agent sovietic dovedit, putea colabora? Cum să nu? Brucan fusese lucrat de Dir. a III-a, Contraspionaj.

Trebuia adusă la Putere reţeaua comunistă, cu sintagma lui Marx Almond, „Cominformul Noii Ordini Mondiale”. Cominternul a fost actantul bolşevizării atroce; bătrânii şi fiii lor – actanţii „capitalismului” de tranziţie. „Securezul”, cum îi spune Goma, s-a dovedit adaptabil la capitalism, dar şi cameleonic. Credeţi că îşi scot ochii corb la corb şi colonel la colonel? Nu faptele de arme ale „luceferilor din catacombe”, cum îi numeşte Petre Pandrea pe capii Secu, se amendează, ci căderile unora, nu rezistenţa greu plătită în recluziune, ci cedările sub tortură. Persecutorii rebelilor n-au stat pe gânduri să devină iarăşi acuzatori, iar linia de filaj a fost reactivată. „Aţi minţit poporul cu televizorul”, dar şi cu CNSAS-ul, în regia aripii Kaghebiste a Securităţii. S-a dorit nu revoluţie de catifea, ci sânge, acum e clar. Dracu’ ştie (sau Iliescu) dacă parola lui N. Militaru: Opriţi măcelul! nu semnifica altceva. Care măcel? Cel care ar fi justificat teoria teroriştilor?

Când a fost anchetat (şi scos de sub urmărire penală) gen. Pleşiţă, au fost chemate şi victimele lui, cele care au scăpat vii? Şi de ce n-aş spune-o? Pleşiţă a învins. Pentru Dan Zamfirescu (v. cartea interviu Dan Zamfirescu şi V. Patrichi, Ochii şi urechile poporului, Ianus Inf. SRL, Buc., 2001), Pleşiţă e văzut om înzestrat, sensibil, complex, dar şi… talentuos. Un nepot de mort în puşcărie şi urmăritor-urmărit, după Cartea albă a Securităţii de Mihai Pelin, scrie despre Pleşiţă ca despre unul dintre „marii fii ai naţiunii”, învingător în bătălia periculoasă şi „mai grea decât toate bătăliile voievozilor şi decât războaiele demnitarilor şi regilor”. Dacă nu mă credeţi (şi nu-i de crezut), deschideţi cartea citată, la p.8-9.

Da, Aura Christi are dreptate: „Securitatea triumfă şi prin CNSAS”. Gen’alu e „o legendă vie”, iar N. Breban, care a fost permanent „operat” de Secu şi „raportat”, e defăimat de CNSAS pentru că ar fi avut 3 „convorbiri” cu Pleşiţă. În fapt, javră bătrână, Pleşiţă cunoştea procedurile „moderne”: dădea „faţă umană” anchetelor, considerate convorbiri à l’amiable.

N. Breban nu era uşor de intimidat, de înfricoşat. După Ion Simuţ: „balaur cu 7 capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt”. Şi greu de ucis. Mă şi mir cum nu i-a pus la cale Secu un accident (sau i-a pus?), cum nu l-a exterminat. Publicat şi cunoscut de editurile din Vest, Breban putea să dea interviuri în presa occi. Secu se temea de reacţiile lui. În discuţia lui Ceauşescu cu membri ai conducerii USR, din noiembrie ′68, prozatorului nu i-a fost frică să-i spună deschis: „Cum facem ca închisoarea să se spargă?”. Cu alte cuvinte, prin interstiţiile Cortinei de Fier, să iasă tinerii scriitori, să plece cu burse afară. E asta atitudine de „amărât de şoricel”? Cum să faci Scoica dintr-un disident un colabo e „operă” CNSAS. Alegând fragmente voit incriminante, scoase din context. Ceaţă organizată à la Smolensk.

