Blindatele morţii (12)

Sven Hassel

Pe câmp, nu prea departe, o grenadă explodă cu zgomot.
 ― 15,5, constată Bătrânul trăgându‑şi puţin capul între umeri.
Cei noi se aruncară pe burtă. Pluto începu să râdă.
 ― Moacele sărută mocirla sovietică!
 ― De mine vorbeşti? mârâi Micuţul care se aruncase şi el la pământ.
 ― Crezi că despre tine‑i vorba?
Micuţul traversă formaţia dând din coate şi‑l prinse pe Pluto, dar acesta‑l lovi cu patul armei peste faţă.
 ― Şterge‑o, fiu de căţea, ameninţă el.
Lovitura îl înnebunise pe Micuţul; se învârti fără rost, ieşi din coloană şi căzu în genunchi în timp ce sângele îi curgea din nas. Bătrânul ieşi din rând şi ţintindu‑l cu puşca mitralieră îi spuse:
 ― Scoală şi treci în coloană, dacă nu, te termin. Ai văzut ce capeţi dacă te porţi aşa. Ai zece secunde, după care trag!
Micuţul se ridică, clătinându‑se, scoase din el ceva de neînţeles, dar arma Bătrânului îl potoli.
 ― Depărtaţi‑vă, nu mai fumaţi, se auzi glasul lui von Barring.
Brrummm... explodă altă grenadă. Da‑da‑da, lătră o mi­tralieră grea în dreapta. Porta râdea pe înfundate.
 ― Te simţi ca acasă auzind toate astea! Salut, băieţi, spuse el câtorva grenadieri ascunşi lângă un copac. Vă anunţ că Josef Porta, ucigaş plătit de Stat, a sosit din nou în măcelăria din est.
 ― Atenţie la ruine, acolo, la cincizeci de metri, îl avertiză unul dintre grenadieri, pot să vă vadă. Când o să treceţi tranşeea, este un dâmb cu un rus mort. Ţineţi‑vă bine, Ivan trage în el cu mitraliera. Ieri am pierdut opt oameni acolo şi în mod sigur sunt cruci destule şi pentru voi!
 ― M‑ai liniştit, spuse Porta cu sinceritate.
Pluto şi micuţul legionar discutau:
 ― Încă se simtă duhoarea de cadavru, spuse Kalb. Asta‑mi aduce aminte de Maroc, dar acolo trăznea şi mai rău...
 ― Ai răbdare, arab neisprăvit, să simţi pe mâini zeama verde a hoiturilor de‑aici. O să‑ţi pară rău după Marocul tău.
 ― Rahat..., plecă Kalb râzând. Dacă tu crezi că mă im­presionează Ivan ăsta al tău! Am primit crucea de război cu trei stele între Riff şi Indochina, aşa cum mă vezi.
 ― Poţi să fii tot numai o decoraţie, o să te scapi pe tine de frică la vederea lui Ivan! Stai să‑i vezi pe sibe­rieni cum joacă tenis cu căpăţâna ta.
 ― Să vedem, spuse Legionarul. Allah! Nici noi nu ochim rău şi ştim să ne jucăm cu cuţitul în Moabitt, Berlin.
 ― Cum nu v‑aţi pus în cap să câştigaţi războiul, tot restul vă este permis, îl ironiză Bătrânul.
Compania aluneca şi se tăvălea prin noroaiele care înconjurau ruina unui colhoz; urma o tranşee înfundată, la capătul căreia se afla dâmbul unde zăcea rusul mort.
Era acolo de mult şi puţea temeinic; de o parte şi de alta mlaştina tăia orice cale de a ocoli dâmbul.
Von Barring spuse încet:
 ― Trebuie să trecem în viteză. Pitiţi‑vă pe rând, câte unul, în spatele rusului mort. Undeva în stânga este o mi­tralieră grea, cel care se lasă descoperit e terminat.
Nu se auzi nici un zgomot, eram sălbăticiuni ieşite după pradă, tăcute ca noaptea. Porta se ghemui în colţul tranşeei, cu cureaua căştii în gură şi cu puşca cu lunetă la umăr. Micul legionar, urmându‑l ca o umbră pe golanul roşcovan, ţinea mitraliera la şold, cu siguranţa trasă, gata să apese pe trăgaci.
Primii trecură fără probleme, când o rachetă luminoasă se înălţă deasupra capetelor noastre şi inundă terenul cu o lumină orbitoare. Un recrut se ascundea disperat în spa­tele mortului.
 ― Dumnezeii!..., înjură Bătrânul. O să ne cadă pe cap. Ivan a mirosit ceva.
Tocmai terminase când a pornit furtuna. Cadavrul ţin­tit de mitraliera grea tresărea de parcă ar fi fost viu. Puş­tiul care se ascundea fu lovit şi sări în picioare strigând: „Ajutor!" apoi dispăru în mlaştină.
Ne lipirăm de malul tranşeei în timp ce grenadele că­deau peste noi, grenadele acelea diabolice pe care le auzi de‑abia când îţi explodează sub nas. Începură şi mitralierele.
 ― Staţi liniştiţi, nu trageţi, se auzi vocea lui von Barring în întuneric.
Trecea în lungul companiei.

