Un proiect dus la bun capăt – Scutul de la Deveselu

Bogdan Aurescu

La 18 decembrie 2015, a avut loc un moment foarte important pentru securitatea României – declararea capacităţii operaţionale tehnice a Facilităţii antirachetă de la Deveselu.

Pentru mine, ca fost negociator-şef pentru România al Acordului cu Statele Unite privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România, este un eveniment care are semnificaţia ducerii la bun capăt a unui proiect de care m-am ocupat continuu, ca secretar de stat pentru afaceri strategice, apoi ca ministru al afacerilor externe, pe care l-am „crescut” încă de la momentul „zero”, ba chiar aş spune chiar de la momentul lui „-1”.

Îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, vizita din octombrie 2009, la Bucureşti, a vicepreşedintelui Biden, când Statele Unite au avansat pentru prima oară ideea participării României la sistemul american antirachetă din Europa. Propunerea venea la o lună după ce, la 17 septembrie 2009, Preşedintele SUA anunţa decizia de a dezvolta sistemul american de apărare antirachetă în Europa într-o abordare nouă, adaptivă, în etape (EPAA / European Phased, Adaptive Approach to Ballistic Missile Defense), care să protejeze mai bine forţele desfăşurate în Europa şi în teatrele de operaţii, atât americane, cât şi ale Aliaţilor, precum şi teritoriul SUA şi al Aliaţilor lor. Noua abordare a apărării antirachetă însemna înlocuirea conceptului administraţiei republicane în acest domeniu, cu o altă amplasare a componentelor scutului şi cu o altă tehnologie antirachetă, bazată pe sistemul AEGIS şi pe interceptorii de tip Standard Missile 3, care au capacitatea de a distruge rachetele ostile doar prin forţa impactului cinetic, fără a folosi alt tip de încărcătură, explozivă, nucleară sau de alt gen.

La momentul respectiv, pe 22 octombrie, la Bucureşti, vicepreşedintele Biden spunea la conferinţa de presă ulterioară convorbirilor cu Preşedintele României: „Apreciez foarte mult faptul că România a adoptat cu braţele deschise noul sistem de apărare antirachetă pe care vrem să îl introducem în Europa, care va înlocui cu o arhitectură mult mai bună varianta iniţială a sistemului care urma să apere securitatea Europei.”

A urmat o vizită pe care am făcut-o la Washington, ca secretar de stat pentru afaceri strategice, în noiembrie 2009, când am exprimat disponibilitatea de continuare a discuţiilor privind perspectivele noului proiect al sistemului antirachetă, propus de Preşedintele Obama, şi despre implicarea României.

Apoi a fost primită propunerea oficială de participare a României la EPAA. Ea a fost adusă la Bucureşti de către cea care va coordona din partea americană acest proces complex de negociere – Ellen Tauscher, subsecretar de stat pentru controlul armamentelor şi securitate internaţională în Departamentul de Stat. Era 4 februarie 2010 şi îmi amintesc foarte bine cum am fost chemat la Palatul Cotroceni pentru a ajuta la redactarea textului deciziei CSAT, convocat de preşedintele Băsescu după întâlnirea cu doamna Tauscher în cadrul căreia a fost înaintată propunerea americană. Decizia era, evident, pozitivă – o astfel de oportunitate de a întări securitatea naţională şi în acelaşi timp Parteneriatul Strategic cu Statele Unite era susţinută de argumente foarte puternice, iar partea americană a apreciat în mod deosebit promptitudinea reacţiei noastre. De altfel, chiar în acea zi am avut cu doamna Tauscher şi delegaţia americană care o însoţea o primă rundă de discuţii pregătitoare începerii negocierilor. O altă rundă pregătitoare a avut loc în mai, tot la Bucureşti, iar negocierile au demarat în iunie.

A fost un proces de negociere foarte complicat, cu multe aspecte tehnice, militare mai ales, dar şi de drept internaţional, pe care le-am rezolvat însă în cele şapte runde de negocieri. A şaptea rundă a avut loc pe 4 mai 2011, prilej cu care am reuşit să finalizăm textul Acordului. Cu o zi înainte, pe 3 mai, anunţam împreună cu partea americană locaţia sistemului antirachetă din România şi aşezam astfel pe harta strategică a lumii mica localitate Deveselu din judeţul Olt. Fusese un proces complicat de selecţie, care a debutat cu stabilirea unei liste iniţiale de locaţii de amplasare, urmată de eliminarea lor treptată pe baza unui set de aproape 120 de parametri tehnici, până când am ajuns la decizia privind Baza aeriană Deveselu, care corespundea tuturor acestor cerinţe, decizie adoptată de CSAT pe 2 mai.