Cum era să nu arăţi „receptivitate şi maleabilitate” faţă de Secu? Să-i trânteşti telefonul în nas lui Pleşiţă? Conducerea USR era obligată să fie în contact cu ofiţerul Achim, care „răspundea” de scriitori. Vorbeai cu un străin, declarai, plecai dincolo, declarai. Membrii CNSAS, care au bursat în Vest, n-au dat declaraţii la întoarcere? Şi dacă n-au dat, atunci aveau regim special?

Ce putea spune N. Breban în conversaţiile cu ofiţerul Secu? Că-i contra lui Ceauşescu? Dar a şi afirmat-o, lejer-arogant, declarându-se „incomod”, „problematic”, nu şi „anti-patriot”. A furnizat Breban informaţii menite să priveze pe cineva de libertate de exprimare şi de viaţă privată? Nu zău! Hotăra Breban anulări de titluri din planuri editoriale, topirea unor tiraje, scoateri din biblioteci? Atunci ce-a făcut cenzura?

Sub conducerea sa, comunistizata, suprapolitizata „Gazeta literară” a devenit „România literară”, restabilind cota valorică a marilor personalităţi marginalizate de proletcultişti. N.B. a rezistat la prelucrările Partidului, dar şi la atacurile vechilor „cadre de propagandă”. S-a expus pentru convingerile lui, pentru ideile lui şi a plătit la greu fronda: marginalizare şi şomaj, trai modest, stopare profesională, ameninţări, agresări psihice. A avut parte de ostilitatea aparatului, dar şi de lipsa de solidarizare a co-breslaşilor, la fel ca Paul Goma. Romanul Bunavestire a fost atacat în plenara CC/PCR la 28-29 iunie ′77, dar şi la Europa liberă. Ca să se zvonească mai apoi că textul a fost comandat de Monica Lovinescu şi că ar fi fost scris de un informator Secu. Dar câte intoxicări n-au circulat pe seama lui! Că ar fi „agent”, pentru că a avut curaj să se întoarcă în România. Asta o spun cei care, lipsiţi de spirit de sacrificiu, nu concep că trebuie făcut ceva pentru ţara lor. Cât despre cobreslaşi, Paul Everac a propus să fie condamnat pentru „trădare de patrie”. Persecutorii, Secu-larii caselor noastre microfonizate, n-au stat pe gânduri să devină iarăşi acuzatori, postdecembrist. Victimele se bucură de statutul lor de victimă, iar securiştii de statutul lor. Marii gradaţi au fost salvaţi (rimă involuntară). Ca prim-ministru, Năstase l-a avut consilier pe Ristea Priboi, un apropiat al lui Pleşiţă; Gheorghe Goran, care intra la 19 ani ca „organ de cercetare” la Rahova, a fost folosit drept consilier de Gelu Voican-Voiculescu, atunci când „gestiona fostele structuri”. Participase la anchetarea lui Paul Goma de către Pleşiţă. „Aţi văzut cum m-a bătut?” l-a întrebat Goma. „Nu, eu sunt aici ca să nu văd nimic”, a răspuns „martorul”. V-aţi simţit în… Siguranţă când aţi citit în presă că acest Goran a formulat proiectul de decret pentru înfiinţarea Consiliului Siguranţei Naţionale? Şi tot Goran, fost şef al Securităţii Municipiului Bucureşti, audiat în 4 mai ′94 de Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din dec. ′89, a declarat: „Mulţi dintre actualii disidenţi au fost informatorii noştri”. Ca să mulţumim serviciilor pentru disidenţă sau ca să fie compromişi adevăraţii disidenţi şi înlocuiţi cu alţii, foşti „seci” – spre a le spune ca Luca Piţu?

