ORBITOR (32)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Intr-una din seri, pe cînd salonul de reanimare se privea de cîteva minute, am simţit deodată că eu priveam. M-am ridicat în capul oaselor proaspăt şi nonşalant, fără nici o fisură a conştiinţei, înţelegînd perfect ce se-ntîmplase şi unde eram. Mi-am scos sin­gur, încet, ca pe un parazit exotic, tubul transparent din nară şi-apoi mi-am pipăit faţa. Incercînd să zîmbesc, am constatat ― cum deja bănuiam ― elasticitatea şi docilitatea muşchilor ce-mi ridicau col­ţul gurii. Făcusem un mare progres. Puteam clipi şi cu ochiul stîng ― e drept, mai încet decît cu ochiul drept, şi incomplet―şi puteam ridica din sprîncene. Cîteva luni zîmbetul avea să-mi rămînă strîmb, şi-aveam să păstrez întotdeauna o uşoară asimetrie a feţei. Lumea ochiului meu stîng, veştejit de atîta privare de umiditate, avea să fie crepusculară, întunecată, cu stranii tonuri de oliv, dar, combinată cu strălucirea culorilor din cel drept, n-avea să mă deranjeze prea mult. Dimpotrivă, lumea mea are astfel un relief special, pe care nu-l sesizam înainte de boală, şi care-mi apare aşa cum în vis orice contur e iluminat poros de-o emoţie.

Doctoriţa Zlătescu, care se ocupa de salonul nostru, parcă atît aşteptase, să-mi vin în fire. Nu eram eu însumi de mai mult de-o oră cînd s-a repezit spre patul meu ca o furie, roşie de indignare şi cu dinţii strînşi. M-a făcut în toate felurile, sinucigaş nenorocit, inconştient, puşti idiot, m-a-ntrebat retoric (căci nu era-n stare să mai asculte pe cineva de enervare) ce-a fost în mintea mea cînd am făcut gestul acela dement. Nu-mi dădeam seama că puteam să crap dracului? Nu mă gîndisem ce-aveau să se facă părinţii mei? Dar că aveam s-o nenorocesc pe ea, care, cît eram în spital, răspundea de mine? O ascultam speriat, jenat de zgomotul pe care-l făcea, indecent în crepusculul etern al subsolului. Nici n-aş fi ştiut ce să-i răspund, oricum. După un timp s-a potolit, epuizată, s-a aşezat pe marginea patului meu şi, după o lungă tăcere, s-a uitat spre mine şi mi-a zîmbit. Ca un sugar care vede o mască zîmbitoare, mi-am ridicat şi eu, reflex, colţul buzelor. "Eşti pe calea cea bună, băbuţo", mi-a mai zis, m-a ciufulit un pic şi-a ieşit. Aveam s-o revăd pe doctoriţa Zlătescu după vreo şapte-opt ani, într-o zi însorită, pe Magheru. Eram cu o colegă de facultate şi-l bîrfeam pe asistentul de folclor cînd am văzut-o: deşi era în miezul verii şi asfaltul se topea pe jos, ea purta o căciulă grotescă de lînă, din care viţe de păr cu mătreaţă-i ieşeau în toate părţile. Pe pieptul rochiei de supra-elastic, verde-fosforescentă, avea insigne şi medalii de pionier. Şnururi galbene, de comandant de detaşament, îi ieşeau dintr-o poşetă de muşama albă, tăiată, găsită în cine ştie ce gunoaie. Pe faţă cu masca atroce a nebuniei, fosta doctoriţă vorbea neîncetat, ară-tînd către un indicator de parcare... Am fost tulburat toată ziua. Seara am stat la geam, cîteva ore, în amurgul galben ca flacăra de sodiu, repetînd mereu fraza centrală a vieţii mele: "Dumnezeule, ce se-ntîmplă? Ce dracu se-ntîmplă?", la care oraşul îmi răspundea prin freamăt şi spectralitate.