Dacă a durat o oră sau zece minute, nu ştiu, apoi totul a încetat şi am început din nou să înaintăm spre cadavru. Bătrânul îmi făcu semn: era rândul meu!
Lungit lângă mort, mă abţineam cu greu să nu vărs. Era umflat, era enorm, cu o zeamă verzuie care‑i curgea din nas şi din gură ca dintr‑un izvor, mirosind îngrozitor. Puţin după aceea, Porta şi Legionarul au ajuns şi ei dincolo.
 ― Frumoasă supă de cadavru, ai? Cum îi zice în fran­ceză sau în arabă? râse Porta de Kalb.
 ― Fă o plimbare de doisprezece ani prin Legiune şi o să afli,replică omuleţul.
 ― Ştiai franceza înainte să intri la vulpile deşertului?
 ― Da, din nefericire un cuvânt, dar nu ştiam ce în­seamnă: „Cochon"1; când l‑am spus, mândru de mine, în faţa căpitanului, am primit o lună de arest. După aceea, ţi‑o jur, mă uitam în dicţionar înainte de a rosti un cuvânt.

O grenadă ne întrerupse conversaţia şi ne‑am aruncat în adăpost. Cineva începu să urle în spatele nostru, alte grenade căzură în mlaştină, stropindu‑ne cu apă stătută.
 ― Ca‑n baie! urlă Stege.
 ― Asta‑i baia rusă? întrebă Legionarul, înecându‑se de râs.
 ― Plutonul 2 ocupă poziţia asta, comandă locotenentul.
Vocea îi tremura, încă nu avea obişnuinţa frontului.
Pluto se lupta cu puşca‑mitralieră şi înjura împingând sa­cii de nisip ca să‑şi facă loc. Un glonţ plesni ca o plamă la mică distanţă de capul său.
 ― Gunoaie! strigă docherul. Vă arătăm noi, scârbelor!
Furios, aruncă o grenadă spre liniile ruşilor pentru a‑şi întări ameninţarea.
 ― Atenţie, băieţi! ne preveni Bătrânul. Sunt buni ochi­tori şi trag cu gloanţe explozive.
Un alt proiectil sosi şuierând şi se opri în fruntea unui ochitor de pe tanc, al cărui creier se revărsă pe umărul Legionarului. Acesta se strâmbă şi se curăţă cu baioneta.
Puşcaşii din 104 ne spuseră la revedere şi ne lăsară să înţelegem că ne lasă în găleată.
 ― Feriţi‑vă dimineaţa la ora 7 şi pe urmă la 5 după‑masă, atunci se dezlănţuie Ivan! În restul timpului nu aveţi probleme decât cu pistoale‑mitralieră şi grenade, rar câte un lunetist care se distrează, dar pentru restul ruşii res­pectă cu sfinţenie orarul.
Am aprins lanternele Hindenburg în adăpostul pe care plutonul al 2‑lea încercase să‑l facă mai confortabil. Porta scoase cărţile sale de joc soioase şi îşi puse pe o ureche un joben hărtănit. Mătasea neagră era destrămată şi, pen­tru a‑i ascunde stricăciunile, pictase un cerc roşu şi al­bastru în jurul calotei, ceea ce‑l făcea să semene cu un coş de navă. Monoclul, luat din România, era pus şmechereşte la ochi, dar războiul îl blagoslovise cu o spărtură care dă­dea ochiului o expresie absolut idioată prin sticla legată de epolet cu un şnur negru luat de la chiloţii unei fete.
Puse cărţile pe o masă şi strigă:
 ― Veniţi copii şi să facem jocurile, dar vă previn, nu pe datorie. Am fost deja păcălit după un atac aerian când nişte imbecili au avut tupeul să se lase omo - râţi înainte să plătească. Miza minimă: zece mărci sau o sută de ruble. Făcu douăsprezece pachete şi îl întoarse pe al treispreze­celea, era un as de pică. Impasibil, adună potul şi‑l aruncă în cutia unei măşti de gaze pe care şi‑o atârnase după gât. A câştigat de opt ori la rând, ceea ce ne‑a făcut mai circum­specţi. Nici unul nu îndrăznea să mărturisească ceea ce gândeam cu toţii: Porta trişa. Dar avea, sub fiecare braţ, câte un pistol mitralieră şi în spatele lui micu - ţul legionar mângâia un P 38 cu siguranţa ridicată.