Ce s-a reuşit bine? Ca breasla să fie socotită o adunătură de lichele şi vârfurile literare să fie compromise. CTP deţine recordul calomnierii, scriind despre Goma că ar fi fost… linguşitorul lui Ceauşescu, pentru el Goma fiind Gomora. Precizare necesară: Goma a fost exclus din USR, în aprilie ′77, când era sub arest, la indicaţia venită de la Securitate. Comitetul care a semnat excluderea a colaborat sau nu cu Organa? Singurul scriitor care a încercat, atunci, să-l ajute pe Goma să publice o carte, convins fiind că o carte tipărită e cea mai bună apărare contra Securităţii, a fost N. Breban. A făcut-o dintr-un dezvoltat simţ al prieteniei. Nu-i aberant să vezi „un act de poliţie politică” în intervenţia lui la Cornel Burtică şi la Pleşiţă? Şi ce aiureală să-l pui pe Breban în aceeaşi oală cu Pleşiţă, pentru că nu i-a condamnat „atrocităţile” (contra lui Goma). Ba chiar le-ar fi provocat. Breban „a îngrădit dreptul la viaţă privată”, cum sună concluzia CNSAS? Cum? Intervenind ca mama prietenului Matei Călinescu să obţină paşaport pentru SUA? Sau rugându-l pe Pleşiţă, întâlnit întâmplător în curtea USR, să-l elibereze pe Ion Negoiţescu, arestat de două zile?

Ca să se întreţină zâzania (solidarizarea scriitorilor – eta prablema!), s-a transmis că Breban ar fi spus că Goma n-are talent. Eu sunt convinsă că a vrut să diminueze protestul lui Paul Goma în ochii lui Pleşiţă, nimic mai mult. Dacă n-ar fi crezut în talentul lui, nu l-ar fi sprijinit.

Când organele au venit să-l aresteze pe Dim. Cuclin, i-au cerut compozitorului să predea armele ascunse în casă. El le-a întins stiloul. Asta da, armă în lupta de clasă intelectuală.

Imperialul prozator şi eseist Nicolae Breban o deţine.

Monica Lovinescu şi Securitatea

Mihaela – Nicoleta Grigore

La înfiinţarea din 1948, Securitatea („Direcţia Generală a Securităţii Poporului”) dispune, pentru realizarea anchetelor, de Direcţia a V-a Cercetări Penale al cărei director este numit colonelul Mişu Dulgheru. Acesta rămâne la conducerea direcţiei până spre finele anului 1952, când este acuzat de abuzuri nepermise în anchetă şi înlocuit de colonelul Francisc Butyka. Direcţia este organizată în patru servicii: „Probleme speciale”, „Organizaţii politice subversive”, „Contraspionaj şi treceri frauduloase de frontieră” şi „Contrasabotaj”. Pe 11 iulie 1956, în structura Ministerului Afacerilor Interne se înfiinţează Departamentul Securităţii Statului, organizaţie supraordonată Direcţiei a VIII-a Anchete condusă de colonelul Butyka. În urma lecturii dosarelor fostei Securităţi, se ajunge la concluzia că persoanele care desfăşoară munca de anchetă în primii ani de funcţionare nu au un nivel intelectual prea ridicat. Printre criteriile de încadrare în Securitate nu se numără inteligenţa, ci ura de clasă, spiritul combativ şi îndeplinirea orbeşte a ordinelor.

Anchetatorii au o normă de efectuat sau de depăşit (ca oricare altă muncă din socialism), de aceea apar reale întreceri în cercetări, arestări şi anchete. Din exces de zel, de cele mai multe ori arestările sunt abuzive şi precedate de denunţuri anonime, de indicaţii din partea organizaţiei de partid, de atitudini răuvoitoare. Orice denunţ este tratat cu seriozitate, chiar şi acela al unei soţii răzbunătoare. Pentru adunarea probelor se folosesc microfoanele fixate în locuinţe şi la locul de muncă, filarea continuă de către organele abilitate, amplasarea sau activarea informatorilor în grupul social al urmăritului. În anii 50’ se înfiinţează, în cadrul Securităţii, „Direcţia Generală de Tehnică Operativă”. Aceasta conduce interceptarea microfoanelor şi cenzura poştei din toată ţara, rămânând timp îndelungat un instrument util în supravegherea populaţiei. Pentru că N. Ceauşescu o consideră eficientă, din 1965 este exploatată din plin. Multitudinea microfoanelor, puse pe ascuns în locuinţe, la locul de muncă, în birourile politice, înregistrează neîntrerupt. „Ceauşescu a ordonat să fie construită o cameră de supraveghere în spatele biroului său, încât să poată verifica personal funcţionarea microfoanelor. Erau cheia puterii sale”

