Condamnaţi la tăcere (10)

Dumitru Prichici

A fost cu adevărat operativ şi nu a plecat până cei care au produs defectul nu şi-au reparat „greşeala" să-i spunem, cerându-mi scuze.

I-am mulţumit şi i-am urat din nou noapte bună şi să nu uite că a doua zi vom avea ziua cea mai grea în care totul trebuia să meargă strună.

Acum puteam să dorm şi eu liniştit, cel puţin până la ora opt, când colegii mei şi Ceauşescu urmau să sosească în zona mea, în Bangalore, pentru a-i asigura lui şi celorlalte servicii, aşa cum îi plăcea să fie servit, să vorbească cu ţara cu CC-ul sau cu Scorniceştiul din maşină sau plimbându-se pe jos, oriunde în lume se ducea.

Dimineaţă la ora şapte, am fost trezit de telefonista de serviciu de la deranjamente, care într-o engleză perfectă m-a întrebat dacă este bună linia telefonică, la care mi-am permis şi eu să-i răspund într-o engleză învăţată în grabă în zilele de pregătire a misiunii că totul este în regulă şi i-am mulţumit.

Eram obosit, nu dormisem mai mult de trei-patru ore, de grija a ce se va întâmpla a doua zi şi m-aş fi culcat din nou, dar în curte, în faţa terasei, se auzeau maşinile pe care instalasem staţii radio, pentru legătura coloanei oficiale cu toţi factorii de răspundere de aici şi din ţară.

Am avut plăcerea să mă întâlnesc din nou cu fostul meu coleg de cameră de la New Delhi, col. Ştefăneasa, cel care şi aici va trebui să-i asigure buna desfăşurare a vizitei, pe toate drumurile publice şi traseele din zona pe care o vizita Ceauşescu.

La ora zece, stabilită în program, a început vizita şi, spre fericirea mea, a colegilor mei şi a şefului nostru col.

Plăpceanu, totul a decurs normal, fapt remarcat şi de ajutorul meu, aghiotantul, cum îi plăcea să-i spun tânărului indian, al cărui nume şi grad reale nu le-am ştiut, acum amintindu-mi doar figura lui şi plăcerea cu care a colaborat cu mine, plăcere de altfel reciprocă.

Intr-o discuţie amicală, m-a întrebat în mod discret, pentru ştiinţa lui sau poate a şefilor lui, de ce în vizitele din străinătate Ceauşescu nu mănâncă la mesele oficiale sau de ce nu bea ca toţi comesenii, la care am fost obligat să-i răspund aşa cum eram instruiţi de cei care îl însoţeau pe linie politică, „să spunem că este foarte modest la acest capitol, că nici acasă nu prea mănâncă şi nici nu prea bea".

A zâmbit-şi poate din politeţe a aprobat felul lui de a trăi, mai mult pentru spirit, decât pentru trup.

Nu-i puteam spune că l-am văzut mâncând la masa de revelion de la vila din Primăverii, din Bucureşti, unde a lăsat fazanii întregi pe masă, dar a mâncat sarmalele româneşti cu mămăliguţă caldă, stropite din belşug cu vinuri a căror podgorie nu era reprezentată pe etichetă decât printr-o frunză de viţă-de-vie.

Muzica lăutărească de pahar sau de prin Scorniceşti era interpretată cu măiestrie de marea noastră cântăreaţă Angela Moldovan, invitată doar pentru a-l binedispune pe Ceauşescu, nicidecum pentru a fi aşezată la loc de cinste printre meseni.

în vizitele lui de lucru, lua pe lângă cei care îi asigurau legăturile cu ţara şi paza pe toate drumurile străbătute şi alţi specialişti în artă culinară, cu mâncarea lor cu tot, inclusiv băuturile şi apa minerală preferată, ca şi croitorul, cizmarul şi frizerul, fară de care nu putea trăi.

Poate şi de teamă că în 1968 se manifestase împotriva politicii de cotropire a Cehoslovaciei, teamă justificată de altfel şi de dispariţia prematură de pe scena politică românească a lui Gheorghiu-Dej, cel care a închis vanele conductelor de petrol către ruşi şi i-a mai şi trimis acasă pe consilierii sovietici, instalaţi de Moscova în România după 1945, gest politic important, dar care pentru mulţi români a fost tardiv.