La început de iunie parafam la Washington, cu doamna Tauscher, textul Acordului, iar pe 13 septembrie 2011 Acordul era semnat de ministrul român de externe, domnul Baconschi, şi de secretarul de stat american, doamna Clinton, în cadrul vizitei Preşedintelui României în Statele Unite. În urma ratificării aproape unanime de către Parlamentul României, Acordul intra în vigoare pe 23 decembrie 2011.

Pe toată perioada negocierilor, în ciuda complexităţii lor, atmosfera discuţiilor a fost întotdeauna de parteneriat veritabil, însă interesele României au fost întotdeauna apărate şi s-au regăsit în final în textul convenit al Acordului. Am apreciat în mod special deschiderea şi disponibilitatea deplină a lui Frank Rose, asistentul adjunctului secretarului de stat pentru operaţiuni de verificare şi controlul armamentului în cadrul Departamentului de Stat, care a dus greul negocierilor la majoritatea rundelor, din partea americană. Dar depăşirea elementelor dificile a fost posibilă şi datorită muncii atente şi dedicate a tuturor colegilor din instituţiile care au participat în echipa pe care am condus-o şi care au cooperat perfect, fie că erau experţi jurişti şi în probleme de securitate din MAE sau experţi din Ministerul Apărării Naţionale şi din alte instituţii din sistemul de securitate naţională. De altfel, pentru pregătirea rundelor am organizat nu mai puţin de 36 de reuniuni în format inter-instituţional ale celor implicaţi în procesul de negociere.

A urmat efortul de punere în aplicare în teren a Acordului, desfăşurat în principal de MApN şi care a cunoscut un moment important pe 28 octombrie 2013 când la Deveselu au fost declanşate lucrările principale de amenajare. În acelaşi timp s-a derulat negocierea cu partea americană a 14 Aranjamente de Implementare a Acordului, finalizată în iulie 2014. Ca secretar de stat şi apoi ca ministru, am urmărit permanent acest proces de aplicare a Acordului, ca să ajungem cu bine la momentul important de astăzi, 18 decembrie 2015.

Am atins astfel etapa declarării capabilităţii tehnice a Facilităţii antirachetă din Baza Deveselu, ceea ce înseamnă că toate elementele de construcţie sunt finalizate şi toate componentele sistemului amplasat în România sunt la locul lor, aşa cum am convenit cu partea americană, în calendarul pe care l-am stabilit (şi anunţat public) împreună. Acest moment este marcat şi de transferul responsabilităţii Facilităţii de la Deveselu de la Agenţia SUA Antirachetă către Forţele Navale Europene ale SUA, care vor gestiona sistemul în continuare. Facilitatea antirachetă din România mai trebuie să treacă printr-o serie de teste de conectare cu sistemul american EPAA, urmată în primăvară de integrarea sa în sistemul NATO antirachetă, alături de celelalte componente ale fazei a II-a a EPAA – cele patru nave AEGIS amplasate în portul Rota din Spania. Ulterior, obiectivul nostru va trebui să fie declararea capabilităţii iniţiale a sistemului NATO antirachetă la Summit-ul Alianţei din Polonia, din iulie 2016, după ce Summit-ul de la Chicago din 2012 a decis declararea capabilităţii sale interimare.

Faptul că sistemul este fiabil a fost deja dovedit prin multiplele teste reuşite ale interceptorilor şi ale sistemului AEGIS Ashore, inclusiv de ultimul astfel de test din 10 decembrie 2015, din Hawai.



Care este însă semnificaţia politică a finalizării cu bine a acestui proiect?