Monica Lovinescu reuşeşte să părăsească România în 1947, obţinând o bursă de studii în Franţa. După abdicarea forţată a Regelui Mihai, noul regim porunceşte românilor revenirea în ţară. Monica Lovinescu refuză şi consimte exilul care va dura mai bine de patru decenii. Din primele zile pariziene, corespondează temeinic cu mama sa care e arestată în 1958. Arhiva personală a soţilor Lovinescu – Ierunca, aflată sub protecţia legatarilor testamentari, domnii Gabriel Liiceanu şi Mihnea Berindei, conţin un număr impresionant de scrisori. Pentru cele peste 2500 de scrisori şi cărţi poştale din arhivă, se intenţionează publicarea selectivă, în trei volume. Primul conţine fragmente din corespondenţa primită de la mamă între septembrie 1947 şi februarie 1951. Se pare că scrisorile trimise mamei, adunate în caiete, au fost distruse de către responsabilul anchetei în cazul Ecaterina Bălăcioiu (Monica Lovinescu îl nominalizează pe Butyka). În martie 1955, Securitatea deschide un dosar pentru Monica Lovinescu, iar mama ei „era momeala prin care se dorea racolarea ca spion RPR a «elementului tânăr, inteligent, cu o mare putere de muncă» pe nume Monica Lovinescu (desemnată cu numele de cod «Stela»). În vederea racolării, Securitatea le intercepta corespondenţa, şi la un moment dat o va pune pe «Balagia» (numele de cod folosit de Securitate pentru Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu) sub urmărire, atât prin filaj şi post fix, cât şi prin instalarea XX la domiciliu (microfoane pentru ascultarea convorbirilor directe şi telefonice)”(2). Într-una din primele note informative din 1951, după ce i se face un portret sumar, autorul documentului consemnează: „O interesează numai literatură, teatrul şi dansul, se manifestă contra regimului din R.P.R. ori de câte ori are ocazie. În cercurile pe care le frecventează are influenţă mare, de femee deşteaptă care ştie ce vrea”(3). Dincolo de greşelile gramaticale ale informatorului, se remarcă atitudinea non-conformă şi înzestrarea intelectuală ale autoarei.

Memoriile Monicăi Lovinescu reconstituie imaginea colaboraţionistului împotriva căruia glasul i se ridică ori de câte ori are ocazia, mai ales că adesea sunt trimise personalităţi să o urmărească sau chiar să o convingă de avantajele acceptării regimului de la Bucureşti. Printre ele se numără şi Victor Eftimiu, care afirmă: „Nici nu ştiţi ce groaznic e! Infinit mai insuportabil decât vă închipuiţi voi!”(4). Cristina Anisescu şi Cornelia Reinhart realizează profilul colaboratorului în urma analizei documentelor Securităţii: „Fie că era vorba de acţiune de urmărire, de investigaţie, de anchetă şi pedeapsă sau de cenzură informaţională, de acţiuni de monitorizare a individului «duşman» sau «potenţial duşman», Securitatea se sprijinea pe mulţimea ochilor şi urechilor, special recrutaţi pentru a «veghea» şi a culege informaţii”(5). Dosarul personal al colaboratorului, prin structura prestabilită, oferă informaţii despre mediul social, educaţie, profesie şi orice informaţie necesară completării profilului optimal. Calităţile colaboratorilor supraapreciate şi pozitive sunt împărţite de cele două autoare ale studiului în cinci categorii: extraversie, agreabilitate, conştiinciozitate, nevrotism şi abilităţi intelectuale. Extraversia îl descrie pe candidat ca pe o persoană prietenoasă, comunicativă, cu prezenţă fizică agreabilă, abordabil, volubil, activ în viaţa socială, cu un anturaj sănătos, iar agreabilitate presupune sinceritate, discreţie, secretomanie, fidelitate faţă de regim, aprecierea anturajului. Candidatul trebuie să fi absolvit cel puţin liceul, să aibă o bună pregătire profesională, cu un nivel de cultură ridicat, cu alte cuvinte, să fie un element important şi de bază în societate. Vârsta de recrutare este cuprinsă între douăzeci şi unu şi patru zeci de ani, când se începe o carieră profesională sau se doreşte obţinerea unui post de conducere. Sunt preferaţi bărbaţii, deoarece femeile sunt ataşate de familie. Contrar aşteptărilor, de cele mai multe ori informatorul se dovedeşte a fi nepregătit, instabil, frustrat, imoral, imatur: „într-adevăr, manipulatorii Securităţii lucrează pe un teren cu totul prielnic: extrema dreaptă, proştii, invidioşii, vanitoşii, naţionaliştii fanatici etc… Un amestec de prostie şi rea – credinţă năucitor”(6).