Mama venise zilnic să bocească la căpătîiul meu, să-mi dea la o parte părul năclăit de sudoare de pe frunte şi să-ndrepte recipi­entele cu glucoza de pe stativ. Nici ea nu putuse-nţelege ce mă făcuse să bag sute de volţi în ţeasta mea fragilă, care se descuama straturi-straturi de calcar vechi. Cînd m-au mutat din nou în salon îşi mai veni-n fire, mai ata că acum îi puteam zîmbi fără efort. Tot căuta să-şi ascundă miirile înnegrite şi înţepate, ca de mecanic auto, pe care le văzusem de la-nceput şi despre starea groaznică a cărora nu vroia să-mi spună nimic: curăţase chiuveta sau desfun­dase sifonul de sub ea, nu mai ştia prea bine... Doar cînd m-am întors acasă, după vreo zece zile (timp în care mi-au făcut de cîteva ori EEG-ul fără să-mi găsească nimic), mi-am dat seama ce se-ntîm-plase: mama se certase îngrozitor cu taică-miu şi încerca disperată să-şi găsească o slujbă, să facă şi ea rost de bani, ca să n-o mai întreţină el, cum îi aruncase-n faţă de-atîtea ori. Cine ştie ce anunţ din ziar o procopsise cu mizeria aceea. Fapt e că-ntr-o zi venise acasă cu un colac de sîrmă de oţel şi cu un fel de bormaşină bizară, cu menghină, de fapt o maşină de făcut arcuri. "Nu e pentru dum­neavoastră, doamnă, treaba asta", îi spusese sfios mecanicul de la atelierul care dăduse anunţul, dar mama insistase şi acum încerca să lucreze acasă, în bucătărie, încurcată în spirele de sîrmă înnegri­tă, plîngînd şi văitîndu-se de mîini, pe cînd arcurile ieşeau strîmbe şi-ncălecate, sau deşirate, oricum recalcitrante, lovind-o peste de­gete şi sfîşiindu-i dosul palmelor. Pornită, bormaşină urla de scula blocul în picioare. Dintr-un fel de martiraj amestecat cu durere şi ură, şi cu dorinţa de a victimiza întreaga lume, mama persistă în prostia asta cîteva luni, timp în care nu produse nici un singur arc întreg. Păru-i mirosea a pilitură de fier încinsă, mîinile-i erau doar o rană, dar se-ntorcea seară de seară la tortura ei cu o orbire nebunească, fără să asculte de nimeni, cu ochii ficşi şi roşii, iar cînd o prindeam de mîini şi-ncercam să-i vorbesc raţional, se zbătea şi urla ca scoasă din minţi: "Lasă-mă-n pace! Nu te băga, mucosule! Lasă-mă-n pace!" Aşa înţelegea ea să-l pedepsească pe tata.

Fusese o iarnă grea, nămeţii de zăpadă cafenie înşiraţi de-a lun­gul şoselei Ştefan cel Mare depăşeau cu mult înălţimea unui om. Plugurile, înşirate unele după altele, încremeniseră lîngă trotuar, iar şoferii lor, în pufoaice şi cu căciuli ruseşti pe cap, stăteau în cerc la o ţuiculiţă. Dimineaţa, geamurile erau îngheţate pînă sus: în partea de jos pufoasele flori de gheaţă erau perfect mate şi se-n-colăceau în ritmuri An Nouveau, pe cînd la o palmă de panerul de sus deluşoarele de gheaţă deveneau translucide, umede şi vălurite, şi prin ele, urcat în picioare pe lada de la studio, îmi plăcea să privesc oraşul înzăpezit. Aerul era atunci atît de lăptos, ceaţa atît de compactă, încît fulgii rapizi abia dacă se mai vedeau. Bucu-reştiul apărea ca-ntr-un desen de copil, cu acoperişuri îngropate-n zăpadă şi hornuri fumegătoare. Toate şoselele, în ciuda plugurilor şi a sării, se acopereau imediat cu noi straturi imaculate, care se jegoşeau în băltoace de cafea cu lapte pînă spre amurg. Şi amurgul venea repede, la patru după-masa, cînd se-aprindeau luminile pe şosea şi cerul plin de zăpadă se-ntuneca spre trandafiriu, ca să ră-mînă roşu toată noaptea. Cîte nopţi n-am pierdut atunci la geam, privind cum ninge furios în lumina neoanelor şi numărînd maşi­nile şi tramvaiele... Odată, într-o iarnă pe care n-o puteam localiza (în copilărie? în vis? într-o altă viaţă?), se-ntîmplase ceva tulbure şi fermecător, din care doar o ţandără-mi rămăsese în minte, ca să fulgere din cînd în cînd fără speranţa elucidării: violetul dureros al imaginarului... un deal înzăpezit... o fereastră verde... Nimic alt­ceva, dar în acest nimic o întortochere de fiinţe şi stări inexpri­mabile, un fel de prevestire, o aură, o bucurie cu inima