Mica zeiță (1)

Ian McDonald

Îmi aduc aminte de noaptea în care am devenit zeiță.
Bărbații m-au luat de la hotel la apusul soarelui. Eram amețită de foame, pentru că evaluatorii copilelor spuseseră că nu trebuia să mănânc nimic în ziua încercării. Mă trezisem odată cu revărsatul zorilor; spălatul, îmbrăcatul și machiajul erau o treabă lungă și istovitoare. Părinții mi-au spălat picioarele în bideu. Nici unul dintre noi nu mai văzuse vreodată un asemenea obiect, iar asta părea să fie întrebuințarea lui firească. Nici unul dintre noi nu mai stătuse vreodată într-un hotel. Credeam că era cât se poate de select, dar acum îmi dau seama că făcea parte dintr-o rețea de hoteluri ieftine pentru turiști. Îmi amintesc mirosul de ceapă prăjită în ghee (1) pe care l-am simțit când coboram cu liftul. Părea să fie mireasma celei mai gustoase mâncări din lume.

Probabil că bărbații erau preoți, dar nu țin minte dacă purtau veșmintele tradiționale. Mama plângea pe hol; tata avea buzele strânse și ochii larg deschiși, așa cum se întâmplă cu oamenii mari când simt nevoia să plângă, dar nu vor să-și arate lacrimile. În același hotel mai stăteau două fete care urmau să treacă prin
încercare. Nu le cunoșteam; erau din alte sate în care poate locui o devi. Părinții lor plângeau fără să se rușineze. Nu puteam să înțeleg de ce; fiicele lor ar fi putut deveni zeițe.

Pe stradă, purtătorii ricșelor și trecătorii strigau și ne făceau cu mâna, văzându-ne în straiele roșii și cu cel de-al treilea ochi din frunte. Devi, oricare dintre noi părea o devi! Cel mai mare noroc din lume! Celelalte fete se țineau strâns de mâinile bărbaților. Eu mi-am săltat ușor fustele și m-am urcat în mașina cu ferestre întunecate.

Ne-au dus în Hanumandhoka (2). Poliția și roboții nu lăsau pe nimeni să intre în piața Durbar. Îmi amintesc că m-am uitat îndelung la roboți, la picioarele lor ca ale unor pui de metal și la tăișul armelor din mâinile lor. Mașinile de luptă ale Regelui Own. Pe urmă am văzut templul și acoperișurile lui imense, curbându-se
tot mai sus, și mai sus, și mai sus în văzduhul roșu al asfințitului și, pentru o clipă, am crezut că streșinile răsfrânte către cer sângerau.

Căldura din camera lungă și întunecoasă era sufocantă. Lumina plăpândă a serii își strecura razele prăfoase prin crăpăturile și prin spărturile din lemnul sculptat; atât de strălucitoare, încât aproape te orbeau. De afară se auzeau zgomotul traficului și forfota turiștilor. Pereții păreau subțiri și, în același timp, groși de kilometri întregi. Piața Durbar se afla în altă lume. În încăpere mirosea a alamă. Nu l-am recunoscut atunci, dar acum știu că era mirosul sângelui. Sub el
plutea un alt iz, al timpului așternut în straturi groase, pufoase, ca de praf. Una dintre cele două femei care aveau să-mi poarte de grijă dacă treceam cu bine încercarea mi-a spus că templul era vechi de cinci sute de ani. O femeie scundă și rotofeie, cu un chip care părea întotdeauna surâzător, dar, când te uitai mai bine, vedeai că nu zâmbea. Ne-a cerut să ne așezăm pe podea, pe niște perne roșii, în
timp ce bărbații le aduceau pe celelalte fete. Unele dintre ele plângeau deja. Când ne-am adunat zece, cele două femei au plecat și ușa a fost închisă. Am rămas multă vreme în căldura din camera prelungă. Unele dintre fete se foiau și flecăreau, dar eu mi-am îndreptat toată atenția asupra sculpturilor de pereți și, în curând, m-am pierdut printre ele. Îmi era întotdeauna ușor să mă las absorbită; în Shakya puteam să mă pierd ceasuri întregi în mișcarea norilor care treceau pe deasupra muntelui, în unduirea râului cenușiu care curgea departe, jos, în fâlfâirea steagului de rugăciune care flutura în vânt. Părinții vedeau în asta un semn al divinității mele înnăscute, unul dintre cele treizeci și două de semne după care
recunoști fetele în trupul cărora poate sălășlui zeița.