Lupta din exil împotriva comunismului este mediatică, ideatică şi are drept armă cuvântul. Nu acelaşi lucru se poate spune despre reacţia regimului la adresa asalturilor Monicăi Lovinescu împotriva căreia se asmut grupurile de contestatari şi serviciile Securităţii.


(1) Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de securitate, Editura Venus, Bucureşti, 1992, p.152

(2) Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, Scrisori către Monica: 1947 – 1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 19

(3) A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 105863, vol.I, f.250, apud Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securităţii: 1949 – 1989, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 38

(4) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 351

(5) Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp.11-12


(6) Monica Lovinescu, Jurnal 1985 – 1988, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 127

INTERVIU ION MIHAI PACEPA (3)

Andrei Bădin

28 iulie 1978. Ziua în care cel mai înalt defector din lagărul sovietic a cerut azil politic în Statele Unite ale Americii. Numele său: Ion Mihai Pacepa, consilierul președintelui României de la aceea vreme, Nicolae Ceaușescu, și șef al spionajului extern. La 35 de ani de la defectarea sa, generalul Ion Mihai Pacepa a acordat în exclusivitate un interviu jurnalistului Andrei Bădin pentru postul B1 Tv.

SCHIMBAREA TRECUTULUI, UNA DIN CELE MAI SECRET FEȚE ALE DEZINFORMĂRII

Andrei Bădin:

O parte insemnată a noii dvs. cărti este dedicată operatiunilor de dezinformare menite sa schimbe trecutul pentru a-l face să corespundă intereselor viitoare ale noilor lideri, asa cum s-a intamplat si cu dvs. Vă rog sa ne vorbiti despre aceste operatiuni…

ION MIHAI PACEPA:

Schimbarea trecutului a fost una din cele mai secrete fete ale activitătii de dezinformare. Datorită operatiilor menite să schimbe trecutul, nimic nu a devenit mai dificil pentru comunisti decat să-si prezică trecutul. In 1922-1923 nici unul din conducătorii Uniunii Sovietice nu-si putea măcar imagina că, după moartea lui Lenin, toti membrii Biroului Politic cu care Lenin a organizat asa zisa Mare Revolutie Socialistă vor fi etichetati "spioni" sau "trădători" si vor fi împuscati. Toti, cu exceptia lui Stalin.

Nici unul din participantii la Congresul XVII al PCUS, numit si "Congresul Victoriosilor," care a avut loc în ianuarie 1934, nu a putut prezice că 110 din cei 139 de delegati alesi atunci membri ai Comitetului Central al Partidului Bolsevic vor fi de asemenea etichetati spioni sau trădători si executati. De altfel din totalul de 1.966 de delegati la acest congres, 1.108 au fost împuscati în anii următori. Nici chiar Leon Trotsky, unul din cei doi ideologi ai revolutiei bolsevice si comandantul fortelor ei armate, nu si-a putut închipui că va fi curând etichetat si el spion si trădător si că va fi apoi asasinat bestial de proprii săi tovarăsi.