Bătrânul citea o carte pe care nevastă‑sa i‑o dăduse la plecarea din garnizoană. Din timp în timp o lăsa şi scotea din portofel fotografiile soţiei şi a celor trei copii. Ştiam, chiar dacă nu lăsa să se vadă, cât îl durea despărţirea şi uneori îl vedeam plângând cu fotografiile în mână.
Căpitanul von Barring, însoţit de locotenentul Halter, intră în adăpost şi începu să vorbească pe şoptite cu Bă­trânul.
 ― După spusele unui dezertor ar trebui să ne aşteptăm la un atac cam la ora trei, îi împărtăşi Bătrânul lui von Barring.
 ― Bine, să fii pregătit. Comandantul companiei pe care am înlocuit‑o spunea că locul este blestemat. Avem ordin să ţinem poziţia oricât ne‑ar costa. Ordinu‑i ordin, cota 2689 domină regiunea, iar dacă Ivan s‑ar instala aici, toată divizia ar fi prinsă ca într‑un cleşte şi Ivan o ştie.
 ― Vreţi să spuneţi că, mai devreme sau mai târziu, o să înceapă dansul şi o să ne trezim cu tancurile peste noi?
 ― Nu, atâta timp cât mlaştina nu‑i îngheţată, dar cum a sosit iarna, trebuie să ne aşteptăm la orice. Să sperăm că în clipa aceea vom fi în cutiile noastre de conserve, deşi pe blestematul ăsta de front de est nu ştii niciodată nimic sigur.
Privirea obosită a lui von Barring trecu indiferentă peste vizuina întunecoasă şi‑l descoperi pe Porta, echipat cu monoclu şi joben.
 ― Dumn, de unde ai pălăria aia idioată? Te rog să‑ţi pui chipiul sau să stai cu capul gol.
 ― Am înţeles, domnule căpitan, răspunse Porta.
Adună iarăşi potul, îşi luă chipiul şi‑l puse peste joben. Von Barring clătină din cap râzând:
 ― Individul ăsta este imposibil, dacă‑l vede coman­dantul cu pălăria astă, o să ajungă la închisoare.
 ― Nu cred, domnule căpitan, căci m‑am întâlnit deja cu locotenent‑ colonelul Hinka, căruia i s-a părut că arăt foarte bine.
 ― Destul, Porta, zise von Barring.

În acelaşi moment scandalul a izbucnit la masa de joc. Micuţul descoperise că Porta avea doi aşi de pică şi, vo­ciferând se aruncase peste el, când ţeava mitralierei l‑a oprit.
 ― Vrei încă o gaură? spuse Legionarul, trăgându‑i un şut în burtă şi răsturnându‑l pe spate.
Căpitanul şi locotenentul se purtară ca şi cum n‑ar fi văzut nimic. Jocul conti - nuă şi trecurăm sub tăcere escro­cheria roşcatului. Îi făcurăm chiar Micuţului plăcerea de a‑l lăsa să câştige de două, trei ori, ceea ce‑l făcu fericit şi îi ceru scuze lui Porta, dar ghinionul îl ajunse din nou şi pierdu totul... Porta, neier - tător, refuză orice credit. Nefe­ricitul, arzându‑i vârfurile degetelor, îşi scoase ceasul de la mână şi‑l aruncă pe masă, cerând 300 de mărci. Legionarul îl examină plin de interes.
 ― Cel mult 200.
Porta îşi şterse monoclul crăpat, îşi aranjă jobenul şi examină marfa ca un expert.
 ― Marfă furată, 150 de mărci şi nimic mai mult. Da sau nu?
Micuţul, pierdut şi mut, deschise de două ori gura în semn de aprobare şi cea - sul dispăru în apărătoarea măştii de gaz. Îl privea năucit pe Porta care, la fel de impasibil, continua să joace. După ce şi‑a curăţat partenerii, a închis dintr‑o mişcare apărătoarea plină cu bani şi obiecte de va­loare, s‑a întins pe paie cu ea sub cap şi a scos fluierul. Le­gionarul şi Pluto îl acompaniară la cântecul incredibil de obscen.
Cât despre Micuţul, nu mai găsi nici un motiv de ceartă, căci nu‑l mai băga nimeni în seamă.


va urma