Am ştiut încă de la începutul acestui proiect că el va întări Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Îmi amintesc că la finalul anului 2009, fostul ambasador american la Bucureşti, domnul Gitenstein, mi-a mărturisit într-o discuţie aceeaşi viziune. Nu pot decât să îi dau, din nou, dreptate: în primul rând, proiectul scutului de la Deveselu a consolidat dimensiunea politico-militară şi de securitate a Parteneriatului Strategic. Şi are această capacitate şi în continuare, pentru că încrederea pe care a adăugat-o relaţiei noastre privilegiate îşi va proiecta efectele şi în alte zone de interes şi acţiune comună, în această dimensiune, dar şi în altele. Nu este întâmplător faptul că Acordul încheiat în 2011 este primul document cu valoare juridică obligatorie care consacră în scris Parteneriatul Strategic dintre România şi Statele Unite, definindu-l ca „mai extins şi mai profund”. Această sintagmă reprezintă esenţa unei relaţii evolutive şi deosebit de puternice, în care componenta strategică este completată de legături solide economice, de investiţii, culturale, ştiinţifice, de cercetare şi relaţii interpersonale, pentru a împlini o dorinţă şi o necesitate pe care românii au resimţit-o mai bine de şase decenii. Iarăşi, nu este accidental că semnarea Acordului a avut loc în acelaşi timp cu adoptarea, tot pe 13 septembrie 2011, a Declaraţiei Comune de Parteneriat Strategic pentru Secolul XXI, pe care am avut de asemenea onoarea să o negociez pentru România. Declaraţia este primul document politic bilateral care consacră Parteneriatul Strategic şi pe care îl relansează cu toate dimensiunile sale relevante. Şi, din nou, nu este întâmplător faptul că momentul de astăzi are loc în anul în care aniversăm 135 de ani de relaţii diplomatice bilaterale.

În al doilea rând, acest proiect întăreşte securitatea României, a SUA şi a NATO în întregul său. Sunt multe argumente în acest sens, dar eu vreau doar să citez textul articolului III alin. 4 din Acord: „În contextul şi în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord şi cu Parteneriatul Strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii, Statele Unite sunt angajate în mod ferm pentru securitatea României …”.

În al treilea rând, dincolo de protecţia teritoriului naţional şi a statelor NATO şi de capacitatea de descurajare pe care o proiectează, acest proiect contribuie la creşterea profilului României în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, prin aportul nostru la crearea sistemului NATO antirachetă, care face parte din nucleul esenţial al apărării colective consacrate de articolul V al Tratatului de la Washington, aşa cum a fost stabilit prin Conceptul Strategic al NATO adoptat la Summit-ul de la Lisabona din 2010. Totodată, sistemul NATO are potenţialul de a consolida legătura transatlantică din interiorul Alianţei, participarea României la acest proiect american (care va fi integrat în cel al NATO) fiind o contribuţie apreciată la întărirea relaţiei dintre Aliaţii europeni şi SUA.

Nu în ultimul rând, mai există un sens al proiectului antirachetă, la nivel simbolic, poate cel mai relevant. Sigur, Federaţia Rusă nu agreează acest proiect, iar declaraţiile asertive ale oficialilor ruşi sunt cunoscute deja. Aşa cum sunt foarte bine ştiute şi argumentele româneşti, americane şi ale NATO care au fost reiterate constant, atât direct, cât şi public: sistemul antirachetă este strict defensiv, nu este îndreptat contra Rusiei şi nu poate afecta capacitatea rusă de descurajare. Aşa cum nici soluţionarea dosarului nuclear iranian nu are legătură cu continuarea acestui proiect asumat de NATO, pentru că nu se referă la programul balistic iranian, care nu a încetat, aşa cum o arată testele balistice recente ale Teheranului.

Aceste declaraţii dure nu trebuie şi nu pot să ne intimideze, căci România – prin apartenenţa sa la Alianţa Nord-Atlantică – este apărată mai bine ca oricând în istoria sa modernă şi contemporană. Dimpotrivă, ele arată foarte elocvent – am mai spus-o şi o repet – că, prin prezenţa militară americană permanentă de la Deveselu (şi nu numai), România nu mai are „şansa” de a se întoarce într-o altă sferă de influenţă. În ciuda celor spuse recent de domnul Narîşkin, acest proiect este, în România, unul de consens naţional: doar aşa se explică susţinerea sa unanimă de către forţele politice româneşti, reflectată şi în votul de la ratificarea Acordului, respectiv gradul foarte ridicat de susţinere publică, de către români, a proiectului, precum şi a Parteneriatului Strategic cu SUA.

În ce mă priveşte, „scutul” a fost o provocare din multe perspective, dar mai ales un proiect dus la bun capăt: pentru un negociator nu există o satisfacţie mai mare decât să vadă că litera acordului pe care l-ai negociat devine realitate palpabilă, spre beneficiul ţării tale, care este astfel mai sigură şi mai bine apărată.



NOTA: 
Bogdan Aurescu a fost ministru al afacerilor externe al României şi negociator-şef al Acordului dintre România şi SUA Unite privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al SUA în România.