Noaptea care a urmat, fiind de odihnă pentru toată suita prezidenţială, mai puţin pentru noi cei care vegheam să nu-i tulbure cineva somnul, a fost pentru mine şi toţi colegii de breaslă o noapte albă, când în mare viteză trebuia să strângem toate aparatele instalate iniţial, pentru a pleca cu avionul, pregătit acum pentru tot corpul tehnic, pentru deplasarea spre ultima escală: Bombay.

Această vizită a fost de fapt făcută la invitaţia primministrului Indira Gandhi, ca răspuns la vizita făcută în România de aceasta, în anul 1967. Scopul vizitei nu putea fi altul, cel puţin pentru curiozitatea presei, decât pe teme economice de interes bilateral şi politice desigur, pentru a se formula o poziţie comună în problemele păcii mondiale.

India era atunci o ţară numai bună pentru plantarea şi dezvoltarea ideologiei marxist-leniniste, ridicată de Ceauşescu la nivelul politicii de stat în România şi de ce să nu-şi încerce norocul şi pe plan mondial.

Ţări ca India, care cu un miliard de oameni în acea vreme constituia o forţă greu de stăvilit în cazul unei conflagraţii mondiale între terorismul de stânga şi sistemul capitalist modern, în care democraţia reală constituia o fisură destul de largă pentru cei care doreau să o distrugă din interior prin conflicte religioase sau interetnice.

Imperiul sovietic nu a avut niciodată scrupule, extinderea graniţelor nu se facea cu acordul celor cotropiţi, mai ales că ieşirea la Marea Arabiei, la Oceanul Indian, era încă un vis neîmplinit al ruşilor, lăsat prin testament de Petru cel Mare.

Dar să-i lăsăm pe ei, corifeii, să-şi facă jocurile politice, economice şi militare, iar noi cei mici să facem o evaluare a întâlnirilor din anul 1969, a activităţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti.

In luna ianuarie, Ceauşescu ridică reprezentanţa diplomatică de la Kabul, capitala Afganistanului, la rang de ambasadă.

In februarie, Josip Broz Tito îl vizitează pe Ceauşescu la Bucureşti.

In martie, se întruneşte la Budapesta Comitetul Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia.

Tot în martie, Ceauşescu face o vizită oficială în Turcia.

In aprilie, are loc sesiunea CAER, cu scopul de a uni eforturile ţărilor participante, pentru rezolvarea sarcinilor construirii socialismului şi comunismului, în ţările participante.

De ce în luna martie, la Budapesta, cereau să convoace o conferinţă cu toate ţările Europei Occidentale, pentru asigurarea securităţii europene când ei se gândeau să consolideze sistemul socialist şi în final comunist?

In mai, Leonid Brejnev îl cheamă la Moscova pe Ceauşescu pentru un schimb de păreri privind pacea şi securitatea din Europa.

Tot în luna mai, are loc la Varşovia o întâlnire, iar delegaţia era condusă tot de Ceauşescu.

In luna iunie, are loc la Moscova o consfătuire a nu mai puţin de şaptezeci şi cinci de partide comuniste şi muncitoreşti, la care s-a adoptat un document intitulat „Sarcinile partidelor comuniste şi muncitoreşti, în lupta împotriva imperialismului în etapa actuală".

Se pune întrebarea acum cine era imperialistul în acel an sau cine este imperialistul acum? Cine poate fi acuzat de expansiune, după ce coloniile au fost lăsate libere de occidentali?

Teritoriile pe care s-au stabilit atâtea generaţii de exploratori, de oameni de ştiinţă sau chiar de aventurieri au fost administrate prin transferul modurilor de viaţă din ţările de origine ale colonialiştilor, cu părţile lor bune şi rele, lăsând în momentul decolonizării la jumătatea secolului al XX-lea zeci de naţiuni, libere, civilizate şi într-o măsură oarecare industrializate.

Să-i condamnăm doar pe cei care după decolonizare au plecat în ţările lor de origine cu agoniseala muncii, agoniseală care poate a fost prea mare, lăsând în urma lor un gol, un vid de putere, de administrare, pentru continuarea vieţii de zi cu zi, lăsându-i fară nici o perspectivă?

Dar bolşevicii? Ce au luat cu ei după ce au cucerit Germania în al doilea război mondial? Şi nu doar din Germania! Ce vrajbă între oameni şi ce sărăcie au lăsat?