Andrei Bădin:

Haideti să trecem la Romania...

ION MIHAI PACEPA:

Ai dreptate. Comunismul român nu a făcut exceptie. La 23 august 1944 regele Mihai a devenit instantaneu erou international datorită curajoasei sale decizii de a întoarce armele împotriva nazistilor. El si generalul american Dwight Eisenhower, comandantul suprem al fortelor aliate din Europa, au fost doi din cei cinci oameni de stat din lume decorati atât de presedintele american cât si de liderul sovietic. Iar Gheorghiu-Dej a fost atât de impresionat de curajul tânărului Rege încât i-a sărutat mâna când s-a prezentat pentru prima oară în fata lui, după ce a fost eliberat din inchisoare. Vedeti fotografia--a fost publicata in ziarele vremii. Nici Stalin si nici Dej nu au putut prezice atunci că doar trei ani mai târziu tot ei vor schimba acest glorios trecut al Regelui, că îl vor eticheta "spion", si că îi vor retrage cetătenia tării în care s-a născut.

POVESTEA LUI LUCREȚIU PĂTRAȘCANU

Andrei Bădin:

In trecut ati scris mult despre Lucretiu Pătrăscanu, care a fost prieten apropriat al tatălui dvs. Si trecutul lui a fost schimbat.

ION MIHAI PACEPA:

Da. El a fost unul din fondatorii partidului comunist din Romania, si după război a jucat un rol important în lichidarea opozitiei anti-comuniste si în sovietizarea României. Atunci, nici un comunist român nu-si putea imagina că partidul lor, pe care Pătrăscanu l-a creat si l-a servit cu devotament 30 de ani, îl va eticheta spion si trădător si îl va omorî miseleste cu un glont tras în ceafă. După cum nu si-a putut imagina nici că 14 ani mai târziu Pătrăscanu va fi reabilitat post mortem de acelasi partid.

Falsificarea trecutului a fost metoda cea mai intens folosită de Securitate pentru a se debarasa de oponenti. Toti liderii partidelor istorice, majoritatea conducătorilor economiei capitaliste, mii de ofiteri ai fortelor armate, sigurantei si politiei, precum si alte mii de diplomati, scriitori, jurnalisti si preoti care au constituit coloana vertebrală a prosperului regat al României au fost etichetati "spioni" sau "trădători" si executati sau trimisi în detentie de infama Securitate. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărăscu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu si Corneliu Coposu sunt doar câteva din personalitătile cărora Securitatea le-a schimbat trecutul. Până si celebrul sculptor Constantin Brâncusi a fost transformat in "agent al spionajului anglo-americane." In 1978, a fost randul meu.

SERVICIILE SECRETE AU FĂCUT PROGRESE ENORME

Andrei Bădin:

Ianuarie 1990. Romania parea sa paseasca spre democratie. Ati fost unul din criticii cei mai duri ai regimului Iliescu si a noilor servicii de informatii. De ce?

ION MIHAI PACEPA:

Seful serviciului de spionaj al Romaniei post-Ceausiste a fost agentul KGB Mihai Caraman, si seful noului SRI a fost Virgil Magureanu (original Virgil Astal,lîs), care a jurat in fata parlamentului ca nu a avut nici o legatura cu Securitate, dar in realitate imi fusese subaltern in DIE, unde a avut numele conspirativ Mihai Mihailă.

Andrei Bădin:

Acum, dupa 23 de ani, vi se pare ca e o evolutie in Romania?

ION MIHAI PACEPA:

Absolut. Urmaresc cu atentie ce se intampla in tara, si sunt profund impresionat de progresele enorme facute de serviciile de informatii si contra-informatii ale Romaniei, precum de eforturile noii generatii de romani care se straduiesc sa dea tarii o noua fiinta nationala. Doresc tuturor, din inima, succes cat mai deplin.

Andrei Bădin:

Cum ati caracteriza Romania de azi?