În lumina din ce în ce mai săracă, am citit povestea lui Jayaprakash Malla, am citit cum a jucat zaruri cu devi Taleju Bhawani, care a venit la el sub înfățișarea unui șarpe roșu și a plecat juruindu-se că avea să se întoarcă la regii din Kathmandu numai sub chipul unei fecioare dintr-o castă inferioară, ca să le sfideze trufia. În întuneric, n-am mai reușit să citesc sfârșitul, dar nici n-aveam de ce să o fac. Eu eram sfârșitul poveștii, eu sau una dintre celelalte nouă fete din
castele inferioare aflate în casa sacră a zeiței.

Pe urmă ușile s-au deschis larg, pe neașteptate, petardele au explodat și, în răpăială și prin fum, în sală au pătruns, în salturi, demoni roșii. În spatele lor, bărbați în haine stacojii băteau în talgere și sunau din clopoței. Două fete au început imediat să plângă și femeile au venit și le-au scos afară. Dar eu știam că
monștrii nu erau decât niște bărbați neghiobi. Mascați. Nici măcar nu semănau a demoni. Am văzut demoni, după ce pleacă norii de ploaie, când lumina coboară în josul văii și toți munții se reped în văzduh ca unul. Demoni de piatră, înalți de câțiva kilometri. Le-am auzit vocile, iar răsuflarea lor nu miroase a ceapă.
Neghiobii dansau în apropierea mea, agitându-și coamele și limbile roșii, dar le puteam vedea ochii în adâncurile găurilor vopsite și se temeau de mine.

Ușile s-au deschis din nou, cu alte focuri de artificii, și din fum au ieșit mai mulți bărbați. Cărau coșuri acoperite cu pânză roșie. Le-au aranjat în fața noastră și au smuls acoperitorile. Capete de bivoli, atât de curând tăiate încât sângele era strălucitor și lucios. Ochi dați peste cap, limbi atârnând, calde încă, nasuri încă umede. Și muștele, roind în jurul gâturilor retezate. Un bărbat a împins un coș
către mine, așa cum stăteam pe perna mea, de parcă ar fi fost plin cu o hrană sacră. Zăngăneala și pocnetele de afară s-au înălțat într-un tunet, atât de puternic și de metalic încât durea. O fată din propriul meu sat, Shakya, a început să plângă; hohotele au cuprins-o pe o alta, apoi pe a treia și pe a patra. Cealaltă femeie, cea
înaltă și osoasă, cu pielea ca o pungă veche, a venit să le scoată afară, săltându-și cu grijă rochia lungă, ca să n-o târască prin sânge. Dansatorii se învârtejeau în jurul nostru ca niște flăcări, iar bărbatul îngenuncheat a scos din coș capul de bivol. L-a ținut în fața mea, ochi în ochi, dar nu m-am gândit decât că era, probabil, foarte greu; mușchii i se reliefaseră ca niște vene și brațul îi tremura.
Muștele semănau cu niște giuvaieruri negre. Pe urmă de afară s-a auzit o bătaie din palme și bărbații au pus capetele jos, le-au acoperit cu pânzele lor și au plecat, cu dansatorii neghiobi care o făceau pe demonii învârtindu-se și sărind în jurul lor.