Şi noi am fost jefuiţi timp de douăzeci de ani, din 1944 până în 1964. Lăsaţi muritori de foame sub pretextul plăţii despăgubirilor de război.

Pe plan mondial comuniştii au exploatat din plin acest moment istoric de decolonizare, în favoarea colonizării acelor teritorii de către ei. Dar nu au făcut decât să le folosească drept carne de tun în războaiele lor imperialiste, cu un ţel şi mai îndrăzneţ, acela de cucerire a întregii lumi, prin teroare şi prin promisiuni deşarte făcute celor care îi slujeau cu credinţă, până la sacrificiul suprem, apelând la educaţia lor creştină, la credinţa lor în Alah, în Dumnezeul fiecăruia, a celor tineri în special.

Ce scop au avut lucrările „mesei rotunde" cu participare internaţională, organizată de Uniunea Tineretului Comunist din România, în luna iunie la Snagov, sub masca temei „Rolul şi contribuţia tineretului la realizarea unui climat de pace şi securitate în Europa"?

In luna iulie 1969, ţări ca: Nigerul, Ciadul şi Vietnamul de Sud, toate foste colonii franceze, au fost luate în vizor de Ceauşescu pentru a le inocula din învăţătura marxist-leninistă stabilind relaţii diplomatice la rang de ambasade, urmând să le şi viziteze în scopuri paşnice pentru a le ridica şi lor nivelul de trai, aşa cum ni l-a ridicat şi nouă.

In luna august 1969, deşi Iranul nu era o republică oarecare, sub pretextul aducerii pentru România a unor contracte în domeniul industriei petrolului, Ceauşescu reuşeşte să joace rolul de „mediator" cum îi plăcea să spună şi să-l creadă lumea, fiind prieten cu şahinşah-ul Iranului.

Vizita lui Richard Nixon la Bucureşti, în aceeaşi lună, în mod sigur a avut ca subiect de discuţie şi Iranul, dar fără succes, pentru că iranienii erau deja inoculaţi cu ideologia lui Ceauşescu.

Zecile de vizite de lucru în ţările lumii a treia, de pe toate continentele, nu erau decât un succes în îndeplinirea sarcinilor de adept al comunismului, afiliat la lupta antiamericană, sarcini trasate la întâlnirile de la Moscova în acest an fierbinte 1969, de fapt încă din 1968.

Nu putea să facă excepţie vizita în India, de la această sarcină de partid. Scopul economic era paravanul scopurilor politice, de ajutorare a bolşevismului pentru a cuceri teritoriile şi naţiunile eliberate de coloniştii care le exploatase ce-i drept multe secole, dar nu le distrusese istoria, cultura, nu-i dezbinase, nu-i învrăjbise unii împotriva altora, fraţi, surori şi părinţi.

Ce au lăsat comuniştii pe unde au trecut doar în decursul secolului XX? Cimitire pline, gropi comune, oameni sărăciţi, învrăjbiţi, îndoctrinaţi cu un singur cult: al personalităţii conducătorului iubit.

Dacă România nu a rămas pe veci paşalâc turcesc sau sub dominaţie austro-ungară, ea a fost, în schimb, la un pas de rusificare în ultimii patruzeci de ani, dacă ar fi reuşit planul Valev, pentru că aşa am fost şi suntem noi românii, ospitalieri.

Arma de distrugere din interior a naţiunii române poate fi explozia demografică a „indienilor" rămaşi pe teritoriul României, a căror origine ar trebui să fie scrisă în actul lor de identitate, ca „indieni", nicidecum ca „ţigani" sau „rromi". Deşi ageri la minte, ei sunt în majoritate reticienţi faţă de muncă, de cultura şi legile ţării adoptive.

Şansa lor de integrare în societatea care i-a primit este munca cinstită, pentru întreţinerea familiilor lor şi pentru dobândirea educaţiei civice şi culturale, păstrându-şi acele tradiţii frumoase, care pot convieţui în mod civilizat cu cele ale ţării adoptive.

Altă şansă nu există, deşi este adevărat că la ei în India este mai multă libertate şi mai cald, dar nu mai este nici loc, nici pâine şi cu atât mai puţin ajutoare sociale, iar pedepsele sunt crunte.