ION MIHAI PACEPA:

O tară care acum stie cum o democratie poate fi transformată in tiranie, dar care continuă să invete cum să reverseze aceasta dramă. Stiu din proprie experienta că democratia nu se invată peste noapte. Am devenit cetătean american acum 25 de ani, dar continui să invat tainele democratiei americane.

GLASNOSTUL SOVIETIC, O DEZINFORMARE

Andrei Bădin:

Domnule general, ati lansat recent o nouă carte, care deja este pe primele locuri in book officeul american. Si un film. "Dezinformarea," in care făceti dezvAluiri. Dar as vrea să punctăm cateva momente. Un prim moment. Ceausescu venea de la Moscova. 1972 …

ION MIHAI PACEPA:

Glasnost! Da, Andrei, sunt dezvăluiri in premieră mondială. Datorită dezinformării Moscovei, toată lumea crede că glasnost a fost inventat de Gorbaciov ca să transforme Uniunea Sovietică dintr-un stat totalitar intr-unul democratic. Din nefericire, intreaga presă crede la fel. Tot asa crede comitetul care i-a dat premiul Nobel lui Gorbacev, precum si "Time Magazin", care l-a declarat "Omul Deceniului." Pană si faimoasa Enciclopedie Britanică defineste glasnot ca "o nouă politică sovietică de deschidere politică si socială, instituită de Mihail Gorbacev in anii 1980s, in scopul democratizării Uniunii Sovietice." Dar glasnost este un vechi termen rusesc pentru infrumusetarea imaginei tarului.

La mijlocul anilor 1930, deci cu 50 de ani inainte de glasnostul lui Gorbachev, Marea Enciclopedie Sovietică definea glasnostul ca "o manipulare a presei menită sa infrumuseteze stirile pentru public." Atunci glasnost insemna publicitate, auto-promovare. In cartea mea aveti textul exact, rusesc, precum si traducerea sa in engleză.

Andrei Bădin:

Cu alte cuvinte, glasnost-ul lui Gorbacev a fost o dezinformare?

ION MIHAI PACEPA:

Da. Tot asa cum a fost si glasnostul lui Ceausescu, pe care il descriu pe larg in carte. Stiu, e greu de crezut. Dar acum, cand ne uităm la comunism prin perspectiva istoriei, intelegem că nici el nu a fost nimic altceva decat o dezinformare. De aceia arhivele KGB-ului continuă să fie sigilate.

Andrei Bădin:

Domnule general, nu aveti multi prieteni in Romania. De fapt, aveti foarte multi dusmani. O nouă carte publicată in Romania de americanul Larry Watts, care s-a stabilit in Romania lui Ceausescu si trăieste si azi in Romania, contrazice tot ce ati scris despre Ceausescu. Potrivit d-lui Watts, Ceausescu ar fi fost in realitate un pro-american care a vrut să transforme Romania intr-o democratie de stil american. Cum ii răspundeti?

ION MIHAI PACEPA:

"... and the moon is made out of green cheese," spun americanii cand aud minciuni gogonate. Asta inseamnă: "... si luna este facută din branza verde." Zidul Berlinului a căzut la 9 noiembrie 1989, si toate tările socialiste si-au deschis imediat frontierele. Toate, in afară de Romania. La 14 noiembrie 1989, asa-zisul democrat pro-american Nicolae Ceausescu a convocat Congresul XIV-lea al PCR, unde a tinut un discurs de trei ore in care a tunat si fulgerat impotriva valului de democratie care inghitea vice-regii lui Marx din restul Europei de Est. Acolo Ceausescu s-a re-propus, si a fost reales cu surle si trimbite, secretar general al Partidului Comunist Roman si presedinte al Republicii Socialiste Romania. Am numerele din ziarul Scinteia care au descris acel "istoric" congress al PCR care a durat trei zile. Recomand d-lui Watts să le citească. Sunt instructive.

