STEPHEN BAXTER
Călătoria în timp
Există Trei Dimensiuni ale Spaţiului, prin care omul se poate deplasa după bunul său plac. Iar Timpul este pur şi simplu A Patra Dimensiune: identică în fiecare caracteristică importantă cu celelalte, cu excepţia faptului că propria noastră conştiinţă este silită să călătorească prin ea cu un ritm constant, precum peniţa condeiului meu pe pagina asta.
Dacă–speculasem eu pe parcursul studiilor mele referitoare la proprietăţile bizare ale luminii – am putea să răsucim cele Patru Dimensiuni ale Spaţiului şi Timpului – să schimbăm Lungimea cu Durata, bunăoară – s-ar putea hoinări pe culoarele Istoriei la fel de uşor ca atunci când iei o cabrioletă până la West End!
Plattnerita înglobată în substanţa Maşinii Timpului reprezenta cheia acestei operaţiuni, permiţând maşinii să se rotească, într-un mod neobişnuit, într-o nouă configuraţie din structura Spaţiului şi Timpului. Astfel, spectatorii care au urmărit plecarea Maşinii Timpului – ca şi Scriitorul meu – au raportat că văzuseră dispozitivul răsucindu-se foarte repede, înainte să dispară din Istorie; şi tot astfel, conductorul – eu însumi – suferea invariabil de ameţeală, stare indusă de forţele centrifuge şi Coriolis, care îl făceau să se simtă ca şi cum ar fi fost proiectat afară din maşină.
Dar, în pofida tuturor acestor efecte, rotirea indusă de Plattnerită era fundamental diferită de răsucirea unui titirez sau de revoluţia lentă a Pământului. Senzaţia de vertij era contrazisă flagrant, în ceea ce îl priveşte pe conductor, de iluzia că stă nemişcat în şa, iar timpul licăreşte pe lângă maşină – căci era rotaţie în afara Spaţiului şi Timpului.
În vreme ce noaptea gonea după zi, conturul înnegurat al laboratorului dispăru din jurul meu, aşa că ajunsesem să stau în aer liber. Străbăteam din nou acea perioadă din viitor, socoteam eu, în care laboratorul fusese demolat. Soarele zbura precum o ghiulea prin văzduh, cu multe zile comprimate într-un minut, iluminând în preajma mea sugestia vagă şi costelivă a unor schele. În curând, schelele se prăbuşiră, lăsându-mă pe panta dealului, sub cerul deschis.
Viteza mea prin timp spori. Licărul nopţilor şi al zilelor se contopi într-un albastru-închis, de crepuscul, şi am izbutit să văd luna rotindu-se prin fazele sale ca sfârleaza unui copil. Călătorind cu o viteză şi mai mare, ghiuleaua Soarelui se transformă într-un arc de lumină, întinzându-se pe boltă, un arc care se legăna în sus şi în jos pe cer. În jurul meu, vremea alterna în rafale succesive de zăpadă albă şi verde primăvăratic. Indicând anotimpurile. În sfârşit, din pricina acceleraţiei, m-am cufundat – din nou într-o linişte desăvârşită, în care numai ritmurile anuale ale Pământului însuşi – trecerea centurii solare între extremele de la solstiţii – pulsau precum bătăile inimii pe deasupra peisajului ce evolua.
Nu sunt sigur dacă am istorisit, în prima mea relatare, despre tăcerea în care este suspendat cel ce întreprinde călătoria în timp. Trilurile păsărilor, troncănitul îndepărtat al vehiculelor pe caldarâm, ticăitul ceasurilor – până şi respiraţia slabă a materialului unei case – toate acestea alcătuiesc un fundal complex şi neobservat al vieţilor noastre. Acum însă, scos din timp, eram însoţit numai de sunetul propriei mele răsuflări şi de trosnetul uşor, ca de bicicletă, al Maşinii Timpului sub greutatea mea. Nutream o covârşitoare senzaţie de izolare – ca şi cum m-aş fi prăvălit într-un univers nou şi pustiu, deşi zidurile propriei noastre lumi erau vizibile parcă prin nişte geamuri afumate – însă înăuntrul acestui nou univers eu eram singura făptură însufleţită. Un adânc sentiment de confuzie coborî asupra mea, acţionând împreună cu senzaţia de prăbuşire vertiginoasă care îmi însoţea căderea în viitor, provocându-mi stări de greaţă profundă şi de depresie.
Acum însă liniştea a fost spartă de un murmur gros, fără sursă, ce părea să-mi umple urechile; era un susurat domol, precum cel al unui imens fluviu. Îl remarcasem din timpul primului zbor; nu puteam fi sigur de cauza sa, însă mi se părea că trebuie să reprezinte un efect al scandaloasei mele treceri prin curgerea lentă a timpului.
Cât de mult mă înşelam – ca de-atâtea ori în graba mea de a-mi da cu presupusul!