strînsă... Şi-n primăvară, tîrziu în aprilie, noaptea, am avut primul "vis" cu acel teribil, teribil zgomot amplificat pînă la flacără. În aerul de aur transparent al minţii mele treze, sau ultra-treze, deschisă ca o corolă triumfătoare din corpul meu adormit, mi se năzărise atunci o spirală. Un arc lung şi fin, din spire alăturate mărunt, se răsucea la rîndul său, rotindu-se spiră lîngă spiră în jurul unei axe lon­gitudinale, alcătuind un tub mult mai gros şi de o lungime enor­mă. Acest nou arc se răsucea şi el, spiră lîngă spiră, formînd unul nou, de sute de ori mai mare, care se rotea la rîndul lui în jurul unei alte axe, descriind cercuri strîns alăturate, flexibile. Din noul tub se forma apoi altul şi din acesta altul, la nesfîrşit în sus şi-n jos, aşa încît puteai urca şi coborî din spiră-n spiră, de la un nivel existenţial la altul, fără limite, puteai cuprinde toată spirala simul­tan în fiecare spiră a ei, puteai ajunge simultan stăpînul universului şi nimicul nimicului... Grandoarea tuburilor gofrate ce-ncepeau de la al treilea şi-al patrulea nivel în sus abia mai putea fi imaginată, iar celelalte creşteau exponenţial atît de mult, încît spărgeau seiful de cristal al oricărei minţi, evadînd în sfîşiere şi-n nebunie. Şi to­tuşi le-am urmat şi pe-acelea, pe qnd zgomotul de aur şi vid creştea la fiecare nou nivel, pînă ce spiralele şi zgomotul au fost una şi faţa mi s-a spulberat ca un pumn de praf la suflul Dumnezeirii. Am ţipat atunci, carbonizat de beatitudine şi tortură, fraze pe care nu le mai ştiu, deşi le pot pipăi ca pe nişte lame tari de cuţit. Volumul de vid non-spaţial şi bezna de lumină pe care le eram au căpătat, după un timp fără succesiune, o asimetrie, şi, cum peştii abisali mătură întunericul şi frigul etern cu trena lor bio-electrică, am simţit şi eu apropierea unei Fiinţe. Era o fiinţă alcă­tuită din cosmosuri. Şi fiecare cosmos avea lumi locuite. Şi fiecare dintre ele avea o negură de locuitori. Şi materia lor era focul. Şi puterea lor de gîndire scînteia ca supernovele. Urlam cuvinte către acea fiinţă şi ea-mi răspundea.

Miezul visului, poarta, vulva ― nu mai pot fi descrise. M-am trezit în alt vis, colindînd ca într-o levitaţie noroasă camerele atît de ştiute ale apartamentului nostru. Cinci dimineaţa, soarele ca o bilă stacojie deasupra Morii Dîmboviţa, părinţii mei dormind transpiraţi sub păturile vraişte, un val de dragoste pentru mama, apropierea de silueta ei înfăşurată complet în cearceaf ca o mumie, apoi întoarcerea-n patul meu dm camera de la stradă, automată, fără nici un gînd... Şi trezirea cu totul debusolată, mersul la baie, micile gesturi absurde, tremurul din tot corpul, de animal încolţit... De zeci de ori avea să se repete totul, aproape identic, pînă azi (da, aproape pînă azi), timp de paisprezece ani. Şi de fiecare dată după aceea, uneori şi cîte o săptămînă, am lăsat totul baltă, scufun-dîndu-mă cu totul în sentimentul pătrunzător al predestinării. Eram chemat către ceva, se arătau semne, coincidenţele se înmulţeau, în minte mi se arătau imagini imperioase şi ciudate, dar eram ţinut mai departe în antecamera înţelegerii. Aş fi preferat tortura eternă, dacă eram predestinat torturii. Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep o dată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înţelegerea. Nu ştiam dacă şirurile vieţii mele (voci şi atingeri, nori şi oraşe, rîsete şi pămînt plin de rîme) se citesc vertical sau orizontal, de la stînga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuia să merg înainte şi înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere picto-grafică sau fonetică, dacă este o scriere. Poze şi înluminun, vmiete şi frize cu labirinturi de lujeri împodobeau bătrînul ceaslov cu pagini de pieliţe. În filigranul fiecărei file vedeai o ţesătură de vi­nişoare albastre şi roşii, zvîcnind la un singur puls, irigînd para­grafele. Nervi arborescenţi făceau fiecare literă sensibilă ca un dinte.