Acum mai rămăsese o singură fată, așezată pe perna ei. Nu o cunoșteam. Era dintr-o oarecare familie Vajryana din Niwar, din josul văii. Am stat așa mult timp, vrând să vorbim, dar neștiind dacă tăcerea era sau nu o parte a încercării.
Ușa s-a deschis pentru a treia oară și doi bărbați au mânat o capră albă în sala devi. Au adus-o exact între mine și fata din Niwar. I-am văzut ochii răutăcioși și îngustați rostogolindu-se. Unul dintre bărbați a tras de funia cu care era legată, iar celălalt a scos un kukry (3) mare, de ceremonie, dintr-o teacă din piele. L-a binecuvântat și, cu o lovitură grăbită și puternică, a retezat capul caprei, care a sărit cât colo.

Aproape că am izbucnit în râs, atât de caraghioasă arăta capra, trupul ei neștiind unde îi era capul, capul uitându-se în jur după trup, iar acesta, pricepând apoi că nu mai avea cap, prăbușindu-se zvâcnind din picioare, și oare de ce țipa fata din Niwar, nu era în stare să vadă cât de nostim era totul, sau țipa pentru că eu 
înțelegeam hazul întâmplării și era geloasă din pricina asta? Indiferent ce motiv ar fi avut, femeia zâmbăreață și cea îmbătrânită au venit și au condus-o afară cu foarte mare blândețe, iar cei doi bărbați s-au lăsat în genunchi, în sângele care se împrăștia, și au sărutat podeaua de lemn. Au ridicat cele două părți ale caprei și
le-au scos de acolo. Mi-aș fi dorit să nu fi făcut asta. Mi-ar fi plăcut să rămână cineva cu mine în sala cea mare, cu pereți de lemn. Dar eram singură, în zăpușeală și în întuneric, și apoi am auzit dangătul gros al clopotelor din Kathmandu acoperind zgomotul traficului când au început să se legene și să bată. Ușile s-au deschis pentru ultima oară și în prag stăteau femeile, scăldate în lumină.

– De ce m-ați lăsat singură? am strigat. Cu ce am greșit?
– Cum ai fi putut să greșești cu ceva, zeiță? a spus femeia bătrână și
zbârcită care, împreună cu însoțitoarea ei, avea să-mi devină mamă, și tată, și învățătoare și soră. Acum vino cu noi și grăbește-te. Regele așteaptă.

Kumarima Surâzătoare și Kumarima Înaltă (cum aveam să le numesc, în gândul meu, de atunci înainte) m-au luat fiecare de câte o mână și m-au condus, zburdând, către templul lui Hanuman (4), care ni se contura, măreț, înaintea ochilor.
O cărăruie de mătase albă se întindea de la picioarele treptelor sale până la un palat de lemn din apropiere. Oamenilor li se îngăduise să intre în piață și se înghesuiau pe ambele margini ale drumului ritualic, ținuți la distanță de poliție și de roboții Regelui. Acele mașini de luptă strângeau în mâini torțe aprinse. Focul licărea izvorând din lamele ucigătoare. În piața întunecată domnea o liniște
profundă.

– Casa ta, zeiță, a spus Kumarima Surâzătoare, aplecându-se ca să-mi șoptească la ureche. Pășește pe mătase, devi. Nu te abate de la ea. Te țin de mână, ești în siguranță alături de mine.

Am mers între Kumarimele mele, fredonând o melodie pop pe care o auzisem la radio în dimineața aceea. Când m-am uitat peste umăr, am văzut că lăsasem două șiruri de urme însângerate.

Nu faci parte din nici o castă, nu locuiești în nici un sat, nu ai nici o casă. Palatul ăsta e căminul tău – și cine și-ar dori un altul? Pentru tine l-am făcut să arate superb, fiindcă n-o să-l părăsești decât de șase ori pe an. Tot ce îți e necesar se află între aceste ziduri.