Am studiat cele patru cadrane cronometrice, ciocănind încet cu unghia sticla fiecăruia pentru a fi sigur că funcţionau. Deja acul celui de-al doilea, care măsura miile de zile, începuse să se depărteze de la poziţia sa de repaus.
Aceste cadrane – servitori muţi şi credincioşi – fuseseră adaptate din nişte manometre de presiune a aburului. Funcţionau prin calcularea unor anumite tensiuni de deformare din bara de cuarţ dopată cu Plattnerită, o tensiune cauzată de efectele de contorsionare ale călătoriei în timp. Cadranele numărau zilele – nu anii, lunile, anii bisecţi sau sărbătorile mobile – iar asta se datora unei proiectări intenţionate.
De îndată ce am demarat cercetările privitoare la aspectele practice ale călătoriei în timp, şi îndeosebi la necesitatea de a determina amplasarea maşinii mele în el, mi-am petrecut o perioadă considerabilă străduindu-mă să confecţionez un cronometru practic care să poată afişa timpul în unităţi obişnuite: secole, ani, luni şi zile. Curând am descoperit probabilitatea de a-mi petrece o perioadă mai lungă cu acest proiect decât cu restul asamblării Maşinii Timpului.
Am fost cuprins de o iritare imensă din pricina ciudăţeniilor străvechiului nostru calendar, care trecuse printr-o succesiune de ajustări inadecvate: Încercări de a statornici vremea semănatului şi mijlocul iernii care merg până la începuturile societăţii organizate. Calendarul nostru constituie o aberaţie istorică, fără măcar să aibă salvatoarea calitate a preciziei – cel puţin la scara cosmologică la care intenţionam să-l pun la încercare.
Am trimis scrisori furibunde la The Times, propunând reforme care aveau să ne permită să ne descurcăm cu acurateţe şi fără ambiguităţi la scări cronologice de o veritabilă însemnătate pentru savantul modem. Pentru început, am spus eu, hai să scăpăm de toată această ameţeală fără noimă a anilor bisecţi. Anul se apropie de trei sute şaizeci şi cinci de zile şi un sfert, iar acest sfert accidental este pricina întregii şarade ridicole despre ajustarea cu anul bisect. Am oferit două planuri alternative, ambele garantate să înlăture această absurditate. Am putea să luăm ca unitate fundamentală ziua şi să construim luni şi ani regulaţi, bazaţi pe multipli de zile: imaginaţi-vă un an de trei sute de zile alcătuit din zece luni. Fiecare de câte treizeci de zile. Fireşte că ciclul anotimpurilor şi-ar pierde curând sincronizarea cu structura anului, însă – într-o civilizaţie atât de avansată ca a noastră – în mod sigur acest fapt n-ar provoca decât un deranj minimal. Observatorul Regal de la Greenwich, bunăoară, ar putea publica buletine anuale pentru a indica datele diferitelor poziţii ale Soarelui – echinocţiile şi aşa mai departe – exact aşa cum, în 1891, toate almanahurile cuprindeau sărbătorile mobile ale bisericilor creştine.
Pe de altă parte, dacă succesiunea anotimpurilor urma a fi privită ca unitate fundamentală, atunci ar trebui să proiectăm o zi nouă ca o fracţiune exactă – să spunem a suta parte – a anului. Desigur, asta ar însemna că ciclul diurn – perioadele noastre de lumină şi de întuneric, de somn şi de trezie – avea să cadă la diferite ore în fiecare Zi Nouă. Însă care ar fi problema? Deja, am argumentat eu, multe dintre oraşele moderne funcţionează după un program continuu. Iar cât priveşte aspectele umane, o simplă ţinere a calendarului nu reprezintă o aptitudine dificil de dobândit; cu ajutorul unor înregistrări corespunzătoare. Cineva n-ar trebui să planifice perioadele de somn şi de trezie cu mai mult de câteva zile în avans.
În sfârşit, am propus că ar trebui să anticipăm ziua în care conştiinţa omenească va trece dincolo de grijile mundane ale secolului al XIX-lea, şi să ne gândim cum ar putea sta lucrurile în vremea când gândirea noastră se va întinde pe zeci de milenii. Am preconizat un nou Calendar Cosmologic, bazat pe precesiunea echinocţiilor – adică oscilaţia lentă a axei planetei noastre, sub influenta gravitaţională neuniformă a Soarelui şi a Lunii – un ciclu care durează douăzeci de milenii. Cu un astfel de An Mare, ne-am putea măsura destinul în termeni precişi şi lipsiţi de ambiguitate, acum şi pentru toată vremea ce avea să vină.
Asemenea rectificări, am argumentat eu, urmau să aibă o valoare simbolică ce depăşea cu mult aspectele sale practice – urmau să constituie un mijloc potrivit de a marca zorii unui nou secol – căci aveau să servească drept veste pentru toţi oamenii că noua Eră a Gândirii Ştiinţifice începuse.