Răscoalele anti-comuniste care au avut loc in 1989 in Europa de Est au fost atat de pasnice incat au imbogătit vocabularul cu termenul "revolutii de catifea." Romania democratului pro-american Ceausescu a fost singura exceptie: 1,104 patrioti romani au plătit cu viata dorinta de a-si elibera tara de una din cele mai dezgustătoare tiranii din istoria tării - si a Europei.

Andrei Bădin:

Potrivit d-lui Larry Watts, fostul director al CIA, dl. James Woolsey, ar fi spus că dvs. ati recunoscut in biroul său de la CIA că l-ati denigrat pe Ceausescu deoarece ati fost agent al KGB. Este evident o altă incercare de schimbare a trecutului. Cum ii răspundeti?

ION MIHAI PACEPA:

I-a răspuns dl. Woolssey, in introducerea sa la noua mea carte. Citez: "Generalul Locotenent Ion Mihai Pacepa este cel mai inalt defector pe care l-am avut."

Andrei Bădin:

Imi permit sa continui citatul din introducerea d-lui Woolsey la cartea dvs., pentru ca este iluminant: "Impreună cu distinsul său co-autor, Prof. Ronald Rychlak, [dl. Pacepa] a scris o carte remarcabilă. Nu numai că ne ajută să intelegem istoria si multe din dezinformările curente -- in special din Rusia si Orientul Mijlociu -- dar ne dă si un bun punct de plecare pentru a le contracara. Pe scurt, cartea ne prezintă o lume de care multi nu stiau că exista, si pe care cei dintre noi care o cunosteam, am subestimat-o. ... Această carte remarcabilă schimbă modul in care percepem munca de informatii, afacerile externe, presa, si multe altele in afara lor."

Andrei Bădin:

Revin la interviul nostru, domnule general. In 2004, cand presedintele George W. Bush a venit la Bucuresti să anunte că Romania a fost primită in NATO, un curcubeu a apărut pe cer. "Dumnezeu ne zambeste," a spus presedintele american. Vă reamintiti?

ION MIHAI PACEPA:

Da. Dumnezeu cu adevărat ne zambeste, Andrei. Romania, care este o tara la rascruce de vanturi, are o lungă istorie de ocupatii Romane, Otomane, Fanariote, Germane si Sovietice. Acum insă soldati americani stationati in Romania asigură integritatea teritorială a tării. Da, Dumnezeu ne zambeste, Andrei, dar nu din cauză ca Ceausescu ar fi fost un pro-american democrat, ci din cauză că poporul roman l-a alungat.

PACEPA: DORESC NESPUS SĂ REVĂD PLAIURILE NATALE

Andrei Bădin:

Si acum o ultimă intrebare, domnule general. Vă veti mai intoarce vreodată in Romania?

ION MIHAI PACEPA:

Doresc nespus sa revăd plaiurile natale, si să ingenunchiez din nou la mormantul părintilor. Mă indoiesc insă că aceasta se va intampla atat timp cat justitia Romaniei va continua să mentină condamnările la moarte a celor care au "trădat" erezia lui Ceausescu - printre care am onoarea să mă număr.

Andrei Bădin:

In incheiere, ce doriti să transmiteti telespectatorilor din Romania?

ION MIHAI PACEPA:

Iti amintesti cantecul "Hai să dăm mană cu mană cei cu inima romană?"

Andrei Bădin:

Bineinteles!

ION MIHAI PACEPA:

Asta vreau să transmit telespectatorilor. URA este, in viziunea mea, una din cele mai nocive mosteniri a comunismului. In Republica Socialistă Romania toti romanii il urau pe Ceausescu, care ura pe toti romanii. Acum, jumătate din tară il urăste pe Presedintele Băsescu si cealaltă jumătate pe premierul Ponta. Hai să dăm mână cu mână. Romania in care m-am născut a fost un rai pe pămant. Il putem reface.

Andrei Bădin:

Domnule general pentru asta va trebui ca romanii să-si schimbe mentalitatea ...

ION MIHAI PACEPA:

Da, Andrei. Va trebui ca romanii să creadă din nou in traditiile, valorile si înțelepciunea romanească.

SFARSIT