Greşelile erau atacate de anticorpii din limfă. Căci pergamentul era viu ca pielea abia smulsă a unui martir şi mustea de cerneală şi sînge. Ce scria însă pe pielea mea, sau ce era tatuat acolo, între sfîrcunle pieptului meu, era deocamdată complet obscur pentru mine. Gîndirea şi frămîntarea nu-mi serveau la nimic, cum nu ser­veşte vederea bună analfabetului. După săptămîni de reverie ne­putincioasă, abandonam căutarea şi mă-ntorceam la trista mea viaţă de zi cu zi.


"QUILIBREX!," strigă Fra Armando pe coridorul subpămîntean tapetat cu flori palid-lucitoare de cuarţ, şi gardianul, înfăşurat cu totul într-un costum antichimic de cauciuc şi cu o mască de gaze pe figură, ne lăsă să trecem, după ce ne strecură-n palmă, la fiecare, cîte un cilindru gros şi cald de sticlă, ascuţit la capete, pe care le scotea, ca pe nişte bomboane scumpe, dintr-o cutie de carton alb. Fiola mea am băgat-o-n buzunarul de la pantalon şi multă vreme nu mi-am mai adus aminte de ea. Pe cînd înaintam, coborînd mereu, pe traseul tot mai neregulat, traversînd lacuri negre ca smoala, ferindu-ne de roatele liliecilor de-pigmentaţi, prin carnea cărora se vedea ramificaţia venelor, muşcaţi de crustaceii cu antene hilar de lungi ce ne picau din tavan pe umeri, lăsînd în urmă formaţiuni carstice de o frumuseţe care-ţi oprea inima, îi priveam cu coada ochiului pe hierofanţii abisului: înaintea noastră, luminîndu-ne drumul cu o torţă de metal, mergea ca-ntotdeauna preotul. Pe aliatul său albinos nu-l puteam vedea decît sucindu-mi gîtul şi uitîndu-mă mult înapoi, ceea ce părea să fie cumva nepotrivit sau interzis, căci Monsieur Monsu, de cîte ori îmi întîlnea privirea, îmi făcea un semn furios să privesc în faţa mea. Sau poate doar mă făcea atent la fisurile tot mai dese din podeaua mlăştinoasă: puţuri cărora nu li se zărea fundul, dar care emanau o luminiscenţă verzuie. Albinosul, cu boaba lui zmeurie, acum moartă, plutind peste faţa lui ca un minuscul satelit ce-şi lasă umbra pe o planetă lăptoasă, era ultimul din grup. Pe capul şi umerii lui crustaceii transparenţi fojgăiau cu miile, înconjurîndu-l, ca pe un zeu speologic, cu milioanele de raze ale antenelor în continuă mişcare. Ochii lui, palizi ca de şarpe la lumină de zi, erau acum doar două ovale, uşor bombate, ochi de statuie, fără urmă de iris sau de pupilă. Între cei doi păşeam noi, Negrii, mai sclavi, mai neputincioşi, mai umili, mai fascinaţi decît a fost cineva din nea­mul nostru vreodată. Hamiţi, cuşiţi, etiopi. Zombies. Legaţi în lanţuri, torturaţi, biciuiţi de mîini albe ca aripile de molie. Părăsind Coasta de Fildeş pe galioanele împuţiciunii. Umplînd minele, bordelurile şi gropile comune din cincizeci de regate. Şi totuşi regi noi înşine, suverani ai dinţilor noştri, mai albi ca oasele albilor, stăpîni pe confederaţia pigmenţilor noştri, pe totemul dintre picioarele noastre... În mina ciudată a sufletelor, însă, nu mai eram stăpîni pe nimic. Melanie asuda cu o duhoare de subţioară de vulpe, din tot volumul crupei ei de hipopotam, cu care freca pereţii, rupînd ţurţurii fragili ai florilor de mină. O tîra de mînă pe Cecilia, a cărei sulemeneală fantastică se însufleţea şi mai tare la lumina de acvariu a faclelor: constelaţiile de aur de pe pleoapele ei se reflec­tau pe pereţi şi tavan ca-ntr-un planetariu. "Priveşte, sîntem în­conjuraţi de cosmos!", îmi şopti, zîmbind, Fra Armando, pe care îl urmam îndeaproape, urmărind cum două firişoare de sînge îi izvorau din locul unde ţevile subţiri ale mitrei îi spărgeau ţeasta în spatele urechilor, ca să-i pătrundă cu o precizie stereotactică în creier. Sîngele-i năclăise deja gulerul odăjdiilor şi, ca un fir de broderie, se-mpletea acolo cu firele de aur, desenînd îngeri şi crizanteme.