Inutil să spun, dar contribuţiile mele n-au fost luate în seamă, cu excepţia unor reacţii licenţioase, pe care am decis să le ignor, în anumite părţi ale presei populare.
În orice caz, după toate acestea, am abandonat încercările de a confecţiona un cronometru bazat pe calendar şi m-am întors la simpla numărare a zilelor. Am avut dintotdeauna mintea deprinsă cu cifrele, aşa că nu mi s-a părut dificil să transform, mental, evidenţa pe zile a cadranelor mele în ani. În prima călătorie ajunsesem până în ziua 292 495 934, care – după transformările pentru ani bisecţi – se dovedise a fi o dată în anul 802701. Acum, ştiam eu, trebuia să călătoresc până ce cadranele aveau să indice ziua 292 495 940 – ziua exactă în care o pierdusem pe Weena şi o mare parte din respectul de sine, în văpăile acelui codru!
Locuinţa mea se aflase într-o zonă rezidenţială înălţată, amplasată pe Petersham Road – acea parte care se întindea sub Hill Rise, un pic mai sus de râu. Acum, după ce casa îmi fusese de mult demolată, mă găseam pe panta dealului, sub cerul liber. Costişa Dealului Richmond se ridica în spatele meu, ca o masă învăluită în timpul geologic. Copacii înfrunzeau şi se transformau în cioturi, vieţile lor lungi de secole fiind cuprinse în numai câteva bătăi ale inimii mele. Tamisa era un brâu de lumină argintie, netezit de parcursul meu prin timp, şi îşi croia o nouă albie: parcă se frământa prin peisaj ca un enorm vierme leneş. Noile clădiri apăreau ca palele de fum: unele dintre ele chiar explodară în jurul meu, pe locul fostei mele case. Aceste construcţii mă uimeau prin dimensiunile şi eleganţa lor. Podul Richmond din zilele mele dispăruse de mult, însă am observat o nouă punte arcuită, având poate o milă10 lungime, ce se avânta dantelată, fără piloni de susţinere, prin văzduh, pe deasupra Tamisei; apoi mai erau turnurile ce străpungeau cerul pâlpâitor, susţinând enorme greutăţi pe gâturile lor zvelte. M-a bătut gândul să-mi iau Kodakul şi să încerc să fotografiez aceste fantasme, însă ştiam că nălucile aveau să fie prea puţin expuse pentru a fi posibil ca vreo imagine să fie înregistrată – aşa diluate cum erau din pricina călătoriei în timp. Tehnologiile arhitecturale ce se vedeau acolo îmi păreau la fel de mult dincolo de posibilităţile secolului al XIX-lea, precum fuseseră marile catedrale gotice pentru romani ori elini. De bună seamă, mi-am zis eu. În această epocă a viitorului, omul a dobândit ceva libertate din strânsoarea neobosită a gravitaţiei; altminteri, cum ar fi putut aceste semeţe edificii să fie înălţate pe cer?
Însă nu trecu mult timp până ce marele arc peste Tamisa să devină pătat cu maro şi verde, culorile vieţii distructive şi obraznice, şi – într-o clipită, mi se păru mine – să se surpe de la mijloc, rămânând numai două cioturi goale pe ţărmuri. Asemenea tuturor creaţiilor umane, am înţeles eu, până şi aceste măreţe structuri erau himere sortite trecerii. În comparaţie cu răbdarea htoniană a pământului.
Mă cuprinse o extraordinară senzaţie de desprindere faţă de lume, o înstrăinare pricinuită de călătoria mea prin timp. Mi-am amintit de curiozitatea şi entuziasmul pe care le nutrisem atunci când rătăcisem pentru întâia oară prin aceste visuri ale arhitecturii viitoare; mi-am amintit de scurtele mele speculaţii înflăcărate cu privire la realizările seminţiilor umane ce aveau să vie. Acum, gândeam diferit; acum ştiam că, în ciuda acestor glorioase izbânzi, umanitatea urma să se prăbuşească inevitabil, sub inexorabila presiune a evoluţiei, în decadenţa şi degradarea Eloilor şi a Morlocilor.
Am fost frapat de măsura în care noi, oamenii, ignorăm, sau alegem să ignorăm, curgerea timpului însuşi. Cât de scurte ne sunt vieţile şi cât de deşarte evenimentele care ne măgulesc egourile mărunte, dacă sunt suprapuse pe perspectiva marii acţiuni plastice a Istoriei! Suntem mai puţin decât efemeridele, nevolnici în faţa forţelor de nestăvilit ale geologiei şi evoluţiei – forţe care acţionează implacabil, şi totuşi atât de lent încât, zi după zi, nici măcar nu ne dăm seama de existenţa lor!
va urma