O altă populaţie, rămasă pe teritoriul României din timpul invaziei hunilor (neam mongolic care în sec. IV-V a pătruns până în apusul Europei, trecând şi prin ţara noastră), risipită prin toată Europa de Vest, primită cu ospitalitate şi de strămoşii noştri, cu o mie de ani în urmă, a uitat sau se face că uită cine e gazda şi cine e musafirul, în decursul a opt milenii de când strămoşii strămoşilor noştri daci s-au aşezat pe aceste meleaguri îmbrăţişate de Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră.

Pot pretinde ei, cei din Harghita şi Covasna, să-şi facă în prezent o mică republică în chiar inima României, nemulţumindu-se cu funcţii în toate structurile de conducere, politică şi administrativă centrală din România?

Cum ar ajunge România dacă şi alte etnii ar cere să-şi declare independenţa în localitatea în care trăieşte fiecare sau să se asocieze cu forţe oculte, pentru discreditarea României în faţă întregii lumi? Oare la ei în ţară cum sunt trataţi românii?

De ce nu se întrec în fapte care ar ajuta ţara să se redreseze, moral şi economic sau în a mulţumi României că le-a oferit un loc sub soare!?

Am scăpat noi de consilierii sovietici, de rusificare, cu sacrificiul vieţii lui Gheorghiu-Dej, poate pentru a-şi spăla păcatele, trimiţându-i să moară în puşcăriile lor comuniste sau la canalul Dunăre – Marea Neagră, propus de Stalin ca mijloc de distrugere a opozanţilor politicilor bolşevice şi pentru decapitarea intelectualităţii româneşti şi nu scăpăm de extremiştii altor naţionalităţi?

Oare de ce Ion Iliescu, omul politic cu păcatele lui de liber-cugetător şi de conducător autopropus al României în 1989 având de partea lui toate pârghiile puterii, a instaurat cu bună ştiinţă instabilitatea socială, economică şi politică, ştiind ce a făcut KGB-ul rău în România, în ultimul secol?

Cred că ar fi un gest de reabilitare a sa, prin care l-ar depăşi chiar şi pe Gheorhgiu-Dej, dacă ar pleca de pe scena politică românească, acum, cu toţi comuniştii din Serviciile Secrete, Poliţie, Justiţie, din toate instituţiile importante ale statului, să profite sănătoşi de pensiile lor grase şi de servitorii lor plătiţi cât vor trăi din buzunarul românlor, până în ziua în care un Preşedinte ca Traian Băsescu va renunţa şi va anula acest favor umilitor.

Dar să revin mai bine la povestea mea.

Următoarea escală urma să o facem la Bombay, acolo unde un alt coleg era pregătit să asigure comunicaţiile delegaţiei noastre.

Despărţindu-mă de cei care m-au ajutat, m-au găzduit în palatul lor ca pe un oaspete de onoare, le-am adresat multe mulţumiri, iar tânărului meu ajutor „aghiotant" cum îi plăcea să-i spun, i-am oferit cu o dedicaţie acel dicţionar rus-român utilizat de mine în unele cazuri chiar şi în relaţiile cu el.

Şi mie mi-ar fi plăcut un dicţionar în limba lui de origine hindi, dar nu avea de unde lua, chiar dacă ar fi existat, aşa că m-am mulţumit cu o strângere de mână din partea lui şi urarea de sănătate şi drum bun, spusă de el în limba română.

în acea dimineaţă, am decolat de pe aeroportul din Bangalore, iar după câteva ore de zbor am sosit la Bombay, unde noi cei ieşiţi din programul de lucru al ultimei zile de misiune, am fost lăsaţi liberi să ne plimbăm prin oraşul de pe litoralul golfului cu acelaşi nume, făcând chiar şi fotografii cu cei care acum ne păzeau.

Acum pe ultimii kilometri parcurşi pe străzile şi autostrăzile oraşului Bombay, eram fascinaţi de mărimea lui ca întindere şi ca densitate de populaţie, având peste şase milioane de locuitori, de trei ori mai mare decât Bucureştiul.

Mă aflam într-una din maşinile coloanei oficiale şi, după câteva opriri programate, am ajuns în dreptul unei zone mai puţin civilizate de la periferia oraşului pe unde treceau trenul electric şi o autostradă modernă.

Această zonă era de fapt o aglomerare de colibe, construite din cartoane şi table, rezultate din ambalajele unor mărfuri de toate culorile şi mărimile, care adăposteau familii numeroase de indieni, îmbrăcaţi doar în costumul lui Adam cum erau descrişi în cărţile noastre de aventuri sau călătorii, în Dox-urile citite în copilărie.



va urma