Drumul cobora, şi nu ar fi putut fi altfel, pentru că înseşi fibrele spaţiului fugeau în jos, ca deformate de o hîdă, grea suferinţă. In­sectele transparente, cu mii de detalii anatomice sticlind sub coaja tegumentului lor, deveneau tot mai mari şi mai agresive. Păianjenii aruncau, printr-o mişcare ciudată a labelor, jeturi de salivă către noi, încercînd să ne-atragă în vălătuci de pînză scînteietoare, unde se mai zăreau schelete uscate de lilieci, axoloţi şi copii. Mineralele care mozaicau pereţii păreau să-şi schimbe continuu culorile şi, din îmbinările atît de neaşteptate, de marmură, pirită, porfir şi cristal de stîncă ni se năzăreau icoane bizare. Vasilica, am văzut pe un perete întreg cum sfîntul Gheorghe, împlătoşat şi cu mantie de purpură, cum îl ştim, dar acum prăvălit de pe cal, cu spaimă gal­benă în priviri şi făcînd un gest de apărare cu mîna dreaptă, e străpuns de lancea balaurului verde ca fierea care, triumfător, vărsînd foc pe nări, îşi lăţise aripile peste lume. Şi-am văzut o fe­meie bătută pe cruce în cuie de zirconiu, şi trei bărbaţi în straie cernite plîngînd la piciorul crucii şi sărutîndu-i ultimele şuviţe din părul roşu ca sîrma de cupru. Şi-am mai văzut un bărbat cu minunaţi ochi căprui, ţinînd în poală o fetiţă de cîţiva anişori, goală şi durdulie, ce binecuvîntează cu două degete. Toate aceste năluci se topeau una-ntr-alta ca apele unui veşmînt de mătase...

După secole de mers prin măruntaiele nopţii, lipăind pe oglinda dulce-a gheţarilor, căţărîndu-ne pe stalagmite groase cît elefanţii, clătinîndu-ne pe poduri de sfoară aruncate peste crevase, ne-am trezit înaintînd prin carne. Nu ne dădusem seama cînd, treptat, şovăitor, cu multe reveniri şi alte salturi subite înainte, pereţii tunelului se-ncălziseră, se muiaseră şi pulsau, aşa încît mi se părea acum că-naintăm printr-o venă enormă. Călcam pe un ţesut tot mai elastic, iar în peretele gros, hialin, se zăreau nenumărate celule minuscule, cu nucleele violet. Insectele străvezii rămăseseră, dar nu ne mai năpădeau: zăceau lipite de pereţi, cu pîntecul zvîcnind de plăcere. Trompele lor lungi şi tari erau înfipte în epiteliul grotei, şi sugeau de-acolo un sînge negru, al cărui traiect pînă-n stomac se zărea uşor prin corpuri incolore. Le striveam cu sutele în cobo-rîrea noastră lină, ce nu se mai sfîrşea. Cu timpul, conducta de car­ne şi-a îngustat lumenul într-atît, că abia mai puteam înainta. Pereţii prinseseră să se lipească înainte, cavitatea devenea virtuală, şi Fra Armando ne făcea drum împingînd cu palmele, în lături, muşchii calzi, ascunşi sub o mucoasă sidefie. Parcă înota în valuri de carne muierească, parfumată ambiguu, încreţită şi băloasă ca piciorul mel­cilor. Şi, pe neaşteptate, la capătul ultimei mişcări, se ivi Lumina."