Nu ai nici mamă, nici tată. Cum ar putea o zeiță să aibă părinți? Nu ai nici frați, nici surori. Regele e fratele tău, iar țara lui ți-e soră. Preoții care te însoțesc sunt creaturi neînsemnate. Noi, Kumarimele tale, suntem mai puțin decât nimic. Țărână, praf, unelte. Poți să spui orice, iar noi trebuie să ne supunem.

Așa cum spuneam, n-o să ieși din palat decât de șase ori pe an. O să fii purtată cu un palanchin. Oh, e superb, numai lemn sculptat și mătase. În afara palatului, nu trebuie să atingi pământul. În momentul în care l-ai atins, divinitatea ta dispare.

O să fii înveșmântată în roșu, cu părul prins într-un coc în creștetul capului și cu unghiile mâinilor și picioarelor vopsite. O să porți pe frunte tilak (5)-ul lui Shiva. O să te ajutăm să te deprinzi cu toate, până când îți vor deveni o a doua natură.

O să vorbești numai între pereții palatului, dar, chiar și atunci, foarte puțin. Tăcerea i se potrivește lui Kumari. N-o să zâmbești și n-o să-ți trădezi nici o emoție.

N-o să ai nici o rană. Nici o julitură, nici o zgârietură. Puterea stă în sânge și, atunci când sângele se scurge, devi pleacă. În ziua primei tale pierderi de sânge, chiar dacă o să fie doar o singură picătură, o să-i spui preotului, iar el o să-l înștiințeze pe Rege că zeița a plecat. N-o să mai fii divină, o să părăsești palatul și o să te-ntorci la familia ta. N-o să ai nici o rană.

Nu ai nume. Ești Taleju, ești Kumari. Ești zeița.

Acestea sunt instrucțiunile pe care mi le-au șoptit cele două Kumarime ale mele în timp ce treceam printre preoți îngenuncheați, îndreptându-ne către Regele ce își purta coroana ca pe o creastă din diamante, smaralde și perle. El a făcut o namaste (6) în fața mea, apoi ne-am așezat alături, pe tronuri în formă de lei, iar sala
prelungă a vibrat în sunetul clopotelor și al tobelor din piața Durbar. Îmi amintesc cum m-am gândit că un Rege trebuie să se plece înaintea mea, dar că există reguli pe care trebuie să le respecte până și zeițele.

Kumarima Surâzătoare și Kumarima Înaltă. Mi-o readuc în memorie mai întâi pe cea de a doua, pentru că se cuvine să dăm întâietate vârstnicilor. Era aproape tot atât de înaltă ca oamenii de la Apus, fiind subțire ca o creangă la vreme de secetă. La început, mi-a fost teamă de ea. Pe urmă i-am auzit glasul și spaima mi-a dispărut pentru totdeauna; vocea ei era la fel de dulce ca a unei păsări cântătoare. Când îți vorbea ea, simțeai că știi totul. Kumarima Înaltă locuia într-un mic apartament de deasupra unui magazin cu suvenire de la marginea pieței Durbar. De la fereastră, vedea palatul meu, Kumari Ghar, printre turnurile etajate din dhokas. Soțul ei murise de cancer la plămâni, din cauza poluării și a țigărilor indiene ieftine. Avea doi băieți înalți, care crescuseră și se căsătoriseră și aveau propriii lor copii, mai mari decât mine. În tot acest timp, avusese în grijă alte cinci Kumari Devi.


Note:

(1) Unt purificat, semilichid.

(2) Piața Durbar din Kathmandu, unde se află templul lui Hanuman

(3) Cuțit greu și curbat din Nepal, folosit atât ca unealtă, cât și ca armă (n. tr.).

(4) Regele maimuțelor din mitologia indiană, fiul lui Vayu, zeul vântului (n. tr.).

(5) Pată ornamentală, purtată pe frunte mai ales de hinduși (n. tr.).

(6) Ușoară plecăciune, cu palmele lipite una de cealaltă în dreptul pieptului (n. tr.).



va urma