Cedric se-nfioră în sine şi tăcu pentru cîteva clipe. Noaptea era-n toi, şi stele mici şi-ngheţate de iarnă înţepau ca acele peste Tîntava. Dar în casa bătrînească, prin ferestrele mici şi zăbrelite, nu pătrundea nici o geană din aerul de cleştar al nopţii. Surorile ascultaseră povestea cu palmele peste gură şi cu pupilele atît de dilatate, de parcă în ţuica din căniţele de lut ar fi presărat, aidoma bunicelor lor, sămînţa fatidică de ţigan, iar urmarea ar fi fost (prin ce mutaţie a chimismului acestui leac veninos?) nu pofta bestială de-mpreunare, ci nevoia de ficţiune. Oglinda aşezată oblic sub grindă, lîngă mănunchiul de busuioc uscat, dubla în apele ei strîmbe lampa din perete, înconjurată de raze ascuţite şi curcubeu, atît de slabă că la un pas de flacăra ei lumina devenea cafenie ca pămîntul. Numai mirosul de oaie şi de sfinţenie oglinda nu-l putea dedubla. El emana, ca o altfel de lumină, din cergile de pe patul cu picioarele de ţăruşi, din scăunaşele cu trei picioare, din măsuţa rotundă pe care rămăseseră firimituri de mămăligă, din pozele galbene din ramele de sticlă pisată de pe pereţi. Maria privea, cu gîndurile aiurea, ştergarele de pe pereţi: unele le ţesuse chiar ea, înainte de război. Sub ele, bietele iconiţe de hîrtie, litografiate în sineală şi magenta, erau acum mandale încărcate de putere. Mai ciocniră căniţele de ţuică, mai sparseră nişte nuci... Peste ani, Mir-cişor avea să urce şi el în pod, pe scara din tindă, ca să privească de aproape căpriorii negri ai acoperişului şi ciudatele comparti­mente ale podelei podului, din care unul plin de nuci zornăitoare. Din luminator cobora un pilon oblic, de lumină de zi, pe cînd tot restul era ca smoala. Într-un colţ, între nişte grinzi proptitoare, strălucea mereu o mare roată de păianjen cu insecta grasă chiar în centru, încremenită, purtîndu-şi crucea roşcovană pe dosul pîn-tecelui. Băiatul o bombarda cu boabe de porumb, şi oribilul ani­mal nu catadicsea să se mişte din loc, făcîndu-se a nu băga de seamă găurile ce se căscau, tot mai dese, în plasa din jurul lui. Îşi mişca puţin labele doar cînd era el însuşi nimerit, dar încremenea la loc după o clipă, ca şi cînd i-ar fi fost teribil de greu să-şi mişte sfera burţii obeze. Nepăsarea şi forţa păianjenului păreau nepotri­vite cu mărimea lui, erau cele ale unui bivol, sau ale unui hipo­potam. Dacă Mircea îl zgîndărea cu un băţ, animalul lupta, şi n-o lua la fugă decît în ultima clipă, alunecînd din aţă-n aţă şi alergînd apoi prin ţarina podelei atît de repede, că băiatului i se făcea frică, scăpa băţul din mînă şi nu mai nimerea chepengul deschis al po­dului. Fără-ndoială, păianjenul avea să-l ajungă, avea să-i intre pe cracul pantalonului, să i se tîrîie pe spinare, pe sub cămaşă şi să-i înfigă în ceafă caninii înveninaţi. A doua zi, urcînd iar pe scară, precaut şi palid, băieţelul avea să se liniştească: fiara nu-l pîndea să-i sară pe faţă din cine ştie ce cotlon: îşi refăcuse roata sfîşiată şi zăcea din nou în centrul ei, greu ca o bilă de rulment, ghiftuit, emanînd putere şi frig...



va urma